Era în seara de Crăciun. Deasupra satului înzăpezit răsunau ca o binecuvântare – ”O ce veste minunată”, „Trei crai de la răsărit”, „Steaua sus răsare” și alte colinde care vesteau Nașterea Domnului. Ecoul colindelor plutea prin văzduh, ca un înger vestitor hăt departe, până la pădurea de la marginea satului, însoțind parcă mogâldeața care se străduia din răsputeri să răzbată prin nămeții de zăpadă, înfruntând viscolul năpraznic ce șuiera ca un lup flămând mai, mai s-o doboare din picioare.
Însă nu exista asemenea forță pe întreg pământul, care ar fi putut-o opri din drumul său. Micuța umbră, se rostogolea, înnota prin troieni, dar înainta pas cu pas spre pădure, pe drumul uitat demult de picioarele creștinilor, deoarece ducea spre Râpa Diavolului, unde după cum se povestea din moși-strămoși, se afla pe vremuri conacul unui boier foarte rău și zgârcit.
Mai povesteau bătrânii că acolo au rămas îngropate până în zilele noastre, lăzi pline cu bani de aur și tot felul de pietre prețioase și bijuterii scumpe din aur și diamante, care erau păzite de diavol. De aceea au și denumit acel loc Râpa Diavolului. Unii mai susțineau că trecând prin apropiere au auzit, ziua în amiaza mare, gemetele și plânsetele celor uciși în cazne în beciurile boierului cel rău, alții susțineau că gemetele sunt ale celor care au pierit uciși de diavol pentru că au cutezat să caute comorile îngropate.
Dar micuțul Ștefănel Cocor, el era mogâldeața ce înnota printre troieni, nu avea timp să se gândească la gemetele și plânsetele sufletelor moarte și nici la diavolul care păzea comoara. Nu prea avea timp nici să-i fie frică. Din când în când privea în urmă să vadă dacă nu cumva se luase cineva după el, după care se arunca iar asupra nămeților.
Singura lui teamă era că nu va reuși să ajungă până la miezul nopții la Râpa Diavolului. Atunci totul ar fi pierdut, iar sufletul său nevinovat s-ar alătura sufletelor care gem în gropile din Râpa Diavolului. Își aducea aminte bine de cuvintele bunicului său Dănilă Cocor care spunea că „La acele beciuri se poate ajunge doar o singură dată pe an și anume la miezul nopții în noaptea de Crăciun. Atunci, sub o piatră din Râpa Diavolului se aprinde o lumină și se deschide drumul spre comoara ascunsă. Dar nu oricui îi e dat să vadă, doar unui suflet curat, pe oricine cu sufletul păcătos diavolul l-ar ucide pe loc. Și care dintre noi are sufletul curat? ofta bunicul. Poate un copil, dar ce copil s-ar încumeta la o asemenea treabă?”
Ștefănel era sigur că sufletul său era curat. El niciodată nu făcuse nimănui nici un rău, nu supărase pe nimeni. Nici fructe nu fura din livezile gospodarilor mai înstăriți, nici cuiburile păsărilor nu strica, cum făceau alți copii, nici pisica n-a tras-o de coadă, căci bunicul său spunea că e păcat să-ți bați joc de animale. Atunci, de ce nu ar avea sufletul curat? Chiar popa Ducu la moartea tatălui său, l-a mângâiat pe creștet și cu lacrimi în ochi a șoptit „De ce pui doamne pe umerii unui suflet nevinovat o cruce atât de grea?”
Nu avea de ce să-i fie teamă de diavolul care păzește comoara, numai să ajungă la timp, iar pe urmă o să vadă ce și cum...
Nici de lupi nu îi era frică, deorece Găvrilă Blidaru și Iancu Frunzilă îi împușcaseră pe toți până la ultima coadă, asta o știau până și copiii din sat. Ar mai fi o primejdie – Iancu Cojoc. Dar pe acest tâlhar, de care el auzise atâtea, oamenii nu-l mai văzură prin sat, de când a jefuit cârciuma lui Abramko și a furat caii domnului notar Giurgea.
„A dispărut fără urmă, de parcă l-a înghițit pământul”, spunea notarul necăjit, că jăndarii nu pot da de urma lui Iancu Cojoc.
„Lua-l-ar naiba de tâlhar, spânzura-s-ar de primul copac!” înjura scuipând printre dinți Abramko.
Dar unchiul său Chirilă Cocor îl vorbea de bine pe Iancu Cojoc „Ehei, dacă eram mai tânăr cu zece ani, demult eram fârtatul lui Iancu, căci Iancu nu e tâlhar, ci un haiduc cinstit, un cavalir ce apără dreptatea celor oropsiți.”
Dar iată și Râpa Diavolului... bine că ajunse înainte de miezul nopții, deoarece nu se vedea nici o lumină. Ștefănel s-a apropiat și s-a rezemat de un stejar secular. Aici în râpă era mai cald, viscolul încetase ca printr-o minune. Pe cer apăruse luna ca o seceră poleită cu argint. Se vedea ca ziua. În jurul stejarului zăpada era tare ca piatra, astfel că Ștefănel se așeză pe zăpada uscată, încercând să ghicească sub care anume piatră se va aprinde lumina fermecată.
Cât de mare o fi comoara?... Bunicul Dănilă spunea că nici cu doisprezece care nu ai putea s-o duci. O comoară atât de mare, că un om sărac nici nu și-ar putea închipui, căci în afară de bani și bijuterii, mai sunt și tot felul de vase și scule de aur și argint încrustate cu pietre prețioase. Dar ce-i păsa lui de vasele de aur?... Va lua doar câțiva bănuți acolo, cât să poată ieși din iarnă și s-o salveze pe Zoreana de cuțitul lui Abramko, care o amenința pe maică-sa că dacă până la Bobotează nu-i întoarce banii pe care i-a împrumutat de la el cu dobândă pentru înmormântarea tatălui său, atunci va lega de gâtul Zoreanei o panglică roșie adică, cu alte cuvinte o va tăia. Trebuie cu orice preț s-o salveze pe biata văcuță, căci cu Abramko nu-i de glumit. Numai din iarna asta de-ar ieși, că apoi de la primăvară se va duce să lucreze în pădure cu unchiul Chirilă și va câștiga destui bani pentru iarna următoare. Dar acum i-ar prinde bine doi, trei bănuți de aur, că în afară de achitarea datoriei ar mai cumpăra și o căruță de lemne și un sac de făină, poate și... Dar nu, nu-i trebuie căci i-au rămas de la tatăl său bocancii, cojocul și căciula. Sunt cam mari dar foarte călduroase. În bocanci a băgat cârpe și paie și gata cu frigul! Îl durea foarte mult moartea tatălui său, dar unchiul Chirilă spunea că pentru tatăl său moartea a fost o binecuvântare, deoarece nu-l mai chinuie durerile blestematei boli care de trei ani nu-i dădea pace. Dumnezeu i-a auzit ruga și l-a luat în împărăția lui, unde nu sunt nici lacrimi nici durere.
Istovit de drumul greu și muncit de gânduri, Ștefănel căzu într-un somn adânc și plăcut și îl visă pe tatăl său. Dar nu bolnav, cum era în ultimii ani, ci așa cum fusese înainte – voios și sănătos, când se întorcea acasă seara și-l punea pe genunchii săi povestindu-i povești despre prinți și zâne.
Cine știe cât ar fi dormit bietul copil, sau dacă nu ar fi adormit pentru totdeauna sub stejarul secular dacă nu l-ar fi trezit din somn o voce puternică de bărbat:
– Care ești acolo!?... Ești om sau arătare!?...
De frică, Ștefănel nici nu respira, era sigur că aude vocea diavolului. Deodată i se făcu frică. Dacă sufletul său nu era chiar atât de curat?... Deodată își aduse aminte de predica părintelui Duca: “Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea…”, bine dar bunicului Dănilă Cocor spunea că „La acele beciuri poate ajunge doar un suflet de copil...”
– Sufletul meu e curat! șopti hotărât Ștefănel și ridicând capul zări în fața sa un călăreț.
– Cine-i acolo? repetă vocea.
– Eu, răspunse copilul.
– Doamne! Un copil? întrebă mirat călărețul coborând de pe cal și apropiinduse de Ștefănel îl întrebă:
– Al cui ești tu voinicule?
– A lui Maxim Cocor. Tata a murit, săptămâna trecută l-am îngropat.
– Am auzit copile de moartea tatălui tău, Dumnezeu să-l odihnească! își făcu semnul crucii călărețul oftând din greu. Dar tu cui ai colindat aici, în Râpa Diavolului?
– Nu am colindat nimănui, răspunse nevinovat Ștefănel.
– A-a-a, te-ai rătăcit... nu mai găsești drumul spre sat?
– Nu, nu m-am rătăcit, am venit doar să iau niște bani, ca să putem ieși din iarnă și să-i dăm bani lui Abramko, pe care i-am împrumutat pentru înmormântarea tatii, căci dacă nu-i înapoiem până la Bobotează, a zis că ne taie văcuța...
– Ia te uită la Iuda! Blestematul!... amenință cu pumnul, în direcția satului, călărețul. Dar tu de unde vroiai să iei bani? Că aici...
Ștefănel îi povesti călărețului tot ce auzise de la bunicul său despre comorile din beciuri și cum se poate ajunge la ele.
– Da viteaz mai ești copile, dacă nu ți-a fost frică să vi aici singur la miezul nopții, oamenii ocolesc acest loc. Nici ziua în amiaza mare nu întâlnești pe nimeni în Râpa Diavolului.
– Mi-a fost și mie frică, un pic, recunoscu Ștefănel.
– De diavol? Nu există nici un diavol aici...
– Nu de diavol mi-a fost frică.
– De lupi?...
– Nici de lupi, Găvrilă Blidaru și Iancu Frunzilă i-au împușcat pe toți.
– Atunci de cine ți-a fost frică copile? se miră călărețul.
– De tâlharul Iancu Cojoc, răspunse Ștefănel.
– Ha, ha, ha!... râse cu poftă călărețul. Păi dacă nu ți-e frică de diavol și nici de lupi, cum să-ți fie frică de un biet tâlhar?... Iar acum vom încăleca pe cal și te voi duce acasă, tot ce ți-a povestit bunicul tău Dănilă nu sunt decât legende. Dacă ar fi fost aici vreo comoară ascunsă, Iancu Cojoc ar fi fost acum mare boier și nu ar mai fi hoinărit prin codru, îngrozind cu numele său pe voinici ca tine.
Pe drum spre casă, Ștefănel îi povesti străinului ce părere are unchiul său Chirilă Cocor, despre Iancu Cojoc. Străinul zâmbea șiret pe sub mustață, iar când au ajuns la intrarea în sat, l-a dat jos de pe cal și i-a pus în mână o punguță cu bani.
– Banii din punguță o să vă ajungă să ieșiți din iarnă și să-i înapoiați datoria cârciumarului.
– Nu pot să-i primesc, spuse Ștefănel.
– Cum așa? se miră călărețul.
– Păi nu i-am câștigat, iar de cerșit... e mare rușine, spunea bunicul Dănilă.
– Dar nici nu i-ai cerșit! Ai venit să-mi colinzi în Râpa Diavolului, iar eu îți dau cât vreau, nu e corect?
– Ar fi, dar eu nici măcar nu v-am colindat o colindă... răspunse încurcat Ștefănel.
– O să-mi colinzi altă dată...
– Dar nici măcar nu știu cine sunteți?...
– Eu?... zâmbi călărețul. Eu sunt tâlharul Iancu Cojoc!