agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-01-10 | [This text should be read in romana] |
(...)
-Mamă, nu-mi pot explica splendoarea grădinii în anul acesta, parcă a presimÈ›it că mă întorc acasă, niciodată piersicii, merii,bătrânul păr, daliile, rozele n-au fost mai rodnice ca a cum. Azi-dimineață, m-am trezit într-o oază de liniÈ™te mirifică È™i, plimbându-mă pe aleea din piatra zdrobită de timp, puhoaie de nostalgie au invadat simÈ›urile mele, soarele încălzea atât de blând, încât tensiunea îmi creÈ™tea în vene ca lava unui vulcan în plină forță È™i grandoare. -Am trecut în multe dimineÈ›i prin faÈ›a unui astfel de spectacol, cât timp tu ai fost plecată, dar È™tii, trebuie să fii pregătit să-l primeÈ™ti cu inima deschisă. Altfel, totul se pierde în rutina copleÈ™itoare a fiecărei zi. Dar hai să ne mai descreÈ›im frunÈ›ile, spune-mi ce senzaÈ›ie ai avut când a decolat avionul. -O, mi-am spus un singur lucru :ori ajung la destinaÈ›ie ori mă pierd pe drum. Uf, a fost o experiență unică, deÈ™i la un moment dat, stai pur È™i simplu pe scaun, ca în maÈ™ină È™i tot ce-È›i rămâne să faci e să te înfrupÈ›i din norii de la fereastră, care nu am crezut vreodată că pot fi atât de aproape. ÃŽmi aduceam aminte de un renumit sportiv care afirmase odată că nu-È™i va risca niciodată viaÈ›a călătorind alături de coechipierii săi cu avionul. L-aÈ™ întreba dacă celelalte mijloace de transport nu prezintă riscuri la rândul lor. Până la urmă, să nu mai dăm vina pe cauzele externe, căci putem muri în propria casă, nu crezi ? -Am fost mai mult decât liniÈ™tită pentru tine, cineva te avea în paza sa. Doamne, măi Maia, mă crezi sau nu, am numărat vreo È™ase, È™apte decese în familia noastră anul acesta. Am devenit aÈ™a de păcătoÈ™i È™i ni se cere tributul ? Sau e doar perspectiva mea un pic prea sumbră ? Și luându-o în braÈ›e, fata îi pregăti un răspuns izbitor de simplu în înÈ›elesul său, ce-l rostise cu nonÈ™alanță, dar È™i siguranță de sine. -Mamă, să È™tii un lucru : moartea ni s-a dat neocndiÈ›ionat, e acolo, e ca o ușă finală pe care intrăm È™i ce ne aduce aminte mereu că viaÈ›a e cel mai mare dar pe care omul l-a putut primi vreodată. Uite la ei, strugurii!! Trebuie că a înnebunit natura la noi în curte...Sau È™i la vecinu' ? Probabil, È™i el are niÈ™te gutui îmbietoare. -De unde verva asta născută dintr-odată în tine, fiica mea ? La masă ai lăsat lumea cu gura uscată, È™tim că eÈ™ti obosită, dar... -Fericire nu aÈ™ numi-o, e mai degrabă o stare de beatitudine ce m-a încercat încă de la venirea micuÈ›ei Francesca. Când eram ca ea, mamă, adulÈ›ii mă tratau deseori ca un vierme, spuneam ceva È™i se făceau că nu mă aud. Cu ce drept ?! Cu ce drept ignori un copil ? Știau ei că orice aÈ™ zice tot o minte verde rămâne să am ? Cred în copii, mamă, sinceritatea È™i puritatea lor rămâne neatinsă atâta timp cât È™tiu să È™i-o păstreze în valurile anilor. Ce ziar È›ii sub braÈ› ? Ana, luată prin surprindere de tenacitatea È™i rapiditatea gândirii Maiei, nu mai apucă să ascundă hârtia. ʺE o tânără simplă, modestă, plină de frumuseÈ›e, de douăzeci È™i trei de ani trăiÈ›i asemenea unui apostol în pribegie. Mă întreb pentru ce luptă atât de aprig È™i cu atâta zel, când È™tie că nu trebuie să forÈ›eze nimic, să fie doar ea È™i visele ei măreÈ›e. Ea È™i niciun gând de tristă tinereÈ›e.ʺ -Nu e un ziar, e un pasaj ce l-am găsit într-o revistă de-a Adei, în cadrul unei poveÈ™ti ce-o relata o mamă despre fiica ei. Știi că păstrez fraze ce-mi ajung la inimă, într-un dosar, È™i le-am decupat, cred că le voi pune tocmai la căpătâiul celorlalte articole. -Nu are vreun rost să mă minÈ›i, îți cunosc stilul. Mă bucură să văd că îți aÈ™terni gândurile pe hârtie. Of... De ce ai renunÈ›at să scrii în liceu ?, acum numele tău apărea pe o carte sau cine È™tie... mai multe. -Și ce e un nume pe o carte ? Acolo rămâne. Nu am avut destulă ambiÈ›ie. Tu ai de două ori mai multă. -Tu spui că trăieÈ™ti pentru copiii tăi, mamă, dar asta faci de când am venit pe lume. Unde ai părăsit legenda ta ? -Hai în casă, mă piÈ™că răcoarea deja. Tânăra, cu dor nespus de a ridica oamenii de lângă ea spre corabia lor, o urmări cum se îndreaptă cu voinÈ›a tocită, resemnată, pe fiinÈ›a ce-i dăduse viață, spre căminul cald. -Mi-ai lipsit, mamă...È™opti ea tâind aerul de august cu determinarea ascunsă în caracterul ei. De ce ne-ai dat atâta suferință ? urlă Cerului. Sună de vecernie...orășelul se acoperă de trâmbiÈ›ele ProvidenÈ›ei È™i pământul de fărâmiturile incolore ce se coboară prin sita norilor suri. Străzile cad victime revărsării voii cereÈ™ti. Oamenii ? Oamenii se strâng în case, neputincioÈ™i a È›ese speranÈ›e. * Un fir de busuioc, alături de un trandafir rozaliu primit de la ea, împrăștiau o mireasmă de slujbă duminicală, de sfinÈ›enie, de prospeÈ›ime în camera răcorită de vară târzie, răcorită de raÈ›iuni înfundate în sacul sufletului său, o cameră înfrigurată de atâtea îndoieli, incertitudini, adevărate răzmeriÈ›e interioare, în care el juca rolul soldatului principal. Lupta mereu, când cu o forță de nestăvilit, când căzut în genunchi, învins, plângându-È™i epuizat existenÈ›a È™i propria-i ființă. Din copilul ce credea că e È™i va rămâne, se trezi alienat de influenÈ›a iubirii ce i-o purta. Ea, înaintând fără oprire spre visele sale măreÈ›e(nu ei i se adresau rândurile adunate de mama sa ?...), pe care se chinuia din răsputeri să le materializeze, să le dea o formă, el băiatul cu raÈ›iune rece, aceeaÈ™i ochi scânteietori ca ai ei, cu o inimă unde nimeni nu pricepea că poate încăpea atâta bunătate, dar în care se infiltra deja durerea Maiei È™i-l rodea, căci presimÈ›ea o vină personală în această durere : luase în calcul o posibilă nemulÈ›umire a ei față de el. “ 9 august 2004, la bordul avionului Ryan Mon Marius , Am ajuns în sfârÈ™it la È™apte dimineaÈ›a în aeroport, împreună cu mătuÈ™a de care îți vorbisem, o femeie de o gentileÈ›e rară È™i nu scurtă fu aÈ™teptarea până la procedura de înregistrare a bagajelor È™i apoi încă două ore până la plecarea propriu-zisă. La cei 23 ani ai mei, m-am lăsat purtată de moment, de ″nebunia″ ce mă cuprinse în decursul a È™ase ore de expectativă. Spun nebunie fiindcă nu m-am crezut în stare să trec peste toate formalitățile unui astfel de voiaj, dar È™tii, vorbele tale îmi sunau mereu în urechi, îmi deranjau parcă timpanul ca să nu uit ″să las lucrurile să se întâmple de la sine“, cărora eu le-am adăugat “și ai încredere în tine“. Nu mai e mult până la aterizare, deja mă gândesc la cei doi tineri ce mă aÈ™teaptă la Charleroi, pentru a mă conduce la Bruxelles. Dar până atunci, nu-mi pot reprima dorul nebun de a-È›i scrie, căci o tornadă de gânduri îmi face capul vraiÈ™te, își cer împlinirea menirii: să ajungă în mâinile tale. Te-am părăsit în gară, pe peronul inundat deja de roza înserare, membrele tale se înstrăinaseră de ale mele, poate È™i desele mele plecări din ultima vreme au determinat acest lucru È™i am realizat aceasta imediat ce mă urcasem în tren È™i gesturile tale de “la revedere“ nu reuÈ™iră să se manifeste pe deplin, ca altădată, chipul tău ce nu-È™i îngădui nicio emoÈ›ie îmi sugera doar atât: “Întoarce-te cât mai curând. ÃŽmi lipseÈ™ti ca ploaia unui călător în deÈ™ert...“. ÃŽmi luasem cuvintele È™i simțămintele de mână È™i pornisem la drum , încercam cu disperare să-È›i fac cu mâna până în ultima clipă- aceeaÈ™i răceală o primii în schimb de la tine. Nu È™tiam ce mă trage atât de puternic înapoi, îmi apasă umerii È™i-mi îngreunează răsuflarea. Da, aveam cu mine un sac exhaustiv de iluzii, de nemulÈ›umiri È™i mă dureau fibrele muÈ™chilor atacaÈ›i de o otravă metastazică, È™i totuÈ™i, corpul meu era conÈ™tient că se poate dezice de la acel atac de negativitate printr-un simplu exerciÈ›iu de gândire. Mă aÈ™tepta un compartiment gol, un spaÈ›iu propice pentru universul meu, ca o celulă pentru singuratici( ca È™i când societatea ar fi conspirat pentru a-i pedepsi astfel. De fapt, È™tiai că aceÈ™ti oameni își semnează singuri condamnarea?...) È™i o frică nemaisimÈ›ită până atunci mă înrobi inexorabil, o frică de călători care pot da buzna peste mine, în orice minut, veniÈ›i din cine È™tie ce mahalale; Dumnezeule, mi-era frică chiar de răpire, cele mai negre È™i mai sumbre gânduri mă acaparaseră privind pe fereastră peisajul dezolant de afară, imaginea unei agriculturi fără nicio perspectivă, deÈ™i cu atâta potenÈ›ial...Te întrebi, probabil, de când îmi fac eu griji pentru acest subiect- adevărul e mult mai crud: văd țărani murind pe câmp, neÈ™tiuÈ›i de nimeni, numai Cel de Sus È™tie cât muncesc, mâncând aceeaÈ™i pâine cu roÈ™ii È™i slănină, mestecând în gol speranÈ›e deÈ™arte. La un moment dat, privirile mi se încruciÈ™ară cu cele ale unei femei cu spatele încovoiat ce mă È›intise umilă È™i care, mi se păruse, implora Cerului vreme bună pentru pământ, pentru glia-i mamă, iar liniile adânc crestate pe fruntea ei transpirată, ochii ei migdalaÈ›i, limpezi, roÈ™ii obraji trădau o întreagă filozofie de viață. Observând că trenul o lua din nou la goană(uitasem să-È›i menÈ›ionez că făcuse escală între două sate, aÈ™a reuÈ™ii să întâlnesc acea femeie), m-am grăbit să deschid geamul murdar, să-i dau un răspuns acelui strigăt stins de nemurire- da, urechile îmi zuruiau de acel strigăt al femeii, în fond, doar inima mea îl auzise, buzele ei nici nu se miÈ™cară. “PriviÈ›i spre cer! Dumnezeu vă iubeÈ™te È™i nu vă va părăsi!“ se auzi dintr-odată ecoul ascuÈ›it al glasului meu È™i văzui în acea clipă de eternitate un zâmbet ce numai un om care crede în el îl poate produce. Un zâmbet născut dintr-un preaplin de iubire, iubire de semeni, iubire de Cer, iubire de tot ce există. Apoi ea dădu din cap uÈ™or, aprobându-mă È™i rămasem cu ochii sticlind în direcÈ›ia ei. Puteam È™i vroiam să-i adresez încă atâtea, să-i dau curaj, să o ajut oarecum, dar poate că în astfel de momente vorbele sunt de prisos, căci între două perechi de ochi, între două suflete se crease un pod, poate prea firav ca să dureze în timp,dar care să mă ajute să mă apropii de mine, încet, cu paÈ™i mărunÈ›i. ÃŽn sfârÈ™it, mă trezisem È›intuită într-un colÈ› al compartimentului când pe cer zării astrul lunii în toată plenitudinea sa È™i un fior de teamă mă cutremură din nou, de această dată un alt fel de teamă. Aceea că în decurs de trei ore de călătorit, după tracul trăit la început, asemenea unui actor strălucit ce se emoÈ›ionează chiar È™i după o viață jucată pe scenă, pătrunsesem într-un borcan de tablă È™i sticlă, într-o liniÈ™te perfectă. Tocmai această turnură de situaÈ›ie mă bulversa. Mi-era frică de fericire... ÃŽÈ›i poÈ›i închipui că unui om îi poate fi frică de el, de adevăratul el ce există în el însuÈ™i, diferit de cel pe care ceilalÈ›i îl cunosc?...Uitasem să pun în bagaj un piaptăn, niÈ™te haine È™i poate încă atâtea...dar nu uitasem( sau mai degrabă erau indispensabile) grijile mele, în niciun caz pentru prezent( ha, nu mă mai putea răpi nimeni), ci pentru trecut È™i viitor. Trecutul, o frunză moartă demnă de a fi lăsată să moară È™i care naÈ™te în mine atâta culpabilizare. Și viitorul, o frunză încă nenăscută ce mă face să cred că a doua zi, peste câțiva ani( sau niciodată!),copacul căruia aparÈ›ine va pieri de boală, fără urmă de frunze pe el. ÃŽÈ›i dai seama ce crâncenă era lupta dusă cu toată dârzenia ani în È™ir?! Cred că nu, drumul tău nu e presărat cu atâta suferintță. Sau reziÈ™ti mai bine loviturilor de bici, chiar cu crucea pe care o porÈ›i È™i tu eroic în spinare? ÃŽmi vine să-È›i cuprind cu palmele reci chipul de copil, neînfierat de simÈ›iri inutile È™i îmi încălzesc trupul rece cu altruismul tău nemărginit pe care îl resimt È™i de la distanță. Iubitul meu... Și adormii într-un final, epuizată de a mai da curs vreunui proces împotriva persoanei mele, È™tiind că severitatea conÈ™tiinÈ›ei mele va învinge încă o dată. Și mi-era dor de mine, să-mi hrănesc corpul cu viață, cu energie, cu natură, după un îndelungat È™ezut pe scaunul tare ...Trenul alerga mereu, bătrân, cu zgomote surde de-ncheieturi erodate de oameni. Cine È™tie, acum îi lăsasem È™i eu moÈ™tenire un cufăr cu tristeÈ›e, ca atâția alÈ›ii ce călătoriseră înaintea mea, în acelaÈ™i compartiment. ÃŽmi spui să nu am frică că un altul ar putea apărea în viaÈ›a mea, că nu sunt ultimul tren de care te agăți...Știi, dragul meu...când am pornit atunci spre Bruxelles, m-a durut ca un fier roÈ™u indiferenÈ›a ta, vroiai să-mi spui o mie de lucruri È™i inima-È›i era blocată, împăienjenită de o deasă ceață ce nu-È›i permitea nici să-È›i întâlneÈ™ti ochii verzi-albaÈ™tri cu ai mei, în care zăreai deja bucăți de sticlă rostogolindu-se în aval...Ca È™i cum îți ziceai: Suferă, tu care ai È™tiut să-i faci pe alÈ›ii să cunoască suferinÈ›a! Oare chiar aÈ™a e?! Poate că mai mult decât reacÈ›ia ta ofensivă, ostilă afecÈ›iunii mele, mă durea propriul eu, propriile mele mâini ce încercau maÈ™inal să încropească o îmbrățiÈ™are, propriile mele buze tomnatice ce dansau formal cu ale tale. Totul părea atât de artficial, din fiece cotlon se ivea o afirmaÈ›ie, un gest de iubire trăite anterior È™i loveau acum cu toată puterea, însă chipul meu se consolase prizonieratului. Dar uite cum degenerează mintea mea obosită deja de atâtea ore de călătorit, într-un iureÈ™ ce-mi fură luciditatea È™i mă determină È™i mai mult să mă complac în micimea mea de muritor... O, cât aÈ™ mai scrie, nu mai am nici hârtie, stiloul tocmai îmi curge pe degete, e semn rău? Ne anunță deja să ne pregătim de aterizare, È™i mă grăbesc să-mi înviorez atitudinea, să iau cu asalt o nouă aventură, care mă va face poate să uit de mica dereglare dintre noi. ÃŽmi lipseÈ™ti. Te sărut.“ Deci aceasta era opinia ei despre el? Că se comportase ca un munte de gheață la plecarea ei în Belgia? O apăsare neagră îi covârÈ™ea trupul È™i pleoapele erau deja prea firave ca să mai apere È™uvoiul de apă cauzat de mâhnirea ce trăda rândurile scrisorii. “Ce puteam să fac È™i nu am făcut pentru ea sau mai bine zis, cine sunt È™i aÈ™ putea fi de fapt ca ea să fie fericită lângă mine?...Un scriitor, un poet, un tânăr care să se închidă în cameră, în universul cărÈ›ilor, a cărui pasiune pentru lectură să fie pentru el un rost în lume...Bine, aÈ™ putea deveni, dar cine îmi dă garanÈ›ia satisfacÈ›iei sale, când ea, ea nu se mulÈ›umeÈ™te niciodată cu ea însăși, cu ceea ce a achiziÈ›ionat, își setează limite aproape imposibil de atins sau, cel puÈ›in, care implică eforturi È™i sacrificii imense.“ * “Iar dacă am să întâlnesc pe cineva care-mi va lua respiraÈ›ia, mai inteligent, mai bogat, aveam să-i arunc la gunoi întreaga iubire ce mi-o purta, să o mototolesc ca pe o hârtie nefolositoare, nedemnă nici de a fi reciclată?! ÃŽntr-adevăr, vitimă a două voci contradictorii, simÈ›eam deseori că în urma oricâtor momente de cumpănă ce zguduiseră relaÈ›ia noastră, puteam forma o familie la care visam dintotdeauna, bazată pe iubirea pură, pe încredere, pe voință, pe credinÈ›a în ce există mai sfânt pe pământ, în sfârÈ™it, doi oameni a căror viață e legată prin ceva divin, e legată pe vecie. Altădată, când slăbicinea sa se arăta ostentativă( sau numai pentru mine, care vânam greÈ™elile oamenilor, uitând că nu întruchipez perfecÈ›iunea, ci păcătuiesc grav), judecătorul din mine îi dădea o sentință ce-l arunca într-o grotă, o grotă a celor ce se resemnează cu nimicnicia lor, neglijând îndeplinirea misiunii lor în lume. Până la urmă, fiece ființă, animal, plantă, om, are un rost, oricât de insignifiant, în derularea filmului umanității. Sau mă înÈ™el cumva? Și iată că această ultimă voce mă condamna la un abis de unde împroÈ™cam cu venin în cei mai dragi, un venin provenit, cred, din complexe, din vise rămase la stadiul de utopii, din concepÈ›ii înăbuÈ™ite, dintr-un război cu propria-mi slăbiciune È™i neputință de a fi cea mai bună- chiar puteam atinge acel statut?!?! Fiindcă fiecare e cel mai bun în imperfecÈ›iunea sa de pământean( sau nu? La naiba! Nu mai sunt sigură nici pe opiniile mele, cine-mi dă dreptul atunci să-l cataloghez inferior mie, cum categorizăm omul specie superioară maimuÈ›ei?) Le ceream chiar lor să-mi dea timp să conversez cu tine, de la două mii de kilometri depărtare, nedându-mi seama că mă aflam în vizită la ei, nu într-un internet café, mă lansam în discuÈ›ii interminabile , despre grijile vârstei mele, atât de trecătoare, cu riscul de a primi un punct negru în inima lor. Noaptea avea să treacă, să fiu eu regina zilei de mâine, să nu fiu condusă dn umbră de pornirile mele paradoxale ce mă îndepărtau mult de persoanele dragi.“ * -Ada? Servus! Ana la telefon. -Bună, Ana! Uite, nu ai putea să mă suni puÈ›in mai târziu? ÃŽntr-o jumătate de oră îmi termin munca. -Te înÈ›eleg, dar voi fi foarte scurtă. A intervenit o problemă È™i Maia mi-a spus să te anunÈ› că întâlnirea voastră rămâne pe altădată, cu menÈ›iunea specială să nu te superi. -ÃŽmi pare rău, chiar îmi doream mult să vorbesc cu ea. Dar s-a întâmplat ceva? E bolnavă, pleacă din oraÈ™? -Nu e în apele ei, cred că că a prins-o o mică răceală. -Nici nu mă mir, după atâtea drumuri, s-a adunat oboseala, i-a scăzut È™i imunitatea, corpul ei se readaptează la mediul de aici. Spune-i să nu se îngrijoreze, am să trec eu pe la voi când se va simÈ›i mai bine. Fii lângă ea, te rog, are nevoie de căldura mamei după atâtea chipuri străine. -AÈ™a am să fac. O zi frumoasă în continuare! * -Da, consider că Dumnezeu nu doreÈ™te moartea păcătosului, ci să se întoarcă È™i să fie viu...făcu o pauză È™i suspină profund, Marius observă fără să vrea câteva cearcăne răzleÈ›e È™i parcă o lividitate fluo a feÈ›ei Maiei, ceea ce-l determină să-i prindă mâna rece într-a sa, să i-o strângă cu milă È™i să evite lacrimile, care stăteau să-l învingă în orice clipă. -Maia, iubita mea, poate că păcatul cel mai mare e că tu te autoînvinovățeÈ™ti. Față de cine ai greÈ™it tu atât de tare? Avem o singură viață...Dumnezeule...La 23 ani È›i-ai construit singură un palat al suferinÈ›ei, în care te retragi ori de câte ori ceva nu merge bine, de exemplu când un lucru mic te deranjează la mine, nu ai destul timp pentru studiu, pentru hobbiurile tale sau întâlneÈ™ti o “divă“, cum numeÈ™ti tu frumuseÈ›ea ideală la o fată, ori, să nu uit, pe cineva cine a citit mai multe cărÈ›i decât tine. Până când toată această zvârcolire în pustiu?! -Lasă-mă să continuu...Pe fereastra întredeschisă din acoperiÈ™, pătrundea un zumzet neîncetat, era zgomotul maÈ™inilor, Bruxellul e împăienjenit de automobile, deÈ™i mi-a plăcut la nebunie să fac un tur al oraÈ™ului pe bicicletă, dar auzeam totodată oamenii nopÈ›ii, lipsiÈ›i de adăpost, ce-È™i plângeau amarul destin sub clar de lună, asemenea unor lupi înfometaÈ›i. Cineva mă prinsese de mână, aÈ™a cum o faci tu acum È™i cum rămăsesem blocată pe pat, ca un copil certat de părinÈ›i, pe bună dreptate, îmi venea să cred că, în negura nopÈ›ii îl întâlnisem pe Gabriel, îngerul binevestitor, când auzii deodată un glas dulce, plăcut, transmițându-mi o bucurie incomprehensibilă: “Tu, care( când am auzit aceste două cuvinte m-am înfiorat, la fel începuseÈ™i tu odată : Tu, care È™tii să aduci suferinÈ›a), care cauÈ›i într-o peÈ™teră goală mântuirea, deschide ochii inimii tale È™i încălzeÈ™te sufletul tău cu iubire, cu nădejde. El va intra atunci în casa ta.“ Cine era acel el ?... ÃŽn vârtejul ucigător al autoculpabilizării, am tresărit ca orbită de lumina unor aripi ce băteau atât de aproape de mine È™i care se îndepărtaseră în câteva secunde pe-aceeaÈ™i cale pe care intraseră, lăsând în aer firiÈ™oare de parfum, de mir dumnezeiesc, în care trupul meu epuizat se desfătă ca de-un ospăț împărătesc, realizând că, pentru scurt timp, dispăru orice rană din el, orice povară, întristare ori suspin. ÃŽnclinasem imediat să cred că o forță supranaturală mă trezise din somn, dar de fapt eu nici nu dormeam, vegheam, È™i mă purtase ca un somnambul, hipnotizată, spre locul unde se întâmplaseră acestea. Puteam să fiu sau să devin mai rătăcitoare decât în acele momente? Era pur È™i simplu apogeul stărilor mele abisale, depresiei mele tot mai adânci È™i cred că acceptându-mi astfel verdictul, adică ce se putea întâmpla mai rău( s-ajung în pragul nebuniei), însemna tocmai salvarea de la penitență, eliberarea pe viață. El îi sorbea fiecare silabă, timbrul vocii îl asigura că Maia rămăsese tot Maia, fără pretenÈ›ii de limbaj pretenÈ›ios, ca în acea zi de 9 iunie, la terminarea liceului. ÃŽÈ™i făcu curaj să-i arate o foaie gălbejită, împăturită în patru, dar îngrijită atent, neÈ™tiind dacă acest mic gest i-ar putea muta gândirea spre ceva mai vesel. -ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de asta? Și-i recită cu răbdare, încercând să redea tonul ei de atunci, spre a da un plus de verosimilitate citirii. (...) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy