Cristi și Mihaela se cunoșteau de ceva vreme. Erau amici și făceau parte din aceeași gașcă. Dacă până în acel moment cineva ar fi întrebat-o părerea ei despre el, i-ar fi spus că este un tip haios, pus mereu pe șotii, dar cumpănit până la zgârcenie.
Nu i-a cerut niciodată nici un favor, pentru că prietenia lor consta în excursii pe munte sau prin țară și petreceri pentru zilelele lor de naștere sau trecerile peste ani, ceea ce nu presupunea nici o obligație.
Până astăzi când disperată l-a sunat rugându-l să vină până la ea acasă. Tatălui ei era bolnav de aproape un an de zile iar astăzi se simțea foarte rău.
- Cristi, te rog frumos ajută-mă! Îi e rău lui tata. Hai te rog cu mașina până aici să-l ducem la spital. Îți plătesc motorina. Te rog!
- Îmi pare rău! Nu pot veni. Am ciment în betonieră și dacă nu-l torn acum se întărește. Găsește și tu pe altcineva, îi răspunse el hotărât.
Nu! Nu se așteptase la așa un răspuns. Era prima oară când îi cerea ajutorul și fusese refuzată pe un ton tăios. O durea. Cu ochii în lacrimi a chemat Salvarea.
"Salvarea n-o să mă refuze. Nu?"

- L-am văzut pe băiatul ăla care n-o vrut să m-aducă la spital. Este în salonul celălalt, îi spuse tatăl ei într-o după-amiază pe când venise să-l viziteze.
- Cristi? Unde? Ce-a pățit? întrebă ea îngrijorată.
- A zis c-o căzut când turna placa dă beton.
Mihaela luă din punga adusă pentru tatăl ei câteva fructe și ieși pe ușa salonului.
Prietenul ei dormea. Avea piciorul drept în gips, ținut cu niște greutăți în aer.
- Bună Cristi! spuse ea abia șoptit.
El deschise ochii și se uită lung la ea, ochii i se umeziră și lacrimile îi umplu obrazul.
- Te rog să mă ierți Miha că nu te-am ajutat atunci când ai avut nevoie. Ai dreptate să mă condamni. Sunt un ticălos. Am tot vrut să te sun să-mi cer iertare, dar n-am mai apucat. Te rog din suflet, încă o dată să mă ierți!
- Stai liniștit, Cristi! Cine sunt eu să condamn și să iert?
A fost doar vina mea!