1

Asociatul principal studie résumé-ul pentru a suta oară È™i nici de această dată nu găsi ceva care să-i displacă în legătură cu Mitchell Y. McDeere ― nu, în paginile acelea nu era scris nimic neplăcut.
Era vorba despre un tip inteligent, ambițios și arătos. În plus, era flămînd; ținînd cont de originea lui socială, era imposibil să nu fie flămînd. Era căsătorit, lucru obligatoriu de altfel. Firma nu angaja niciodată avocați necăsătoriți pe de-o parte, iar pe de altă parte, era împotriva divorțului, a umblatului după femei și a băuturii. Contractul prevedea chiar un test antidrog.
Tipul avea o diplomă în contabilitate, luase examenul de atestare din prima încercare È™i dorea să se specializeze în domeniul taxelor. Era alb È™i firma nu angajase niciodată negri. ReuÈ™iseră aceasta, deoarece adoptaseră o politică închisă, de club. Nu solicitaseră niciodată cereri de angajare. Alte firme solicitau È™i angajau persoane de culoare. Ei ― nu. Firma rămăsese albă ca laptele. Și, peste cîte toate, sediul firmei era nici mai mult nici mai puÈ›in decît la Memphis, iar negrii cei mai bine pregătiÈ›i doreau să meargă la New York, la Washington sau la Chicago.
McDeere era bărbat È™i în cadrul firmei nu exista nici o femeie. Făcuseră greÈ™eala aceasta pe la mijlocul anilor È™aptezeci, cînd l-au angajat pe È™eful promoÈ›iei de la Harvard care, întîmplător, fusese o femeie ― È™i încă o adevărată magiciană în domeniul taxelor. Rezistase doar patru ani, patru ani furtunoÈ™i, È™i pierise într-un accident de maÈ™ină.
Pe hîrtie, McDeere arăta bine. El era principalul lor candidat. De fapt, pentru anul respectiv, nici nu existau alte candidaturi. Lista era foarte scurtă. McDeere sau nimeni altcineva.
Royce McKnight, asociatul care se ocupa cu conducerea firmei, studia dosarul pe care era scris: Mitchell Y. McDeere ― Harvard. Gros de un È›ol, plin de hîrtii scrise cu litere mici È™i de fotografii, dosarul fusese pus la punct de cîțiva foÈ™ti agenÈ›i CIA, într-un birou particular de investigaÈ›ii din Bethesda. Ei făceau parte dintre clienÈ›ii firmei È™i în fiecare an făceau investigaÈ›iile cerute de firmă, fără să ceară vreo plată. SusÈ›ineau că este foarte uÈ™or să verifici niÈ™te studenÈ›i la Drept, complet lipsiÈ›i de bănuieli. Aflaseră, de exemplu, că McDeere ar fi dorit să părăsească regiunea de Nord-Est, că primise trei oferte de serviciu ― două la New York È™i una din Chicago ― din care cea mai ridicată era de È™aptezeci È™i È™ase de mii de dolari È™i cea mai scăzută de È™aizeci È™i opt de mii de dolari. Era, deci, o persoană căutată. Mai aflaseră că în anul al doilea de studenÈ›ie avusese ocazia să copieze la examenul de asigurări. N-o făcuse È™i obÈ›inuse cea mai mare notă din grupa lui. Știau de asemenea că, în urmă cu două luni, la o petrecere la facultate, cineva îi oferise niÈ™te cocaină. El refuzase È™i chiar plecase de la petrecere, însoÈ›it de privirile dispreÈ›uitoare ale celorlalÈ›i. Din cînd în cînd bea cîte o bere, dar băutura era scumpă È™i McDeere nu avea bani. De fapt, dispunea cam de douăzeci È™i trei de mii de dolari ― credite studenÈ›eÈ™ti. Era într-adevăr flămînd.
Royce McKnight răsfoi dosarul și zîmbi. McDeere era al lor.
Lamar Quin avea treizeci și doi de ani și nu era încă asociat. Fusese invitat acolo ca să arate tînăr, să se poarte ca un tînăr și să creeze o imagine plină de tinerețe pentru firma Bendini, Lambert & Locke care, de fapt, chiar era o companie tînără, de vreme ce cea mai mare parte a asociaților se retrăgeau din activitate în jurul vîrstei de cincizeci de ani, în putere și plini de bani. Cu un venit de șase cifre garantat pentru tot restul vieții, Lamar se putea bucura în tihnă de costumele sale pe comandă, care costau o mie două sute de dolari bucata, costume care îi puneau de minune în evidență trupul înalt și atletic. Lamar traversă nonșalant camera-de-o-mie-de-dolari-pe-zi și își mai turnă o ceașcă de cafea decafeinizată. Se uită la ceas. Aruncă o privire spre cei doi asociați, așezați la o măsuță, lîngă fereastră.
Exact la două și jumătate, cineva bătu la ușă. Lamar îi privi pe cei doi asociați care strecurară în grabă fișele și dosarul într-o servietă deschisă. Își îmbrăcară toți sacourile. După ce își încheie ultimul nasture, Lamar deschise ușa.
― Mitchell Y. McDeere? întrebă el È™i, zîmbind larg, întinse mîna nou-venitului.
― Da.
Își strînseră mîinile cu putere.
― ÃŽncîntat să te cunosc, Mitchell! Eu sînt Lamar Quin.
― Plăcerea este de partea mea. Te rog să-mi spui Mitch!
Intră în încăperea spațioasă și aruncă o privire rapidă de jur-împrejur.
― E în regulă, Mitch. Lamar îi puse o mînă pe umăr È™i îl conduse către ceilalÈ›i doi care se prezentară singuri. Erau excesiv de amabili È™i de cordiali. ÃŽi oferiră lui McDeere cafea È™i apă minerală. Se aÈ™ezară în jurul unei mese de conferinÈ›e, din mahon lustruit. McDeere își descheie sacoul È™i se aÈ™eză picior peste picior. ÃŽn ceea ce privea căutarea unui loc de muncă, se putea socoti deja un veteran trecut prin ciur È™i dîrmon. Știa că, de data asta, ei erau cei care îl voiau. Era relaxat. Avea în buzunar trei oferte de la trei din cele mai cunoscute firme din È›ară. McDeere nu avea nevoie nici de interviul acesta, nici de firma aceasta. ÃŽÈ™i putea permite să fie plin de încredere. De fapt, se afla acolo pur È™i simplu din curiozitate. Și tînjea după o vreme mai caldă.
Oliver Lambert, asociatul principal, își sprijini coatele de masă, se aplecă puțin în față și prelua controlul conversației. Era o persoană cu mult farmec, volubilă, cu o voce de bariton. La cei șaizeci și unu de ani ai săi, Lambert era patriarhul firmei! Își petrecea cea mai mare parte a timpului încercînd să conducă și să echilibreze personalitățile strivitoare ale cîtorva dintre cei mai bogați avocați din țară. El era consilierul, cel căruia i se spovedeau asociații mai tineri. Lambert se mai ocupa și de recrutările de personal. Acum, misiunea lui era de a-l angaja pe Mitchell Y. McDeere.
― Te-ai săturat de interviuri? întrebă Oliver Lambert.
― Nu în mod special. Este una din regulile jocului.
Da, da ― fură toÈ›i de acord. Parcă mai ieri mergeau È™i ei la interviuri, prezentau résumé-uri È™i erau terorizaÈ›i că nu vor găsi o slujbă, că cei trei ani de chin È™i toceală se vor duce pe apa sîmbetei. Da, È™tiau, înÈ›elegeau foarte bine prin ce trecea McDeere în acest moment.
― Pot să pun o întrebare? începu Mitch.
― Desigur.
― BineînÈ›eles.
― Orice.
― De ce ne întîlnim în camera asta de hotel? Celelalte firme te intervievează în campusul studenÈ›esc, prin intermediul biroului de plasare.
― Bună întrebare!
Dădură cu toții din cap și se priviră unul pe celălalt. Fură de acord că era, într-adevăr, o întrebare bună.
― AÈ™ putea să-È›i răspund eu, Mitch. Royce McKnight, asociatul care conducea firma, continuă. Știi, noi sîntem diferiÈ›i de ceilalÈ›i È™i ne mîndrim cu asta. Avem doar patruzeci È™i unu de avocaÈ›i, aÈ™a că sîntem mici în comparaÈ›ie ce celelalte firme. Nu angajăm prea mulÈ›i oameni; cam unul la doi ani. Oferim cel mai mare salariu È™i cele mai mari avantaje ― È™i nu exagerez deloc cînd spun acest lucru. Prin urmare, sîntem È™i foarte pretenÈ›ioÈ™i în alegerile noastre. De data asta, te-am ales pe tine. Scrisoarea pe care ai primit-o luna trecută a fost trimisă după ce am studiat mai bine de două mii de absolvenÈ›i de drept, de la cele mai bune facultăți din È›ară. Nu am trimis, în final, decît o singură scrisoare. Þie. Trebuie să È™tii că nu ne publicăm posturile vacante. Și nici nu solicităm cereri de angajare. Asta-i toată explicaÈ›ia.
― Da, cred că este o explicaÈ›ie satisfăcătoare. Dar ce fel de firmă este firma dumneavoastră?
― Specializată în taxe. Ceva asigurări, ceva activități imobiliare È™i bancare, dar optzeci la sută din activitate, taxele. Acesta este È™i motivul pentru care am dorit să te cunoaÈ™tem, Mitch. Se pare că eÈ™ti foarte bine pregătit în domeniul taxelor.
― De ce te-ai înscris la colegiul de la Western Kentucky? întrebă Oliver Lambert.
― Simplu. Ei mi-au oferit o bursă ca să joc fotbal. Și nu aÈ™ fi putut să merg la colegiu, dacă nu aÈ™ fi avut o bursă.
― PovesteÈ™te-ne cîte ceva despre familia ta, Mitch!
― Are vreo importanță?
― Are foarte mare importanță pentru noi, interveni cu căldură Royce McKnight.
"Toți spun același lucru", gîndi McDeere.
― OK. Tata a murit într-o mină de cărbune cînd eu aveam doar È™apte ani. Mama s-a recăsătorit È™i locuieÈ™te în Florida. Am avut doi fraÈ›i. Rusty a fost ucis în Vietnam. Mai am un frate, Ray McDeere.
― Și unde se află fratele tău?
― Mi-e teamă că acest lucru nu vă priveÈ™te.
Mitch îl privi țintă pe Royce McKnight. În ochii lui se citea o sfidare fără margini. Dosarul nu menționa mare lucru despre Ray.
― Oh, scuză-mă, te rog! spuse cu blîndeÈ›e Royce McKnight.
― Mitch, interveni Lamar Quin, firma noastră are sediul în Memphis. Te deranjează?
― Absolut deloc! Nu-mi place clima rece.
― Dar ai fost vreodată la Memphis?
― Nu.
― Te vom invita curînd È™i vei vedea că oraÈ™ul îți va plăcea.
Mitch zîmbi, dădu din cap și continuă jocul. Tipii vorbeau oare serios? Păi ce, era nebun să accepte o slujbă la o firmă atît de mică, într-un oraș atît de mic, acum, cînd Wall Street-ul îl aștepta cu brațele deschise?!
― Al cîtelea eÈ™ti în an, Mitch? întrebă Lambert.
― Sînt printre primii cinci.
Nu printre primii cinci la sută, ci printre primii cinci. Acest răspuns le fu perfect suficient. Primii cinci din trei sute. Ar fi putut răspunde "al treilea", la o zecime în urma celui de-al doilea și la două zecimi în urma celui dintîi. Ar fi putut, dar n-o făcuse. McDeere își amintea că răsfoise Anuarul juridic "Martindale-Hubbell" și că din paginile acestuia aflase că actualii lui interlocutori absolviseră facultăți mai slabe: Chicago, Columbia, Vanderbilt. Nu vor lungi discuția despre facultăți.
― De ce ai ales Harvard-ul?
― De fapt, Harvard-ul m-a ales pe mine. Am depus cereri la mai multe universități È™i am fost acceptat de toate, dar la Harvard mi s-a oferit un sprijin financiar mai substanÈ›ial. Oricum, eu credeam că Harvard-ul este cea mai bună È™coală. De altfel o mai cred È™i acum.
― Foarte bine redactat résumé-ul, Mitch, spuse Lambert referindu-se la dosarul care se afla în servieta de sub masă.
― MulÈ›umesc, mi-am dat toată silinÈ›a.
― Ai luat calificative foarte mari la cursurile de taxe È™i asigurări.
― Acesta este domeniul care mă interesează.
― Þi-am văzut lucrarea scrisă È™i trebuie să mărturisesc că este impresionantă.
― MulÈ›umesc. ÃŽmi place activitatea de cercetare.
Ceilalți dădură afirmativ din cap și admiseră minciuna asta evidentă. Făcea parte din ritual. Nici unui student la
Drept, nici unui avocat întreg la minte nu-i plăcea cercetarea și totuși, fiecare posibil angajat al firmei mărturisea că adoră munca în bibliotecă. O spuneau toți, fără excepție.
― PovesteÈ™te-ne ceva È™i despre soÈ›ia ta, Mitch, interveni Royce McKnight, cu o undă de sfială în glas.
Deși era o întrebare standard, pe care toate firmele o puneau, erau pregătiți să facă față unei reacții de respingere.
― O cheamă Abby. Are o diplomă de institutoare de la Western Kentucky. Ne-am căsătorit la o săptămînă de la absolvire, în ultimii trei ani, a lucrat la o grădiniță particulară, undeva aproape de Boston College.
― Și căsnicia voastră...
― Oh, sîntem foarte fericiÈ›i. Ne cunoaÈ™tem încă din liceu.
― Pe ce post ai jucat în echipă? întrebă Lamar, orientînd discuÈ›ia spre zone mai puÈ›in sensibile.
― FundaÈ™. Am fost selecÈ›ionat tot timpul, pînă cînd m-am accidentat la genunchi, chiar în ultimul meci pe care l-am jucat la liceu. Și atunci au dat bir cu fugiÈ›ii toÈ›i. ToÈ›i, în afară de cei de la Western Kentucky. Pe urmă am jucat tot timpul, patru ani de zile, dar genunchiul meu nu mai era ca înainte.
― Și cum ai reuÈ™it să iei calificativele pe care le-ai luat È™i să mai joci È™i fotbal pe deasupra?!
― Studiile au fost oricum pe primul plan.
― Nu cred că Western Kentucky e o universitate cine È™tie ce. Zîmbind cu un aer de suficiență, Lamar dădu drumul acestor cuvinte pe care, în secunda următoare, ar fi dorit să nu le fi spus niciodată. Lambert È™i McKnight se încruntară. O greÈ™eală stupidă.
― Păi da, cam ca Universitatea statului Kansas, răspunse Mitch.
Ceilalți trei înghețară și se priviră unul pe altul cu un aer de parcă nu le venea să creadă că auziseră bine. Cum, tipul ăsta, McDeere, știa că Lamar Quin urmase cursurile Universității statului Kansas? Nu-l cunoscuse pe Lamar Quin, nu avea cum să afle că Lamar va conduce interviul în numele firmei.
Și totuși, știuse. Îi verificase în Anuarul juridic "Martindale-Hubbell". Citise toate cele patruzeci și una de notițe biografice ale avocaților firmei și, într-o fracțiune de secundă, își amintise că Lamar Quin fusese la Universitatea statului Kansas. La dracu'! Erau într-adevăr impresionați.
― Oh, cred că m-am exprimat greÈ™it, se scuză Lamar.
― Nici o problemă, zise Mitch zîmbind larg.
Totul fusese deja uitat. Oliver Lambert își drese glasul și hotărî că a venit momentul să treacă din nou la chestiuni personale.
― Mitch, firma noastră nu admite băutorii È™i afemeiaÈ›ii. Nu trebuie să înÈ›elegi prin asta că ne considerăm niÈ™te sfinÈ›i, dar să È™tii că pentru noi afacerile sînt pe primul loc. Și cîștigăm o grămadă de bani.
― Ei bine, pot să trăiesc în aceste condiÈ›ii.
― Și mai e ceva: testul antidrog. Ne rezervăm dreptul de a-l testa pe oricare dintre angajaÈ›ii noÈ™tri.
― Nu mă droghez.
― Foarte bine. Din ce Biserică faci parte?
― Sînt metodist.
― Foarte bine, la firma noastră există catolici, baptiÈ™ti, adepÈ›i ai Bisericii episcopale. De fapt, nu ne priveÈ™te acest lucru, dar dorim, oricum, să fim informaÈ›i. Vrem ca angajaÈ›ii noÈ™tri să aibă familii stabile, serioase. Un avocat fericit este un avocat productiv. De-asta punem atîtea întrebări.
Mitch zîmbi și dădu din cap. Mai auzise toate astea și în celelalte ocazii. Cei trei se priviră unul pe celălalt și apoi îl priviră pe Mitch. Deci venise momentul să pună și el una sau două întrebări inteligente. Mitch se așeză din nou picior peste picior. Banii. Iată marea întrebare, mai ales că trebuia să facă o comparație cu celelalte oferte pe care le primise. "Dacă nu-mi dați destui bani, își spuse Mitch în gînd, atunci mi-a părut bine de cunoștință, băieți, și la revedere! Dacă plătiți bine, atunci putem să stăm de vorbă despre familii, căsătorii, fotbal și Biserică."
Mitch știa însă foarte bine că reprezentanții firmei, la fel ca și reprezentanții tuturor celorlalte firme, erau obligați să ocolească subiectul "bani" pînă în ultimul moment, adică pînă cînd epuizaseră toate celelalte subiecte posibile. Trebuia, deci, să-i atace cu o întrebare mai puțin dură.
― Care ar fi munca mea la început?
Ceilalți fură de acord cu întrebarea. Dădură din cap. Lambert și McKnight îl priviră pe Lamar. El trebuia să răspundă.
― Ceva asemănător cu un stagiu de doi ani, dar noi nu-l numim astfel. Te vom trimite la diverse seminarii pe probleme de taxe. Este vorba despre seminarii organizate în toată È›ara. Oricum, formaÈ›ia ta profesională este departe de a fi încheiată. Iarna viitoare vei petrece două săptămîni la Washington, la American Tax Institute. Știi, noi sîntem foarte mîndri de cunoÈ™tinÈ›ele noastre teoretice È™i tehnice, aÈ™a că, de fapt, ne pregătim tot timpul. Dacă vrei să-È›i dai doctoratul în domeniul taxelor, te vom susÈ›ine financiar. Cît despre avocatura propriu-zisă, nimic interesant în primii doi ani. Vei face multă cercetare, în general, chestii plictisitoare, dar foarte bine plătite.
― Cît anume?
Lamar își întoarse privirea spre Royce McKnight care, la rîndu-i, îl observa pe Mitch, și apoi spuse:
― Discutăm la Memphis despre salariu È™i despre celelalte beneficii.
― Vreau o cifră exactă. Altfel, s-ar putea să nu vin deloc la Memphis.
McDeere zîmbi arogant, dar cordial. Oricum, vorbea ca un om cu trei oferte de serviciu în buzunar. Asociații își zîmbiră unul altuia, apoi Lambert vorbi:
― E-n regulă. Un salariu de bază de optzeci de mii în primul an, plus primele. Optzeci È™i cinci de mii plus primele în al doilea an. Un credit ipotecar cu dobîndă mică, să-È›i poÈ›i cumpăra o casă. Două legitimaÈ›ii de membru pentru Country Club. Un BMW nou, culoarea la alegere, evident.
Își concentrară toți trei privirile asupra buzelor lui și așteptară ca obrajii să i se încrețească și să-i dezvelească dinții. McDeere încercă să-și ascundă zîmbetul, dar îi fu imposibil. Rîse mulțumit și reuși să bîlbîie:
― E incredibil.
Optzeci de mii în Memphis făceau cît o sută douăzeci de mii în New York. Și omul spusese BMW! Mazda lui era o rablă cu un milion de mile la bord și trebuia pornită manual. McDeere punea banii de-o parte ca să-și cumpere un dema-ror reparat.
― Plus alte cîteva suplimente pe care vom fi fericiÈ›i să le discutăm cu tine la Memphis.
Deodată, McDeere simți că dorește neapărat să viziteze Memphis-ul. Oare era așezat pe un fluviu? încetă să zîmbească și își regăsi sîngele rece. Îl privi rece și serios pe Oliver Lambert și, ca și cum ar fi uitat de bani, de casă și de BMW, spuse:
― PovestiÈ›i-mi, vă rog, despre firma dumneavoastră!
― Patruzeci È™i unu de avocaÈ›i. Anul trecut, media cîștigurilor noastre a fost mai mare decît cea a oricărei alte firme. Și vorbesc despre toate marile firme din È›ară! Acceptăm numai clienÈ›i bogaÈ›i ― corporaÈ›ii, bănci È™i persoane înstărite, care plătesc onorarii substanÈ›iale È™i care nu se plîng niciodată. Ne-am specializat în domeniul taxelor internaÈ›ionale, ceea ce este È™i foarte interesant È™i foarte rentabil. Și avem de-a face numai cu oameni care pot plăti.
― ÃŽn cît timp poÈ›i ajunge asociat?
― ÃŽn medie, în zece ani ― zece ani duri. Să È™tii că nu este un lucru neobiÈ™nuit ca un asociat de-al nostru să cîștige o jumătate de milion pe an. Cei mai mulÈ›i dintre ei se retrag înainte de a împlini cincizeci de ani! Trebuie să-È›i plăteÈ™ti regulat cotizaÈ›iile, să munceÈ™ti optzeci de ore pe săptămînă, dar cînd ajungi asociat, constaÈ›i că a meritat efortul!
Lamar se aplecă puțin înainte:
― Nu este necesar să fii asociat ca să cîștigi o sumă cu È™ase cifre! Eu lucrez la firmă de È™apte ani È™i am depășit suta de mii acum patru ani.
Mitch se gîndi o clipă că, pe la treizeci de ani, ar putea să depășească o sută de mii de dolari pe an. La numai treizeci de ani! Ceilalți îl urmăreau cu atenție, știind precis ce anume calcula el în minte.
― Dar de ce se află tocmai în Memphis o firmă specializată în taxe internaÈ›ionale?
Întrebarea îi făcu pe ceilalți să zîmbească. Lambert își scoase ochelarii și începu să-i răsucească între degete:
― Aceasta este într-adevăr o întrebare bună, Mitch! Vezi tu, domnul Bendini a fondat această firmă în 1944. Era un jurist din Philadelphia, specializat în taxe È™i cu ceva clientelă cu dare de mînă din Sud. Apoi, într-o bună zi, se hotărî brusc È™i ateriza la Memphis! Și, după aceea, douăzeci È™i cinci de ani nu a angajat decît oameni specializaÈ›i în taxe, iar firma a mers ca pe roate. Să È™tii că nici unul dintre noi nu s-a născut în Memphis, dar, cu timpul, oraÈ™ul a început să ne placă foarte mult. Este un oraÈ™ vechi, tipic din Sud. Ah, am uitat să-È›i spun că domnul Bendini a murit în 1970.
― Cîți asociaÈ›i există în cadrul firmei?
― Douăzeci de asociaÈ›i activi. ÃŽncercăm să păstrăm proporÈ›ia de un asociat la un angajat. E mult, dar nouă ne convine. ÃŽÈ›i spun încă o dată, noi facem totul altfel decît alÈ›ii.
― ToÈ›i asociaÈ›ii noÈ™tri sînt multimilionari la cel mult patruzeci È™i cinci de ani, interveni în discuÈ›ie Royce McKnight.
― Chiar toÈ›i?
― Exact. Ascultă, nu garantăm nimic, evident, dar dacă te angajezi la noi È™i munceÈ™ti din greu zece ani È™i ajungi asociat È™i mai munceÈ™ti apoi din greu încă zece ani, È™i nu eÈ™ti milionar la patruzeci È™i cinci de ani, înseamnă că eÈ™ti primul caz de acest gen în ultimii douăzeci de ani!
― Trebuie să mărturisesc că este o statistică impresionantă!
― Este foarte impresionantă, Mitch, spuse Oliver Lambert, È™i sîntem mîndri de asta. Sîntem o firmă mică, o confrerie strîns unită È™i avem grijă unul de celălalt. Vei vedea că la noi nu există concurență între angajaÈ›i, acea teribilă concurență care există în mai toate firmele. Sîntem atenÈ›i pe cine angajăm È™i unul din primele noastre scopuri este ca orice nou angajat să devină asociat în cel mai scurt timp cu putință. De aceea investim enorm de mult timp È™i enorm de mulÈ›i bani în noi înÈ™ine, mai ales în nou-veniÈ›i. Se întîmplă extrem de rar ca unul dintre oamenii noÈ™tri să ne părăsească. De fapt, aÈ™a ceva pur È™i simplu nu s-a întîmplat. Facem tot ce ne stă în putință pentru a ne proteja carierele. Vrem ca oamenii noÈ™tri să fie fericiÈ›i, fiindcă după părerea noastră, acesta este modul cel mai rentabil de funcÈ›ionare.
― Pot să-È›i mai ofer o statistică impresionantă, adăugă Royce McKnight. Anul trecut, la firmele de mărimea noastră sau mai mari, rata de fluctuaÈ›ie a personalului a fost în medie de douăzeci È™i opt la sută. La Bendini, Lambert & Locke a fost zero. Cu un an înainte, tot zero. A trecut mult timp de cînd un angajat a părăsit firma noastră.
Îl studiau cu multă atenție, ca să se convingă că recepționa corect mesajul. Desigur, fiecare condiție a angajării era importantă, dar stabilitatea, caracterul definitiv al acceptării lui, punea în umbră toate celelalte aspecte. Și, pentru moment, îi oferiseră explicații suficient de bune; explicațiile suplimentare, ceva mai tîrziu.
BineînÈ›eles, È™tiau mult mai mult decît puteau spune. Știau că mama lui Mitch locuise într-un parking ieftin de rulote, în Panama City Beach, că se recăsătorise cu un È™ofer de camion pensionar, beÈ›iv È™i violent. Știau că ea primise patruzeci È™i una de mii de dolari de la conducerea minei, cînd îi murise primul soÈ› în accident, È™i mai È™tiau È™i că îi făcuse praf fără să stea prea mult pe gînduri. Știau că femeia înnebunise cînd aflase că fiul ei cel mare fusese ucis în Vietnam. Mai È™tiau că Mitch a fost neglijat în copilărie, că îl crescuseră niÈ™te rude mai miloase È™i mai ales Ray, fratele lui, pe care de altfel nu-l putuseră găsi. Crescuse în sărăcie È™i sărăcia este dureroasă, ceea ce ― presupuneau ei în mod corect ― iscase în sufletul tînărului o puternică dorință de a reuÈ™i în viață. McDeere muncise treizeci de ore pe săptămînă într-un magazin cu program de noapte È™i, în acelaÈ™i timp, jucase fotbal È™i își luase examenele cu calificative maxime. Știau că, în ultimii ani, furase cîteva ore de somn. Știau că era flămînd. Știau că era omul lor.
― Þi-ar plăcea să ne faci o vizită? întrebă Oliver Lambert.
― Cînd? întrebă la rîndu-i Mitch, care tocmai visa la o limuzină neagră decapotabilă.


Abby opri mașina, o Mazda veche, cu parbrizul puternic fisurat. Roțile din față erau orientate pieziș, către poalele colinei. Abby smuci de două ori mînerul ușii și deschise portiera. Introduse cheia în contact, apăsă ambreiajul și răsuci volanul. Mașina începu să alunece ușurel. Pe măsură ce prindea viteză, Abby își ținea răsuflarea, mușcîndu-și buzele. Motorul începu să tușească și să se înece.
Cu trei oferte de slujbă pe masă, o maÈ™ină nouă era încă foarte departe È™i Abby mai avea de aÈ™teptat vreo patru luni. Trei ani de zile înduraseră sărăcia într-un apartament studenÈ›esc de două camere, într-un campus plin ochi de mici Porsche È™i de Mercedes-uri decapotabile. ReuÈ™iseră să ignore comportamentul dispreÈ›uitor al colegilor ― acei păzitori de vite din Bastionul Snobismului de pe Coasta de Est. Ei doi erau munteni din Kentucky È™i aveau puÈ›ini prieteni, înduraseră totul È™i reuÈ™iseră numai datorită lor înÈ™iÈ™i.
Abby ar fi preferat să meargă la Chicago, decît să se stabilească la New York, chiar dacă asta presupunea un salariu mai mic. Chicago era mai departe de Boston È™i mai aproape de Kentucky. Mitch rămînea evaziv ― era stilul lui, mai întîi cîntărea totul cu multă grijă È™i apoi păstra concluziile pentru el. Abby nu fusese invitată la New York È™i la Chicago
împreună cu soțul ei și se săturase să tot trăiască din presupuneri. Voia un răspuns clar.
Parcă neregulamentar pe colină, aproape de casă și merse pe jos două cvartale. Ei doi locuiau într-un paralelipiped de cărămidă roșie. Abby se opri în fața ușii, cotrobăind prin geantă după chei. Brusc, ușa se deschise larg, Mitch o înșfacă și o trase în casă, o aruncă pe canapea și începu să o sărute cu lăcomie. Abby striga și rîdea. Brațele lor se răsuceau și se împleteau, ca tentaculele unei caracatițe. Se sărutară și se îmbrățișară îndelung, ca adolescenții care se pipăie, se mîngîie și suspină, la vîrsta la care sărutul este plăcut, misterios și definitiv.
― Doamne! zise ea cînd se opriră. Cu ce ocazie?
― Nu simÈ›i nici un miros? întrebă Mitch.
Abby privi în jur și adulmecă.
― Ba... da... Ce miroase aÈ™a?
― Pui chow mein È™i ouă foo yung, de la Wong Boys.
― Bine, da 'cu ce ocazie?
― Plus o sticlă, scumpă, de Chablis. Are chiar È™i dop!
― Ascultă, Mitch, ce-ai făcut?
― Hai, vino cu mine!
Pe masa mică din bucătărie, printre coduri de legi și volume de cazuistică, se lăfăiau o sticlă mare de vin și o pungă cu mîncare chinezească. Dădură la o parte hîrțoagele și desfăcură pachetul cu mîncare. Mitch destupă sticla de vin și umplu două pahare de plastic.
― Azi am fost la un interviu nemaipomenit, spuse el.
― Unde?
― ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de firma aceea din Memphis care mi-a trimis o scrisoare luna trecută?
― Da, dar nu ai fost prea impresionat.
― Ei bine, despre firma aia e vorba. Și sînt foarte impresionat. Se ocupă în special de taxe. Plătesc bine.
― Cît de bine?
Foarte ceremonios, Mitch așeză puiul chow mein pe două farfurii și desfăcu pachețelele cu sos de soia. Abby
aștepta să-i răspundă. El însă începu să împartă ouăle foo yung, apoi sorbi pe îndelete din paharul cu vin și plescăi din buze.
― Cît de bine? repetă ea întrebarea.
― Mai bine decît la Chicago È™i mai bine decît pe Wall Street.
Abby bău și ea îndelung și ostentativ din paharul ei cu vin, apoi îl cercetă pe Mitch cu o privire plină de neîncredere. Ochii ei căprui se îngustară și străluceau, sprîncenele i se lăsaseră în jos, iar pe frunte îi apăruseră riduri. Aștepta.
― Cît?
― Optzeci de mii în primul an, plus primele. Optzeci È™i cinci în al doilea an, plus primele.
Mitch debitase aceste cuvinte cu nonșalanță, în timp ce studia bucățelele de țelină din "chow mein".
― Optzeci de mii, repetă ea.
― Optzeci de mii, iubito! Optzeci de mii de dolari în Memphis-Tennessee fac cît o sută douăzeci de mii în New York.
― Da' cine vrea să meargă la New York?
― Plus un credit ipotecar cu dobîndă mică.
Cuvîntul "ipotecar" nu mai fusese pronunțat de foarte mult timp la ei în casă. Abby nici nu-și mai aducea aminte cînd anume discutaseră ultima dată despre ceva care să fi avut o cît de mică legătură cu o casă. Căzuseră de acord că vor închiria un apartament pînă în ziua aceea neștiută din viitor cînd vor fi atît de bogați încît să poată primi un credit ipotecar. Abby își așeză paharul pe masă și spuse pe un ton absolut obișnuit:
― N-am auzit ce-ai spus.
― Credit ipotecar cu dobîndă mică, asta am spus. Firma acordă un împrumut suficient pentru ca să putem să ne luăm o casă. Tipii zic tot timpul că este foarte important ca angajaÈ›ii lor să arate prosper, aÈ™a că ne dau banii ăștia cu o dobîndă mult mai mică.
― Deci, tu vorbeÈ™ti chiar despre o casă, cu iarbă È™i cu arbuÈ™ti împrejur?
― Da. Nu despre un apartament în Manhattan, la un preÈ› oricum prea mare, ci despre o casă cu trei dormitoare, cu o alee pentru maÈ™ini È™i cu un garaj dublu pentru BMW-ul nostru. O casă într-o suburbie.
Reacția ei întîrzie o clipă sau două, dar în cele din urmă întrebă:
― BMW? BMW-ul cui?
― Al nostru, iubito! BMW-ul nostru! Firma închiriază unul nou È™i ne dă nouă cheile în chip de primă că am semnat contractul cu ei de la prima strigare. Evident, culoarea o alegem noi È™i cred că negrul ar fi cel mai nimerit. Tu ce zici?
― Zic că s-a zis cu hainele de gata È™i cu mîncatul resturilor din ajun.
Mitch îi zîmbi cu gura plină de tăiței. Era sigur că Abby visa acum la mobilă nouă, la tapet și, probabil, la o piscină. Și la copii cu ochi negri și păr castaniu.
― Și mai sînt È™i alte beneficii despre care vom discuta mai tîrziu.
― Mitch, eu nu înÈ›eleg de ce sînt atît de generoÈ™i.
― Asta am întrebat È™i eu. Ei bine, mi-au spus că sînt foarte pretenÈ›ioÈ™i cînd angajează pe cineva È™i mai sînt È™i foarte mîndri că oferă salarii excepÈ›ional de mari. Aleg numai vîrfuri È™i nu-i deranjează să pună paralele la bătaie pentru asta. Și, pe deasupra, cred că îi costă ceva să-i ademenească pe cei mai buni să se mute în Memphis.
― Ar fi mai aproape de casă, spuse ea fără să-l privească.
― Eu n-am casă. Ar fi mai aproape de părinÈ›ii tăi È™i asta mă neliniÈ™teÈ™te.
Abby încercă să dea un alt sens celor spuse de ea, așa cum făcea cu toate comentariile referitoare la familia ei.
― Ar fi mai aproape de Ray.
El aprobă dînd din cap, mușcă dintr-un ou și își închipui prima vizită a părinților ei, momentul foarte plăcut cînd vor intra cu vechiul lor Cadillac pe alee, cînd vor privi, șocați, vila lor în stil neocolonial francez și cele două mașini noi din garaj. Vor fi sufocați de invidie și se vor întreba cum de își putuse permite toate acestea un puști sărac, fără familie, la numai douăzeci și cinci de ani și abia ieșit de pe băncile facultății. Se vor căzni să zîmbească chinuit și vor declara că totul este minunat, pînă cînd domnul Sutherland nu va mai rezista și va întreba cît costă casa și cînd Mitch îi va spune să-și vadă de treburile lui, bătrînul va înnebuni de tot. Vizita lor va fi scurtă și se vor întoarce la ei, în Kentucky, unde vor povesti entuziasmați cît de grozav o duceau în Memphis fiica și ginerele lor. Abby suferea din pricina proastelor relații dintre Mitch și părinții ei, dar nu vorbea despre acest lucru. Încă de la început părinții ei îl trataseră pe Mitch de parcă ar fi fost ciumat. În ochii lor, el era într-atît de nedemn de fiica lor, încît nu veniseră la mica ceremonie nupțială.
― Ai fost vreodată la Memphis? întrebă el.
― O singură dată, cînd eram mică, la un fel de reuniune religioasă. Mi-aduc aminte doar fluviul.
― Cei de la firmă vor să le facem o vizită.
― Noi amîndoi? Vrei să spui că m-au invitat È™i pe mine?
― Da, chiar insistă să mergi È™i tu.
― Cînd?
― Peste două săptămîni. Ne duc acolo cu avionul.
Plecăm joi după-amiază, pentru weekend.
― Știi ceva, Mitch, mie îmi place firma asta încă de pe-a-cum!


2

Clădirea cu cinci etaje fusese construită cu o sută de ani în urmă de către un negustor de bumbac. Aceasta se întîmpla pe vremea așa-numitei epoci a Reconstrucției, perioadă în care la Memphis, renăscuse comerțul cu bumbac. Era așezată pe Front Street, chiar în mijlocul lui Cotton Row, aproape de fluviu. Baloturi de bumbac din deltele fluviilor Mississippi și Arkansas zăcuseră, de-a lungul timpului, pe culoarele și în încăperile ei, asteptînd să fie achiziționate și expediate în toate colțurile lumii. Uitată, părăsită, apoi renovată de cîteva ori după primul război mondial, clădirea fusese în sfîrșit achiziționată, definitiv de această dată, în 1951. Noul ei proprietar era un avocat bătăios, specializat în taxe: Anthony Bendini. Mai întîi o renova și apoi începu s-o populeze cu avocați. Numele ei deveni The Bendini Building.
Proprietarul o răsfață, o îngriji, adăugind în fiecare an un nou strat de opulență emblemei sale. O transformă într-o adevărată fortăreață. Îi sigila ușile și ferestrele. Angaja paznici înarmați. Introduse ascensoare, sistem electronic de supraveghere, nenumărate cifruri, televiziune cu circuit închis, sală de gimnastică, saună, vestiare și, la etajul al cincilea, amenajă o sufragerie pentru asociați, într-o încăpere cu o splendidă vedere spre fluviu.
În numai douăzeci de ani, Bendini construi cea mai bogată și, indiscutabil, cea mai discretă firmă de avocatură din Memphis. Discreția era pasiunea lui. Fiecărui nou angajat i se predica despre nefericitele urmări ale unei limbi slobode. Absolut totul era confidențial: salariile, cîștigurile suplimentare, avansările și, în special, numele clienților. Tinerii angajați erau preveniți că divulgarea afacerilor firmei putea duce la amînarea sine die a primirii Sfîntului Graal, adică a calității de asociat. Nimic nu trecea de zidurile fortăreței de pe Front Street. Soțiile angajaților erau sfătuite să nu pună întrebări, deoarece evitau, în acest fel, să fie mințite. Membrilor firmei li se cerea să muncească din greu, să nu vorbească despre munca lor și să-și cheltuiască frumoasele lor salarii. Toți, fără excepție, făceau exact ceea ce li se spunea.
Cu cei patruzeci și unu de avocați ai săi, firma era a patra ca mărime în oraș. Ei nu făceau și nu căutau reclamă. Aveau spirit de clan și nu fraternizau cu alți avocați. Soțiile lor jucau tenis și bridge și își făceau cumpărăturile împreună. Bendini, Lambert & Locke era un soi de familie mare. O familie mare și bogată.
Într-o vineri, la zece dimineața, limuzina firmei se opri în fața clădirii de pe Front Street. Din ea coborî domnul Mitchell Y. McDeere, care mulțumi politicos șoferului. Era pentru prima dată plimbat cu o limuzină. O urmări cu privirea pînă se îndepărtă și rămase pe trotuar, lîngă un semafor, admirînd clădirea demodată și originală. Era, totuși, impunătoare casa liniștitei firme Bendini. Și cît de mult se deosebea de construcțiile pantagruelice din oțel și sticlă de la New York sau de enormul cilindru pe care îl vizitase la Chicago! Mitch știu imediat că această clădire era pe gustul lui. Era mai puțin pretențioasă. De fapt, semăna mult cu el însuși.
Lamar Quin apăru în ușa de la intrare și începu să coboare treptele, strigîndu-l pe Mitch și făcîndu-i semn cu mîna să se apropie. El îi așteptase pe Mitch și pe Abby cu o seară înainte la aeroport și îi conduse apoi la Peabody, acel Grand Hotel al Sudului.
― Bună dimineaÈ›a, Mitch! Cum v-aÈ›i simÈ›it astă-noapte?
― Foarte bine, mulÈ›umesc. Totul a fost grozav È™i hotelul este grozav!
― Știam că o să vă placă. Tuturor le place Peabody.
Intrară în hol, unde un mic avizier afișa salutul adresat oaspetelui zilei, domnul Mitchell Y. McDeere. O funcționară urîtă, dar elegantă, îi zîmbi cu căldură lui Mitch, îi spuse că se numește Sylvia și îl mai informă că, dacă pe timpul șederii în Memphis are nevoie de ceva, ea, Sylvia, îi stătea la dispoziție. Mitch îi mulțumi. Lamar îl conduse apoi spre un coridor lung, punctul de pornire al vizitei de prezentare. Îi explică planul clădirii și îl prezentă mai multor secretare și unor membri ai personalului auxiliar. La etajul al doilea, în biblioteca principală, un grup mare de avocați stătea în jurul unei imense mese de conferințe. Mîncau prăjituri și beau cafea. Cînd oaspetele intră în încăpere, tăcură cu toții.
Oliver Lambert îl întîmpină pe Mitch și apoi îl prezentă întregii trupe. Erau cam douăzeci de persoane și nu păreau cu mult mai în vîrstă decît oaspetele lor. Lamar îi explicase lui Mitch că asociații firmei erau mult prea ocupați pentru a se întîlni cu el în bibliotecă și că, de aceea, îl vor cunoaște ceva mai tîrziu, la un mic prînz neoficial. Mitch se așeză la un capăt al mesei și Lambert ceru să se facă liniște.
― Domnilor, acesta este Mitchell McDeere! AÈ›i auzit de el. Iată-l! ÃŽn anul acesta, opÈ›iunea noastră s-a fixat asupra lui. Evident, este curtat de grangurii cei mari din New York, Chicago È™i cine mai È™tie de unde, aÈ™a că trebuie să-l înscriem de urgență în mica noastră firmă de aici, din Memphis!
Toți zîmbiră și aprobară în tăcere. Oaspetele se simțea stînjenit.
― Va absolvi Harvard-ul peste două luni È™i-È™i va primi diploma de merit. Este È™i redactor adjunct la Harvard Law Review. (Mitch observă că această informaÈ›ie făcu impresie.) A urmat colegiul la Western Kentucky È™i l-a absolvit cu summa cum laude. (Nu, această informaÈ›ie nu mai făcu impresie.) A jucat È™i fotbal timp de patru ani, începînd ca fundaÈ™ în timpul penultimului an de colegiu.
De această dată chiar că erau impresionați! Cîțiva îl priveau chiar cu un fel de respect. Lambert își continuă monologul. Mitch se simțea din ce în ce mai stînjenit. Lambert povestea cu glas monoton cît de exclusivistă fusese întotdeauna firma lor și cît de bine s-ar încadra Mitch în micul lor sistem. Mitch își înfundă mîinile în buzunare și renunță să-l mai asculte. Începu să-i studieze pe cei din jurul mesei. Toți erau tineri, plini de succese și de bani. Hainele lor erau strict codificate, conform unui cod valabil și la New York și la Chicago. Costume din stofă de lînă cenușiu închis sau bleu-ma-rin, cămăși albe sau albastre cu gulerul răsfrînt, nu prea apretate. Și cravate de mătase. Nimic îndrăzneț, nimic non-conformist. Poate vreo două papioane, dar nu mai mult. Simplitate obligatorie. Nici vorbă de bărbi, mustăți sau plete. Una peste alta, erau niște tipi bine făcuți.
Oliver Lambert se apropia de sfirșitul discursului.
― Lamar îi va arăta lui Mitch birourile, aÈ™a că veÈ›i putea să staÈ›i de vorbă cu el puÈ›in mai tîrziu. Să-l facem să se simtă bine venit printre noi! Astă seară, Mitch È™i frumoasa ― subliniez frumoasa ― lui soÈ›ie Abby, vor cina la Rendez-vous. Mîine seară, dineul oficial, bineînÈ›eles, la mine acasă. Vă cer să fiÈ›i la înălÈ›ime! (Zîmbi întorcîndu-se către oaspete.) Mitch, dacă te plictiseÈ™ti de Lamar, anunță-mă È™i vom găsi pe cineva mai bine pregătit să te însoÈ›ească!
Mitch dădu din nou mîna cu fiecare dintre ei, încercînd să rețină cît mai multe nume.
― Să începem deci, spuse Lamar cînd rămaseră singuri. Aceasta este, evident, biblioteca. La fiecare etaj există cîte una identică. Le folosim È™i pentru È™edinÈ›ele mai importante. CărÈ›ile diferă de la etaj la etaj, aÈ™a că nu È™tii niciodată unde te va duce cercetarea pe care o faci. Avem două biblioteci cu normă întreagă. Folosim în special microfilme È™i microfiÈ™e. Ca regulă generală, nu facem nici un fel de cercetare în afara acestei clădiri. Avem aici peste o sută de mii de volume, inclusiv toate rapoartele posibile în domeniul taxelor. Asta înseamnă mai mult decît îți poate oferi biblioteca vreunei facultăți. Dacă ai nevoie de o carte pe care nu o avem, e suficient să-i spui bibliotecarului.
Trecură mai departe, pe lîngă masa de conferințe și pe lîngă nenumăratele rafturi cu cărți.
― O sută de mii de volume, mormăi Mitch.
― Da, cheltuim aproape o jumătate de milion pe an pentru împrospătarea fondului de carte. AsociaÈ›ii se plîng mereu de acest lucru, dar nici prin minte nu le trece să renunÈ›e la asta. De fapt, avem una din cele mai mari biblioteci particulare de acest gen din È›ară È™i sîntem foarte mîndri de ea.
― Adevărul e că te impresionează.
― Știi, încercăm să facem în aÈ™a fel încît cercetarea să fie mai puÈ›in chinuitoare. Nu-i nevoie să-È›i spun cît este de plictisitoare È™i cît de mult timp se pierde cu căutarea materialelor. Ei bine, încercăm să facem tot acest timp ceva mai plăcut.
Într-un colț mai îndepărtat al încăperii, unul dintre bibliotecari lucra la un birou încărcat de obiecte. La apropierea celor doi, omul se prezentă și le vorbi pe scurt despre sala calculatoarelor, unde o duzină de terminale erau gata să-i ajute cu cele mai noi date computerizate. Se oferi chiar să le facă o mică demonstrație cu un software de ultimă oră, o adevărată bijuterie, dar Lamar spuse că s-ar putea să revină pentru asta puțin mai tîrziu.
― E un tip amabil, spuse el în timp ce ieÈ™eau din bibliotecă. ÃŽl plătim cu patruzeci de mii pe an, doar ca să aducă biblioteca la zi. Uimitor, nu-i aÈ™a?
"Uimitor, într-adevăr", își zise Mitch în gînd.
Următoarele trei etaje erau practic identice cu primul. ÃŽn centru ― secretarele È™i birourile lor, fiÈ™ete pentru dosare, copiatoare È™i alte nenumărate aparate. Pe o latură ― biblioteca, iar pe cealaltă ― mici săli de conferinÈ›e È™i birouri.
― N-ai să vezi pe-aici nici o secretară frumoasă, spuse Lamar cu voce joasă, în timp ce le urmăreau cum lucrează. Se pare că este una din legile nescrise ale firmei. Lambert face pe dracu-n patru ca să le angajeze pe cele mai bătrîne È™i mai serioase. Unele dintre ele lucrează aici de peste douăzeci de ani È™i au învățat mai multă legislaÈ›ie decît am învățat noi în facultate.
― Sînt È™i cam grăsane, observă Mitch pentru sine.
― Da, asta face parte din strategia generală care ne încurajează să ne È›inem mîinile aproape de corp! Flirtul este strict interzis È™i, din cîte È™tiu eu, nimeni n-a flirtat vreodată pe-aici.
― Da' dacă se întîmplă?
― Cine È™tie?! Secretara ar fi în mod cert concediată, iar tipul, probabil, aspru pedepsit. S-ar putea să-l coste chiar calitatea de asociat. Dar, de fapt, nimeni nu doreÈ™te să afle exact ce s-ar putea întîmplă într-o atare situaÈ›ie; mai ales cu o asemenea cireada de vaci.
― Sînt drăguÈ› îmbrăcate.
― Stai puÈ›in, să nu înÈ›elegi greÈ™it! Noi angajăm cele mai bune secretare în domeniul juridic È™i le plătim mai bine decît oricare altă firmă din oraÈ™. Cele pe care le vezi aici sînt cele mai bune, nu neapărat cele mai arătoase, dar sigur cele mai bune. Le cerem experiență È™i maturitate. Lambert nu ar angaja una sub treizeci de ani, nici mort!
― O secretară pentru fiecare avocat?
― Da, pînă cînd devii asociat. Atunci mai primeÈ™ti una È™i să È™tii că în acel moment ajungi într-adevăr să ai nevoie de secretară. Uite, Nathan Locke are trei, toate cu douăzeci de ani de experiență È™i le hăituieÈ™te cît poate.
― Unde este biroul lui?
― La patru, în zona interzisă.
Mitch deschise gura să întrebe ceva, dar se răzgîndi la timp. Lamar îi mai povesti că birourile de pe colț aveau șapte metri și jumătate pe șapte metri și jumătate și că erau ocupate de asociații principali. Erau "birourile puterii" după cum se exprimă el, cu o undă de speranță în glas. Interiorul fiecăruia era aranjat după gustul ocupantului, fără nici o economie. Birourile acelea se eliberau numai prin pensionarea sau moartea titularilor și abia atunci asociații mai tineri începeau să și le dispute. Lamar deschise ușa unui birou, aprinse lumina și intrară amîndoi, închizînd ușa în urma lor.
― Frumoasă priveliÈ™te, nu? îl întrebă el pe Mitch, care se dusese la fereastră de unde privea fluviul ce curgea leneÈ™, dincolo de Riverside Drive.
― Cum ajungi să obÈ›ii biroul ăsta? întrebă Mitch privind un È™lep care trecea pe sub pod.
― E nevoie de ceva timp. Cînd vei ajunge aici, vei fi atît de bogat È™i atît de ocupat, că nu vei mai avea timp să admiri peisajul.
― Al cui este biroul ăsta?
― Al lui Victor Milligan, È™eful sectorului taxe. E un tip foarte agreabil. De fel, este din New England, dar s-a stabilit aici de douăzeci È™i cinci de ani È™i zice că doar în Memphis se simte acasă.
Lamar își îndesă mîinile în buzunare și începu să se plimbe prin încăpere.
― Podeaua È™i plafonul sînt originale ― lemn de esență tare, de acum o sută È™i ceva de ani. Cea mai mare parte a clădirii este mochetată, dar ici È™i colo mai există È™i ceva lemn. Cînd vei ajunge într-un birou ca ăsta, vei putea să alegi între covor È™i mochetă.
― Mie îmi place lemnul. Da' ce-i cu covorul ăsta?
― E un fel de persan vechi; nu-i È™tiu povestea. Știu că biroul ăsta imens a fost biroul străbunicului lui Milligan, jude sau cam aÈ™a ceva în Rhode Island. Asta, dacă e să îl crezi pe Milligan, fiindcă să È™tii că tipul minte de stinge È™i nu-È›i poÈ›i da seama cînd spune adevărul È™i cînd îți vinde gogoÈ™i.
― Și unde e el acum?
― Cred că e în vacanță. Apropo, È›i-au spus cum e cu vacanÈ›ele?
― Nu.
― Ai două săptămîni de vacanță plătită în primii cinci ani. Apoi, cîte trei săptămîni, pînă ai devenit asociat. După care poÈ›i să-È›i iei cîtă vacanță ai chef. Firma are o cabană la Vail, o căsuță pe malul lacului undeva, în Manitoba, È™i două apartamente în Seven Mile Beach, pe insula Grand Cayman. Toate sînt gratuite, dar trebuie să faci rezervările din vreme. AsociaÈ›ii au prioritate. La firma noastră, Insulele Caymane sînt celebre. Acolo e un adevărat paradis în privinÈ›a taxelor internaÈ›ionale. Dacă nu mă înÈ™el, Milligan se află acolo în acest moment. Precis face pescuit subacvatic, pretinzînd că asta se numeÈ™te "a face afaceri".
Mitch auzise de Insulele Cayman chiar în timpul unui curs de taxe și știa că se aflau pe undeva, prin Marea Carai-belor. Vru să-l întrebe pe Lamar unde anume, dar se decise să caute el însuși în atlas.
― Cum adică, doar două săptămîni? întrebă el.
― Aă, da. Ce, e vreo problemă?
― Nu, nu tocmai. Atîta doar că cei din New York oferă cel puÈ›in trei săptămîni.
Mitch vorbea ca un bun cunoscător care critică cu discernămînt diferite variante de vacanțe costisitoare. În realitate, era departe de a fi așa ceva. Cu excepția acelui weekend de trei zile pe care el și Abby obișnuiau să-l numească pompos "lună de miere" și a unor scurte plimbări cu mașina, Mitch nu fusese niciodată în vacanță și nu ieșise niciodată în străinătate.
― Dacă vrei, mai obÈ›ii încă o săptămînă de vacanță fără plată.
Mitch dădu din cap, părînd că este de acord cu această sugestie. IeÈ™iră din biroul lui Milligan È™i își continuară vizita. Holul era un dreptunghi imens. De-a lungul lui se înÈ™irau birourile avocaÈ›ilor, toate cu faÈ›a spre soare, cu niÈ™te ferestre uriaÈ™e È™i splendide vederi panoramice. Lamar îi explică lui Mitch că cele cu vedere spre fluviu aveau cea mai mare căutare; acolo se instalaseră asociaÈ›ii. Existau chiar È™i liste de priorități pentru ocuparea lor. Sălile de conferinÈ›e, bibliotecile È™i birourile secretarelor erau aÈ™ezate spre interiorul clădirii, departe de ferestre È™i de orice altceva în stare să le distragă atenÈ›ia. Birourile angajaÈ›ilor obiÈ™nuiÈ›i ai firmei erau ceva mai mici decît cele ale asociaÈ›ilor ― doar cinci metri pe cinci ―, dar erau È™i ele frumos decorate È™i, oricum, mult mai impunătoare decît orice alt birou văzut de Mitchell la New York sau la Chicago. Lamar îi mai spuse È™i că firma cheltuia o mică avere pe consultanÈ›ii în design. Mitch se gîndi că tipii de la firmă dădeau impresia că, din punctul lor de vedere, banii creÈ™teau în copaci.
Avocații mai tineri erau foarte prietenoși și vorbăreți. Vizita celor doi era o întrerupere agreabilă pentru ei. Cei mai mulți se simțiră obligați să-i mărturisească lui Mitch că firma era măreață și Memphis-ul, un oraș extraordinar. "Orașul ăsta te cucerește, îi spuseră ei lui Mitch, dar asta cere ceva timp." Și ei fuseseră contactați de grangurii din Washington sau de pe Wall Street, dar nu regretau cîtuși de puțin hotărîrea de a fi refuzat acele oferte.
Asociații erau mult mai ocupați, dar fură și ei tot atît de amabili cu oaspetele. Toți pînă la unul îi spuseră lui Mitch că fusese selecționat cu multă grijă și îl asigurară că se va simți minunat între ei. Pentru că firma aceasta era exact ceea ce îi trebuia lui. Îi promiseră că vor discuta mai pe îndelete în timpul prînzului.


Cu o oră în urmă, Kay Quin își lăsase copiii în grija guvernantei și a menajerei și se întîlnise cu Abby la Peabody. Era, ca și Abby, o tînără simplă, dintr-un orășel de provincie. Se căsătorise cu Lamar după ce absolviseră colegiul și locuiseră timp de trei ani la Nashville, perioadă în care Lamar studiase dreptul la Universitatea Vanderbilt. Apoi, el începu să cîștige atît de mulți bani, încît ea renunță la slujbă și născuse doi copii la paisprezece luni distanță unul de celălalt. Acum, că terminase cu sarcinile, Kay își petrecea cea mai mare parte a timpului la Clubul Prietenilor Grădinii, la Country Club, în asociațiile de binefacere, la Asociația Părinți-Profesori și la biserică, în ciuda banilor și a traiului îmbelșugat, era modestă și naturală și părea decisă să rămînă astfel, indiferent de succesul în carieră al soțului ei.
Se împrieteni imediat cu Abby, care o plăcu de la început. Acum stăteau amîndouă în holul hotelului la o cafea, după ce luaseră o gustare ― ouă Benedict cu cornuri franÈ›uzeÈ™ti. Priveau rățuÈ™tele care se bălăceau în bazinul cu flntînă arteziană. Kay propusese un tur rapid al oraÈ™ului È™i un prînz într-un restaurant din apropierea locuinÈ›ei ei; È™i, poate, È™i niÈ™te cumpărături.
― Au spus ceva despre împrumutul cu dobîndă redusă? întrebă ea.
― Da, au pomenit de el la primul interviu.
― Vor dori să vă cumpăraÈ›i o casă imediat ce vă veÈ›i muta în Memphis. Majoritatea absolvenÈ›ilor facultăților de drept nu-È™i pot permite să-È™i cumpere o casă imediat ce termină studiile, aÈ™a că firma vă împrumută banii cu o dobîndă mai mică È™i păstrează ipoteca.
― Cît de mică este dobîndă?
― Nu È™tiu. Noi ne-am mutat aici acum È™apte ani È™i între timp, ne-am cumpărat o a doua casă. Crede-mă, este o afacere foarte rentabilă. Firma se va îngriji să aveÈ›i o casă. E un fel de regulă nescrisă.
― De ce este atît de important lucrul acesta?
― Din mai multe motive. ÃŽn primul rînd, vor să vă aibă aici. Tipii ăștia sînt foarte pretenÈ›ioÈ™i È™i să È™tii că de obicei obÈ›in tot ceea ce doresc, numai că Memphis nefiind în bătaia reflectoarelor, sînt nevoiÈ›i să ofere mai mult decît alÈ›ii. Și, pe urmă, sînt È™i foarte exigenÈ›i cu membrii obiÈ™nuiÈ›i ― asta se traduce prin presiune psihică maximă, suprasolicitare, în fine, optzeci de ore de muncă pe săptămînă È™i multe absenÈ›e de la domiciliu. N-o să vă fie uÈ™or, nici È›ie, nici lui Mitch, È™i ei È™tiu asta. Teoria lor e simplă: o căsnicie solidă înseamnă un avocat fericit, iar un avocat fericit înseamnă un avocat productiv È™i una peste alta înseamnă profit, totdeauna profit. Și mai e încă un motiv. Tipii ăștia ― numai tipi, fără nici o tipă ― sînt foarte mîndri de averile lor; prin urmare, fiecare dintre ei are datoria de a arăta bogat È™i de a se purta în consecință. Un angajat al firmei care să locuiască cu chirie ar fi o adevărată palmă pentru firmă. AÈ™a că vor să te vadă într-o casă, după cinci ani într-o altă casă, È™i mai mare. Dacă ne rămîne puÈ›in timp în după-amiaza asta, îți arăt cîteva din locuinÈ›ele asociaÈ›ilor È™i cînd ai să le vezi, n-o să mai ai nimic împotriva săptămînii de lucru de optzeci de ore!
― Nici acum n-am nimic împotrivă, sînt obiÈ™nuită cu aÈ™a ceva!
― Asta-i bine, numai că munca la facultatea de drept nu se compară cu ce-i aici. Uneori, în timpul "sezonului taxelor", se lucrează È™i o sută de ore pe săptămînă!
Abby zîmbi și clătină ușurel din cap, părînd foarte impresionată de ultimele cuvinte ale lui Kay.
― Tu ai o slujbă? o întrebă ea pe Kay.
― Nu, È™i cele mai multe dintre soÈ›ii nu lucrează. Bani avem cu duiumul, aÈ™a că nu sîntem nevoite È™i, cum soÈ›ii noÈ™tri nu prea ne ajută în privinÈ›a copiilor... Oricum, nu este interzis să ai o slujbă.
― Interzis ― de cine?
― De firmă.
― Sper că nu!
Abby repetă în gînd cuvîntul "interzis", dar îl lăsă să-și ia zborul. Kay își sorbea cafeaua și privea liniștită rătuștele. Un băiețel fugi de lîngă mama lui și se apropie de bazinul cu arteziană.
― V-aÈ›i gîndit să aveÈ›i copii? întrebă Kay.
― Poate, cîndva, peste vreo doi ani.
― A avea copii este un lucru foarte încurajat.
― De către cine?
― De firmă!
― Da' ce-i pasă firmei dacă noi avem sau nu copii?
― Păi, din acelaÈ™i motiv: căsnicii solide. Cînd naÈ™te una dintre noi, fac un tărăboi grozav, trimit flori È™i cadouri la spital, ne tratează ca pe niÈ™te regine! Fericitul tată primeÈ™te o săptămînă liberă, numai că el are atît de mult de lucru, încît n-o poate accepta. Și pe urmă depun la bancă o mie de dolari în cont pentru colegiul puÈ™tiului. Ce mai, e teribil de amuzant!
― Se poartă de parcă ar fi membrii unei confrerii.
― Mai degrabă membrii unei mari familii. Știi, viaÈ›a noastră socială se învîrteÈ™te strict în jurul firmei È™i asta e foarte important, pentru că nici unul dintre noi nu este de fel din Memphis. Am fost cu toÈ›ii transplantaÈ›i aici.
― Nu zic nu ― e drăguÈ› ceea ce-mi spui, dar nu cred că vreau să-mi spună altcineva cînd să lucrez, cînd să renunÈ› la slujbă È™i cînd să fac copii!
― O, nu-È›i face atîtea griji! De fapt, se protejează unul pe celălalt, dar firma nu se amestecă totuÈ™i în viaÈ›a ta particulară!
― Uite, încep să am îndoieli.
― LiniÈ™teÈ™te-te, Abby! Firma seamănă cu o familie. Sînt niÈ™te oameni nemaipomeniÈ›i È™i Memphis-ul este un oraÈ™ superb. Toate preÈ›urile sînt mai mici È™i ritmul vieÈ›ii nu este atît de trepidant ca în marile oraÈ™e. Nici nouă nu ne-a plăcut la început, dar acum n-am da oraÈ™ul ăsta pe nici un altul!
― Ei, ce se aude cu turul oraÈ™ului?
― Hai să mergem, că doar de-asta sînt aici! Uite, îți propun să mergem mai întîi în centru È™i după aceea s-o luăm spre Est È™i să vedem cartierele mai frumoase È™i poate vizităm niÈ™te case, în sfîrÈ™it, mai vedem noi. Prînzul ― la restaurantul meu preferat.
― Bine, cred că-mi convine programul.
Kay plăti cafelele, deoarece ea fusese cea care o invitase pe Abby, apoi ieșiră din hotel și se urcară amîndouă în Mer-cedes-ul cel nou al familiei Quin.


Sufrageria, cum era numită, se afla la capătul vestic al etajului al cincilea și dădea spre Riverside Drive. Fluviul se vedea în depărtare printr-un șir de ferestre înalte de aproape doi metri și jumătate: un frumos peisaj cu remorchere, vapoare, șlepuri și poduri. Această încăpere era sanctuarul acelor avocați suficient de talentați și suficient de ambițioși pentru a fi fost numiți asociați ai discretei firme Bendini. Se adunau aici în fiecare zi pentru formidabilele prînzuri pregătite de Jessie Frances, o negresă uriașă, bătrînă și arțăgoasă. Îi servea soțul ei, numit Roosevelt, un negru cu mănuși albe și cu un frac de gata, șifonat și ponosit; fracul, care nu-i venea bine deloc, îi fusese dăruit de însuși domnul Bendini, cu cîteva luni înainte de moarte.
Uneori, se mai adunau în sufragerie și dimineața, să bea cafea, să mănînce gogoși și să discute despre afacerile lor, sau după-amiaza tîrziu, la un pahar de vin, cu ocazia unui sfîrșit de lună deosebit de bun sau a unui onorariu excepțional. Așadar, sufrageria era exclusiv a asociaților și nu intra aici decît un oaspete foarte important, de exemplu un client cu mare greutate sau un posibil viitor angajat al firmei. Membrii obișnuiți ai firmei aveau dreptul să ia masa în sufragerie doar de două ori pe an și atunci numai la invitația unui asociat. Se păstra de altfel o evidență foarte strictă a acestor invitații.
Lîngă sufragerie se afla o mică bucătărie, unde oficia Jessie Frances. În urmă cu douăzeci și șase de ani, ea pregătise prima cină pentru domnul Bendini în această bucătărie unde, de atîta amar de vreme, continua să gătească numai mîncare tradițională din Sud, ignorînd cu demnitate propunerile celor care îi sugerau să încerce și feluri noi de mîncare cu niște nume pe care nici nu le putea pronunța. "Nu vă place, nu mîncați!" răspundea ea invariabil dar, judecînd după resturile adunate de Roosevelt la sfîrșitul mesei, mîncarea era foarte apreciată. În fiecare luni, Jessie Frances afișa meniul săptămînii respective. Mai pretindea și ca rezervările să fie făcute în fiecare zi pînă la ora zece și, ranchiunoasă, nu-l uita pe cel care anula sau nu onora cu prezența rezervarea făcută. Ea și Roosevelt lucrau patru ore pe zi și primeau o mie de dolari pe lună.
Mitch se așeză la aceeași masă cu Lamar Quin, cu Oliver Lambert și cu Royce McKnight. Ca antreu avură parte de niște antricoate excelente, cu garnitură de okra fripți și de dovlecei înăbușiți.
― Jessie Frances n-a mai pus azi untură în mîncare, observă Lambert.
― E delicios, zise Mitch.
― EÈ™ti obiÈ™nuit cu untura?
― Da. ÃŽn Kentucky se găteÈ™te tot aÈ™a.
― Am intrat la firmă în 1955, începu Royce McKnight È™i sînt de fel din New Jersey, corect? Din pură bănuială am evitat majoritatea felurilor de mîncare din Sud. Totul este prăjit È™i amestecat cu untură, corect? Și, într-o bună zi, domnul Bendini se decide să deschidă băruleÈ›ul ăsta. O angajează pe Jessie Frances È™i rezultatul e că, de douăzeci de ani È™i mai bine, am arsuri la stomac. RoÈ™ii prăjite, vinete prăjite, okra prăjiÈ›i, dovlecei prăjiÈ›i. Totul este prăjit. Odată, într-o zi, Victor Milligan a vorbit prea mult. El e din Connecticut, corect? Iar Jessie Frances făcuse în ziua aceea murături prăjite, o grămadă de murături prăjite. Vă daÈ›i seama? Murături prăjite! Milligan i-a spus ceva urît lui Roosevelt care l-a pîrît lui Jessie Frances, care a ieÈ™it pe uÈ™a de serviciu È™i a dispărut o săptămînă întreagă. Roosevelt voia să vină la muncă, dar nu-l lăsa ea. Ei, È™i în cele din urmă, domnul Bendini a aplanat lucrurile È™i Jessie a acceptat să se întoarcă, dacă nu există reclamaÈ›ii despre felul în care găteÈ™te. De-a-tunci a lăsat-o mai moale cu untura È™i eu cred că, datorită acestui fapt, noi vom trăi cu zece ani mai mult.
― E delicios, zise Lamar ungîndu-È™i o chiflă cu unt.
― Ca întotdeauna, adăugă Lambert, chiar în clipa în care Roosevelt trecu pe lîngă ei. Mîncarea pregătită de Jessie este consistentă È™i îngrașă dar, cu toate acestea, rareori pierdem vreun prînz.
Mitch mînca încet. Era prins într-o conversație plină de nerv și încerca să dea impresia că se simte în largul lui.
Simțea cît este de greu să faci față unor avocați de mare succes, milionari cu toții. Și apoi, mai era și sufrageria aceasta greu accesibilă, somptuos ornamentată, care le aparținea în exclusivitate. Mitch se simțea de parcă ar fi călcat pe pămînt sfințit. Doar prezența lui Lamar și cea a lui Roosevelt erau cît de cît mai liniștitoare. Atunci cînd i se păru că Mitch terminase de mîncat, Lambert își șterse buzele, se ridică încet în picioare și lovi cu lingurița paharul de ceai.
― Domnilor, v-aÈ™ ruga să-mi acordaÈ›i cîteva clipe atenÈ›ie!
În încăpere se făcu liniște. Cei douăzeci și ceva de asociați se întoarseră spre masa principală. Își puseră șervetele de-o parte și îl fixară toți pe oaspete. Undeva, în biroul fiecăruia dintre ei, se afla o copie a dosarului acestuia. Cu două luni înainte, ei fuseseră cei care votaseră în unanimitate alegerea lui ca "numărul unu". Știau că alerga zilnic patru mile, că nu fuma, că avea alergie la produsele pe bază de sulf și că odată, demult, marcase de trei ori într-un sfert de oră în repriza secundă. Mai știau că nu lua nici un medicament mai puternic decît aspirina, oricît de bolnav ar fi fost. Și mai știau că era de-ajuns de flămînd ca să lucreze o sută de ore pe săptămînă, dacă i-o vor cere. Una peste alta, le plăcea. Era bine făcut, atletic, independent, cu o inteligență sclipitoare și un trup suplu.
― După cum È™tiÈ›i, astăzi avem un oaspete cu totul deosebit, Mitch McDeere. ÃŽn curînd va absolvi Harvard-ul cu note strălucite...
― Bravo, bravo! strigară doi foÈ™ti stundenÈ›i de la Harvard.
― Da, mulÈ›umesc! Mitch È™i soÈ›ia lui, Abby, sînt oaspeÈ›ii noÈ™tri pentru acest weekend È™i locuiesc la Peabody. Mitch va termina facultatea printre primii cinci din trei sute de absolvenÈ›i È™i a primit deja numeroase oferte de lucru. Noi vrem să-l avem aici È™i sînt convins că veÈ›i sta de vorbă cu el înainte să ne părăsească. Astă-seară, Mitch È™i Abby vor cina împreună cu familia Quin. Mîine seară, cina la mine acasă. SînteÈ›i invitaÈ›i cu toÈ›ii.
Mitch zîmbea jenat, în timp ce Lambert îi dădea înainte cu măreția firmei. Cînd acesta își termină discursul, ceilalți reîncepură să mănînce. Roosevelt servi budinca și cafeaua.


Restaurantul favorit al lui Kay Quin se afla în East Memphis; o cîrciumioară șic, pentru tinerii cu stare. Sute de ferigi înecau interiorul cochet, iar tonomatul cînta numai piese de la începutul anilor șaizeci. Le fu servit daiquiri în pahare înalte.
― Numai unul, avertiză Kay.
― Nu mă dau în vînt după băutură.
Comandară specialitatea casei și sorbiră din pahare.
― Mitch bea?
― PuÈ›in. El e atlet È™i are mare grijă de fizicul lui. Uneori, cîte o bere sau un pahar de vin, niciodată alcool. Dar Lamar?
― Tot cam aÈ™a. Berea a descoperit-o, ca să spun aÈ™a, în timpul facultății, numai că acum are probleme cu greutatea È™i berea îngrașă. Oricum, cei care beau nu sînt bine văzuÈ›i la firmă.
― Minunată atitudine, da' ce-i priveÈ™te pe ei?
― Avocatul se potriveÈ™te cu băutura ca vampirul cu sîngele. Majoritatea avocaÈ›ilor sînt niÈ™te sugative. S-ar părea că profesia asta e atinsă de alcoolism. Știi, eu cred că totul începe în timpul facultății. La Vanderbilt se găsea totdeauna unul care să dea cep unui butoiaÈ™ cu bere. Cred că È™i la Harvard e la fel. Meseria asta conduce la un mare stres, care se îneacă în valuri de băutură. Să È™tii că tipii ăștia nu sînt deloc niÈ™te abstinenÈ›i, dar le place să È›ină lucrurile sub control, inclusiv băutura. Un avocat sănătos e un avocat productiv ― deci, din nou, profitul.
― Da, ceea ce spui are un sens. Mitch spunea că nu există fluctuaÈ›ii de personal.
― Aici totul are un caracter mai degrabă permanent. Noi sîntem aici de È™apte ani È™i nu-mi aduc aminte să fi plecat vreunul. Se cîstigă nemaipomenit È™i ăștia sînt foarte atenÈ›i cînd angajează pe cineva. Uite, de exemplu, nu vor oameni cu familii bogate.
― Nu sînt sigură că înÈ›eleg ce vrei să spui.
― Da, nu angajează un avocat care are È™i alte surse de venituri. ÃŽi vor "tineri È™i flămînzi". De fapt, este o chestiune de loialitate. Dacă toÈ›i banii tăi au o singură sursă, vei fi loial acelei surse. Și firma cere loialitate extremă. Lamar spune că nici nu se pomeneÈ™te de demisii. Sînt fericiÈ›i È™i bogaÈ›i, sau pe cale de a deveni. Și dacă, totuÈ™i, unul ar dori să plece, ei bine, el È™tie de la început că nicăieri altundeva n-ar mai cîștiga la fel de bine. ÃŽi vor oferi lui Mitch oricît va fi nevoie ca să-l aibă aici. Sînt foarte mîndri că pot plăti mai mult decît alÈ›ii.
― De ce nu angajează È™i femei?
― Au încercat odată, mai demult. Era o cățea È™i făcea un tărăboi groaznic. Cele mai multe femei-avocat sînt arțăgoase È™i nu se lucrează uÈ™or cu ele. Lamar spune că le e teamă să angajeze o femeie, pentru că n-ar putea s-o concedieze dacă n-ar face față.
Sosi comanda și ele renunțară la încă un daiquiri. Sute de tineri ieșiseră în pauza de prînz și se strînseseră sub norul spumos de ferigi. Atmosfera din restaurant deveni foarte veselă. Din tonomat se auzea discret vocea lui Smokey Robin-son.
― Auzi, Abby, mi-a venit o idee grozavă! Cunosc o agenÈ›ie de vînzări imobiliare. Ce-ar fi să dăm un telefon È™i să mergem să vedem niÈ™te case?!
― Ce fel de case?
― Pentru tine È™i Mitch. Pentru cel mai nou membru al firmei Bendini, Lambert & Locke! Există case la mai multe categorii de preÈ›uri.
― Dar eu nu È™tiu în ce categorie ne înscriem noi.
― După mine, ar fi ceva între o sută È™i o sută cincizeci de mii. Ultimul tip angajat de firmă acum cîtva timp È™i-a cumpărat o casă în Oakgrove È™i sînt sigură că ăsta a fost preÈ›ul.
Abby se aplecă puțin în față și întrebă în șoaptă:
― Și cam cît ar fi rata?
― N-am idee, dar o să vă puteÈ›i permite, n-ai grijă! Cam o mie pe lună, ceva mai mult sau mai puÈ›in.
Abby o privi pe Kay și înghiți în sec: cele mai mici apartamente din Manhattan se închiriau pentru o sumă dublă.
― Bine, hai să telefonăm!


După cum era de așteptat, biroul lui Royce McKnight era "un birou al puterii", cu priveliște minunată. Se afla la etajul al patrulea, ceva mai departe de cel al lui Nathan Locke. Lamar se retrase, iar McKnight îl invită pe Mitch la o mică masă de conferințe, lîngă o canapea. Rugă apoi o secretară să le pregătească niște cafea. McKnight se interesă cum decursese vizita, iar Mitch mărturisi că era sincer impresionat.
― Uite ce e, Mitch, aÈ™ vrea să-È›i atrag atenÈ›ia asupra particularităților ofertei noastre.
― Vă rog!
― Salariul de bază este de optzeci de mii în primul an. Cînd treci examenul de barou, mai primeÈ™ti încă cinci mii. Nu e vorba despre o primă, ci despre o mărire de salariu. Examenul e cîndva, prin august, aÈ™a că vei petrece cea mai mare parte a verii pregătindu-te. Noi avem propriile noastre cursuri de barou È™i te vor ajuta È™i unii dintre asociaÈ›i. Cursurile au loc, în mare măsură, în timpul programului de lucru; după cum probabil È™tii, cea mai mare parte a firmelor te pun la treabă È™i aÈ™teaptă să studiezi în timpul tău liber. Ei bine, noi nu procedăm astfel. Pînă acum, nici un membru al firmei noastre nu a căzut la examenul de barou È™i nu ne facem griji nici în privinÈ›a ta. AÈ™adar, optzeci de mii la început, optzeci È™i cinci de mii după È™ase luni. La sfîrÈ™itul primului an ― nouăzeci de mii, la care se adaugă, în luna decembrie a fiecărui an, o primă din beneficiile È™i realizările din anul respectiv. Anul trecut, angajaÈ›ii obiÈ™nuiÈ›i au primit o primă de nouă mii de dolari. Or, după cum È™tii, firmele de avocatură nu împart beneficiile cu angajaÈ›ii lor. Alte întrebări despre salariu?
― Ce se întîmplă după al doilea an?
― Salariul de bază creÈ™te cam cu zece la sută pe an, pînă în momentul în care devii asociat. Te informez însă că nici măririle de salariu, nici primele nu sînt garantate; totul depinde de realizări.
― Mi se pare corect.
― Ai înÈ›eles, cred, că, pentru noi, este foarte important să cumperi o casă. Asta îți oferă un plus de stabilitate È™i de prestigiu! Aceste aspecte ne preocupă în special în ceea ce-i priveÈ™te pe membrii obiÈ™nuiÈ›i ai firmei. AÈ™a că firma îți asigură un credit ipotecar cu dobîndă redusă, pe o perioadă de treizeci de ani È™i cu rată fixă netransmisibilă, asta pentru cazul că te hotărăști să vinzi casa după cîțiva ani. E vorba de un contract cu bătaie unică, doar pentru prima casă. Ce faci după aceea e treaba ta.
― Ce fel de rată?
― Cît mai mică cu putință, fără să intrăm însă în conflict cu Serviciul de Venituri Interne. Rata curentă pe piață este de aproximativ zece, zece È™i jumătate la sută. Noi îți vom da probabil ceva între È™apte È™i opt la sută. Și asta pentru că noi reprezentăm niÈ™te bănci care ne ajută È™i ele pe noi. Cu salariul de care am vorbit, nu vei avea nici o problemă să obÈ›ii creditul în condiÈ›iile respective. Dacă este necesar, firma semnează ca girant.
― Oh, este foarte generos din partea firmei, domnule McKnight!
― Știi, pentru noi este foarte important È™i nici nu pierdem bani în afacerea asta. ÃŽn clipa în care ai găsit o casă, serviciul nostru imobiliar se ocupă de toate detaliile. Þie nu-È›i rămîne decît să te muÈ›i.
― Și ce se întîmplă cu BMW-ul?
McKnight rîse.
― Povestea asta a început acum vreo zece ani È™i s-a dovedit o adevărată tentaÈ›ie. E foarte simplu. ÃŽÈ›i alegi un BMW, din cele mici, bineînÈ›eles. Noi îl închiriem pe trei ani È™i-È›i dăm È›ie cheile. Noi plătim tot: înmatricularea, plăcuÈ›ele mineralogice, asigurarea, întreÈ›inerea. După trei ani, poÈ›i să cumperi maÈ™ina de la compania de închirieri ― la preÈ›ul pieÈ›ii, evident. Și ăsta este un contract cu bătaie unică.
― Este foarte tentant ceea ce spuneÈ›i!
― Știu.
McKnight aruncă o privire în agendă.
― Asigurăm asistenÈ›a medicală È™i stomatologică pentru întreaga familie: sarcină, controale obiÈ™nuite, proteze, orice. Firma plăteÈ™te totul.
Mitch aprobă, dar fără să fie deosebit de impresionat: acestea erau lucruri banale pe care le ofereau toate firmele.
― Mai avem È™i o schemă pentru pensie, o schemă cum n-ai să găseÈ™ti nicăieri altundeva. La fiecare dolar investit de tine, firma pune încă doi, cu condiÈ›ia să investeÈ™ti cel puÈ›in zece la sută din salariul de bază. Să zicem, de exemplu, că începi cu optzeci de mii È™i că în primul an pui de-o parte opt mii. Noi venim cu încă È™aisprezece mii, aÈ™a că după primul an ai douăzeci È™i patru de mii. De chestia asta se ocupă un profesionist din New York È™i cine a ieÈ™it la pensie anul trecut a cîștigat nouăsprezece la sută. Ceea ce nu e rău deloc. InvesteÈ™ti timp de douăzeci de ani È™i la patruzeci È™i cinci de ani te trezeÈ™ti milionar. Cu o condiÈ›ie: dacă te retragi mai devreme de douăzeci de ani, pierzi totul, cu excepÈ›ia banilor pe care i-ai depus singur, dar È™i fără dobînda cuvenită sumei respective. E clar?
― Da, dar mi se pare o condiÈ›ie foarte dură.
― Nu, să È™tii că de fapt este chiar generoasă! Arată-mi mie o altă companie sau firmă care să meargă cu doi la unu! Nu există, îți spun eu. AsociaÈ›ii noÈ™tri se pensionează la patruzeci È™i cinci de ani tot la fel de bine ca la cincizeci. Nu există vîrstă de pensie obligatorie la noi, aÈ™a că unii lucrează È™i la È™aptezeci de ani. Face fiecare cum vrea. Noi dorim pur È™i simplu să ne asigurăm o pensie generoasă È™i să facem din pensionarea timpurie o opÈ›iune personală.
― Cîți asociaÈ›i pensionaÈ›i aveÈ›i?
― Cam douăzeci. ÃŽi vei vedea pe-aici din cînd în cînd. Le place să vină să prînzească cu noi. Cîțiva È™i-au păstrat chiar È™i birourile. Lamar È›i-a vorbit despre concedii?
― Da.
― Foarte bine. Să ai grijă să faci rezervările din timp, mai ales pentru Vail È™i pentru Insulele Cayman. Apartamentele sînt gratuite, tu nu trebuie să plăteÈ™ti decît avionul. Facem multe afaceri în Insulele Cayman, aÈ™a că te vom trimite acolo din cînd în cînd pentru cîteva zile ― evident, firma amortizează cheltuielile. Aceste călătorii nu sînt considerate vacanÈ›e, dar oricum vei avea vacanță în fiecare an. Mitch, noi muncim din greu È™i È™tim foarte bine ce înseamnă timpul liber.
Tînărul aprobă din cap și se visă întins pe o plajă însorită din Caraibe, cu un pahar aburit de gheață în mînă, trăgînd cu ochiul la minusculele costume de baie string.
― Þi-a vorbit Lamar despre prima de instalare?
― Nu, dar sună foarte interesant.
― Dacă te angajezi la noi, îți dăm un cec de cinci mii de dolari. ÃŽÈ›i spun sincer că am prefera să-i cheltuieÈ™ti ca să-È›i pui garderoba la punct. Să nu crezi că nu ne dăm seama că, după È™apte ani de purtat numai jeans È™i tricouri inventarul garderobei tale trebuie că este foarte sărăcăcios ―, iar pentru noi, exteriorul este deosebit de important. AngajaÈ›ii noÈ™tri trebuie să se îmbrace sobru È™i elegant. Nu există un cod al hainelor, dar sînt sigur că m-ai înÈ›eles.
"Spusese cinci mii de dolari? Pentru țoale?" Mitch avea doar două costume și, în ziua aceea, era îmbrăcat cu unul din ele. Zîmbi, încercînd să rămînă cît se poate de serios.
― Alte întrebări mai ai, Mitch?
― Da. Firmele mari au reputaÈ›ia de a fi niÈ™te adevărate închisori, unde noii angajaÈ›i sînt încarceraÈ›i în biblioteci pentru cercetare. Și È›in să vă spun că nu vreau să aud de aÈ™a ceva! Nu mă deranjează cîtuÈ™i de puÈ›in să-mi fac partea mea de cercetare È™i mai È™tiu È™i că eu voi fi cel care va trage la jug, dar nu vreau să fac cercetare È™i să scriu informări pentru întreaga firmă. AÈ™ vrea să lucrez cu clienÈ›i adevăraÈ›i, în carne È™i oase, cu oameni care au probleme reale!
McKnight îl ascultă cu toată atenția și-i oferi un răspuns pregătit dinainte.
― Te înÈ›eleg, Mitch. Ai dreptate, este într-adevăr o problemă frecventă la firmele mari ―, dar nu la noi. ÃŽn primele trei luni vei studia strict pentru examenul de barou. Cînd termini cu povestea asta, începi să practici efectiv avocatura. Vei fi repartizat pe lîngă un asociat, iar clienÈ›ii lui vor fi È™i clienÈ›ii tăi. BineînÈ›eles, vei face studii È™i cercetări pentru el È™i pentru tine, uneori chiar vei fi rugat să ajuÈ›i È™i pe altcineva să pregătească o informare sau un raport de cercetare. Dar, după cum È›i-am mai spus, noi vrem ca tu să fii fericit. Sîntem mîndri că rata de fluctuaÈ›ie la firma noastră este zero! Și mai dorim È™i ca toÈ›i angajaÈ›ii noÈ™tri să aibă o carieră frumoasă. AÈ™a că, dacă nu te vei înÈ›elege cu asociatul pe lîngă care vei fi repartizat, nu-i nici o problemă, găsim pe altul care să te ia sub aripă. Dacă vei descoperi că nu-È›i place să te ocupi de taxe, nici o problemă, vei încerca să te profilezi pe asigurări sau în domeniul bancar. Þine minte că, în curînd, firma noastră va investi o grămadă de bani în Mitchell Y. McDeere È™i dorim ca el să fie o investiÈ›ie rentabilă!
Mitch sorbi din cafea și se gîndi ce-ar mai putea întreba. Royce McKnight mai privi o dată în agendă.
― Să nu uit: tot noi plătim È™i cheltuielile tale de mutare la Memphis.
― N-o să coste mult ― doar o camionetă închiriată.
― Altceva, Mitch?
― Nimic, domnule. Nu-mi mai vine în minte nimic.
McKnight închise agenda, își sprijini coatele de masă și se aplecă puțin înainte.
― Uite, Mitch, nu vrem să te presăm, dar avem novoie cît mai repede de un răspuns. Dacă vom fi nevoiÈ›i să căutăm
în altă parte, trebuie s-o luăm de la capăt cu interviurile și atunci totul se va prelungi prea mult, iar noi dorim ca omul nostru să înceapă lucrul la întîi iulie. Ce zici?
― Zece zile e mult? Dacă vă dau răspunsul peste zece zile e bine?
― E foarte bine. Să zicem deci la 30 martie, eÈ™ti de acord?
― Desigur, dar precis vă voi da răspunsul înainte de această dată.
Mitch se scuză și părăsi încăperea. Lamar îl aștepta deja în holul din fața biroului lui McKnight. Căzură de acord să cineze împreună la ora șapte.



3

ÃŽn Bendini Building, la etajul al cincilea nu existau birouri pentru avocaÈ›i. ÃŽn capătul vestic se afla sufrageria asociaÈ›ilor È™i bucătăria. ÃŽn centru, cîteva încăperi goale, de fapt, niÈ™te depozite nefolosite, nezugrăvite È™i încuiate. Restul etajului era blocat de un perete gros de beton care avea o ușă mică, metalică, alături de care se vedea un buton. Deasupra uÈ™ii, se găsea o cameră de luat vederi. UÈ™a dădea într-o încăpere minusculă, în care un paznic înarmat urmărea un perete întreg de ecrane de televizor ― televiziunea cu circuit închis a firmei. Dincolo de acest antreu electronic, se afla un adevărat labirint de birouri mici. Aici, o seamă de personaje misterioase supravegheau activitatea celor de la celelalte etaje È™i strîngeau informaÈ›ii. Ferestrele acestor birouri erau vopsite în culori mate È™i obturate de jaluzele. Nici o rază de soare nu putea pătrunde.
De Vasher, șeful serviciului de pază și securitate, ocupa cel mai spațios dintre aceste mici birouri modeste. Încăperea era complet lipsită de orice element decorativ. Pe un perete atîrna un certificat care atesta faptul că activase ca detectiv al Poliției din New Orleans timp de treizeci de ani. De Vasher era un bărbat scund și foarte solid, cu un cap perfect sferic. Nu zîmbea decît arareori. Cămașa îi era șifonată și, din gulerul descheiat, gîtul i se revărsa în voie. O cravată groasă din poliester spînzura într-un cuier, alături de un sacou foarte uzat.
A doua zi după plecarea lui McDeere, dis-de-dimineață, Oliver Lambert stătea în fața ușii metalice și privea țintă la camera de luat vederi. Apăsă de două ori pe buton, așteptă puțin și, în cele din urmă, i se permise să intre. Străbătu holul îngust cu pași repezi și intră în biroul lui De Vasher, care tocmai scutura într- o scrumieră o țigară Dutch Masters.
― 'NeaÈ›a, Ollie! Bănuiesc că vrei să vorbim despre McDeere.
De Vasher era singura persoană din Bendini Building care i se adresa lui Oliver Lambert în acest mod.
― Da, printre altele.
― Păi, puÈ™tiul s-a distrat, a fost făcut KO de firmă, i-a plăcut oraÈ™ul È™i, probabil, va semna contractul.
― Unde au fost oamenii tăi?
― La Peabody, în camerele din stînga È™i din dreapta celei ocupate de puÈ™ti. ÃŽn camera lui erau montate microfoane, în maÈ™ină È™i în telefon erau alte microfoane. Peste tot au fost microfoane, nu-i nevoie să-È›i mai spun. Totul a mers ca de o-bicei, Ollie.
― Detalii.
― OK. Joi seara s-au instalat destul de tîrziu È™i s-au culcat repede. Au vorbit destul de puÈ›in. Vineri seara, el i-a povestit ei despre firmă, despre birouri È™i despre oamenii de aici. I-a spus că eÈ™ti un tip foarte drăguÈ› È™i m-am gîndit că s-ar putea să-È›i facă plăcere chestia asta.
― Mai departe.
― I-a povestit despre sufrageria cea elegantă È™i despre prînzul pe care l-a luat acolo cu asociaÈ›ii. I-a povestit în amănunt despre ofertă È™i au căzut amîndoi în extaz. Oferta este mult mai bună decît celelalte oferte pe care le-a primit. Ea a zis că vrea o casă cu alee pentru maÈ™ini, cu copaci È™i cu grădină. El i-a răspuns că o să-È™i vadă visul cu ochii.
― Ceva probleme în legătură cu firma?
― Nimic serios. El a remarcat că n-avem negri È™i nici femei pe-aici, dar s-ar părea că nu l-a deranjat chestia asta.
― Dar nevastă-sa?
― Și ea a avut o zi plină. ÃŽi place oraÈ™ul ― a plimbat-o nevasta lui Quin. Vineri după-amiază s-au uitat la case È™i a văzut vreo două care i-au plăcut.
― Ai adresa?
― FireÈ™te, Ollie! Sîmbătă dimineață au chemat maÈ™ina È™i s-au plimbat prin oraÈ™. El a fost foarte impresionat de maÈ™ină. Șoferul nostru a evitat să-i ducă prin cartierele rău famate. Tot timpul s-au uitat la case. Mi se pare chiar că au È™i ales una, undeva prin East Meadowbrook, la numărul 1231. E o casă nelocuită. Au vizitat-o împreună cu o oarecare Betsy Bell, agentă imobiliară. Asta cere o sută patruzeci de mii, dar o să accepte È™i mai puÈ›in. Vrea să scape de casă.
― Da, este într-o zonă frumoasă. Cît de veche e casa?
― Zece sau cincisprezece ani, nu È™tiu. E spaÈ›ioasă, cam o mie de metri pătraÈ›i. E o chestie gen colonial. Și e destul de arătoasă pentru unul din băieÈ›ii tăi, Ollie.
― EÈ™ti sigur că pe asta o vor?
― Pînă una alta, da. Au vorbit între ei să mai vină È™i peste vreo lună să mai vadă È™i alte case. Dar cred că ai să vrei să-i aduci aici imediat ce acceptă. E procedura obiÈ™nuită, nu?
― Da. Ne ocupăm noi de asta. Ce-au spus despre salariu?
― Au căzut pe spate. E cea mai mare ofertă pe care a primit-o pînă acum. Salariu, pensie, împrumut, BMW, primă, tot tacîmul. Nu le venea să creadă, îți spun că au căzut pe spate. PuÈ™tii ăștia n-au o leÈ›caie!
― AÈ™a e. Ce crezi, băiatul e al nostru?
― Pun pariu că da! O dată a zis chiar că firma nu are prestigiu ca alea de pe Wall Street, da' avocaÈ›ii sînt cel puÈ›in la fel de bine pregătiÈ›i È™i mult mai simpatici È™i mai amabili. Da, cred că o să semneze.
― Ceva suspiciuni?
― Nu chiar. Evident, Quin i-a spus să nu se apropie de biroul lui Locke, iar el i-a spus nevesti-sii că acolo nu intră
decît o mînă de asociați și cîteva secretare alese pe sprînceană. Quin i-a atras atenția că Locke este un tip excentric și foarte ursuz. Nu, nu cred să fi bănuit ceva. Da' ea a zis că firma se bagă în lucruri care n-o privesc.
― Adică?
― Adică probleme personale ― copii, neveste care lucrează È™i aÈ™a mai departe. Părea puÈ›in iritată, dar cred că e vorba mai mult despre o simplă observaÈ›ie. Sîmbătă dimineață i-a spus lui că ar trebui să fie complet sărită să accepte ca niÈ™te avocaÈ›i oarecare să-i dicteze cînd să lucreze È™i cînd să aibă copii. Da' eu zic că nu-i nici o problemă.
― După tine, își dă el seama de caracterul definit al slujbei acesteia?
― După mine, da. N-a zis nimic în genul "stăm cîțiva ani È™i pe urmă ne mutăm". Cred că a recepÈ›ionat mesajul. Vrea să ajungă asociat, aÈ™a cum vor toÈ›i. E lefter È™i vrea parale.
― Ce-au spus despre cina de la mine de-acasă?
― Erau foarte nervoÈ™i la început, dar s-au distrat de minune. Casa ta i-a făcut praf È™i soÈ›ia ta le-a plăcut foarte mult.
― Au făcut dragoste?
― ÃŽn fiecare noapte, de parc-ar fi fost în luna de miere.
― Și, ce făceau?
― De văzut n-am văzut, că n-aveam cum, dar după zgomote, totul părea normal, nimic ciudat. Să È™tii că m-am gîndit la tine È™i la cît de mult îți plac filmele È™i mi-am zis că ar trebui să instalăm È™i niÈ™te camere de luat vederi pentru bătrînul Ollie!
― Termină, De Vasher!
― Las' că poate data viitoare...
Tăcură amîndoi cîteva clipe. De Vasher aruncă o privire într-un carnețel de însemnări, strivi țigara în scrumieră și zîmbi mai mult pentru sine.
― Una pesta alta, e o căsnicie solidă, zise el. PuÈ™tii par foarte apropiaÈ›i unul de celălalt: È™oferul zicea că s-au È›inut de mînă tot timpul. ÃŽn trei zile nu È™i-au spus nici măcar un "du-te mai încolo!", aÈ™a că e bine, nu? Da' parcă pot eu să judec chestiile astea, după ce-am fost însurat de trei ori?
― Ei, lasă, spune-mi mai bine ce-au discutat despre copii.
― Păi, peste vreo doi ani. Ea vrea să mai lucreze o vreme È™i după aia să facă un copil.
― Ce impresie È›i-a făcut È›ie tipul ăsta?
― E băiat bun, foarte bun È™i la locul lui. Și e al dracu' de ambiÈ›ios. Cred că e bine mobilat la cap. Cred că are el motivele lui È™i mai cred că n-o să se lase pînă nu ajunge în vîrf. Uneori o să riÈ™te, aÈ™a cred, ba o să mai È™i încalce unele reguli, dacă o să fie nevoie.
Lambert zîmbi.
― Este exact ceea ce doream să aud.
― Au dat două telefoane, amîndouă mamei ei, în Kentucky. Nimic special.
― Familia lui?
― Nimic, nici un cuvînt.
― Nimic despre Ray?
― Continuăm cercetările, Ollie, mai lasă-mă cîteva zile!
De Vasher închise dosarul McDeere și deschise alt dosar, mult mai gros. Lambert își masă tîmplele și privi țintă podeaua.
― Ce mai e nou? întrebă el uÈ™or.
― Nu-i a bună, Ollie. Sînt sigur că Hodge È™i Kozinski lucrează acum mînă-n mînă. Săptămîna trecută, FBI-ul a obÈ›inut un mandat È™i a percheziÈ›ionat casa lui Kozinski. Au găsit instalaÈ›iile noastre È™i i-au spus că are microfoane în casă. I-au zis È™i că, bineînÈ›eles, habar n-au cine le-a pus acolo. Și Kozinski i-a povestit totul lui Hodge vinerea trecută. S-au ascuns în biblioteca de la etajul cinci È™i au vorbit despre asta. Aveam un microfon pe-aproape, aÈ™a că am auzit niÈ™te frîn-turi de discuÈ›ie È™i am priceput că vorbeau despre instalaÈ›iile noastre. Acu' sînt convinÈ™i că peste tot sînt instalate microfoane È™i ne bănuiesc pe noi, aÈ™a că sînt foarte atenÈ›i unde stau de vorbă.
― De ce oare s-au deranjat cei de la FBI să obÈ›ină mandat de percheziÈ›ie?
― Bună întrebare, Ollie! Păi, probabil pentru binele nostru! Ca să facă lucrurile să pară cu adevărat legale È™i corecte, că doar ne respectă, nu?
― Ce agent a fost?
― Tarrance. El răspunde de chestia asta.
― E bun?
― E OK. Tînăr, fără experiență, prea zelos, dar destul de competent. Oricum, mai are mult pînă să ajungă la nivelul oamenilor noÈ™tri.
― Cît de des a vorbit cu Kozinski?
― Habar n-am! Ei È™tiu însă că îi ascultăm, aÈ™a că toÈ›i sînt cît se poate de prudenÈ›i, È™i ei È™i noi. Eu È™tiu că s-au întîlnit luna trecută de patru ori, dar bănuiesc că, de fapt, s-au întîlnit de mai multe ori.
― Cît de mult a dat în vileag din ceea ce È™tie?
― Sper că nu prea mult. ÃilalÈ›i încă bîjbîie. ÃŽn urmă cu o săptămînă, am prins o conversaÈ›ie a lui Kozinski È™i nu a spus prea multe. Tipul era speriat rău. ÃilalÈ›i l-au calmat, dar nu au obÈ›inut mare lucru, pentru că Kozinski nu s-a decis încă să coopereze. AminteÈ™te-È›i că ei au fost cei care l-au contactat. L-au zgîlțîit sănătos È™i omul era cît pe-aci să cadă la învoială, dar pe urmă s-a răzgîndit. Ceea ce mă neliniÈ™teÈ™te este că a păstrat legătura cu ei.
― Ce È™tie soÈ›ia lui despre toate astea?
― Cred că nu È™tie nimic. Știe doar că în ultima vreme se comportă cam bizar È™i i-a spus-o, iar el a zis că e stresat de chestiile de la serviciu.
― Și cu Hodge ce este?
― Din cîte È™tiu eu, Hodge nu a vorbit încă cu cei de la FBI. El stă mult de vorbă cu Kozinski È™i Hodge zice mereu că FBI-ul îi inspiră o teamă groaznică È™i că FBI-ul nu joacă cinstit, că triÈ™ează È™i că tipii de la FBI sînt niÈ™te tipi murdari. N-o să facă nici o miÈ™care fără Kozinski, asta È›i-o spun eu.
― Și dacă Kozinski e eliminat?
― Atunci Hodge va fi ca nou! Da' ce, am ajuns chiar pînă aici? Dă-o dracu' de treabă, Ollie, omul nu e un bandit ordinar care ne stă în cale! Din contră, e un tînăr foarte simpatic, cu nevastă, copii È™i tot tacîmul!
― Compasiunea ta mă copleÈ™eÈ™te. Auzi, ai cumva impresia că toate astea îmi fac plăcere? La dracu', doar l-am crescut, ca să zic aÈ™a, pe băiatul ăsta, la fel ca È™i pe ceilalÈ›i!
― Păi atunci trage-le o săpuneală zdravănă È™i cheamă-i la ascultare, înainte să fie prea tîrziu! Fii atent, Ollie, cei de la New York încep să bănuiască ceva. Pun o groază de întrebări.
― Care dintre ei?
― Lazarov.
― Și tu ce le-ai spus?
― Tot. Doar asta mi-e meseria. Și ei vor să te duci la New York poimîine pentru o informare completă.
― Ce dracu' vor?
― Răspunsuri. Și planuri de perspectivă.
― Pentru ce perspectivă?
― Pentru eliminarea lui Kozinski, a lui Hodge È™i a lui Tarrance, dacă e nevoie.
― A lui Tarrance? Ai înnebunit, De Vasher? Nu putem să eliminăm un copoi, nu-È›i dai seama că vin pe urmă cu trupele peste noi?!
― Lazarov este un idiot, Ollie, È™tii bine că e un idiot. Da' nu cred că trebuie să-i spunem asta.
― Ba cred că eu i-o voi spune. Cred că mă voi duce la New York exact pentru a-i spune lui Lazarov că e complet nebun.
― Bine, Ollie, fă aÈ™a cum spui.
Lambert țîșni de pe scaun și se îndreptă spre ușă. Se întoarse înainte de a ieși și-i spuse peste umăr lui De Vasher:
― Mai supraveghează-l pe McDeere încă o lună!
― OK, Ollie, nici o grijă! Ai să vezi c-o să semneze, fii calm!


4

Mazda fu vîndută cu două sute de dolari, bani cu care închinară un camion ce urma să fie restituit la Memphis. ÃŽncărcară camionul, mai exact ― camioneta ―, cu un frigider, un pat, un bufet de bucătărie, un televizor color È™i o canapea, pe care o cărau din motive sentimentale. Biata vechitură n-avea să reziste prea mult timp în noua locuință! Restul de troace, fie le dădură cadou, fie le aruncară.
Și Mitch porni spre pămîntul făgăduinței, trecînd prin Boston, la volanul camionetei. Abby stătea alături de el, ținîndu-l în brațe pe Hearsay, cîinele lor, un maidanez prăpădit. Timp de trei zile merseră numai pe drumuri laterale, hoinărind și admirînd peisajele, cîntînd în cor după radioul de la bord, dormind în moteluri ieftine și vorbind întruna despre casă, BMW, mobilă nouă, copii și bunăstare. Mergeau cu geamurile deschise, să intre vîntul. Camioneta gonea cu cel mult șaptezeci și cinci de kilometri la oră. La un moment dat, undeva, în Pennsylvania, Abby spuse ceva despre o scurtă vizită în Kentucky, dar Mitch, fără nici un cuvînt, se mulțumi să aleagă un itinerar prin cele două Caroline și prin Georgia, avînd grijă să nu se aventureze la mai puțin de două sute de mile de granița cu Kentucky. Iar Abby nu mai pomeni nimic.
Sosiră la Memphis într-o dimineață de joi. Așa cum li se promisese, un BMW negru stătea sub copertina unui garaj improvizat. Avea un aer impozant, de parcă ar fi fost acolo de cînd lumea. Mitch rămase cu ochii la mașină, în timp ce Abby se uita la casă. Pe peluză, gazonul era des, verde și părea foarte bine îngrijit. Gardul viu fusese și el curățat și tuns. Peste tot sclipeau în soare flori de gălbenele. Găsiră cheile în magazie, sub o găleată, așa cum se înțeleseseră. După o primă recunoaștere prin împrejurimi, cu noua mașină, se apucară să descarce repede camioneta, mai înainte ca vecinii să le poată zări vechiturile. Apoi, se grăbiră să înapoieze camioneta celei mai apropiate agenții de închiriere.
În după-amiaza aceleiași zile, primiră vizita unei specialiste în design, aceeași persoană care urma să amenajeze biroul lui Mitch la firmă. Ea venise cu mostre de covoare, de vopsele, de perdele și de tapet. La început, lui Abby i se păru ridicol să apeleze la un designer, mai ales cînd se gîndi la garsoniera lor din Cambridge, dar, încetul cu încetul, se prinse în acest joc. Mitch se plictisi imediat, așa că le părăsi și se duse să mai facă o tură cu mașina cea nouă. O luă agale pe străzile liniștite și umbrite de copaci ale acestui cartier distins, al cărui membru devenise cu cîteva ore în urmă. Le zîmbi băieților care își opreau bicicletele și fluierau la vederea BMW-ului. Îi făcu cu mîna poștașului care tropăia pe trotuar, ud leoarcă de sudoare. Ei bine, iată că sosise! Era chiar el, Mitchell Y. McDeere, avea douăzeci și cinci de ani și absolvise dreptul cu șapte zile în urmă.
Pe la ora trei, Abby și decoratoarea se duseră la un magazin de mobilă de prima mînă. Directorul magazinului îi informă cu multă politețe că domnul Oliver Lambert făcuse toate cele necesare pentru deschiderea unui cont pe numele Mitchell Y. McDeere și că, prin urmare, puteau să cumpere practic orice. Și cumpărară o casă întreagă. Din cînd în cînd, Mitch se încrunta, ba, de vreo două ori se opuse categoric la achizițiile lui Abby care i se părură mult prea scumpe, dar, de fapt, în acea zi, Abby fu cea care hotărî totul. Iar specialista în design îi făcu o mulțime de complimente pentru gustul ei deosebit. La sfîrșit, îl anunță pe Mitch că se vor revedea luni dimineață, pentru a decide și aranjarea biroului lui. "Splendid", mormăi Mitch.
Porniră spre locuința familiei Quin, orientîndu-se după o hartă a orașului. Abby fusese în casa lor în timpul primei lor vizite la Memphis, dar nu-și mai amintea cum ajunsese acolo. Știa doar că se afla într-un cartier numit Chickasaw Gar-dens, cu case uriașe, înconjurate de grădini minunate, pline de copaci mari și cu peluze admirabil îngrijite. Găsiră adresa și Mitch parcă mașina în spatele unui Mercedes nou și al altuia, ceva mai vechi.
Servitoarea îi salută politicos, dar fără să zîmbească. ÃŽi conduse în camera de zi È™i îi lăsă acolo. Casa era întunecată È™i tăcută ― nici un copil, nici o voce, nimeni. Admirară mobila din încăpere È™i începură să aÈ™tepte. Schimbară cîteva cuvinte în È™oaptă. Da, căzură de acord, fuseseră invitaÈ›i la cină în seara de joi, 25 iunie, la ora È™ase. Mitch se uită din nou la ceas È™i mormăi ceva despre lipsa de politeÈ›e a unora. Apoi, aÈ™teptară nerăbdători.
Kay răsări de undeva, din hol, încercînd să zîmbească. Ochii îi erau umflați și împăienjeniți de lacrimi, cu dîre de rimel alunecînd spre obraji. Lacrimile începură să-i curgă în voie și ea își acoperi gura cu batista. O îmbrățișa pe Abby și se așeză lîngă ea pe canapea, mușcînd batista și plîngînd din ce în ce mai tare.
Mitch se lăsă în genunchi în fața ei.
― Pentru Dumnezeu, Kay, ce s-a întîmplat?
Ea clătină din cap, mușcînd batista și hohotind. Abby îi strînse cu putere unul din genunchi, în timp ce Mitch o mîngîia pe celălalt. O priveau cu teamă, așteptîndu-se la tot ce putea fi mai rău. Se întîmplase ceva cu Lamar sau cu unul dintre copii?
― S-a întîmplat o tragedie, răspunse ea printre suspine.
― Despre cine e vorba? întrebă Mitch.
Kay își șterse ochii și respiră adînc.
― Doi angajaÈ›i ai firmei: Marty Kozinski È™i Joe Hodge. Au murit astăzi. Eram prieteni foarte apropiaÈ›i.
Mitch se așeză pe măsuța de lîngă canapea. Îl cunoscuse pe Marty Kozinski cu ocazia celei de-a doua vizite făcute la Memphis, în aprilie. Luase prînzul împreună cu el și cu Lamar într-un restaurant de pe Front Street. Era următorul pe lista de așteptare pentru a deveni asociat, dar nu părea prea entuziasmat de această perspectivă. Pe Joe Hodge însă, Mitch nu și-l putea aminti.
― Ce s-a întîmplat? o întrebă el pe Kay.
Ea se opri din plîns, își șterse fața și îl privi pe Mitch.
― Nu se È™tie foarte sigur. Erau amîndoi pe insula Grand Cayman, la o partidă de înot subacvatic, pe un iaht care a explodat sau cam aÈ™a ceva È™i noi credem că s-au înecat. Lamar spunea că nu sînt prea multe amănunte. Acum cîteva ore s-au adunat cu toÈ›ii la firmă È™i atunci li s-a anunÈ›at vestea. Lamar abia a ajuns acasă.
― Și unde e acum?
― Lîngă piscină. Te aÈ™teaptă.
Lamar stătea într-un șezlong alb de metal, lîngă o măsuță, sub o umbrelă de soare, chiar pe marginea piscinei. Lîngă un răzor de flori, o stropitoare automată șuiera și stropea, învîrtindu-se în cerc. În interiorul acestui cerc se aflau măsuța, umbrela, șezlongul și Lamar Quin, care era ud loarcă. Apa îi picura de pe nas, din urechi și din păr. Cămașa albastră de bumbac și pantalonii din stofă de lînă musteau de apă. Nu avea nici ciorapi, nici pantofi. Stătea nemișcat, ca o stană de piatră, fără să se clintească sub șuvoaiele de apă. Părea că pierduse orice contact cu realitatea. Privea fix către gardul grădinii. Pe ciment, lîngă șezlong, zăcea o sticlă de whisky nedesfăcută.
Mitch privi cu atenție spre fundul grădinii, să se asigure că vecinii nu puteau vedea ce se întîmplă. Nu, nu puteau. Un gard din lemn de chiparos, înalt de doi metri și jumătate descuraja orice intenție indiscretă. Mitch înconjură piscina și se opri la marginea unei zone uscate. Lamar îl observă, dădu din cap și încercă să zîmbească. Îi făcu semn să ia loc pe un scaun ud. Mitch trase scaunul mai la o parte și se așeză chiar în clipa în care un nou șuvoi de apă se prăvăli peste Lamar. Acesta, fără să dea atenție dușului pe care tocmai îl primise, își întoarse din nou privirea spre un punct fix. Statură o vreme nemișcați, părînd că ascultă uruitul infernal al stropitoarei. Din cînd în cînd, Lamar scutura din cap și încerca să mormăie ceva. Mitch zîmbea stînjenit, neștiind ce-ar fi fost nimerit să spună într-o asemenea ocazie.
― Lamar, îmi pare nespus de rău, se hotărî el în cele din urmă.
Lamar păru să-i înțeleagă cuvintele și îl privi stins.
― Și mie.
― AÈ™ vrea să-È›i spun ceva care să te mîngîie.
Lamar îl privi din nou. Părul lui era complet ud; niște lațe negre îi atîrnau pe ochi. Iar ochii îi erau roșii și îndurerați. Privirea îi era mereu fixă. Jetul de apă trecu peste el.
― Da, È™tiu, dar nu e nimic de spus. ÃŽmi pare rău că s-a întîmplat tocmai astăzi È™i uite ― nici n-am mai avut chef să ne ocupăm de cină...
― Asta e ultimul lucru la care trebuie să te gîndeÈ™ti! Oricum, mi-am pierdut orice poftă de mîncare acum cîteva minute.
― Þi-i aminteÈ™ti? întrebă Lamar, È™tergîndu-È™i buzele de apă.
― Da, mi-l amintesc pe Kozinski, dar nu È™i pe Hodge.
― Marty Kozinski a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Era din Chicago. S-a angajat la firmă cu trei ani înaintea mea È™i era următorul candidat la asociere. Era un avocat grozav. Toată lumea îl admira. ToÈ›i îl căutau cînd aveau nevoie de un sfat. Era, de departe, cel mai bun negociator al firmei È™i È™tia să-È™i păstreze sîngele rece în orice situaÈ›ie.
Își șterse fața și privi fix în pămînt. Cînd vorbea, apa îi picura din nas.
― Trei copii È™i gemenele sînt doar cu o lună mai mari decît băiatul meu ― È™i s-au jucat tot timpul împreună.
Închise ochii, își mușcă buzele si începu să plîngă. Mitch ar fi vrut să nu fie acolo unde era. Încercă să nu-și privească prietenul.
― ÃŽmi pare tare rău, Lamar. Tare rău.
După cîteva minute, Lamar se opri din plîns. Ploaia artificială cădea cu intermitențe. Mitch iscodi cu privirea peluza întinsă, în căutarea robinetului. Își luă inima în dinți de două ori să întrebe dacă putea să oprească stropitoarea și tot de atîtea ori renunță: dacă Lamar putea să suporte, atunci putea și el. Poate că apa asta ajuta și ea la ceva, cine știe. Se uită la ceas. Peste o oră și jumătate se întuneca.
― Ce se È™tie despre accident? întrebă el într-un tîrziu.
― Nu ne-au spus mare lucru. Făceau înot subacvatic È™i în timpul ăsta s-a produs o explozie pe iaht È™i comandantul vasului, un indigen, a murit È™i el È™i acum încearcă să le aducă trupurile acasă.
― SoÈ›iile lor unde erau?
― Acasă, slavă Domnului! Ei erau într-o călătorie de afaceri.
― Nu-mi pot aminti figura lui Hodge.
― Joe era blond È™i înalt È™i nu vorbea prea mult. Știi, genul de tip cu care faci cunoÈ™tință È™i-l uiÈ›i repede. Și el făcuse Harvard-ul, ca È™i tine.
― Cîți ani avea?
― Amîndoi aveau doar treizeci È™i patru de ani. Joe era imediat următorul după Marty care ar fi trebuit să devină asociat. Erau prieteni foarte buni. Știi, toÈ›i sîntem foarte apropiaÈ›i È™i simt acest lucru mai ales acum.
Lamar își dădu părul pe spate folosindu-și degetele drept pieptene, se ridică și se îndreptă spre zona uscată a peluzei. Apa îi șiroia din poalele cămășii și din manșetele pantalonilor. Se opri lîngă Mitch și privirea lui golită parcă de expresie se agăță de vîrfurile copacilor din grădina vecinilor.
― Cum e BMW-ul?
― Fantastic, o maÈ™ină grozavă. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că mi-ai adus-o!
― Și cînd aÈ›i sosit?
― Azi-dimineață È™i am È™i băgat deja trei sute de mile în ea.
― A apărut femeia cu design-ul?
― Da. Ea È™i cu Abby mi-au cheltuit tot salariul de anul viitor.
― Las' că e bine. Casa e drăguță. Sînt foarte bucuros că eÈ™ti aici, Mitch, sîntem bucuroÈ™i cu toÈ›ii, numai că îmi pare rău că tocmai acum... bine, cred că o să-È›i placă aici.
― Ascultă, Lamar, n-ai de ce să te scuzi.
― Știi, nu-mi vine să cred, încă nu-mi vine să cred că-i adevărat. Parc-aÈ™ fi paralizat. Mă cutremur la gîndul că va trebui să dau ochii cu soÈ›ia È™i cu puÈ™tii lui Marty. Mai bine m-ar bate cineva decît să mă duc acolo...
În acel moment, Kay și Abby traversară curtea interioară și coborîră treptele spre piscină. Kay răsuci robinetul și stropitoarea fu, în fine, redusă la tăcere.


Mitch È™i Abby părăsiră Chickasaw Gardens È™i o luară spre vest, urmînd È™uvoiul de maÈ™ini care se îndreptau spre centrul oraÈ™ului. Se È›ineau de mînă, fără să scoată un cuvînt. Mitch lăsă în jos geamurile È™i capota maÈ™inii, în timp ce Abby scormonea într-o cutie cu casete vechi. Găsi una cu Bruce Springsteen. Casetofonul stereo funcÈ›iona perfect. Micul automobil strălucitor își croia drum spre fluviu, în lumina din ce în ce mai stinsă a amurgului. ÃŽn atmosfera de vară, atît de specifică oraÈ™ului Memphis ― caldă, umedă, vîscoasă ―, automobile pline ochi cu adolescenÈ›i se îngrămădeau în faÈ›a cîrciumilor fast-food; tinerii se dădeau în vînt să bea o bere, să bîrfească È™i să alerge după fete. Mitch zîmbi, încercînd să uite de Lamar, de Kozinski È™i de Hodge. La urma urmei de ce ar fi fost trist? Doar nu erau prietenii lui! îi părea sincer rău de familiile lor, dar, de fapt, el nici nu-i cunoÈ™tea pe oamenii aceia. Și-apoi el, Mitchell Y. McDeere, băiat sărac È™i fără familie, avea o sumedenie de motive să fie fericit: o soÈ›ie frumoasă, o casă nouă, o diplomă nouă de la Harvard. O minte ascuÈ›ită ca un brici È™i un trup solid, care nu lua în greutate È™i nici nu avea nevoie de prea multe ore de somn. Optzeci de mii pe an ― deocamdată ― È™i peste doi ani o sumă frumuÈ™ică de È™ase cifre. Și pentru asta nu trebuia decît să muncească nouăzeci de ore pe săptămînă. Ceea ce era, de fapt, un fleac.
Opri la o stație de benzină cu autoservire și-și umplu rezervorul. Mergînd să plătească, cumpără și șase cutii cu bere. Abby deschise două, Mitch sorbi dintr-una și, așezîndu-se la volan, reintrară pe șosea. Mitch propuse zîmbind să meargă să cineze undeva.
― Da' nu prea sîntem îmbrăcaÈ›i pentru aÈ™a ceva, observă ea.
Mitch îi privi în treacăt picioarele lungi și bronzate. Abby purta o fustă scurtă albă și un tricou alb, cu gulerul răsfrînt.
Mitch avea niște pantaloni scurți, un pulover negru, decolorat și espadrile de pînză.
― Cu asemenea picioare, spuse el, putem pretinde să fim primiÈ›i la oricare restaurant din New York.
― Ce-ai zice de Rendez-vous din Memphis? Ãia parcă nu pretindeau È›inută de seară.
― Grozavă idee!
Lăsară mașina la o parcare din centrul orașului și se îndreptară pe jos către restaurant, care se afla la două cvartale distanță. Mirosul de grătar îmbibase atmosfera și atîrna greu deasupra pavajului. Aroma de carne friptă și condimentată se insinua în nări, în gură și în ochi, producînd un freamăt în stomac. Aleea era plină de fum care năvălea prin orificiile de aerisire ale cuptoarelor în care se frigeau cele mai bune antricoate de porc din cel mai bun restaurant din acest oraș, renumit pentru preparatele la grătar. Restaurantul Rendez-vous se afla la subsol, sub nivelul aleii, într-o clădire veche, din cărămidă roșie, care ar fi fost de mult demolată, dacă nu ar fi adăpostit la subsol un chiriaș atît de faimos.
Restaurantul era întotdeauna aglomerat, dar cei doi McDeere găsiră o masă; joia părea a fi o zi mai calmă. Abby și Mitch fură pilotați prin restaurantul zgomotos, foarte asemănător unei peșteri, și fură invitați la o măsuță acoperită cu o față de masă în carouri. Toate capetele se întoarseră după ei; bărbații înțepeniră cu dumicatul în gură în timp ce Abby McDeere aluneca pe lîngă ei, precum un manechin la o prezentare de modă. Odată, la Boston, reușise să oprească circulația stînd pur și simplu la marginea trotuarului. Era pretutindeni însoțită de fluierăturile bărbaților. Mitch era obișnuit; de fapt, era foarte mîndru de frumusețea ei.
Un negru furios, cu un șorț roșu, se înfipse în fața lor:
― OK, domnu'? întrebă el.
Meniul era tipărit pe niște cartonașe așezate pe mese, dar se dovedi total inutil: antricoate, antricoate și iar antri-coate.
― De două ori specialitatea casei, o bere È™i un platou cu brînzeturi, comandă Mitch.
Chelnerul nu notă nimic. Se întoarse spre intrare și strigă:
― Dă-mi două complete, o brînză È™i o bere!
După plecarea lui, Mitch se aplecă și o mîngîie pe picior, pe sub masă. Abby îl plesni peste mînă.
― Ce să fac, dacă eÈ™ti aÈ™a frumoasă, zise el. Cînd È›i-am spus chestia asta ultima dată?
― Cam acu' două ore.
― Două ore!? Ce neglijent pot să fiu!
― Fii atent, nu care cumva să se mai repete!
El îi prinse din nou genunchiul și îl mîngîie lacom. Ea îi dădu voie, ba chiar îi zîmbi seducător. În lumina slabă, ochii ei căprui și luminoși străluceau. Părul negru și drept îi cădea pe umeri ca o cascadă ordonată.
Chelnerul le aduse berea și umplu două halbe, fără să spună un cuvînt. Abby sorbi o înghițitură. Brusc, zîmbetul i se topi de pe față.
― Crezi că Lamar e bine? întrebă ea.
― Nu È™tiu. La început am crezut că e beat. M-am simÈ›it ca un idiot cînd stăteam acolo aÈ™a È™i mă uitam la el cum îl făcea leoarcă stropitoarea aia.
― Bietul de el! Kay a spus că înmormîntarea va fi probabil luni, dacă reuÈ™esc să-i aducă înapoi la timp.
― Știi ce, hai să vorbim despre altceva! Nu-mi plac înmormîntările de nici o culoare, nici chiar atunci cînd fac simplu act de prezență. Am avut numai experienÈ›e neplăcute cu înmormîntările.
Apăru și mîncarea, servită pe farfurii de carton. Chelnerul furios le mai puse în față un castronaș cu salată de varză și un alt castronaș cu fasole prăjită. Antricoatele abureau, stropite din belșug cu un sos necunoscut. Mitch și Abby se năpustiră asupra mîncării.
― Bine, dar despre ce È›i-ar plăcea să vorbim? întrebă ea.
― Despre cum poÈ›i să rămîi gravidă.
― Parcă am hotărît să mai aÈ™teptăm cîțiva ani!
― Păi asta È™i facem, numai că eu zic că trebuie să exersăm cît mai mult.
― Da' am tot exersat în fiecare motel de la Boston pînă în Memphis.
― AÈ™a e, dar încă n-am exersat în casa cea nouă. Mitch trase de un antricot, încercînd să-i scoată osul È™i se
stropi cu sos pe sprîncene.
― Păi dacă abia ne-am mutat în dimineaÈ›a asta!
― Da, ai dreptate, dar acum ce mai aÈ™teptăm?
― Ascultă Mitch, te porÈ›i ca bărbaÈ›ii neglijaÈ›i.
― Asta È™i e ideea, sînt neglijat. De azi dimineață. Uite ce e, eu propun să facem astă-seară un fel de botez al casei, ce zici?
― Zic că mai vedem noi.
― PromiÈ›i? ÃŽl vezi pe tipul din colÈ›? Și-a înnodat gîtul zgîindu-se la picioarele tale. Cred că ar fi cazul să-i scap un pumn în mutră.
― Da. Promit. Și nu te mai uita la ceilalÈ›i. De fapt se holbează la tine, fiindcă eÈ™ti frumuÈ™el È™i prezentabil!
― Ha, ha. Foarte nostim.
Mitch mîncă porția lui și jumătate din porția lui Abby. Terminară berea, plătiră și ieșiră. Mitch conduse mașina cu prudență prin oraș. Recunoscu una din străzile pe care le cutreierase dimineață. După două încercări greșite nimeri în cartierul Meadowbrook și ajunse la locuința domnului și doamnei Mitchell Y. McDeere.
În dormitor, salteaua și somiera zăceau înconjurate de cutiile îngrămădite pe podea. Hearsay se piti sub un lampadar și îi privi nedumerit cum exersează.


Patru zile mai tîrziu, în ceea ce ar fi trebuit să fie prima lui zi de muncă, Mitch și frumoasa lui soție se alăturară celor treizeci și nouă de angajați ai firmei care, însoțiți de frumoasele lor soții, aduceau un ultim omagiu lui Martin S. Kozinski. Catedrala era plină de oameni. Oliver Lambert ținu un discurs funebru atît de mișcător, încît Mitch, care își înmormîntase tatăl și un frate, se înfiora. Ochii lui Abby se umeziră la vederea văduvei și a copiilor.
În aceeași după-amiază, se întîlniră la Biserica Presbiteriană din East Memphis pentru a-și lua rămas bun de la Joseph M. Hodge.



5

Foarte punctual, Mitch se prezentă la biroul lui Royce McKnight la ora opt și treizeci fix. Mica anticameră era pustie. Mitch studie cu atenție încăperea, apoi începu să fredoneze ceva, dar își luă seama și tuși de cîteva ori. Era din ce în ce mai nerăbdător. După o vreme, în cameră intră o secretară în vîrstă, cu părul albăstrui și-l fixă cu o privire amenințătoare. El se grăbi să-i explice că domnul McKnight îl convocase la ora opt și treizeci. Își făcu apariția o altă secretară. Aceasta îi zîmbi lui Mitch, îl informă că se numește Louise, că este secretara personală a domnului McKnight de treizeci și unu de ani și că i-ar face plăcere să-i ofere o ceașcă de cafea. "Cafea? Da, cu plăcere, spuse Mitch, dar fără zahăr." Femeia dispăru un moment, se întoarse cu o ceașcă și o farfurioară, le puse în fața tînărului, apoi, prin interfon, își informă șeful că Mitchell Y. McDeere se afla în anticameră. Acesta fu poftit să ia loc și să mai aștepte puțin. Abia acum îl recunoscu Louise: o altă secretară i-l arătase ieri, la biserică, la înmormîntarea celor doi.
Louise se scuză pentru atmosfera sumbră care domnea în Bendini Building. Adevărul este că nimeni nu are chef de muncă, spuse ea, și va trece o bună bucată de vreme pînă cînd lucrurile vor reintra în normal. Fuseseră doi tineri atît de drăguți! Sună telefonul și Louise îi explică persoanei de la celălalt capăt al firului că domnul McKnight era prins într-o
È™edință extrem de importantă ― nici vorbă să poată fi deranjat. Telefonul sună din nou. Louise ascultă fără să spună un cuvînt È™i, după ce închise, îl conduse pe Mitch în biroul lui McKnight.
Mitch fu întîmpinat de Oliver Lambert și de Royce McKnight, care îl prezentară altor doi asociați, Victor Milligan și Avery Tolar. Luară loc cu toții în jurul unei măsuțe și Louise fu rugată să le aducă niște cafea proaspătă. Milligan era șeful sectorului taxe, iar Tolar era, la cei patruzeci și unu de ani ai săi, unul dintre cei mai tineri asociați.
― Mitch, te rugăm să ne ierÈ›i pentru acest început atît de deprimant, spuse McKnight. Þin să-È›i spun că am apreciat cu toÈ›ii prezenÈ›a ta ieri la înmormîntări È™i că ne pare extrem de rău că prima ta zi de lucru a fost atît de tristă.
― Am simÈ›it că locul meu era acolo, alături de voi.
― Sîntem foarte mîndri de tine È™i avem planuri mari în ceea ce te priveÈ™te. Vezi tu, tocmai am pierdut doi dintre cei mai buni avocaÈ›i ai firmei È™i amîndoi erau specializaÈ›i în taxe. Vom avea mari pretenÈ›ii de la tine. De fapt, va trebui să facem eforturi deosebit de mari, È™i tu È™i noi.
Louise aduse cafeaua pe o tavă de argint. Serviciul de cafea era din porțelan foarte fin.
― Sîntem nespus de mîhniÈ›i, adăugă Oliver Lambert. Te rugăm să ne înÈ›elegi È™i să fii alături de noi.
Cu fețele mîhnite și încruntate, aprobară cu toții, dînd din cap. McKnight își consultă agenda.
― Uite ce e, Mitch, deÈ™i am mai discutat despre asta, îți reamintesc că, în cadrul firmei noastre, fiecare membru obiÈ™nuit este repartizat pe lîngă un asociat care îl supraveghează È™i îi este È™i mentor. Noi credem că acest gen de relaÈ›ii este foarte important. ÃŽncercăm să te punem în echipă cu un asociat cu care să te potriveÈ™ti È™i cu care să colaborezi foarte strîns. Pînă acum sistemul a dat rezultate, deÈ™i au mai fost È™i erori... antipatii spontane, incompatibilități chimice... mă rog, È™tiu È™i eu... ÃŽn fine, cînd se întîmplă aÈ™a ceva, pur È™i simplu facem o redistribuire. Ei bine, asociatul cu care vei lucra este Avery Tolar.
Mitch îi zîmbi stingherit noului său partener.
― El te va conduce, iar cazurile È™i dosarele la care vei lucra vor fi ale lui. ÃŽn principiu, chestiuni legate de taxe.
― Foarte bine.
― Ah, să nu uit! AÈ™ vrea să prînzim împreună astăzi, spuse Avery Tolar.
― BineînÈ›eles, răspunse Mitch.
― LuaÈ›i limuzina mea, le propuse Lambert.
― Chiar asta aveam intenÈ›ia să fac, replică Tolar.
― Și eu, eu cînd voi avea o limuzină? întrebă Mitch. Zîmbiră cu aerul că gustau gluma È™i intenÈ›ia lui de a destinde atmosfera.
― Cam peste vreo douăzeci de ani, răspunse Lambert.
― Ei bine, pot să aÈ™tept.
― Apropo, cum e BMW-ul? se interesă Victor Milligan.
― Grozav! E pregătit să facă cinci mii de mile fără să tuÈ™ească.
― AÈ›i avut probleme cu mutatul?
― Nu, totul a fost în ordine. Sîntem recunoscători firmei pentru ajutorul pe care ni l-a oferit. Ne-aÈ›i făcut să ne simÈ›im într-adevăr bineveniÈ›i. Abby È™i cu mine vă sîntem extrem de recunoscători.
McKnight încetă să mai zîmbească și își privi din nou însemnările din agendă.
― După cum È›i-am mai spus, examenul de barou are prioritate față de orice altă activitate. Ai la dispoziÈ›ie È™ase săptămîni pentru ca să te pregăteÈ™ti. Noi te vom ajuta cu tot ce ne stă în putință. Avem propriile noastre cursuri recapitulative, care acoperă toate domeniile. Ai noÈ™tri te vor îndruma È™i vor urmări cu atenÈ›ie modul în care te pregăteÈ™ti. Această pregătire îți va lua cel puÈ›in o jumătate din programul de lucru de la firmă È™i, bineînÈ›eles, cea mai mare parte a timpului liber. După cum È›i-am spus, nici un angajat de-al nostru nu a ratat acest examen.
― Nu voi fi eu primul!
― Fii atent, dacă pici, îți luăm BMW-ul, zîmbi Tolar.
― Secretara ta va fi doamna Nina Huff. Această doamnă lucrează la noi de opt ani È™i are mult temperament. Să È™tii că este foarte capabilă, cu toate că, din punct de vedere fizic, nu prea ai la ce să te uiÈ›i. CunoaÈ™te foarte multă legislaÈ›ie È™i are tendinÈ›a de a-i sfătui pe angajaÈ›ii mai tineri. De tine depinde s-o pui la locul ei. Oricum, dacă nu te înÈ›elegi cu ea, o înlocuim.
― Unde este biroul meu?
― La etajul al doilea, pe acelaÈ™i culoar cu cel al lui Avery. Decoratoarea va fi aici după-amiază È™i veÈ›i alege împreună mobilierul pentru birou. E o persoană foarte pricepută, pe cît posibil, urmează-i sfaturile!
Și Lamar avea biroul la etajul al doilea; pentru moment, acest gînd îl reconforta pe Mitch. Și-l aminti pe Lamar cum stătea acolo, lîngă piscină, ud leoarcă, plîngînd și îngînînd cuvinte incoerente.
― Mitch, spuse McKnight, mi-e teamă că am neglijat ceva ce trebuia discutat încă de la prima ta vizită pe care ne-ai făcut-o. Mitch aÈ™teptă cîteva secunde È™i întrebă:
― OK, despre ce e vorba?
― Uite ce e, niciodată nu am permis unui membru al firmei noastre să-È™i înceapă cariera împovărat de credite studenÈ›eÈ™ti. Am dori să găseÈ™ti alte lucruri pentru care să-È›i faci probleme È™i alte moduri de a-È›i cheltui banii. Ce datorii ai?
Mitch sorbi din cafea și socoti repede:
― Aproape douăzeci È™i trei de mii de dolari.
― Mîine dimineață, la prima oră, toate documentele referitoare la acest lucru să fie pe biroul Louisei!
― Adică vreÈ›i să spuneÈ›i că firma îmi plăteÈ™te datoriile È™i împrumuturile?
― Mitch dragă, asta face parte din politica noastră! Evident, cu condiÈ›ia ca tu să nu ai nimic împotrivă...
― N-am nimic împotrivă, de fapt, nu È™tiu ce să spun!
― Nu trebuie să spui nimic; am făcut acest lucru pentru fiecare angajat al firmei. Tot ce ai de făcut este să-i dai Louisei toate hîrtiile.
― Domnule McKnight, este mai mult decît generos din partea dumneavoastră!
― Da, aÈ™a este!


Limuzina înainta încet, blocată de traficul amețitor al amiezii. Avery Tolar vorbea fără întrerupere. Îi spunea lui Mitch cît de mult îi amintea de el însuși, așa cum fusese în tinerețe. Un puști sărac, dintr-o familie destrămată, crescut în Sud-Vestul Texasului de niște oameni cu suflet bun, rămas apoi fără nici un căpătîi, după ce terminase liceul. Muncise în tura de noapte într-o fabrică de încălțăminte pentru a-și putea plăti primul an de colegiu și, în fine, o bursă îl scosese din impas. Absolvise colegiul cum laude și depusese cereri de înscriere la mai multe facultăți de Drept. În final, alesese Universitatea Stanford, unde termină al doilea din promoția lui. Refuză toate ofertele venite din partea marilor firme de pe Coasta de Vest. Voia să lucreze în domeniul taxelor. Oliver Lambert fusese cel care-l recrutase cu șaisprezece ani în urmă. Pe vremea aceea, firma nu avea nici măcar treizeci de angajați.
Era căsătorit È™i avea doi copii, dar nu vorbi prea mult despre familia lui. Vorbi, în schimb, despre bani care, spuse el, erau o adevărată pasiune. Avea deja un milion în bancă. Al doilea va fi tot acolo peste doi ani. La un venit brut de patru sute de mii pe an, cam acesta era ritmul de strîngere a milioanelor. Specialitatea lui era organizarea de societăți care cumpărau tancuri petroliere de mare tonaj. El, Avery, era cel mai bun specialist în domeniu È™i lucra cîte È™aizeci ― È™aptezeci de ore pe săptămînă, la trei sute de dolari ora.
Mitch, spuse Tolar, va începe cu o sută de verzișori pe oră, cel puțin cinci ore pe zi, pînă cînd trecea examenul de barou și primea autorizația de liberă practică. După aceea, era de așteptat să lucreze cîte opt ore pe zi, la o sută douăzeci ora. Onorariile erau infuzia dătătoare de viață a firmei. Totul se învîrtea în jurul lor: avansări, măriri de salariu, prime, succes, totul. Acesta era oxigenul lor: totalul încasărilor realizate de fiecare în parte. Și asta, în special în cazul nou-ve-niților. Cea mai rapidă cale de a primi o mustrare era să neglijezi înregistrarea onorariilor zilnice. El, Tolar, nu-și amintea să fi primit vreodată o asemenea mustrare. Era ceva de neînchipuit ca un angajat al firmei să uite de încasări!
Onorariul mediu al membrilor obiÈ™nuiÈ›i era de o sută È™aptezeci È™i cinci pe oră. AsociaÈ›ii aveau o medie de trei sute pe oră. Victor Milligan primea patru sute pe oră de la doi dintre clienÈ›ii lui, iar Nathan Locke primise o dată chiar cinci sute pe oră pentru o prestaÈ›ie profesională care presupunea tranzacÈ›ii în care erau implicate mai multe țări. Cinci sute de verzi pe oră! Avery se delecta la acest gînd È™i calculă repede cît făcea cinci sute pe oră înmulÈ›it cu cincizeci de ore pe săptămînă, înmulÈ›it cu cincizeci de săptămîni pe an. Păi făcea un milion două sute cincizeci de mii pe an! Iată cum se fac banii în branÈ™a noastră! Iei o mînă de avocaÈ›i aleÈ™i pe cinste, îi facturezi la oră È™i întemeiezi o dinastie. Cu cît aduni mai mulÈ›i avocaÈ›i, cu atît asociaÈ›ii fac mai mulÈ›i bani. E simplu ca bună ziua. Totul este să nu nesocoteÈ™ti încasările ― îl avertiză el pe Mitch. Asta e regula de bază a supravieÈ›uirii. Dacă vreodată nu găseÈ™te dosare ca să înscrie încasările, Mitch să facă bine să se prezinte imediat la el, la Avery, care avea destule asemenea dosare.
Îi mai spuse lui Mitch că în fiecare lună, pe data de zece, asociații se adună să revadă încasările lunii anterioare. Acest oficiu divin are loc cu ocazia unui prînz în sufrageria lor cu acces limitat și este o întreagă ceremonie. Royce McKnight citește cu voce tare numele fiecărui avocat și totalul încasărilor realizate de acesta în luna respectivă. Desigur, adăugă el, între asociați există o competiție strînsă în privința încasărilor, dar totul se petrece într-un spirit deschis și fără încrîncenare. La urma urmei, toți vor să fie bogați, și chiar vor fi! Cît despre facturarea onorariilor, în ceea ce-i privește pe membrii obișnuiți, cel care a omis să factureze nu pățește nimic prima dată. Abia după o lună Oliver Lambert îi va aminti ceva, în treacăt. Și nimeni nu a rămas într-o astfel de situație mai mult de două luni! Desigur, cei care reușesc să factureze onorarii foarte mari, primesc prime. Societățile comerciale se bazează pe dosarul de încasări, așa că, îl avertiză Tolar pe Mitch, nu nesocoti acest subiect! După examenul de barou, aceasta era prima urgență, întotdeauna.
Ei da, continuă Tolar, examenul de barou era o pacoste, era un chin ce trebuia îndurat, dar era, în același timp, și o ceremonie de primire în rîndul breslei. Oricum, să n-aibă Mitch teamă, nu era ceva de care să se sperie un absolvent al Harvard-ului. Nu avea decît să se concentreze asupra cursurilor recapitulative și să încerce să-și amintească tot ceea ce învățase în facultate.
Limuzina coti pe o stradă laterală, printre două clădiri înalte și se opri în fața unui soi de baldachin care ajungea la o ușă neagră, metalică. Avery își privi ceasul și-i spuse șoferului:
― Să fii înapoi la două!
"Două ore pentru dejun, se gîndi Mitch, asta vine șase sute de dolari, la onorariul de trei sute de dolari pe oră. Ce pierdere!"


Manhattan Club se afla la ultimul etaj al unei clădiri cu zece nivele, construită pentru birouri, dar care nu mai fusese ocupată de nici o întreprindere încă de prin anii cincizeci. Avery declară sentențios că această clădire era un morman de moloz și gunoi, dar se grăbi să adauge că era, totuși, cel mai select loc unde te puteai refugia să dejunezi sau să cinezi în Memphis. Mîncarea era excelentă, iar mediul era exclusiv masculin, alb, bogat și de mare clasă. Dejunuri de mîna întîi pentru oameni de mîna întîi. Bancheri, avocați, directori, impresari, cîțiva politicieni și cîțiva aristocrați. Un ascensor aurit țîșni în sus, fără să oprească la etajele unde se aflau doar birouri pustii. Ajunseră la etajul al zecelea. Îi primi un maître d'hotel care îi spuse lui Tolar pe nume și care îl întrebă ce mai fac bunii lui prieteni Oliver Lambert și Nathan Locke. Prezentă apoi condoleanțe pentru pierderea domnilor Kozinski și Hodge. Avery îi mulțumi și i-l prezentă pe cel mai nou angajat al firmei. Masa preferată a lui Avery îi aștepta, într-un colț al sălii. Un negru deosebit de politicos le întinse meniul.
― Firma nu admite alcoolul la dejun, spuse Avery, în timp ce consulta lista.
― Foarte bine, eu nici nu obiÈ™nuiesc să beau alcool la prînz.
― Cu atît mai bine, dar atunci ce vrei să bei?
― Ceai. Ceai cu gheață.
― Ceai cu gheață pentru el È™i adu-mi È™i mie un Martini Bombay cu gheață È™i cu trei măsline, comandă Avery chelnerului.
Cu nasul înfundat în lista de mîncăruri, Mitch zîmbi ironic și-și mușcă limba.
― Firma asta are prea multe reguli mormăi Avery.
Primul Martini se termină curînd și fu urmat îndeaproape de un al doilea, după care Avery puse punct acestui capitol și comandă pentru amîndoi pește fript, specialitatea zilei. Trebuia să-și supravegheze silueta, oftă el. Mergea zilnic la club, la propriul său club de exerciții fizice. Îl invită pe Mitch să vină să asude împreună. Da, poate după examenul de barou. Îl întrebă pe Mitch despre cum jucase fotbal în timpul colegiului și acesta nu uită că trebuia, în mod politicos și formal, să decline orice merit. La rîndul său, Mitch întrebă despre copii, iar Avery îi răspunse că locuiau cu mama lor.
Peștele era prea crud, iar cartofii erau prea nefierți. Mitch ciuguli puțin, își mîncă încet salata și-l ascultă pe celălalt cum turuie. Vorbea acum despre cei care erau așezați la celelalte mese. La o masă se găsea primarul, însoțit de un japonez. La o altă masă, se afla unul dintre bancherii firmei lor. Mai erau și alți avocați pe la diferite mese. Toți tipii ăștia erau niște tipi grei și toți mîncau cu furie și importanță, așa cum se cade să mănînce niște oameni care au în mînă pîinea și cuțitul. Atmosfera era rece și rigidă. Avery tocmai îi spunea că fiecare membru al acestui club era o figură de prim-plan, atît în domeniul său de activitate, cît și în oraș. Avery Tolar se simțea printre ei ca acasă.
Refuzară amîndoi desertul È™i comandară cafea. Mitch trebuia să fie în fiecare dimineață la birou la ora nouă, explică Avery, după ce-È™i aprinse o È›igară. Secretarele veneau la opt È™i jumătate. Programul era de la nouă la cinci, dar nimeni nu lucra opt ore. ÃŽn ceea ce-l priveÈ™te, el, Avery, venea în fiecare dimineață la opt È™i rareori pleca acasă înainte de È™ase seara. Douăsprezece ore pe zi, cinci zile pe săptămînă, la trei sute de dolari ora, timp de cincizeci de săptămîni pe an ― asta face nouă sute de mii! în timp facturat! Ãsta era È›elul lui! E adevărat că anul trecut facturase doar È™apte sute de mii, dar fusese un an greu ― avusese probleme personale. Mitch putea veni la birou la È™ase sau la nouă dimineaÈ›a, firmei nu-i păsa. Important era să-È™i facă datoria.
― La ce oră se deschid uÈ™ile? întrebă Mitch.
Avery îi explică zîmbind că fiecare angajat are propria lui cheie, aÈ™a că puteau veni È™i pleca după propria lor dorință. Paza era foarte bine organizată È™i paznicii lor erau obiÈ™nuiÈ›i să aibă de-a face cu angajaÈ›ii firmei ― niÈ™te posedaÈ›i de muncă! Obiceiurile unora dintre ei erau deja intrate în legendă. Victor Milligan lucrase, la începutul carierei lui, cîte È™aisprezece ore pe zi, timp de È™apte zile pe săptămînă, pînă devenise asociat. ÃŽn acel moment, renunÈ›ase să mai lucreze duminica. Apoi făcuse un infarct È™i renunÈ›ase È™i la sîmbete. După care medicul îi impusese un program strict de zece ore pe zi, timp de cinci zile pe săptămînă È™i rezultatul fusese că Victor Milligan era, la ora actuală, un om absolut nefericit.
Și bietul Marty Kozinski ― el cunoscuse numele de botez al tuturor portarilor! El fusese genul de om care È›inea morÈ›iÈ™ să-È™i ia micul dejun împreună cu copiii, aÈ™a că venea la birou la nouă, dar pleca acasă după miezul nopÈ›ii. Iar Nathan Locke pretinde că nu poate lucra ca lumea după sosirea secretarelor, aÈ™a că se prezintă la sediu la È™ase dimineaÈ›a. Pentru el, ar fi o ruÈ™ine să înceapă munca mai tîrziu de È™ase! Iată deci un tip de È™aizeci È™i unu de ani, cu o avere de zece milioane, care munceÈ™te de la È™ase dimineaÈ›a la opt seara în fiecare zi, timp de cinci zile, plus o jumătate de sîmbătă în fiecare săptămînă. Dacă ar ieÈ™i la pensie, ar muri. Tolar îi explică mai departe că nimeni nu avea fișă de pontaj; vii È™i pleci după cum ai chef. Important este să-È›i faci treaba. Mitch îl asigură că recepÈ›ionase mesajul È™i că, pentru el, È™aisprezece ore de lucru pe zi nu era ceva nou.
Avery îl privi pe Mitch È™i-i făcu un compliment ― costumul lui cel nou era foarte reuÈ™it. ÃŽi spuse că la firma lor era în vigoare un adevărat cod al îmbrăcăminÈ›ii È™i că, după toate aparenÈ›ele, Mitch descifrase codul. El, Avery, avea propriul lui croitor, un coreean bătrîn, care locuia în South Memphis. Dacă Mitch dorea, i-l va recomanda, atunci cînd va avea suficienÈ›i bani, pentru că, iată, omul lua cincisprezece sute pentru un costum. Mitch declară că mai poate aÈ™tepta un an-doi.
În acel moment se apropie de ei un avocat de la o altă firmă, care dorea să-i prezinte lui Avery condoleanțe și să-l întrebe ce fac familiile celor doi dispăruți. Nu trecuse nici un an de cînd lucrase cu Joe Hodge la un caz comun și acum, nu, era peste putință, nu-și credea urechilor. Avery îl prezentă lui Mitch și așteptară amîndoi ca celălalt că plece, dar omul îi dădea înainte cu părerile de rău. Era clar că voia detalii suplimentare. Avery însă nu spuse nimic și, în cele din urmă, fu nevoit să se retragă.
Pe la ora două, sala începu să se golească. Avery semnă cecul și fură imediat conduși spre ieșire de către același maître d'hotel. Șoferul îi aștepta răbdător, sprijinit de portbagajul limuzinei. Mitch se scufundă în canapeaua mare și
confortabilă, din piele naturală. Privi clădirile, automobilele, pietonii care mergeau grăbiți pe trotuarele încinse de văpaia amiezii și se întrebă cîți dintre ei văzuseră vreodată interiorul unei limuzine. Cîți cinaseră vreodată la Manhattan Club. Cîți dintre ei vor fi bogați peste zece ani? Mitch zîmbea, simțindu-se nespus de bine în propria-i piele. Harvard-ul era la un milion de mile distanță! Harvard-ul fără credite studențești. Și Kentucky făcea parte din altă lume. Trecutul era deja uitat. Mitch reușise.


Decoratoarea îl aștepta în birou. Avery se retrase, nu înainte de a-l invita pe Mitch la el în birou peste o oră. Femeia venise cu un teanc de reviste specializate în mobilier pentru birouri și cu un maldăr de mostre. Mitch îi ceru părerea, o ascultă cu tot interesul de care era capabil și, în final, îi spuse că avea cea mai mare încredere în ea și în bunul ei gust, așa că o rugă să se ocupe singură de tot. Ea îi recomandă un birou din lemn de cireș, masiv și fără sertare; scaune cu brațe, îmbrăcate în piele de Burgundia; un covor oriental de preț. Iar Mitch fu de părere că totul era minunat.
După plecarea ei, Mitch se aÈ™eză în faÈ›a biroului vechi, care, de fapt, arăta cum nu se poate mai bine È™i care lui i-ar fi convenit de minune, numai că era deja prea uzat È™i nu se potrivea cu statutul unui avocat al firmei Bendini, Lambert & Locke. ÃŽncăperea de cinci pe cinci avea două ferestre înalte de doi metri, orientate spre Nord. Prin ele, Mitch putea vedea cu mare exactitate tot ce se petrecea la etajul al doilea al clădirii de alături. PriveliÈ™tea nu era deloc cine È™tie ce! Dacă făcea un efort, putea totuÈ™i zări, undeva departe, apele fluviului. PereÈ›ii tapetaÈ›i erau goi. Ah, da, decoratoarea alesese È™i niÈ™te opere de artă; aÈ™a că Mitch decise că va atîrna pe peretele din faÈ›a biroului diplomele È™i certificatele înrămate ― acela avea să fie Peretele Personal.
Era o încăpere spațioasă pentru un nou angajat. Mult mai spațioasă decît alveolele în care se înghesuiau bobocii la New York sau la Chicago. Da, mergea pentru vreo doi ani.
Apoi venea la rînd alt birou, cu o vedere mai atrăgătoare. Și, în sfîrșit, unul din birourile de pe colț, unul din "birourile puterii".
DomniÈ™oara Nina Huff ciocăni în ușă, intră È™i se prezentă ― ea era secretara. Era o femeie solidă, de vreo patruzeci È™i cinci de ani. Privind-o, nu era deloc greu să-È›i dai seama de ce nu se măritase niciodată. Neavînd obligaÈ›ii familiale, era evident că-È™i cheltuia toÈ›i banii pe haine È™i farduri. Efectul era nul. Mitch se întrebă de ce nu-È™i dădea banii pe gimnastică È™i pe dietetician. Ea îi spuse că lucra la firmă de opt ani È™i jumătate È™i că È™tie absolut totul despre activitatea de birou. Dacă Mitch are vreo nedumerire, n-avea decît s-o întrebe, ea îi stătea la dispoziÈ›ie. Lucrase un timp la serviciul de dactilo È™i era foarte mulÈ›umită că revenise la secretariat. El aprobă, ca È™i cum ar fi înÈ›eles ce mare diferență era între cele două activități. Ea îl mai întrebă È™i dacă È™tie să folosească aparatele de dictare È™i înregistrare. Da, È™tie, răspunse el, cu un an în urmă colaborase cu o firmă-de-trei-sute-de-angajaÈ›i de pe Wall Street È™i acolo se obiÈ™nuise să întrebuinÈ›eze cele mai recente realizări din domeniul biroticii. Dar, dacă va avea o problemă, are să-i ceară ajutorul, desigur.
― Cum se numeÈ™te soÈ›ia dumneavoastră?
― Are vreo importanță?
― Are. Vreau să-i vorbesc pe un ton politicos È™i prietenos cînd va suna la birou.
― Ei bine, o cheamă Abby.
― Și cum preferaÈ›i cafeaua?
― Fără zahăr, dar mi-o prepar singur.
― Dar nu mă deranjează deloc să fac cafea! Face parte din atribuÈ›iile mele.
― Nu. Mi-o fac singur.
― Dar toate secretarele prepară cafeaua È™efului!
― Dacă te atingi vreodată de cafeaua mea, îți promit că voi avea gijă să ajungi la serviciul de expediÈ›ii unde ai să lipeÈ™ti timbrele cu limba!
― Avem dispozitiv automat de lipit timbre. Pe Wall Street le lipesc cu limba?
― Era o figură de stil.
― Deci, am reÈ›inut numele soÈ›iei dumneavoastră È™i am rezolvat È™i chestiunea cafelei, aÈ™a că bănuiesc că putem începe.
― DimineaÈ›a să fii aici la opt È™i jumate!
― Da, È™efu', să trăiÈ›i!
Nina Huff ieși din încăpere și Mitch zîmbi pe sub mustață: făcea ea pe deșteaptă, dar, slavă Domnului, avea simțul umorului. Nu trecu mult și în ușă apăru Lamar care îi spuse că întîrziase la o întîlnire cu Nathan Locke. Se bucura să-l vadă pe Mitch și era foarte mulțumit că birourile lor erau atît de apropiate. Se scuză din nou pentru cina ratată de joia trecută. Da, spuse în încheiere, cu mîna pe clanța ușii, va veni cu Kay și cu copiii la ora șapte diseară, să vadă casa și mobila cea nouă a familiei McDeere.


Hunter Quin avea cinci ani; sora lui, Holly, avea șapte. Așezați la masa nou-nouță din sufragerie, își mîncară în liniște porțiile de spaghete. Erau doi copii foarte bine crescuți, așa că ignorau în mod conștiincios conversația adulților. Abby îi privea pe cei doi puști și visa la bebeluși. Și Mitch îi găsea nostimi, dar el era preocupat să recapituleze întîmplările de peste zi.
Femeile mîncară repede și plecară să vadă mobila și să discute despre aranjarea interiorului. Pilotați de Hearsay, copiii o luară către curtea din spate.
― Mă simt oarecum surprins că te-au repartizat la Tolar, spuse Lamar în timp ce se È™tergea la gură cu È™ervetul.
― De ce?
― Nu È›in minte ca el să fi coordonat vreodată un nou angajat.
― Dintr-un motiv anume?
― Nu neapărat. Să È™tii că e un tip grozav, doar atît că nu prea e jucător de echipă. Tipul e un singuratic, vrea să treacă totul prin mintea È™i prin mîna lui. Se zice că are probleme cu nevastă-sa, se pare chiar că s-au despărÈ›it, dar el nu vorbeÈ™te niciodată despre asta.
Mitch își împinse farfuria goală și sorbi din ceaiul cu gheață.
― E un avocat bun? întrebă el.
― Tot ce poate fi mai bun ca avocat. De altfel, toÈ›i sînt buni, de vreme ce ajung asociaÈ›i. Tolar are mulÈ›i clienÈ›i bogaÈ›i, care È™tiu că îi datorează faptul că le-a pus milioanele la adăpost. El organizează societăți comerciale cu răspundere limitată. Multe din soluÈ›iile lui sînt riscante È™i el, ca profesionist, e cunoscut pentru bucuria pe care i-o produce lupta, riscul, È™i mai apoi ciocnirile cu cei de la Serviciul de Venituri Interne. Cei mai mulÈ›i dintre clienÈ›ii lui sînt niÈ™te rechini care joacă tare. Ai să faci multă cercetare ca să găseÈ™ti modalitățile optime de eludare a legilor fiscale. O să te distrezi pe cinste!
― Azi la dejun mi-a vorbit o oră despre facturarea încasărilor.
― Da, păi e o chestie vitală. Pentru noi, această presiune de a încasa mereu mai mult e o condiÈ›ie permanentă. Timpul este tot ceea ce avem de vînzare. Ai să vezi, după ce treci examenul de barou, Tolar È™i McKnight îți vor supraveghea încasările. Totul e băgat pe calculator È™i ei pot să-È›i spună cît eÈ™ti de productiv, pînă la ultima centimă. ÃŽn mod normal, se aÈ™teaptă de la tine să facturezi între treizeci È™i patruzeci de ore pe săptămînă ― asta în primele È™ase luni, È™i pe urmă, timp de doi ani, cam cincizeci de ore pe săptămînă. ÃŽnainte de a deveni asociat, va trebui să-È›i tragi vreo È™aizeci de ore, È™i asta vreme de cîțiva ani buni. Nici un asociat activ nu declară mai puÈ›in de È™aizeci de ore, È™i asta la un onorariu maxim!
― Da, da' sînt foarte multe ore!
― AÈ™a pare la prima vedere. Cea mai mare parte a avocaÈ›ilor buni pot lucra opt-nouă ore pe zi È™i facturează douăsprezece. Asta se numeÈ™te umplutură. Da, nu prea e cinstit față de client, da' toÈ›i fac aÈ™a. Să È™tii că marile firme s-au înălÈ›at pe dosare de umplutură. Ãsta e jocul.
― Nu mi se pare prea etic.
― O fi, da' nici figurile avocaÈ›ilor reclamantului nu sînt etice. Nu e etic nici să primeÈ™ti onorariul în bani gheață, atunci cînd presupui că sînt bani murdari. Și mai sînt lucruri care nu sînt etice. Ce zici de doctorul care vede o sută de pacienÈ›i pe zi? Sau de ăla care face operaÈ›ii cînd nu e necesar? Să È™tii că am avut printre clienÈ›ii mei unii care erau cu totul lipsiÈ›i de principii etice. Și să mai È™tii că e uÈ™or să umpli un dosar cînd clientul e un multimilionar care nu vrea decît să tragă guvernul în piept È™i mai vrea ca tu să fii cel care face chestia asta. ÃŽn mod legal. ToÈ›i facem asta.
― Firma te È™colarizează pe tema asta?
― Ei, fireÈ™te că nu! Le înveÈ›i singur. ÃŽntr-un fel sau altul, începi prin a munci foarte mult, ca un nebun, dar n-o poÈ›i È›ine în ritmul ăsta. AÈ™a că încet, încet, descoperi că se poate È™i pe scurtătură. Ai să vezi, Mitch, peste un an ai să È™tii perfect cum să munceÈ™ti zece ore È™i să facturezi douăzeci. E un al È™aselea simÈ› care se dezvoltă la avocaÈ›ii maturi.
― Și ce-am să mai dobîndesc?
Lamar zăngăni cuburile de gheață din paharul cu ceai și se gîndi înainte să răspundă.
― O anume doză de cinism. Meseria asta te marchează, în facultate ai capul plin de idei care mai de care mai nobile: avocatul campion al drepturilor individului, apărător al ConstituÈ›iei, al celor oprimaÈ›i È™i aÈ™a mai departe. După numai È™ase luni de practică, înÈ›elegi că nu sîntem altceva decît niÈ™te arme de închiriat. Oratori de vînzare, adjudecaÈ›i prin licitaÈ›ie celui care plăteÈ™te mai mult, fie el ultima jigodie, ultimul escroc, dar care are bani să achite onorariile noastre exorbitante. Și, în acel moment, nimic nu te mai poate È™oca. Da, È™tiu, se presupune că avem o meserie onorabilă, dar vei întîlni atît de mulÈ›i avocaÈ›i corupÈ›i, încît vei simÈ›i la un moment dat nevoia de a renunÈ›a, de a căuta o muncă cinstită, în fine, cinstită! Da, Mitch, ai să ajungi È™i tu un cinic. Și asta mi se pare foarte trist, crede-mă!
― N-ar trebui să-mi spui toate astea acum, cînd sînt pe punctul de a începe, nu crezi?
― Se poate, da' È™tii ceva? Banii compensează totul. E de necrezut cît de multe corvezi poÈ›i să faci È™i cîte chinuri poÈ›i să înduri pentru două sute de mii pe an...
― Corvezi, chinuri?! Sună teribil!
― N-o lua chiar aÈ™a! Lucrurile nu stau chiar atît de rău. Dar îți mărturisesc că viziunea mea asupra vieÈ›ii a suferit o schimbare radicală joia trecută. ÃŽmi pare rău.
― Nu vrei să vezi casa? E splendidă!
― Nu, lasă, poate altă dată. Acum, hai să stăm doar de vorbă!


6

La ora cinci dimineața, soneria deșteptătorului așezat pe noptiera cea nouă, sub veioza cea nouă, făcu pur și simplu explozie, dar fu imediat redusă la tăcere. Clătinîndu-se, Mitch străbătu casa întunecată și se îndreptă spre ușa de serviciu, în fața căreia Hearsay aștepta dînd din codiță. Mitch îi dădu drumul cîinelui în curtea din spate și se duse spre baie. Douăzeci de minute mai tîrziu, gata de plecare, o sărută pe Abby care dormea, și care nu-i răspunse.
OraÈ™ul era È™i el adormit, aÈ™a că Mitch făcu doar zece minute pînă la Bendini Building. Era hotărît să-È™i înceapă programul zilnic la cinci È™i jumătate ― cu condiÈ›ia să nu fie altul care să-È™i înceapă ziua È™i mai devreme, pentru că, în acest caz, va trebui să se prezinte la cinci sau la patru sau la ora la care să fie sigur că este primul. Somnul nu era decît pierdere de timp! Astăzi el va fi primul sosit la firmă, astăzi È™i în toate zilele de acum înainte, pînă va deveni asociat. Dacă alÈ›ii aveau nevoie de zece ani pînă să ajungă asociaÈ›i, ei bine, lui nu-i erau necesari decît È™apte. Mitch era ferm decis să ajungă cel mai tînăr asociat din istoria firmei.
Lîngă Bendini Building se afla un teren viran înconjurat de un gard înalt. Un paznic stătea în poartă. În parcarea de dincolo de gard, numele lui Mitchell McDeere era scris pe spațiul dintre două linii de vopsea galbenă. Oprit lîngă poartă, Mitch aștepta. Paznicul răsări de undeva, din întuneric și se apropie de mașină. Mitch apăsă pe buton, geamul se lăsă în jos, și el putu să-i întindă omului în uniformă legitimația din plastic pe care era lipită și o fotografie.
― Trebuie că sînteÈ›i tipul cel nou.
― Da. Sînt Mitch McDeere.
― Știu È™i eu să citesc. Oricum, mi-am dat seama după maÈ™ină.
― Dumneata cum te numeÈ™ti?
― Dutch Hendrix. Treizeci È™i trei de ani am fost poliÈ›ist în Memphis.
― Ei bine, Dutch, mă bucur să te cunosc!
― Da, È™i eu. ÃŽncepeÈ›i lucru' la ora asta afurisită?
― Nu, dar am crezut că vor fi deja aici cu toÈ›ii, spuse Mitch zîmbind, în timp ce-È™i recupera legitimaÈ›ia.
Dutch Hendrix gîlgîi făcînd o grimasă care se dovedi a fi un zîmbet.
― SînteÈ›i primu', dar apare el È™i domnul Locke în curînd.
Poarta se deschise și Dutch îl lăsă să treacă spre locul lui de parcare. Mitch își găsi numele scris pe jos cu vopsea albă. Își parcă BMW-ul fără nici o pată, își luă de pe bancheta din spate servieta din piele de tipar roșu închis, care servietă nu conținea de fapt nimic, și închise portiera fără s-o trîntească. Un alt paznic aștepta la intrarea de serviciu. Mitch se prezentă și își controla ceasul: da, era exact cinci și treizeci. Se simți ușurat să constate că ora aleasă era suficient de matinală pentru a-i îngădui să fie primul la slujbă.
Clădirea era întunecată și Mitch trebui să aprindă toate luminile în drum. Își trînti servieta pe biroul vechi și se îndreptă către automatul de cafea aflat într-o încăpere special amenajată. Aparatul de cafea era una din chestiile acelea de dimensiuni industriale cu mai multe arzătoare, cu multe recipiente și butoane și fără nici o instrucțiune de folosire la prima vedere. Mitch vărsă un pachet de cafea în filtru, studie cu atenție aparatul timp de cîteva secunde, turnă apă într-un orificiu cu pîlnie și începu să rîdă în clipa în care cafeaua începu să picure chiar acolo unde își așezase paharul.
Într-un colț al biroului se aflau trei cutii mari de carton în care Mitch își îndesase cărți, dosare, carnete și notițe de la cursuri. Începu să golească prima cutie pe birou, așezînd materialele în teancuri ordonate, pe categorii. După ce termină și a doua ceașcă de cafea, Mitch găsi în fine și cursurile recapitulative pentru examenul de barou: erau în cea de-a treia cutie. Se duse apoi la fereastră și ridică jaluzelele: afară era încă întuneric. Nu observă silueta care apăruse brusc în cadrul ușii.
― Bună dimineaÈ›a!
Mitch se întoarse brusc și îl privi pe noul venit cu uimire.
― M-aÈ›i speriat, răsuflă el adînc. Bună dimineaÈ›a!
― Te rog să mă ierÈ›i. Eu sînt Nathan Locke, nu cred că ne-am cunoscut.
― Nu, nu ne-am cunoscut. Eu sînt Mitch McDeere, noul angajat.
Își strînseră mîinile.
― Da, È™tiu cine eÈ™ti È™i-mi pare rău că nu am avut cînd să facem cunoÈ™tință. De fapt, am fost teribil de ocupat în timpul vizitelor dumitale anterioare. Mi se pare că te-am văzut luni, la cele două înmormîntări, nu?
Mitch dădu afirmativ din cap. Știa cu cea mai mare precizie că nu se aflase niciodată la mai puțin de o sută de metri de Nathan Locke, pentru că dacă i s-ar fi întîmplat măcar o dată, ar fi ținut minte. Ochii lui Locke erau negri, cu o privire de gheață, înconjurați de riduri întunecate, săpate adînc în piele. Extraordinari ochi, de neuitat. Părul lui alb, ceva mai rar în creștet, era mai des în dreptul urechilor și contrasta puternic cu restul feței. Cînd vorbea, ochii i se îngustau și pupilele negre străluceau violent. Ochi siniștri. Atoateștiutori.
― Da, s-ar putea, răspunse Mitch fascinat de figura cea mai plină de răutate pe care o întîlnise pînă atunci. S-ar putea.
― Văd că te numeri printre adepÈ›ii sculatului de dimineață.
― Da, domnule.
― Atunci e È™i mai bine că te avem printre noi. Nathan Locke se desprinse din cadrul uÈ™ii È™i dispăru.
Mitch aruncă o privire pe culoar în urma lui È™i închise uÈ™a. Mda, nu era de mirare că-l consemnau la etajul ai patrulea, departe de toată lumea. De-aia nu i-l prezentaseră înainte de a semna contractul ― ar fi putut să se răzgîndească È™i să nu-l mai semneze! Probabil că-l ascundeau de toÈ›i viitorii recruÈ›i! Adevărul e că Locke are o prezență malefică, își spuse Mitch, cea mai amenințătoare È™i mai rea ființă pe care am cunoscut-o. Și asta din cauza ochilor. Da, monologa Mitch cu picioarele întinse pe birou È™i cu cafeaua în mînă, ochii lui Locke ― nu era a bună cu ei.


Dar cum era de așteptat, Nina Huff sosi la opt și jumătate aducînd și ceva de mîncare. Îi oferi lui Mitch o gogoașă. El luă două și ea îl întrebă dacă n-ar trebui să aducă ceva mai multă mîncare în fiecare dimineață. Da, răspunse Mitch, ar fi un gest nemaipomenit de drăguț.
― Și cu astea ce-i? întrebă Nina arătînd spre mormanul de hîrÈ›oage de pe birou.
― "Astea" sînt munca noastră pe ziua de azi. Trebuie să punem în ordine toate mizeriile astea.
― Și nimic de dictat azi?
― Nu, nu încă. Peste cîteva minute mă duc la Avery. Am nevoie de ordine în zăpăceala asta.
― Oh, ce activitate palpitantă, zise Nina È™i plecă spre camera de cafea.
Avery Tolar îl aștepta și, cînd îl văzu, îi întinse un dosar gros, spunînd:
― Acesta este dosarul Capps, de fapt numai o parte din el. Clientul nostru se numeÈ™te Sonny Capps È™i locuieÈ™te la Houston, dar s-a născut È™i a crescut în Arkansas. Omul are vreo treizeci de milioane È™i-È™i È›ine laba pe fiecare cent.
Taică-său i-a lăsat moÈ™tenire o companie de È™lepuri pe care el a transformat-o în cea mai mare companie de remorchere de pe Mississippi. Acum are în toată lumea vapoare ― bărci, cum spune el. Noi rezolvăm cam optzeci la sută din problemele lui juridice, adică totul în afara litigiilor. Acum, Capps vrea să înfiinÈ›eze încă o societate comercială cu răspundere limitată, care să achiziÈ›ioneze o flotă de tancuri petroliere, rămasă familiei unui tip din Hong Kong care tocmai a murit; în asemenea situaÈ›ii, Capps este asociatul principal È™i mai găseÈ™te încă vreo douăzeci, douăzeci È™i cinci de asociaÈ›i cu răspundere limitată cu care să împartă riscurile È™i care să-È™i pună paralele la bătaie. Afacerea asta valorează vreo È™aizeci È™i cinci de milioane. Să È™tii că am organizat mai multe societăți pentru Capps È™i toate sînt diferite una de alta È™i extrem de complicate. Și el este un tip extrem de dificil: e un perfecÈ›ionist care își închipuie că È™tie mai multe decît È™tiu eu. Tu nu vei fi nevoit să discuÈ›i cu el, de fapt, nimeni de la noi nu vorbeÈ™te cu el, în afară de mine. ÃŽn dosarul ăsta se află o parte din documentele ultimei societăți comerciale pe care am organizat-o pentru Sonny. CiteÈ™te toate hîrÈ›oagele astea cuvînt cu cuvînt È™i pe urmă, fă-mi un proiect în ciornă pentru contractul afacerii despre care È›i-am povestit!


Brusc, dosarul deveni și mai greu. Poate ora cinci și jumătate nu era suficient de devreme, se gîndi Mitch.
― Deci, continuă Tolar, Capps ne-a dat vreo patruzeci de zile È™i sîntem deja în întîrziere. Marty Kozinski era cel care mă ajuta, aÈ™a că am să revăd dosarul întocmit de el È™i după aceea È›i-l pasez. Ai vreo întrebare?
― Cum rămîne cu cercetarea?
― Totul este în ordine, dar va trebui să aduci materialele la zi. Anul trecut, Capps a cîștigat mai mult de nouă milioane, dar pe taxe a dat o nimica toată. Nu dă doi bani pe taxe È™i mă face pe mine răspunzător pentru fiecare cent pe care-l pierde pe aÈ™a ceva. BineînÈ›eles că totul este perfect legal, dar eu zic că asta se cheamă muncă la înaltă tensiune. Și în joc se află milioane de dolari din investiÈ›ii È™i din economii de taxe! Fii atent că societatea pe care o facem acum va fi puricată de experÈ›i guvernamentali din cel puÈ›in trei țări! AÈ™a că, prudență È™i atenÈ›ie!
― Cîte ore pe zi va trebui să lucrez la povestea asta? întrebă Mitch răsfoind dosarul.
― Cît mai multe cu putință. Știu, examenul de barou e important, dar tot atît de important este È™i Sonny Capps. Anul trecut ne-a plătit onorarii de o jumătate de milion.
― Bine, am să rezolv problema asta.
― Sînt convins. Cum îți spuneam, tu ai o sută pe oră, aÈ™a că nu uita să-È›i facturezi încasările. Nina Huff te va ajuta să parcurgi dosarul astăzi. Nu uita de facturare!
― Ei, cum aÈ™ putea să uit?!


Oliver Lambert și Nathan Locke stăteau în fața ușii metalice de la etajul al cincilea și se uitau țintă în camera de luat vederi. Clic! ușa se deschise și un paznic îi salută dînd din cap. De Vasher îi aștepta în biroul lui.
― Bună, Ollie, spuse el calm, ignorîndu-l complet pe celălalt.
― Ce mai e nou? È™uieră sec Nathan Locke în direcÈ›ia lui.
― Unde? întrebă De Vasher liniÈ™tit.
― La Chicago.
― Cei de-acolo sînt foarte neliniÈ™tiÈ›i, Nat. Indiferent de ceea ce crezi tu despre ei, să È™tii că nu le place să-È™i murdărească mîinile. Și nici nu vor să priceapă de ce trebuie s-o facă.
― Ce vrei să spui cu asta? Locke îi vorbea fără să-l privească.
― Vreau să spun că ăia pun niÈ™te întrebări dure de tot, de exemplu, de ce nu ne putem È›ine oamenii în frîu.
― Și tu ce le-ai spus?
― Că totul e OK. Că e minunat. Că marea firmă Bendini este solidă. Că fisurile au fost astupate. Că afacerile decurg în nota obiÈ™nuită. Că nu sînt probleme.
― Cît de mult rău au făcut cei doi? interveni Lambert.
― Nu È™tiu, nu sînt sigur. Cred că nici n-o să È™tiu vreodată, dar părerea mea e că n-au vorbit. Se hotărîseră să vorbească, asta e sigur, da' cred că n-au mai apucat. Am aflat din sursă sigură că în ziua accidentului, agenÈ›ii FBI erau în drum spre insulă, aÈ™a că-mi închipui că plănuiseră să se întîlnească acolo ca să-È™i verse sacul.
― De unde È™tii? întrebă Locke.
― Hai, Nat, ce dracu', am È™i eu oamenii mei! Și, dacă vrei să È™tii, am oameni peste tot în insulă. Știi doar că fac treabă bună!
― Da, evident.
― Treaba a fost făcută ca lumea, cel puÈ›in?
― Da, a fost o afacere profesionist executată.
― Și tipul ăla, indigenul, cum a apărut acolo?
― Păi trebuia să facem ca totul să arate cum nu se poate mai natural, Ollie.
― Ce-au zis autoritățile locale?
― Care autorități, Ollie? Acolo e o insulă mică, liniÈ™tită. Anul trecut au avut o crimă È™i patru accidente subacvatice, aÈ™a că, din punctul lor de vedere, È™i ăsta a fost tot un accident. Trei înecuri accidentale, asta e părerea autorităților de-acolo.
― Dar FBI-ul? întrebă Locke.
― Habar n-am.
― Parcă ziceai ceva de o sursă...
― Care chiar există, da' nu pot să dau de el. De ieri a dispărut, nu mai È™tiu nimic despre el. ÃŽn orice caz, oamenii mei sînt încă pe insulă È™i n-au observat nimic deosebit.
― Și cît timp îi mai È›ii acolo?
― Cîteva săptămîni.
― Și dacă apar federalii? nu-l slăbi Locke cu întrebările.
― Dacă apar, vor fi urmăriÈ›i pas cu pas. Vor fi luaÈ›i în primire cînd coboară din avion, vor fi însoÈ›iÈ›i pînă la hotel, le vom intercepta telefoanele, vom È™ti ce-au mîncat la micul dejun, ce-au vorbit între ei È™i aÈ™a mai departe. Fiecare federal o să aibă în cîrcă trei oameni de-ai mei care vor È™ti È™i cînd se duc ăia la closet. Ascultă, Nat, n-au ce să găsească! Þi-am spus doar că treaba a fost făcută de profesioniÈ™ti. Treabă curată. Fără probe. Calmează-te odată, ce dracu'!
― Uite ce e, De Vasher, povestea asta mă înnebuneÈ™te, zise Lambert.
― Da' crezi că mie-mi place, Ollie? Și ce vrei să facem acu' ? Da' atunci, înainte, ai fi vrut să stăm deoparte È™i să-i lăsăm să vorbească? Haide, Ollie, oameni sîntem! Știi că eu n-am vrut, dar Lazarov a zis s-o fac. Uite ce e, dacă vrei să te cerÈ›i cu Lazarov, n-ai decît, dar eu te avertizez că s-ar putea să te găsească È™i pe tine plutind cine È™tie pe unde. Și-apoi, băieÈ›ii ăia doi n-aveau gînduri bune. Puteau dracu' să-È™i È›ină gura! Să se joace de-a avocaÈ›ii plini de bani È™i să-È™i conducă maÈ™inuÈ›ele lor nemaipomenite! Da' nu, ei au preferat să fie niÈ™te È™mecheri cu două feÈ›e!
Locke își aprinse o țigară și suflă un nor gros de fum în direcția lui De Vasher. Toți trei tăceau, în vreme ce fumul inunda încăperea. De Vasher îl privea fix pe Ochi Negri, fără să scoată o vorbă.
― De ce ne-ai chemat? întrebă Lambert care se ridicase în picioare È™i studia cu atenÈ›ie peretele alb din faÈ›a lui.
De Vasher respiră adînc înainte să răspundă.
― Uite ce e, Chicago vrea să intercepteze telefoanele particulare ale tuturor angajaÈ›ilor care nu sînt asociaÈ›i ai firmei.
― Vezi, È›i-am spus eu, îi zise Lambert lui Locke.
― Atît îți spun, Ollie, ideea nu-mi aparÈ›ine, È™i ăia chiar insistă s-o facă. Sînt nervoÈ™i È™i vor să-È™i ia precauÈ›ii suplimentare È™i eu zic că nu poÈ›i să-i condamni pentru asta.
― Nu crezi că exagerează? se interesă Lambert.
― Ba cred că da È™i că nu e deloc o măsură necesară, da' vezi că ei sînt de altă părere.
― Cînd? întrebă Locke sec.
― Săptămîna viitoare. O să ne ia cîteva zile bune toată treaba.
― Ai zis "toate telefoanele particulare"?
― Da, aÈ™a au zis ei.
― Chiar È™i al lui McDeere?
― Da, chiar È™i al lui McDeere! Cred că Tarrance n-o să se lase păgubaÈ™ È™i o să încerce iar È™i, dacă are doxă, de data asta începe de jos, de la bază.
― M-am întîlnit cu McDeere azi dimineață, spuse Locke, a ajuns aici înaintea mea.
― Da, È™tiu, la cinci treizeci È™i două.


Suvenirurile din facultate erau acum pe podea È™i dosarul Capps se lăfăia la loc de cinste pe biroul lui Mitch. După pauza de prînz, Nina îi adusese un sandviÈ™ cu pui È™i salată, pe care Mitch îl mîncase studiind dosarul. Nina se apucase să facă ordine È™i să sorteze hîrÈ›oagele de pe podea. PuÈ›in după ora unu, în biroul lui Mitch își făcuse apariÈ›ia Wally Hudson, de fapt J. Walter Hudson, după cum apărea în acte. ÃŽi declarase lui Mitch că venise pentru a începe studiul pentru examenul de barou. Specialitatea lui erau contractele. Era la firmă de cinci ani È™i era singurul angajat originar din Virginia, ceea ce era ciudat după părerea lui, deoarece tot după părerea lui, Virginia avea cea mai bună facultate de Drept din toată È›ara. Ei bine, el, Wally, alcătuise, în aceÈ™ti cinci ani, un nou curs recapitulativ în domeniul contractelor, curs special pentru examenul de barou È™i murea de nerăbdare să-l testeze pe cineva È™i să uite că Mitch McDeere se întîmplă să fie acel cineva. AÈ™a că îl pricopsi pe Mitch cu un caiet greu de cel puÈ›in zece centimetri, la fel de greu ca dosarul Capps. ÃŽi mai explică È™i că examenul va dura patru zile È™i că era structurat în trei secÈ›iuni. ÃŽn prima zi era un examen de patru ore în probleme de etică. Gil Vaughn, unul dintre asociaÈ›i, era expert în etică È™i el va fi cel care-l va supraveghea pe Mitch la recapitularea acestei părÈ›i. A doua zi era un examen de opt ore, cunoscut drept "multi-state" care acoperea legislaÈ›ia comună tuturor statelor din S.U.A.; era un examen greu, cu întrebări înÈ™elătoare. Dar abia apoi venea partea grea. ÃŽn a treia È™i a patra zi va avea examene de opt ore care priveau legislaÈ›ia de sine stătătoare a fiecărui stat: contracte, Codul Comercial General, bunuri imobiliare, prejudicii, relaÈ›ii de familie, testamente, proprietăți funciare, taxe, impozite, despăgubiri, procedura federală, procedura penală, corporaÈ›ii, societăți, asigurări, debit ― credit È™i aÈ™a mai departe. Toate răspunsurile se dădeau în scris. Desigur, întrebările vor privi în special legislaÈ›ia din Tennessee. La firmă se aflau planuri È™i scheme de recapitulare pentru toate secÈ›iunile de examen.
― Vrei să spui că există cincisprezece chestii de-astea? întrebă Mitch, arătînd caietul adus de Hudson.
Wally zîmbi și-i răspunse:
― Da, È™tii, noi sîntem extrem de meticuloÈ™i, facem totul aÈ™a cum se cade să fie făcut. Să È™tii că nimeni de la noi nu a ratat...
― Știu, È™tiu. Las' că n-o să fiu tocmai eu primul!
― Uite cum facem: în următoarele È™ase săptămîni, ne întîlnim cel puÈ›in o dată pe săptămînă È™i aprofundam materialele. Fiecare întîlnire va dura cam două ore, aÈ™a că poÈ›i să-È›i împărÈ›i ziua în funcÈ›ie de asta. Þi-aÈ™ sugera ziua de miercuri, la ora trei. ÃŽÈ›i convine?
― DimineaÈ›a sau după-amiaza?
― După-amiaza.
― Bine, îmi convine.
― După cum È™tii, contractele È™i Codul Comercial General merg mînă în mînă, aÈ™a că le-am inclus în acelaÈ™i material. Le facem pe amîndouă, dar chestia asta o să ne ia ceva timp. Un examen tipic de barou e plin de tranzacÈ›ii comerciale, aÈ™a că acest caiet e foarte important. Am inclus în el È™i întrebări care s-au pus în sesiunile anterioare È™i răspunsurile care s-au dat atunci. Vei vedea, este o lectură captivantă.
― Nici nu mă-ndoiesc. Abia aÈ™tept să citesc caietul ăsta.
― CiteÈ™te primele optzeci de pagini pînă săptămîna viitoare È™i răspunde È™i la întrebările pe care le vei găsi acolo!
― Adică am temă pentru acasă?
― Fără discuÈ›ie! Te verific săptămîna viitoare. Să È™tii că este foarte important să exersezi, să răspunzi la întrebări în fiecare săptămîna!
― ÃŽncep să cred că va fi mai rău ca la facultate.
― Nu, este mult mai important, atîta tot. Noi luăm treaba asta foarte în serios; avem È™i o comisie care-È›i va controla evoluÈ›ia pînă la examen. Vei fi supravegheat cu lupa.
― Și cine face parte din comisie?
― Eu, Avery Tolar, Royce McKnight, Randall Dunbar È™i Kendall Mahan. Ne vom întîlni în fiecare vineri ca să vedem ce-ai făcut.
Wally scoase un carnețel și-l puse pe colțul biroului.
― Uite, ăsta È›i-e jurnalul de bord. ÃŽn el îți vei nota orele de studiu È™i subiectele pe care le-ai parcurs. Eu vin È™i-l iau în fiecare vineri, înainte de întîlnirea cu comisia. Ai întrebări?
― Nu, pentru moment, nu.
― Atunci pe miercurea viitoare la ora trei.
Mitch zîmbi și așeză jurnalul de bord deasupra dosarului Capps.
Peste nici zece secunde, în birou intra Randall Dunbar, ținînd la subraț un caiet gros, remarcabil de asemănător cu cel lăsat de Wally Hudson. De fapt, erau identice. Dunbar era șeful serviciului de bunuri imobiliare. El fusese cel care achiziționase în luna mai casa lui McDeere. Îi întinse lui Mitch un caiet pe care stătea scris: Legislația imobiliarului și-i explică acestuia că specialitatea lui constituia de fapt partea cea mai grea a examenului. Totul pornește de la proprietate, declară el sentențios. De zece ani pregătea aceste materiale și chiar se gîndise să le publice. Cît despre Mitch, ei bine, ar fi trebuit ca ei doi să se întîlnească cel puțin o dată pe săptămîna, așa că ar fi de preferat marți după-amiază. După care, timp de o oră, îi povesti cît de diferit era examenul de barou cu treizeci de ani în urmă, pe vremea cînd îl dăduse el.
Se prezentă apoi Kendall Mahan care răsuci și el șurubul: dorea să se întîlnească cu Mitch sîmbăta dimineața devreme, pe la șapte și jumătate.
― Nici o problemă, spuse Mitch, luînd caietul pe care-l adusese Kendall punîndu-l lîngă celelalte. Acest caiet era dedicat dreptului constituÈ›ional, domeniul favorit al lui Kendall, după cum se exprimă el însuÈ™i. Păcat că era pus atît de rar în situaÈ›ia de a-l folosi. ÃŽn orice caz, îl asigură el pe Mitch, era de departe partea cea mai grea a examenului. Cel puÈ›in aÈ™a fusese cu cinci ani în urmă, cînd el luase examenul fără probleme. Pe vremea studenÈ›iei, la Universitatea Columbia, publicase în Columbia Law Review un articol despre drepturile cuprinse în Primul Amendament al ConstituÈ›iei. O copie a acestui articol se afla în caiet, pentru cazul în care Mitch ar fi dorit să îl citească. Mitch declară că îl va citi imediat.
Procesiunea continuă de-a lungul întregii după-amieze. Jumătate din oamenii de la firmă îi lăsară lui Mitch caiete, teme, propuneri de întîlniri săptămînale. Toți îi reamintiră că nici unul dintre ei sau dintre înaintașii lor la firmă nu ratase examenul de barou.
La ora cinci, Nina își luase rămas bun, lăsîndu-l în micul birou sufocat de documentație; erau atîtea hîrtii, încît o firmă de zece oameni ar fi trudit din greu să le studieze. Incapabil să mai scoată o vorbă, Mitch îi zîmbi Ninei și se reîntoarse la versiunea legislației contractuale, nemuritoarea operă a lui Wally Hudson. O oră mai tîrziu, își aminti de mîncare și, pentru prima dată în ultimele douăsprezece ore, își aminti și de Abby. Îi dădu un telefon.
― Nu vin încă acasă.
― Dar tocmai pregăteam cina!
― Las-o pe aragaz, spuse el cu oarecare bruscheÈ›e.
― Cînd vii acasă? îl întrebă ea după o mică pauză, articulînd lent È™i clar cuvintele.
― Peste cîteva ceasuri.
― Cîteva ceasuri?! Dar eÈ™ti acolo de o jumătate de zi!
― AÈ™a e, dar mai am încă multe de făcut.
― Dar bine, Mitch, e prima ta zi de muncă!
― Uite ce e, Abby, dacă È›i-aÈ™ povesti, nu m-ai crede!
― Te simÈ›i bine?
― Da, foarte bine. Vin acasă ceva mai tîrziu.
Zgomotul motorului îl trezi pe Dutch Hendrix care se ridică în capul oaselor. Deschise poarta și așteptă ca mașina să iasă din parcare. Mitch opri chiar lîngă el.
― Bună seara, Dutch.
― Abia acu' plecaÈ›i?
― Da, am avut o zi grea.
Dutch își privi ceasul la lumina lanternei: unsprezece, treizeci.
― Ei, atunci să fiÈ›i atent cum conduceÈ›i, îl sfătui el pe Mitch.
― Da, o să fiu. Ne vedem peste cîteva ore.
Apoi BMW-ul coti pe Front Street și se pierdu în noapte. Peste cîteva ore, își spuse Dutch, bobocii ăștia îți luau piuitul. Optsprezece, douăzeci de ore pe zi, șase zile pe săptămînă! Uneori, chiar șapte! Toți chiteau să devină ăi mai grozavi avocați din lumea asta și să umfle un milion peste noapte și erau în stare să doarmă pe birou pentru asta! Dutch văzuse multe la viața lui. Las' că oricum nu puteau să reziste, omu' nu era făcut pentru un abuz atît de mare. După șase luni, pierdeau din viteză și o lăsau mai moale, la cincisprezece ore pe zi, șase zile din săptămînă, pe urmă la cinci zile și jumătate, cu numai douăsprezece ore pe zi. Știa el că nimeni nu putea munci o sută de ore pe săptămînă mai mult de șase luni în șir.



7

Una dintre secretarele lui Avery Tolar căuta ceva într-un fișet în care intrase aproape complet. Cealaltă stătea în picioare, în fața biroului șefului ei, și nota din cînd în cînd instrucțiunile pe care acesta i le dicta. Avery Tolar țipa cînd la secretară, cînd la persoana cu care vorbea la telefon. Trei luminițe roșii clipeau pe aparatul telefonic. Cînd Avery se răstea în receptor, cele două secretare se răsteau una la cealaltă. Mitch intră încet în încăpere și rămase lîngă ușă.
― LiniÈ™te! tună Avery către cele două femei.
Cea din fișet trînti sertarul, trecu la fișetul următor și trase sertarul cel mai de jos. Avery pocni din degete către cealaltă și-i arătă cu mîna calendarul de pe birou. Peste cîteva clipe, puse telefonul în furcă fără să-și ia rămas bun de la interlocutorul lui nevăzut.
― Ce program am azi? întrebă el, punînd mîna pe un dosar.
― La zece, întîlnire în oraÈ™ cu cei de la Serviciul de Venituri Interne; la unu, întîlnire cu Nathan Locke pentru dosarul Spinosa; la trei È™i jumătate, È™edinÈ›a asociaÈ›ilor; mîine trebuie să fiÈ›i la tribunalul de taxe toată ziua, aÈ™a că ar trebui să vă pregătiÈ›i de azi.
― Minunat. Anulează totul! Verifică ce zboruri am spre Houston sîmbătă după-amiază È™i spre Memphis luni dimineață!
― Da, dortinule!
― Mitch! Unde este dosarul Capps?
― Pe biroul meu.
― Ai lucrat ceva la el?
― L-am citit aproape pe tot.
― Uite ce e, Mitch, trebuie să mărim viteza! Am vorbit acum cu Sonny Capps care vrea să mă vadă sîmbătă dimineață la Houston È™i vrea să-i aduc un proiect în ciornă pentru contractul de care È›i-am vorbit.
Mitch simți o crampă nervoasă în stomacul gol de altfel. Dacă memoria nu-i juca feste, contractul avea o sută patruzeci de pagini sau chiar mai multe.
― Doar o ciornă, repetă Avery, arătîndu-i ceva unei secretare.
― Nici o problemă, răspunse Mitch cu o voce în care încerca să concentreze toată încrederea de care mai dispunea. Mă rog, s-ar putea să nu fie perfect, dar de făcut, îl fac.
― Am nevoie de el sîmbătă la prînz È™i în cea mai bună formă posibilă. Una dintre secretarele mele îi va spune Ninei unde se află, în banca ei de date, contractul de organizare, aÈ™a că nu va fi nevoie de cine È™tie ce dictare sau dactilografie. Ascultă, să È™tii că È™tiu că nu e corect, dar nimic din ceea ce-l priveÈ™te pe Capps nu e corect. Omul cere foarte multe; mi-a spus că afacerea trebuie încheiată în douăzeci de zile, astfel totul cade. AÈ™a că acum depinde numai de noi.
― Bine. Fac proiectul.
― E-n regulă. Vreau să ne vedem mîine dimineață la opt să ne lămurim cum stăm.
Avery apăsă pe una din luminițele roșii ale telefonului și, aproape instantaneu, începu să se rățoiască în receptor. Mitch se întoarse în propriul lui birou și începu să caute dosarul Capps undeva, pe sub cele cincisprezece caiete recapitulative. Capul Ninei se iți în cadrul ușii.
― Vrea să te vadă Oliver Lambert.
― Cînd?
― Cănd poÈ›i dar du-te repede la el!
Mitch se uită la ceas: trei ore de serviciu doar și lui i se părea că trecuseră pe puțin zece.
― Nu poate să aÈ™tepte?
― Nu cred. De obicei, Oliver Lambert nu aÈ™teaptă pe nimeni.
― Ah, înÈ›eleg.
― Ar fi bine să te grăbeÈ™ti.
― Da' ce vrea?
― Nu È™tiu, secretara lui nu mi-a spus.
După ce-și puse sacoul și-și îndreptă nodul cravatei, Mitch o luă la goană către etajul al patrulea. Secretara lui Oliver Lambert îl aștepta. Ea i se prezentă singură: lucra la firmă de treizeci și unu de ani. Era, de fapt, cea de-a doua secretară pe care Anthony Bendini o angajase pe vremea cînd abia se mutase la Memphis. Se numea Ida Renfrew, dar toată lumea îi spunea doamna Ida. Ea îl conduse pe Mitch în biroul lui Lambert și, cînd ieși, închise ușa cu grijă în urmă. Oliver Lambert se ridică de la birou, își scoase ochelarii și îi zîmbi lui Mitch cu multă căldură, în timp ce-și așeza pipa într-un suport de alamă.
― Bună dimineaÈ›a, Mitch, începu el blînd È™i calm, ca È™i cum timpul ar fi fost o chestiune lipsită de orice importanță. Hai să ne aÈ™ezăm puÈ›in aici È™i să stăm de vorbă. Nu vrei o cafea? îl întrebă el, conducîndu-l spre o canapea.
― Nu, mulÈ›umesc, răspunse Mitch afundîndu-se în canapeaua luxoasă È™i primitoare. Lambert luă loc pe un scaun tare, un fel de jeÈ› cu braÈ›e late, înalt È™i aparent incomod. Tînărul își descheie sacoul, încercînd să se destindă. Se aÈ™eză picior peste picior, admirîndu-È™i pantofii cei noi ― îl costaseră două sute de dolari, adică o oră de muncă a unui membru oarecare al acestei fabrici de făcut bani. DeÈ™i încerca să se relaxeze, îl urmărea panica din vocea lui Avery È™i disperarea din privirea acestuia pe cînd vorbea la telefon cu tipul ăla, Capps. Mitch se afla la începutul celei de-a doua zile de lucru. Capul stătea să-i plesnească, iar în stomac avea o crampă din ce în ce mai dureroasă.
Oliver Lambert îi dăruia cel mai sincer zîmbet de bunic afectuos de care era în stare ― venise, deci, momentul unei predici.
Mitch îl privea cu atenție: Lambert purta o cămașă de bumbac, strălucitor de albă, și un papion mic, din mătase închisă la culoare, ceea ce-i conferea un aer extrem de inteligent și spiritual. Era, ca întotdeauna, bronzat, mult mai bronzat decît majoritatea locuitorilor orașului, mult mai bronzat decît ar fi permis soarele de iulie. Dinții albi îi străluceau ca niște diamante. Era pur și simplu un perfect manechin bărbătesc de șaizeci și unu de ani.
― Avem de discutat cîteva lucruri, dragă Mitch, deÈ™i am înÈ›eles că eÈ™ti deja foarte ocupat.
― Da, domnule, foarte.
― Să È™tii că panica este un mod de viață comun tuturor firmelor de avocatură, dar clienÈ›ii gen Sonny Capps pot să te îmbolnăvească de ulcer. ClienÈ›ii noÈ™tri sînt însă singurul capital de care dispunem, aÈ™a că trebuie să fim în stare să murim pentru ei.
Mitch zîmbi fără însă să-și poată reprima încruntarea.
― Două lucruri, Mitch. Primul ar fi că soÈ›ia mea È™i cu mine am dori ca tu È™i Abby să cinaÈ›i cu noi sîmbătă seara. Noi avem obiceiul să ieÈ™im destul de des È™i ne place foarte mult să ne vedem prietenii. Trebuie să-È›i spun că-mi place grozav mîncarea bună È™i băutura fină È™i mă pricep chiar să È™i pregătesc cîte ceva special. De obicei, reÈ›inem o masă mai mare la unul din restaurantele noastre preferate È™i ne invităm prietenii la cîte o cină de pomină ― nouă feluri de mîncare, stropite cu cele mai rare soiuri de vin. Ce zici, crezi că veÈ›i fi liberi sîmbătă seara?
― Desigur, domnule, È™i vă mulÈ›umesc pentru invitaÈ›ie.
― I-am mai invitat pe Kendall Mahan, pe Wally Hudson È™i pe Lamar Quin, cu soÈ›iile.
― Va fi minunat!
― Bun, restaurantul meu favorit este Justine's, ceva franÈ›uzesc cu o bucătărie delicioasă È™i o pivniță foarte selectă. Să zicem sîmbătă la ora È™apte?
― Da, perfect, vom fi acolo.
― A doua problemă. Trebuie să stăm puÈ›in de vorbă, deÈ™i este un subiect pe care-l cunoÈ™ti. Știu că la Harvard v-au învățat că între avocat È™i clientul lui este o relaÈ›ie confidenÈ›ială, privilegiată aÈ™ spune, È™i nimeni nu te poate obliga să divulgi ceva în legătură cu clienÈ›ii tăi. Ceea ce-È›i spune È›ie clientul tău este strict confidenÈ›ial, deci orice discuÈ›ie cu un terÈ› despre afacerile unui client este o violare a eticii profesionale. Evident, toate acestea sînt valabile pentru orice avocat, dar noi luăm È™i mai în serios acest aspect: nu discutăm afacerile clienÈ›ilor noÈ™tri cu nimeni, nici cu alÈ›i avocaÈ›i, nici cu propriile noastre soÈ›ii, nici măcar între noi nu le discutăm de cele mai multe ori. Ca regulă generală, noi nu vorbim acasă despre problemele de serviciu È™i soÈ›iile noastre au învățat că nu trebuie să pună întrebări. Cu cît spui mai puÈ›in, cu atît mai bine. Anthony Bendini credea în discreÈ›ie mai mult decît în orice altceva pe lume È™i ne-a transmis È™i nouă această credință a sa. Nimeni nu a auzit vreodată pe vreun membru al acestei firme menÈ›ionînd numele unui client dincolo de zidurile acestei clădiri. Iată cît de serios tratăm acest aspect!
"Unde o fi vrînd să ajungă cu chestiile astea? se întreba Mitch. Orice tîmpit în anul doi e-n stare să țină discursul ăsta."
― Da, domnule Lambert, înÈ›eleg. Nu trebuie să vă faceÈ›i griji din pricina mea.
― "Limbile slobode pierd procesele", aceasta era deviza lui Anthony Bendini È™i o aplica în absolut orice ocazie. Pur È™i simplu nu discutăm cu nimeni afacerile clienÈ›ilor noÈ™tri. Sîntem tăcuÈ›i È™i discreÈ›i. Vei cunoaÈ™te È™i alÈ›i avocaÈ›i din oraÈ™ È™i, mai devreme sau mai tîrziu, vor încerca să te descoase despre firmă sau despre clienÈ›i. Noi nu vorbim, înÈ›elegi?
― FireÈ™te, domnule Lambert!
― Bine. Să È™tii că sîntem foarte mîndri de tine, Mitch. Cred că vei ajunge un avocat excelent È™i foarte bogat. Atunci, rămîne pe sîmbătă!
Doamna Ida avea un mesaj pentru Mitch: Avery Tolar îl chema de urgență la el. După ce mulțumi, Mitch se grăbi pe scări în jos, trecu în fugă pe culoar, prin fața propriului birou, și intră la Avery Tolar. De data aceasta, trei secretare și nu două făceau săpături în fișete. Vorbeau în șoaptă, în timp ce șeful zbiera la telefon. Mitch ochi un loc mai ferit, lîngă ușă. Se așeză pe un scaun și urmări cu atenție show-ul. Din cînd în cînd, Avery pocnea din degete și arăta cu mîna colo sau dincolo. Secretarele alergau și țopăiau ca niște iepuri dresați. După cîteva minute, Avery trînti receptorul fără să-și ia la revedere de la interlocutor. Privirea i se opri asupra lui Mitch.
― Iar Sonny Capps. Chinezii cer È™aptezeci È™i cinci de milioane È™i el e de acord să plătească, aÈ™a că în loc de douăzeci È™i cinci de asociaÈ›i cu răspundere limitată vor fi patruzeci È™i unu. Avem la dispoziÈ›ie douăzeci de zile ― sau afacerea pică.
Două secretare îi dădură lui Mitch niște dosare impresionante ca grosime.
― PoÈ›i să rezolvi chestia asta? îl întrebă Avery cu un ton aproape sarcastic.
Secretarele îl priviră surprinse. Mitch înșfacă dosarele și se apropie de ușă.
― BineînÈ›eles că pot. Asta-i tot?
― Păi nu-i destul? Vreau să lucrezi numai la dosarele astea, de azi pînă sîmbătă, ai înÈ›eles?
― Da, È™efu'!
Reîntors în biroul lui, Mitch luă de pe masă materialele recapitulative pentru examen și le mută în colț, pe jos. Puse dosarul Capps pe birou, răsuflă adînc și începu să citească. O bătaie în ușă.
― Da, cine e?
Nina apăru în cadrul ușii.
― Nu-mi face nici o plăcere să te deranjez, dar a sosit mobila de birou.
Mitch își masă încet tîmplele, mormăind ceva.
― Poate că ar fi bine să lucrezi o oră-două în bibliotecă.
― Poate.
După ce ei reîmpachetaseră dosarul Capps și cazaseră afară pe culoar cele cincisprezece caiete de cursuri recapitulative, în încăperea golită își făcură apariția doi negri masivi, cărînd o droaie de cutii voluminoase și un covor oriental făcut sul. Nina îl urmase pe Mitch la etajul al doilea, unde acesta se instalase în bibliotecă.
― Ar fi trebuit să mă întîlnesc cu Lamar la două, să studiem ceva pentru examen. Sună-l, te rog, È™i anulează întîlni-rea. Spune-i că-i explic eu mai tîrziu.
― Dar la două aveai o întîlnire cu Gil Vaughn, îi aduse ea aminte.
― Da? Atunci anuleaz-o È™i pe asta!
― Bine, dar Vaughn e unul dintre asociaÈ›i!
― Anuleaz-o! Las' că rezolv eu mai tîrziu.
― Să È™tii că nu e înÈ›elept ceea ce faci.
― Fă ce-È›i spun eu È™i nu mă mai pisa!
― OK, tu eÈ™ti È™eful.
― MulÈ›umesc.


O femeie scundă și solidă, între două vîrste, lipea tapetul. De aproape patruzeci de ani, îi spunea ea lui Abby, lipea tapet pe pereții celor mai grozave case din Memphis. Vorbea fără încetare, dar mîinile ei antrenate nu făceau nici o mișcare inutilă. Tăia hîrtia cu o precizie de chirurg și dădea cu clei într-o manieră absolut artistică. Așteptînd să se usuce fîșia lipită, scosese o ruletă din marsupiul de piele în care-și păstra sculele și acum măsura ultimul colț netapetat din camera de zi, mormăind în legea ei cifre pe care Abby nu le pricepea. Măsură lungimea și lățimea în patru locuri diferite, apoi se urcă pe scară, cerîndu-i lui Abby un rulou de hîrtie care se dovedi perfect ca dimensiuni. Femeia îl apăsă cu putere de perete, în timp ce, pentru a suta mia oară, declara cît de frumos este modelul tapetului, cît de scump costă, cît de mult timp va dura fără să se strice și cît de bine va arăta totul. Și, în plus, îi mai plăcea și culoarea, se potrivea de minune cu perdelele și cu covorul. Abby obosise de mult să-i mai mulțumească pentru această listă fixă și lungă de complimente. Acum se mulțumea doar să dea din cap. La un moment dat, își privi ceasul: era timpul să se apuce de pregătirea cinei.
Cînd femeia termină pereții camerei de zi, Abby o anunță că se făcuse tîrziu și o rugă să revină a doua zi, la ora nouă.
― FireÈ™te, răspunse femeia, care începu imediat să cureÈ›e locul în care lucrase.
Primea doisprezece dolari pe oră, bani gheață, și era de acord cu tot ceea ce i se propunea. Abby admira camera. Mîine totul va fi gata, cu excepția celor două băi și a oficiului. De vopsit se vor apuca săptămîna viitoare. Mirosul mobilei noi, amestecat cu cel al cleiului și al lacului ud, aplicat peste tapet, avea o notă minunat de proaspătă: așa trebuia să miroasă într-o casă nouă.
După plecarea femeii cu tapetul, Abby merse în dormitor, se dezbrăcă și se întinse în pat. Îl căută pe Mitch la telefon și Nina o informă că soțul ei se afla într-o ședință care avea să dureze ceva timp. Abby își lungi picioarele fine și frumoase care acum o dureau și-și masă umerii. Deasupra ei, ventilatorul de pe plafon se învîrtea încet. Ei bine, Mitch va sosi acasă în cele din urmă!
O vreme va lucra o sută de ore pe săptămîna, apoi va mai încetini ritmul și va lucra doar optzeci de ore. Abby era decisă să aștepte pînă atunci.
O oră mai tîrziu se trezi È™i sări din pat. Se făcuse aproape È™ase È™i ― ah, da ― escalop de viÈ›el! își trase la repezeală pe ea un pulover alb È™i niÈ™te pantaloni scurÈ›i kaki È™i se duse în bucătărie care era gata, dacă nu punea la socoteală vopsitul
tocăriei și perdelele. Toate acestea rămăseseră pentru săptămîna viitoare. Abby căută rețeta în cartea de bucate și rîndui ingredientele pe masă. În timpul facultății mîncaseră pe apucate, mai ales hot dogs și sandvișuri; de gătit gătise puțin și numai pui. Acum, cu toți banii ăștia care le curgeau literalmente în poală, Abby simțea că era timpul să învețe să gătească și, în prima săptămîna, preparase ceva nou și bun în fiecare seară. Făcea meniuri, conspecta cărți de bucate, experimenta sosuri noi. Nu se știe de ce, lui Mitch îi plăcea mîncarea italienească. Abby era deja maestră în pregătirea pastelor așa că, în seara aceasta, Mitch va avea la cină escalop de vițel. Frăgezise escalopurile de vițel, le trecuse prin făină amestecată cu sare și piper, pusese o tigaie la foc, cînd se opri brusc își turnă un pahar de chablis, și dădu apoi drumul la radio. Îi telefonase lui Mitch de două ori după prînz și uite că el nu găsise nici un minut liber să o caute! Se gîndea dacă să-i telefoneze tot ea lui, dar se hotărî să n-o facă. Acum era rîndui lui. Vor cina cînd el se va întoarce acasă.
Abby înăbuÈ™i escalopurile în ulei încins ― nu mai mult de trei minute ― È™i apoi le scoase din tigaie. Scurse uleiul È™i turnă vin È™i suc de lămîie pe care le lăsă să fiarbă la foc mic, pînă ce sosul se dovedi destul de legat È™i abia atunci puse iar carnea în tigaie, împreună cu ciuperci È™i anghinare tăiată. Acum mîncarea trebuia acoperită È™i lăsată să fiarbă la foc mic. ÃŽntre timp, ea va prăji costiÈ›a afumată, va tăia roÈ™iile, va fierbe pastele. Și va bea încă un pahar de chablis.
La ora È™apte, cina era gata È™i Mitch nu dăduse încă nici un semn de viață. Abby își luă paharul È™i ieÈ™i în grădină. Apărut de sub niÈ™te tufiÈ™uri, Hearsay se oferi să-i È›ină de urît. Merseră de-a lungul pajiÈ™tei pînă la cei doi stejari stufoÈ™i È™i bătrîni. ÃŽn frunziÈ™ul celui mai mare din ei se aflau rămășiÈ›ele unei colibe făcută cîndva de niÈ™te puÈ™ti. Pe trunchiul copacului, cineva își imortalizase iniÈ›ialele. Celălalt stejar avea o bucată de sfoară agățată de una din crengi. Sub el, Abby găsi o minge de cauciuc È™i o aruncă departe de ea. Hearsay pricepu că mingea era a lui È™i porni imediat să o recupereze. Abby stătea cu urechile ciulite, dar telefonul din bucătărie se încăpățîna să tacă. Brusc, Hearsay se opri, începînd să mîrîie către casa vecinilor: printre tufele de gard viu perfect tunse, își croia drum domnul Rice, vecinul. Picăturile de sudoare îi alunecau de-a lungul nasului, iar cămaÈ™a de bumbac era complet udă. Scoțîndu-È™i mănuÈ™ile de grădinar, domnul Rice aruncă o privire în curtea vecină È™i o văzu pe Abby care, mereu sub stejari, îi zîmbi imediat. Privind-o de sus È™i pînă jos cu admiraÈ›ie, domnul Rice îi zîmbi È™i el ― avea doar niÈ™te picioare superbe! ÃŽÈ™i È™terse fruntea È™i se apropie de gard.
― Ei, ce mai faci? o întrebă el, răsuflînd cu greutate.
Părul cărunt și umed îi era complet lipit de țeastă.
― Foarte bine, mulÈ›umesc, domnule Rice! Dar dumneavoastră?
― Mi-e îngrozitor de cald. Cred că sînt peste patruzeci de grade la umbră.
Abby ieÈ™i de sub stejari, îndreptîndu-se către el; era foarte dornică să stea de vorbă cu cineva. Remarcase din prima zi privirile vecinului, dar nu o deranjau: acesta avea cel puÈ›in È™aptezeci de ani È™i nu putea să-i cășuneze nici un rău, aÈ™a că "lasă-l să se uite!", mai ales că era o ființă omenească vie, care respira, transpira È™i vorbea, cu care deci se putea conversa. De cînd se trezise în zori, după plecarea lui Mitch, nu schimbase o vorbă cu nimeni ― ah, da, cu femeia cu tapetul.
― Peluza dumneavoastră arată grozav, observă ea.
Vecinul își șterse fruntea și scuipă în pămînt cu năduf.
― Grozav? După dumneata, asta este "grozav"? Păi aÈ™a ceva nu vezi decît în reviste! Eu unul, n-am văzut niciodată una mai frumoasă. De fapt, eu merit premiul pentru "cea mai frumoasă grădină din oraÈ™", dar ăia nu vor să mi-l dea! Unde È›i-e bărbatul?
― La serviciu, lucrează tîrziu.
― Păi e aproape opt! Și azi dimineață a plecat înainte de răsărit. Eu am ieÈ™it la È™ase È™i jumătate să-mi fac plimbarea È™i el era dus demult. Ce-i cu el?
― Ce să fie, îi place să muncească.
― Dacă eu aÈ™ avea o soÈ›ie ca dumneata, să fiu al naibii dacă n-aÈ™ sta tot timpul acasă! Nimeni È™i nimic nu m-ar urni de-acasă!
Abby zîmbi primind complimentul și-l întrebă:
― Și ce mai face doamna Rice?
Bâtrînul se încruntă. Smulse o buruiană pe care o aruncă și îi răspunse cu glasul înfundat:
― Nu prea bine. Mi-e teamă că nu prea bine.
Își mușcă apoi buzele, ferindu-și privirea în lături. Soția lui avea cancer și era pe moarte. Medicii nu-i dăduseră mai mult de un an de viață. Îi scoseseră aproape tot stomacul, dar acum se manifesta o metastază pulmonară. Biata femeie era numai piele și os. Cu mare greutate reușea să se dea jos din pat. În timpul primei vizite peste gard, domnului Rice i se umpluseră ochii de lacrimi cînd vorbise despre ea și despre cît de singur va rămîne după moartea ei. Erau căsătoriți de cincizeci și unu de ani și nu aveau copii.
― Noo, nici vorbă să-mi dea ăia mie premiul pentru cea mai frumoasă grădină pe luna asta! Chestia e că nu stau în cartierul în care ar trebui. Nu vezi că mereu îl iau numai ăia bogaÈ›i care angajează pe alÈ›ii să facă treaba în locul lor? Și ei zac pe marginea piscinei È™i se-ndeasă cu daiquiri! Da' a mea e frumoasă, nu?
― Incredibil de frumoasă! De cîte ori pe săptămînă tundeÈ›i iarba?
― Păi, de trei-patru ori, depinde de vreme. Vrei să tund È™i iarba din grădina voastră?
― MulÈ›umesc, nu. AÈ™ vrea ca Mitch să se ocupe de asta.
― Ei, na! Nu vezi că n-are timp? Abia dă pe-acasă. Las' că o să am eu grijă, vin È™i o aranjez cînd o fi nevoie.
Abby se răsuci brusc spre fereastra bucătăriei.
― AÈ›i auzit cumva telefonul? întrebă ea, îndepărtîndu-se grăbită spre casă. Drept răspuns, domnul Rice îi arătă aparatul din urechea stingă. Era aproape surd.
Tînăra femeie își luă rămas bun și fugi în bucătărie, dar telefonul se opri exact în clipa în care ea ridică receptorul. Ea formă numărul de la biroul lui Mitch, dar acolo nu răspundea nimeni. Cu atît mai bine, își spuse ea, poate că el se afla deja în drum spre casă.


Telefonul sună la o oră după miezul nopții. În birou era liniște. Ghemuit în fotoliul de piele, cu picioarele cocoțate pe birou și deja amorțite de proasta circulație a sîngelui, Mitch dormea dus, sforăind din timp în timp. Dosarul Capps era împrăștiat peste tot. Mitch dormea cu niște documente strîns lipite de piept. Undeva, pe podea, se odihneau și pantofii lui, printre teancuri de hîrtii. De ei se sprijinea o pungă goală în care fuseseră cartofi prăjiți. După al doisprezecelea zbîrnîit, Mitch se mișcă, sări în sus și înșfacă receptorul: era Abby.
― De ce n-ai telefonat? întrebă ea cu răceală, dar È™i cu oarecare îngrijorare.
― Iartă-mă! Am adormit. Cît e ceasul? spuse el frecîndu-È™i ochii È™i privindu-È™i È™i el ceasul.
― E trecut de miezul nopÈ›ii. Ai fi putut să suni.
― Am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni.
― Da? Pe la ce oră?
― ÃŽntre opt È™i nouă. Da' tu unde eÈ™ti acum?
Ea nu-i răspunse la întrebare. Peste cîteva clipe spuse sec:
― Vii acasă?
― Nu. Trebuie să lucrez toată noaptea.
― Toată noaptea!? Bine, da' nu poÈ›i lucra toată noaptea!
― BineînÈ›eles că pot lucra toată noaptea. Pe-aici aÈ™a ceva e foarte obiÈ™nuit. De fapt, asta se È™i cere de la mine.
― Mitch, să È™tii că te-am aÈ™teptat. Ai fi putut È™i tu să-mi dai măcar un telefon. Mîncarea e È™i acum în cuptor.
― Iartă-mă! Sînt băgat pînă în gît în termene de predare È™i pur È™i simplu am pierdut noÈ›iunea timpului. Hai, iartă-mă, te rog!
Se așternu un moment de tăcere: Abby cîntărea scuzele lui Mitch. Într-un tîrziu, îl întrebă:
― Ascultă Mitch, povestea asta se va transforma în obicei?
― Tot ce se poate.
― Aha, înÈ›eleg. Și cînd crezi că vii acasă?
― Þi-e frică să stai singură?
― Nu. Nu mi-e frică. Mă duc să mă culc.
― Vin pe la È™apte să fac un duÈ™.
― O, ce drăguÈ›! Dacă apari la ora È™apte, să nu cumva să mă trezeÈ™ti, spuse ea È™i închise brusc telefonul.
El privi receptorul oarecum descumpănit, îl așeză în furcă și oftă. La etajul al cincilea, agentul însărcinat cu paza și securitatea firmei se amuza de unul singur. "Să nu mă trezești!" Mda, așa e bine, spuse el, oprind magnetofonul care înregistrase convorbirea. Apăsă apoi pe trei butoane la rînd și vorbi într-un mic microfon.
― Hei, Dutch, scoală-te odată!
― Mda, ce e?
― Sînt eu, Marcus, de la etaj. Cred că băiatu' are de gînd să stea aici toată noaptea.
― Și care e baiul?
― Păi, nevastă-sa. A uitat s-o anunÈ›e È™i ea tocmai gătise ceva ca lumea.
― Aaa, păi asta nu-i bine! Auzi, da' parcă refrenul ăsta ne e cunoscut!...
― De, toÈ›i bobocii fac aÈ™a în prima săptămînă. Mă rog, el i-a spus că nu ajunge acasă pînă mîine dimineață, aÈ™a că poÈ›i È™i tu să pui cornu'n pernă.
Marcus mai manevră niÈ™te butoane È™i-È™i reluă lectura ― avea în mînă o revistă ilustrată.
Abby era trează în clipă în care prima rază de soare se furișase printre ramurile stufoase ale stejarilor din grădină. Se sculă, își făcu o cafea, mîngîie cățelușul și începu să tragă cu urechea la zgomotele ușoare ale cartierului care se trezea. Dormise puțin și prost. Făcuse un duș fierbinte, dar nu reușise să își alunge oboseala. Acum, era îmbrăcată în halatul alb de baie al lui Mitch. Avea părul ud, legat la spate cu o ață.
Auzi pocnetul unei portiere. Mitch deschise ușa de la bucătărie, intră, își aruncă sacoul pe un scaun și se îndreptă spre soția lui.
― Bună dimineaÈ›a, îi spuse el, aÈ™ezîndu-se de cealaltă parte a mesei de răchită împletită.
― Bună dimineaÈ›a, îi răspunse ea cu un zîmbet înÈ™elător.
― Ce devreme te-ai trezit, zise el, făcînd efortul de a fi prevenitor È™i prietenos. Evident, nu reuÈ™i s-o păcălească. Ea își bea cafeaua zîmbind mereu. Mitch răsuflă adînc, privind undeva, afară.
― Da, văd că eÈ™ti încă furioasă pentru astă-noapte.
― Nu, nu chiar. Nu È›in supărare.
― Þi-am spus că-mi pare rău È™i chiar aÈ™a È™i e. Am încercat să sun o dată.
― Și ce-ar fi fost dacă mai încercai o dată?
― Abby! Te rog să nu divorÈ›ezi! Jur că nu se va mai repeta! Numai nu mă părăsi!
De data aceasta, ea zîmbi de-adevărat și apoi chicoti:
― Arăți ca dracu'.
― Ce mai ai pe sub halat?
― Nimic.
― Arată-mi!
― Mai bine dormi puÈ›in. Arăți jigărit de tot.
― MulÈ›umesc, dar nu pot. La nouă am È™edință cu Avery È™i la zece am altă È™edință, tot cu Avery.
― E clar, ăștia încearcă să-È›i vină de hac din prima săptămînă.
― ÃŽhî, da' au luat plasă, că sînt un bărbat È™i jumătate. Hai să facem un duÈ™ împreună!
― Abia am făcut duÈ™.
― Goală?
― Da 'cum altfel?
― PovesteÈ™te-mi cum a fost? Spune-mi fiecare amănunt.
― Vezi, dacă veneai acasă la o oră decentă, nu te-ai mai fi purtat acum ca un maniac sexual.
― Iubito, sînt absolut convins că povestea se va repeta. O să mai am multe nopÈ›i albe. Cînd eram în facultate, nu te plîngeai niciodată că lucrez zi È™i noapte.
― Atunci era altceva. Atunci È™tiam că totul avea să se sftrÈ™ească într-o bună zi. Acum eÈ™ti deja avocat È™i n-ai nici o È™ansă să-È›i schimbi statutul multă vreme de-aci înainte. Mă-ntreb dacă toate astea fac parte din meseria ta. Toată viaÈ›a ai să munceÈ™ti cîte o sută de ore pe săptămînă?
― Abby, e doar prima săptămînă, scumpo!
― Păi tocmai asta mă sperie! Va fi din ce în ce mai rău.
― BineînÈ›eles că va fi! Asta e meseria ― o chestie ucigătoare unde cei slabi sînt înghiÈ›iÈ›i È™i cei tari se umplu de bani. E ca la maraton, cel mai rezistent înhață aurul.
― Și moare la finiÈ™!
― Ei, lasă! Eu nu cred asta. Ne-am mutat aici de cîteva zile È™i gata, te È™i îngrijorează starea sănătății mele!
Abby bea cafeaua gînditoare, în timp ce, cu o mînă, îl scărpina pe Hearsay după ureche. Era atît de frumoasă! Cu ochii încercănați, nefardată, cu părul ud, atît de frumoasă! Mitch se ridică de pe scaun, se duse în spatele ei și o sărută pegît.
― Te iubesc, îi È™opti el.
Abby îl prinse de mîna pe care i-o pusese pe umăr.
― Du-te È™i fă un duÈ™. ÃŽntre timp, eu fac micul dejun. Abby aranjase masa ca pentru o primire de gală. Scosese
din bufet serviciul de masă de porÈ›elan al bunicii, pe care-l inaugura în noua casă ― aprinsese lumînările din sfeÈ™nicele de argint È™i umpluse paharele din cristal gros cu suc de grapefruit proaspăt. Pe fiecare farfurie aÈ™ezase un È™erveÈ›el de in, asortat cu faÈ›a de masă. Mitch, care tocmai terminase duÈ™ul, se întoarse în sufragerie È™i fluieră surprins:
― Cu ce ocazie?
― Mic dejun special pentru un soÈ› special.
El se așeză la masă și admiră o farfurie de porțelan. Mîncarea se încălzea într-un vas de argint cu capac.
― Ei, ce-avem de mîncare? întrebă el, lingîndu-se deja pe buze.
Abby îi arătă vasul de argint și el ridică mirat capacul.
― Ce-i asta?
― ViÈ›el piccata.
― ViÈ›el cum?
― ViÈ›el piccata.
Mitch se uită la ceas.
― Păi credeam că e vorba despre micul dejun.
― Uite ce e, "asta" trebuia să mîncăm aseară la cină; te sfătuiesc să nu faci nazuri È™i să mănînci.
― ViÈ›el-cum-ai-spus la micul dejun?
Ea zîmbi sarcastic, se strîmbă ușor la el și dădu din cap. El se uită încă o dată în crăticioara de argint, se prefăcu că analizează situația cu atenție și, în cele din urmă, rosti sentențios:
― Miroase al dracu' de bine.



8

Sîmbătă dimineață, Mitch dormi tîrziu și ajunse la serviciu abia pe la unsprezece, nebărbierit, îmbrăcat în niște jeans vechi, cu o cămașă și mai veche, încălțat în niște mocasini lăbărțați și fără șosete în picioare. Haine din timpul facultății.
Contractul Capps, scris È™i rescris pînă vineri seara, fusese iar revăzut de către Mitch È™i refăcut de Nina. Mitch se gîndea că Nina nu avea o viață personală în afara serviciului, aÈ™a încît nu ezitase deloc să-i ceară să lucreze peste program. Și, cînd ea acceptase, el nu se sfiise să-i spună să se prezinte sîmbătă dimineaÈ›a, cît mai devreme. Sîmbătă, Nina venise pe la nouă. Era È™i ea îmbrăcată cu niÈ™te blue-jeans ― care n-o făceau deloc să arate mai bine. Mitch îi dăduse contractul de două sute de pagini, însoÈ›it de ultimele modificări È™i o rugase să-l bage în calculator È™i să-i dea forma definitivă. El avea întîlnire cu Avery la zece.
Sîmbătă, firma arăta cu totul altfel decît în celelalte zile ale săptămînii. Erau prezenÈ›i aproape toÈ›i angajaÈ›ii, dar, nefiind vorba de nici un client care să-i viziteze, regula hainelor stricte cădea de la sine. Peisajul era suprasaturat de doc ― s-ar fi putut organiza un rodeo fără să fi fost nevoiÈ›i să împrumute costume de cowboy. Nici urmă de cravate. Cîțiva tineri arborau însă niÈ™te cămăși atît de scobite, încît scîrțîiau la fiecare miÈ™care.
Cu toate acestea, presiunea era aceeași din timpul săptămînii, cel puțin în ceea ce-l privea pe ultimul angajat al firmei, Mitch McDeere, care-și anulase toate întîlnirile recapitulative pentru examenul de barou încă de joi. Caietele pentru examen zăceau pe podea, din ce în ce mai pline de praf, amintindu-i, ca un reproș mut, că el va fi primul angajat al onorabilei firme care va pica la examenul acesta atît de important.
Sîmbătă dimineață la zece, cea de-a patra variantă a contractului Capps fusese gata și Nina o pusese ceremonios pe colțul biroului șefului ei, după care se dusese după niște cafea caldă. Dosarul avea acum două sute nouăsprezece pagini; pentru a ajunge la acest rezultat, Mitch recitise de patru ori fiecare cuvințel și recapitulase codul de taxe pînă cînd îl învățase pe de rost. Luînd contractul în mînă, el se îndreptase către biroul lui Avery. Acolo, o secretară aferată aranja servieta de dimensiuni impresionante a șefului ei, în timp ce acesta stătea, ca de obicei, la telefon.
― Cîte pagini? îl întrebă el pe Mitch, după ce pusese receptorul în furcă.
― Peste două sute.
― Bine. Cît de ciornă este?
― Nu prea e ciornă. E a patra variantă de ieri pînă azi. E aproape perfect.
― Vedem noi. ÃŽl citesc în avion È™i Capps o să-l citească cu lupa È™i, dacă găseÈ™te o chichiță care nu-i place, o să facă spume o oră întreagă È™i o să mă ameninÈ›e că nu plăteÈ™te un sfanÈ›. Cîte ore È›i-a luat chestia asta?
― Cincizeci È™i patru de ore È™i jumătate, de miercuri încoace.
― Uite ce e, Mitch, È™tiu că te-am cam înghesuit. ÃŽmi pare rău. Prima săptămînă la noi a fost grea, dar să È™tii că ne înghesuie clienÈ›ii È™i o să-È›i prindă bine să te obiÈ™nuieÈ™ti cu greul de la început. ToÈ›i ne spargem capetele pentru clienÈ›ii care plătesc două sute pe oră. Asta e treaba!
― Dar nu mă deranjează deloc. Ce-i drept, sînt cam în urmă cu pregătirea pentru examen, dar pot să recuperez din mers.
― Scîrba aia mică de Hudson îți face mizerii?
― Nu, nu în mod special.
― Dacă-È›i face zile fripte, să-mi spui imediat. E aici doar de cinci ani È™i face pe belferul. Se crede de-a dreptul academician. Mie nu-mi place tipul deloc.
― N-am nici o problemă cu el.
Avery pusese contractul în servietă.
― Ei, unde-i prospectul È™i unde-s celelalte hîrÈ›oage?
― Am făcut cîte o ciornă pentru fiecare. Mi-ai spus că avem douăzeci de zile la dispoziÈ›ie.
― AÈ™a È›i-am spus, da' hai să le facem! Capps are obiceiul să ceară totul înainte de termenele stabilite chiar de el. Ce faci, lucrezi mîine?
― Duminică? Nu aveam de gînd. SoÈ›ia mea a insistat oarecum să mergem la biserică.
― Nevestele astea! Nu È™tiu cum reuÈ™esc să încurce toate lucrurile, nu-i aÈ™a? întrebă el fără să aÈ™tepte răspuns. Hai să-l dăm gata pe Capps pînă sîmbăta viitoare!
― Bine, nici o problemă.
― Ascultă, Mitch, am mai discutat noi pînă acum despre dosarul Koker-Hanks?
Avery scotocea într-o mapă.
― Nu.
― Asta e. Koker ― Hanks e un mare antreprenor din Kansas City. Are contracte în toată È›ara, în valoare de cel puÈ›in o sută de milioane. Un È™antier lîngă Denver, Holloway Brothers, s-a oferit să cumpere Koker ― Hanks. Vor să achiziÈ›ioneze acÈ›iuni, active, ceva contracte È™i să bage în schimb niÈ™te bani gheață. Uite, ia dosarul, familiarizează-te cu el È™i stăm de vorbă marÈ›i, cînd mă întorc.
― Cît timp avem la dispoziÈ›ie?
― Treizeci de zile.
Dosarul nu era tot atît de gros ca cel al lui Capps, dar era, oricum, impunător.
― Treizeci de zile, mormăi Mitch.
― Afacerea valorează pe puÈ›in optzeci de milioane ― È™i noi stoarcem două sute de mii de bătrîne ca onorariu, aÈ™a că nu e o chestie rea absolut deloc. De cîte ori te uiÈ›i în dosarul ăsta, facturezi o oră. Lucrează la el ori de cîte ori ai timp ― dacă-È›i trece prin cap numele Koker ― Hanks, în maÈ™ină, sub duÈ™, oriunde eÈ™ti, bagi o oră în facturi. La cazul ăsta, nu avem alt plafon decît cerul!
Spunîndu-i acestea, Avery părea că se delectează la gîndul că un client plătește cît îi ceri.


Sîmbătă seară, pe cînd cocteilurile erau pe sfirșite, în timp ce studiau cu toții lista de vinuri și-l ascultau pe Oliver Lambert dizertînd despre marile vinuri franțuzești, exact în momentul în care Abby și Mitch se gîndeau că, de fapt, ar fi preferat să fi rămas acasă, să mănînce pizza și să se uite la televizor, doi bărbați intrau cu chei potrivite în BMW-ul negru al familiei McDeere, parcat lîngă restaurantul Justine's. Erau îmbrăcați în sacou și purtau amîndoi cravată și nu ieșeau cu nimic în evidență. Cei doi porniră mașina și traversară jumătate din oraș, fără să dea de bănuit cuiva. Parcară mașina în fața casei celor doi McDeere, la locul ei obișnuit. Cu o altă cheie potrivită intrară în casă. Hearsay fu imediat închis în dulapul din spălătorie. Pe întuneric, cei doi așezară pe masa din hol o servietă diplomat, își puseră mănuși de cauciuc și luară fiecare o mică lanternă.
― Aranjează mai întîi telefoanele, spuse unul dintre ei. Lucrau cu repeziciune, complet indiferenÈ›i la faptul că era întuneric beznă. DerivaÈ›ia telefonică din bucătărie fu scoasă din priză È™i aparatul, descompus în factori primi, se văzu curînd înnobilat cu un emițător minuscul, de dimensiunile unui bob de strugure, lipit cu clei în cavitatea receptorului È™i apăsat cu putere, timp de zece secunde, ca să se prindă cît mai bine. Odată cleiul uscat, microfonul instalat în lăcaÈ™ul lui È™i aparatul montat la loc, unul dintre cei doi bărbaÈ›i îl reaÈ™eză pe peretele bucătăriei. Semnalele sau vocile aveau să fie transmise unui mic receptor ce urma să fie plasat în mansarda casei, lîngă un transmițător ceva mai puternic, capabil să retransmită semnalele către antena ce se găsea pe Bendini Building. Nu era nevoie de alte instalaÈ›ii mai sofisticate; din momentul în care erau cuplate la reÈ›ea, puteau funcÈ›iona la nesfîrÈ™it.
― Mai pune unul È™i în oficiu.
Servieta diplomat se mută pe canapea. Cei doi bătură un cui într-o umflătură a placajului care lambrisa pereții, apoi scoaseră cuiul și înfipseră în micul orificiu rămas un cilindru subțire, negru, pe care-l fixară cu o picătură de lipici special. Microfonul era invizibil. De el atîrna o sîrmuliță de grosimea firului de păr. Ea fu la rîndul ei fixată cu grijă la îmbinarea celor două panouri de placaj, apoi dusă spre plafon. Ceva mai tîrziu, aveau s-o cupleze la receptorul din mansardă.
În pereții fiecărei camere se aflau acum microfoane. Cei doi găsiră în holul casei niște scări ușoare, extensibile, cu ajutorul cărora se puteau urca în podul casei. Unul dintre ei aduse receptorul și transmițătorul, celălalt trase prin pereți sîrmele aproape invizibile, le adună într-un singur fascicul răsucit pe care se trudi să-l treacă pe sub izolația peretelui pînă în colțul în care colegul lui montase transmițătorul într-o cutie veche de carton. Cuplară apoi instalația lor la curent printr-un cablu și montară și o antenă mică, mascată de bîrnele care traversau mansarda. Încăperea era mare, dar foarte călduroasă și respirația celor doi vizitatori nocturni devenea din ce în ce mai anevoioasă. În fine, transmițătorul era instalat și el în carcasa veche a unui aparat de radio.
Cei doi zvîrliră peste el tot felul de lucruri vechi și de zdrențe. Oricum, era vorba de un colț îndepărtat al mansardei și era probabil că multă vreme de-acum înainte nimeni nu va cotrobăi pe-acolo. Iar dacă totuși cineva ar observa ceva, fără îndoială că acel cineva ar crede că are în față o grămadă de vechituri pe care le-ar lua și le-ar arunca fără să bănuiască mai mult. Cei doi își admirară talentul și îndemînarea, apoi coborîră și începură să-și înlăture propriile urme. Totul durase ceva mai mult de un sfert de oră. Îi dădură drumul lui Hearsay și se furișară către BMW-ul cu care ieșiră în alee și se pierdură în noapte.
Cina de la Justine's nu se terminase cînd mașina celor doi McDeere își regăsi locul din parcare. Șoferul pescui din buzunar cheia unui Jaguar cafeniu, proprietatea familiei Kendall Mahan, consilier juridic la firma Bendini, Lambert & Locke. Tehnicienii se instalară în Jaguar. Familia Mahan locuia în centru și, judecînd după schița apartamentului, treaba avea să fie mai ușoară decît fusese la McDeere.


În Bendini Building, la etajul al cincilea, Marcus privea cu atenție panoul pe care sclipeau intermitent tot felul de luminițe. Aștepta un semnal din East Meadowbrook numărul 1231. Petrecerea se terminase în urmă cu o jumătate de oră și era timpul să asculte. O luminiță galbenă îi atrase atenția și Marcus își puse căștile la urechi, apăsă butonul de înregistrare și începu să aștepte. O luminiță verde clipea lîngă poziția McD6. Aha, asta era pe peretele dormitorului! Semnalele erau clare, vocile, la început mai slabe, deveniră și ele foarte limpezi. Marcus mări volumul și se puse pe ascultat.
― Jill Mahan e o cățea afurisită, spunea femeia, adică doamna McDeere. Cu cît bea mai mult, cu atît devenea mai a dracului.
― Mi se pare că are ceva sînge albastru sau cam aÈ™a ceva, replică domnul McDeere.
― Bărbasu' e OK, da' ea e o jigodie.
― Auzi, mi se pare că te-ai ameÈ›it.
― Aproape. Și să È™tii că sînt gata să fac dragoste pe viață È™i pe moarte.
Marcus mări volumul și se aplecă spre luminițele care clipeau.
― Dezbracă-te! ceru imperativ doamna McDeere.
― N-am mai făcut chestia asta cam de multiÈ™or, remarcă domnul McDeere.
Marcus se ridică și examina, ezitînd, butoanele și becurile.
― Ei, È™i a cui e vina?
― Las' că n-am uitat încă procedura! EÈ™ti foarte frumoasă.
― Da? Treci în pat!
Marcus răsuci la maximum butonul pe care era scris VOLUM. Privea luminițele zîmbind și răsuflînd din greu. Îi erau dragi angajații ăștia, proaspăt veniți de pe băncile școlii, plini de energie și de visuri frumoase. Ascultă zîmbind sunetele care îi parveneau din dormitorul familiei McDeere. În cele din urmă, închise ochii, urmărind în gînd cum cei doi făceau dragoste.



9

"Criza Capps" se rezolvă înainte de a ajunge la dezastru în mai puÈ›in de două săptămîni, graÈ›ie unei serii de zile de optsprezece ore de lucru cotidian, facturate de cel mai proaspăt membru al firmei, Mitchell McDeere. Și culmea, acesta, care nici măcar nu-È™i dăduse examenul de barou, era atît de ocupat cu practica avocățească, încît nici nu-È™i mai găsea timp pentru examen. ÃŽn luna iulie, tînărul facturase cincizeci È™i nouă de ore pe săptămînă în medie ― un adevărat record pentru unul care nici nu era încă atestat oficial ca avocat. La È™edinÈ›a lunară a asociaÈ›ilor, Avery, plin de mîndrie, îi informă pe colegii lui că treaba făcută de McDeere era minunată pentru un începător. Datorită lui McDeere, spuse Avery, afacerea Capps se încheiase cu trei zile înainte de termen. Numai documentaÈ›ia acestei afaceri număra patru sute de pagini perfecte, puricate, redactate È™i adăugite de McDeere. MulÈ›umită aceluiaÈ™i McDeere, afacerea Koker ― Hanks se va încheia È™i ea în mai puÈ›in de o lună. Și firma avea să mai cîștige aproape un sfert de milion! McDeere era pur È™i simplu o maÈ™ină perfectă, încheie Avery, foarte satisfăcut.
ÃŽn schimb, Oliver Lambert își exprimă îngrijorarea în legătură cu activitatea de studiu a numitului McDeere. Mai avea vreo trei săptămîni pînă la examen È™i era evident pentru toată lumea că el nu se pregătea. Mai mult de jumătate din È™edinÈ›ele lui recapitulative fuseseră amînate în iulie È™i în jurnalul de bord nu menÈ›ionase decît vreo douăzeci de ore de studia Avery le spuse să nu-È™i facă griji ― "băiatul lui" avea să fie gata la timp cu totul.
Cu două săptămîni înainte de examen, Mitch găsi și el de cuviință să se plîngă. În timpul unui dejun la Manhattan Club, el îi explică lui Avery că s-ar putea să pice la examen și că avea nevoie de timp pentru studiu. De foarte mult timp. Da, spuse el, putea să înghesuie toată materia în două săptămîni și să ia examenul la mustață, dar pentru asta trebuia să fie lăsat în pace. Gata cu termenele limită! Gata cu urgențele! Gata cu munca de noapte! Mitch ținu o adevărată pledoarie pe care Avery o ascultă spășit. Îi prezentă scuze și-i promise că, în următoarele două săptămîni, îl va ignora complet. Mitch se mulțumi și cu atît.


ÃŽn prima zi din august, era convocată o reuniune generală în biblioteca principală de la etajul întîi. Acolo era sala de È™edinÈ›e cea mai spaÈ›ioasă din cele patru biblioteci È™i sala de festivități. O parte dintre avocaÈ›i se aÈ™ezaseră deja pe scaune, în jurul anticei mese din lemn de cireÈ™. CeilalÈ›i stăteau în picioare, sprijiniÈ›i de rafturile pline cu tomuri de legi; erau niÈ™te cărÈ›i grele, îmbrăcate în piele de viÈ›el ― nimeni nu le mai deschidea de ani de zile. ÃŽn încăperea vastă se aflau toÈ›i angajaÈ›ii firmei ― chiar È™i Nathan Locke care sosise printre ultimii È™i rămăsese în picioare, lîngă ușă. Nu vorbea cu nimeni È™i nimeni nu-l privea. Din cînd în cînd, Mitch strecura o privire către Ochi Negri. Atmosfera era sumbră. Nici un zîmbet, nici o privire veselă.
Beth Kozinski și Laura Hodge intrară în sală, conduse de Oliver Lambert. Li se oferiră două locuri în fața peretelui pe care erau atîrnate două portrete acoperite cu pînză. Cele două femei se țineau de mînă și încercau să zîmbească. Lambert stătea în picioare, cu spatele la perete și cu fața la adunare. Vorbea cu blîndețe, frumoasa lui voce de bariton fiind încărcată de simpatie și compasiune. La început vorbi aproape în șoaptă, dar dicția lui perfectă făcea să răsune foarte limpede fiecare silabă în întreaga încăpere. Le privea pe cele două tinere văduve și vorbea despre tristețea tuturor membrilor firmei, despre grija pe care o vor avea întotdeauna cu toții de ele și de familiile lor. Și iar, despre Marty și Joe, despre primii lor ani la firmă, despre cît de buni și importanți fuseseră pentru Bendini, Lambert & Locke, despre imensul gol lăsat prin plecarea lor prematură. Vorbi și despre marea dragoste și desăvîrșitul lor devotament pentru familiile lor.
Lambert era elocvent. Vorbea în proză, fără să-și fi schițat discursul în prealabil. Cele două văduve plîngeau încetișor. Din cînd în cînd, își ștergeau lacrimile. Lamar Quin și Doug Turney, colegii cei mai apropiați ai celor doi dispăruți, începuseră și ei să-și sufle nasul și să-și șteargă ochii.
Lambert ajunse la concluzia că a spus tot ce trebuia spus și se opri. Dezveli apoi portretul lui Martin Kozinski, ceea ce produse o mare emoție în rîndurile asistenței. Lacrimile se vedeau pe tot mai multe fețe. Lambert anunță că va fi creată o bursă cu numele celui dispărut, la Facultatea de Drept din Chicago. Firma va deschide conturi la bancă pentru educația copiilor lui Marty și nu va uita familia Kozinski în nici o ocazie. Beth își mușcă buzele, dar tot ce reuși fu să plîngă și mai tare. Avocații duri și chițibușari ai firmei Bendini, acești nemiloși ași ai baroului, își înghițeau toți cu greutate lacrimile care le împînzeau privirile, ferindu-se să se uite unul la altul. Singur Nathan Locke nu părea cîtuși de puțin mișcat. Privea țintă peretele cu pricina și părea că ignoră întreaga ceremonie.
Urmă portretul lui Joe Hodge, o biografie similară, o bursă asemănătoare È™i aceleaÈ™i conturi pentru copiii defunctului. Mitch auzise zvonul că, patru luni înainte de a muri, Hodge încheiase o asigurare în caz de deces de două milioane de dolari. ÃŽn clipa în care discursurile funebre se apropiau de sfîrÈ™it, Nathan Locke dispăru pe uÈ™a de care stătuse rezemat. CeilalÈ›i le înconjurară pe cele două femei, îmbrățișîndu-le È™i spunîndu-le cuvinte de îmbărbătare. Mitch nu-i cunoscuse pe cei doi, aÈ™a că socoti că nu prea avea ce să spună. Se apropie de perete È™i privi portretele cu atenÈ›ie. Erau cinci în total, dar cele trei anterioare erau mai mici, deÈ™i realizate în acelaÈ™i stil demn È™i distins. Privirea i se opri asupra femeii. Pe plăcuÈ›a metalică stătea scris: Alice Knauss, 1948 ―1977.
― Ea a fost o eroare, îi È™opti de la spate Avery care se apropiase de "repartizatul" lui.
― Cum adică?
― Tipicul avocat-femelă. A venit aici de la Harvard ca È™efă de promoÈ›ie È™i de la început ne căuta rîcă la toÈ›i, tocmai pentru că era femeie. După părerea ei, toÈ›i bărbaÈ›ii din lume sînt misogini, iar misiunea ei în viață era nici mai mult nici mai puÈ›in decît abolirea discriminării sexuale. O cățea împuÈ›ită. Nici È™ase luni nu i-au trebuit să ne facă pe toÈ›i să vomităm cînd o vedeam, dar nu puteam să scăpăm de ea. Nu-È›i mai spun că a obligat practic pe doi asociaÈ›i să se retragă mult înainte de termen È™i că Milligan încă mai dă vina pe ea pentru infarctul pe care l-a avut. Vezi că tocmai el, Victor Milligan, fusese însărcinat cu păstoritul ei!
― Măcar era o avocată bună?
― Foarte bună, dar era imposibil să-È›i dai seama, în aÈ™a hal de cutră era.
― Și ce s-a întîmplat cu ea?
― Accident de maÈ™ină. Omorîtă de un È™ofer beat. O adevărată tragedie.
― Ea a fost prima femeie angajată la firmă?
― Da, da' È™i ultima, în fine, dacă nu ne dă cineva în judecată.
Mitch arătă cu capul spre celălalt portret.
― Ãsta cine e?
― Robert Lamm. Am fost prieten cu el. Făcuse dreptul la Emory, în Atlanta. Era cu trei ani înaintea mea.
― Și lui ce i s-a întîmplat?
― Nu È™tie nimeni. Era un vînător pasionat. Þin minte că într-o iarnă am fost împreună la elani, în Wyoming. ÃŽn fine, tipul s-a dus la vînătoare de căprioare în Arkansas È™i a dispărut. L-au găsit după o lună, prăbuÈ™it într-o viroagă, cu o gaură în cap. S-au făcut diferite speculaÈ›ii, vezi-doamne, împuÈ™cătura fusese trasă de la mare distanță, cu o carabină puternică È™i aÈ™a mai departe. A fost, probabil, un accident È™i n-o să È™tim niciodată adevărul. Eu, unul, nu pricep cine È™i de ce ar fi dorit moartea lui Bobby Lamm.
Ultimul portret era cel al lui John Mickel, 1950 ―1984.
― Dar el? întrebă Mitch în È™oaptă.
― Povestea lui e cea mai dramatică din toate. Tipul nu era un om puternic È™i stresul i-a venit de hac. Bea ca un burete È™i, încetul cu încetul, a început să se È™i drogheze. Pe urmă l-a lăsat nevasta È™i a mai urmat È™i un divorÈ› urît de tot. Firma a fost pusă într-o situaÈ›ie foarte neplăcută. Iar omul, după zece ani de lucru, a început să se teamă că nu va mai ajunge asociat. Și uite aÈ™a, s-a apucat vîrtos de băut. Noi am cheltuit o groază de bani pe tratamente È™i pe restul, da' n-am reuÈ™it să-l scoatem la lumină. Pe urmă depresia È™i sinuciderea. A scris o scrisoare de È™apte pagini cu explicaÈ›ii amănunÈ›ite È™i È™i-a zburat creierii.
― Cred că a fost îngrozitor.
― Să È™tii că aÈ™a a È™i fost.
― Și unde l-au găsit?
Avery își drese glasul și aruncă o privire împrejur.
― Păi, în biroul tău.
― Ce?!
― Da, da' au făcut curățenie mare.
― GlumeÈ™ti?
― Nu, vorbesc foarte serios. LiniÈ™teÈ™te-te, Mitch, totul s-a întîmplat cu ani în urmă! Biroul n-a mai fost folosit de-atunci. ÃŽÈ›i spun că totul e OK.
Mitch rămăsese fără glas.
― Ascultă, nu eÈ™ti superstiÈ›ios, nu-i aÈ™a? întrebă Avery cu o grimasă batjocoritoare.
― BineînÈ›eles că nu.
― Mă rog, cred că nu am greÈ™it că È›i-am spus, deÈ™i noi nu prea vorbim despre asta.
― Ascultă, crezi că pot să mă mut în alt birou?
― Sigur că da. E suficient să pici examenul de barou È™i te ducem la subsol, în birourile personalului auxiliar.
― Dacă-l pic, o să fie din pricina ta.
― Da, da' n-ai să-l pici, nu-i aÈ™a?
― Dacă ai putut tu să-l iei, o să pot È™i eu.


Între cinci și șapte dimineața, Bendini Building era un edificiu gol și liniștit. Nathan Locke sosise ca de obicei la șase, se dusese direct în biroul lui și încuiase ușa. Pe la șapte, începuseră să apară și ceilalți angajați, așa că se auzeau voci și rîsete. Pe la șapte și jumătate erau toți în păr și un grup de secretare își făcu apariția. La opt, culoarele erau pline de lume și, ca de obicei, un aer haotic domnea în întreaga clădire. Era foarte greu să te concentrezi în vreo privință. Toată lumea întrerupea pe toată lumea, conform unei vechi rutine. Telefoanele sunau fără pauză. La nouă, avocații, personalul auxiliar, funcționarii de la ghișee și secretarele erau prezenți sau, în orice caz, se știa exact unde sînt.
Mitch prețuia mult singurătatea și liniștea primelor ore ale dimineții, așa că își dăduse ceasul cu treizeci de minute înainte și-l trezea acum pe Dutch la cinci, în loc de cinci și jumătate. Luase obiceiul de a-și pregăti două recipiente mari de cafea și de a hoinări pe culoarele întunecate, aprinzînd luminile și inspectînd clădirea. Uneori, în diminețile senine, stătea la fereastra biroului lui Lamar, urmărind răsăritul soarelui, deasupra uriașului și puternicului Mississippi. Număra șlepurile frumos aliniate în urma remorcherelor care despicau încet apele maiestuoase ale fluviului. Urmărea traficul lent de pe podul din depărtare. Dar aceste clipe de răgaz erau foarte scurte; Mitch nu pierdea timpul. Dicta scrisori, informări, rapoarte, rezumate, memorii și sute de alte documente pe care Nina le bătea la mașină și Avery le revedea. În același timp, înghițea pe nerăsuflate materia pentru examenul de barou.
ÃŽn dimineaÈ›a care urmă ceremoniei dedicate memoriei celor doi avocaÈ›i decedaÈ›i, Mitch se trezi că, în timp ce căuta un tratat de drept în biblioteca cea mare de la etajul al patrulea, ochii i se pironiră asupra celor cinci portrete. Se apropie de ele È™i le privi cu mare atenÈ›ie, amintindu-È™i tot ce-i spusese Avery. Cinci avocaÈ›i morÈ›i în ultimii douăzeci de ani ― mda, era un loc de muncă periculos. ÃŽÈ™i notă într-o agendă numele È™i anii în care muriseră cei cinci. Ceasul arăta cinci È™i treizeci de minute. Pe culoar se auzi o miÈ™care È™i Mitch se întoarse brusc. ÃŽn întuneric se decupa silueta lui Locke. Acesta îl urmărea cu privirile lui de gheață neagră. Păși în încăpere È™i-l întrebă rece:
― Ce faci aici?
Mitch se căzni să zîmbească:
― Bună dimineaÈ›a. ÃŽntîmplător, studiam pentru examen.
Locke aruncă o privire scurtă spre perete și apoi îl fixă cu o privire inchizitorială.
― ÃŽnÈ›eleg. De ce te interesează atît de mult portretele astea?
― Curiozitate. Mă gîndeam că firma È™i-a avut partea ei de tragedie pe lumea asta.
― Oamenii aceÈ™tia sînt morÈ›i. Adevărata tragedie se va întîmpla dacă nu iei examenul de barou.
― Ei bine, eu am intenÈ›ia să-l iau.
― Da?! Află că eu am auzit altceva: toÈ›i sînt îngrijoraÈ›i de felul în care studiezi, mai bine zis, de felul în care nu studiezi.
― Facturile mele excesive nu-i îngrijorează?
― Nu face pe deÈ™teptu' cu mine! Þi s-a spus de o mie de ori că examenul are prioritate absolută. Nu avem nevoie de un angajat fără licență de liberă practică.
Mitch se gîndi la cel puțin o duzină de replici ironice sau caustice, dar renunță. Locke se întoarse pe călcîie și dispăru. După ce închise ușa propriului său birou, Mitch ascunse cu grijă într-un sertar numele și datele pe care le scrisese și se apucă să conspecteze o lucrare recapitulativă de drept constituțional.



10

ÃŽn prima săptămînă de după examen, Mitch ezita dacă să se ducă la serviciu sau să stea acasă, aÈ™a că își petrecu dimineaÈ›a în grădină, săpînd straturile de flori È™i aÈ™teptînd. Aranjatul casei luase sfîrÈ™it È™i, bineînÈ›eles, primii oaspeÈ›i aveau să fie părinÈ›ii lui Abby. Ea frecase È™i curățase fiecare colÈ›iÈ™or È™i acum era momentul să-i invite. ÃŽi promisese lui Mitch că nu vor sta decît vreo trei ceasuri, iar el îi promisese că va fi cît va putea de politicos. El spălase È™i lustruise ambele maÈ™ini ― mai cumpăraseră una între timp ― È™i acum acestea străluceau în soare de parcă abia ar fi fost scoase din vitrină. Peluza fusese tăiată È™i periată de un puÈ™ti de pe stradă. Timp de o lună, domnul Rice, vecinul, stropise cu îngrășăminte È™i iarba era deasă, moale È™i uniformă, ca peluza unui teren de golf.
Socrii îi sosiră pe la prînz È™i Mitch se văzu nevoit să părăsească locul lui strategic fără nici o tragere de inimă, de altfel. Le ieÈ™i în întîmpinare zîmbind, dar imediat se scuză È™i se duse să-È™i schimbe hainele. ÃŽÈ™i dăduse imediat seama că cei doi nu se simÈ›eau în largul lor; acest lucru îi făcea mare plăcere. Stătu multă vreme la baie, timp în care Abby le arăta părinÈ›ilor ei fiecare centimetru pătrat de tapet È™i fiecare bucată de mobilă. Bătrînii Sutherland erau totdeauna impresionaÈ›i de astfel de lucruri. De lucruri fără importanță. Nu-i preocupau decît obiectele deÈ›inute sau nu de alÈ›ii. El era preÈ™edintele unei mici bănci care agoniza de cel puÈ›in zece ani. Ea nu lucra ― ar fi fost sub demnitatea ei! ― aÈ™a că-È™i petrecuse cea mai mare parte a existenÈ›ei încercînd să promoveze social într-un orășel în care nimeni nu reuÈ™ea să păcălească pe nimeni. ÃŽÈ™i făcuse un arbore genealogic din care reieÈ™ea că se trage din familia regală a unei mici țări europene È™i cu asta reuÈ™ise să-i impresioneze pe oamenii care trudeau la minele de cărbuni din Danesboro, Kentucky. Cu atîta sînge albastru în vine, fusese de datoria ei să nu facă altceva decît să bea ceai, să joace bridge È™i să activeze neobosit la Clubul Prietenilor Grădinii. Vorbea mereu È™i fără încetare despre banii soÈ›ului ei È™i nu obosea niciodată cînd era vorba de a-i critica pe cei mai puÈ›in norocoÈ™i în viață. El era un tip scorÈ›os, care tresărea la lătratul consoartei È™i care trăia cu spaima de a nu o înfuria. Formau o echipă sudată È™i, ca niÈ™te adevăraÈ›i parveniÈ›i, o antrenaseră pe fiica lor de la cea mai fragedă vîrstă: trebuia să fie cea mai bună, să fie prima în toate domeniile È™i, în special, trebuia să se mărite foarte bine. Iată însă că fiica lor se răzvrătise È™i se căsătorise cu un tînăr sărac, avînd drept familie o mamă nebună È™i un frate criminal.
― Ei bine, Mitch, aveÈ›i o casă foarte drăguță, începu domnul Sutherland cînd se aflau deja la masă.
Era un efort de a sparge gheața.
― MulÈ›umesc.
Nimic altceva. MulÈ›umesc È™i atît. Mitch își îndrepta atenÈ›ia asupra conÈ›inutului farfuriei. Nu, n-aveau să-l vadă zîmbind în timpul prînzului. Cu cît vorbea el mai puÈ›in, cu atît se simÈ›eau ei mai stînjeniÈ›i. De fapt, Mitch asta È™i dorea, să-i vadă bîlbîindu-se, să-i vadă cum se foiesc pe scaune, să-i facă să se simtă vinovaÈ›i, să-È™i dea seama că judecaseră greÈ™it. Să asude È™i să sîngereze! Ei nu vruseseră să vină la nuntă ― ei aruncaseră primii cu pietre, nu el.
― Da, într-adevăr, totul este atît de frumos, completă mama lui Abby, adresîndu-se È™i ea ginerelui ei.
― MulÈ›umesc.
― Și nouă ne place totul foarte mult, mamă, zise Abby.
Conversația continua pe tema casei, dar fără participarea bărbaților. Femeile vorbeau și iar vorbeau despre gustul și talentul specialistei în design; Abby încerca cu disperare să acopere golurile jenante care, totuși, se iveau uneori. Spunea tot ce-i trecea prin minte. Lui Mitch aproape că-i părea rău pentru ea, dar se încăpățîna să privească numai în farfurie. Da, tensiunea din aer ar fi putut fi despicată cu un cuțit, ceea ce lui Mitch îi convenea de minune.
― AÈ™adar, È›i-ai găsit o slujbă, o întrebă pe Abby mama ei.
― Da, încep de luni într-o săptămînă. Preiau clasa a treia la Școala Episcopală "St. Andrew".
― ÃŽn învățămînt sînt cele mai mici lefuri, trînti tatăl ei. "Bestie grosolană", gîndi Mitch.
― Dar pe mine nu mă interesează banii, tăticule! UiÈ›i că eu sînt institutoare?! Pentru mine asta e cea mai importantă meserie din lume. Dacă aÈ™ fi vrut bani, m-aÈ™ fi dus la medicină.
― Clasa a treia, spuse mama ei, sînt la vîrsta cea mai frumoasă, nu? ÃŽn curînd veÈ›i dori È™i voi să aveÈ›i copii...
"Dacă am avea copii, ăștia ar fi una-două la Memphis", se gîndi Mitch. Să aștepte ei mult și bine! El nu se dădea în vînt după copii. Nu avea nici un nepot, cu excepția, probabil, a acelora necunoscuți, semănați de Ray peste tot pe unde fusese. Nu avea de unde și nici cum să fi învățat să iubească copiii.
― Poate peste cîțiva ani, mamă, răspunse Abby.
"Poate după ce muriți voi doi" completă Mitch mereu în sinea lui.
― Și tu vrei copii, nu-i aÈ™a, Mitch? i se adresă soacră-sa.
― Poate, peste cîțiva ani.
Domnul Sutherland își împinse farfuria și-și aprinse o țigară. Mitch și Abby discutaseră despre fumat de nenumărate ori în ultimele zile. Mitch voia să le interzică cu desăvîrșire să fumeze în casă. Discuțiile fuseseră violente și, în final, Abby cîștigase.
― Cum a fost examenul de barou? se interesă socrul său.
"Da, ăsta ar putea să fie un subiect interesant", își spuse Mitch, dar, cu voce tare, nu răspunse decît "istovitor". Se uită la Abby care mesteca nervoasă.
― Și, crezi că l-ai luat?
― Sper.
― Cînd ai să È™tii rezultatul?
― Rezultatul se comunică după patru ― È™ase săptămîni.
― Aha, È™i cît a durat?
― Patru zile.
― De cînd ne-am mutat aici, n-a făcut altceva decît a lucrat È™i a învățat. Nu prea l-am văzut la față în vara asta, zise Abby.
Mitch îi zîmbi. Absențele lui de la domiciliu, repetate și prelungite, erau un subiect dureros, de aceea pe Mitch îl amuza s-o vadă pe Abby prefăcîndu-se că înțelege și trece totul cu vederea.
― Ce se întîmplă dacă nu iei examenul? continuă interogatoriul domnul Sutherland.
― Nu È™tiu, nu m-am gîndit la varianta asta.
― Da' dacă-l iei, îți măresc salariul?
Mitch promisese să fie amabil, dar îi venea din ce în ce mai greu să-și țină promisiunea.
― Da, o mărire frumoasă È™i, pe deasupra, È™i o primă frumoasă.
― Cîți avocaÈ›i sînt la firmă?
― Patruzeci.
― Dumnezeule! exclamă doamna Sutherland, aprinzîndu-È™i la rîndul ei o È›igară. Nu găseÈ™ti atîția avocaÈ›i în tot È›inutul Dane!
― Și unde este sediul firmei?
― ÃŽn centru.
― Putem să-l vedem È™i noi?
― Poate altă dată. Sîmbăta nu e deschis pentru public. Mitch se distra singur auzindu-È™i răspunsul "pentru public", de parcă ar fi fost un muzeu. Abby simÈ›ea apropierea dezastrului È™i încercă să schimbe subiectul, vorbind despre biserica pe care o aleseseră. Avea patru mii de enoriaÈ™i, o sală de sport È™i o popicărie. Abby cînta în cor È™i le preda puÈ™tilor la Școala Duminicală. Mitch venea È™i el cînd nu era la serviciu, numai că, deocamdată, pînă acum lucrase aproape în fiecare duminică.
― Sînt fericit să constat că È›i-ai găsit o casă pentru suflet, Abby, draga mea, spuse tatăl ei cu cel mai pios accent pe care-l putu găsi. Ani de zile, el fusese cel care condusese rugăciunile în fiecare duminică, la Biserica Metodistă din Danesboro. ÃŽn celelalte È™ase zile ale săptămînii, discret, dar sigur, se ocupase de mîncare, de băutură È™i de femei. Și conversaÈ›ia se poticni iarăși. ÃŽn încăpere domnea o liniÈ™te neplăcută. Bătrînul își aprinse o nouă È›igară. "Dă-i înainte, nu te jena!" bombăni Mitch în sinea lui.
― HaideÈ›i să luăm desertul în grădină, propuse Abby È™i se apucă să facă ordine pe masă.
Cei doi oaspeți îi ridicară în slăvi talentul de grădinar și Mitch acceptă laudele. De fapt, el smulgea niște buruieni cînd și cînd și mai curăța și murdăria lui Hearsay. De restul se ocupase un puști de pe stradă care curățase pomii de uscături, scosese buruienile, tunsese gardul viu și aranjase grădina. Uneori, Mitch stropea peluza, dar, cel mai adesea, îl lăsa pe domnul Rice s-o facă.
Abby aduse prăjiturile cu căpșuni și cafeaua. Acum, îl privea pe Mitch, cerîndu-i ajutor. El se făcu că nu observă.
― Da, e foarte drăguță casa asta, spuse tatăl ei, pentru a treia oară consecutiv, în timp ce examina curtea din spate.
Mitch îi urmărea È™uvoiul gîndurilor, ceea ce nu era prea greu. Bătrînul cîntărise casa È™i cartierul È™i acum curiozitatea îi ajunsese la maximum. "La dracu', cît costă toate astea? ar fi vrut el să întrebe. Cît avans, cît rata lunară, cît ― totul?" Și va continua cu întrebările, pînă cînd va reuÈ™i să le plaseze È™i pe astea care-l rodeau.
― Și locul este foarte frumos, adăugă mama lui Abby.
― Cînd a fost construită casa? întrebă tatăl lui Abby.
Mitch puse farfuria pe masă și își drese glasul: simțea că se apropie momentul.
― Cam acum cincisprezece ani, răspunse el scurt.
― Cîți metri pătraÈ›i?
― Vreo mie, zise Abby nervoasă. Mitch o privi sever: stăpînirea de sine începea să-i dispară.
― E un cartier frumos, repetă doamna Sutherland, ca să-È™i ajute fiica.
― E un credit nou sau ai preluat totul de la cineva? continuă domnul Sutherland să-l interogheze, de parcă ar fi avut în față un tip care ceruse un împrumut, oferind o garanÈ›ie prea subÈ›ire.
― Un credit nou răspunse Mitch, apoi aÈ™teptă. Abby aÈ™tepta È™i ea È™i se ruga. Bătrînul nu mai putea să aÈ™tepte.
― Cît ai plătit-o?
Mitch răsuflă adînc și fu cît pe-aci să-i răspundă "prea mult", dar Abby i-o luă înainte:
― Nu prea mult, tăticule, spuse ea cu siguranță în voce È™i, încruntîndu-È™i sprîncenele, adăugă: Să È™tii că sîntem perfect capabili să avem grijă de banii noÈ™tri fără ajutorul nimănui.
Mitch reuși să zîmbească în timp ce-și mușca limba. Doamna Sutherland se ridică.
― Hai să facem un tur cu maÈ™ina, vreÈ›i? AÈ™ vrea să văd fluviul È™i piramida cea nouă de pe mal. Haidem! Vino, Ha-rold!
Harold ar fi vrut să știe mai multe despre casă, dar ea-l trase cu putere și-l obligă să se scoale de pe scaun.
― E o idee grozavă, făcu Abby.
Se urcară în BMW-ul cel nou și porniră spre fluviu. Abby îi rugă să nu fumeze în mașină. Mitch conducea fără o vorbă.



11

Nina intră grăbită în biroul lui Mitch, cu un vraf de dosare.
― Am nevoie de semnături, îi spuse ea, întinzîndu-i stiloul.
― Ce-s chestiile astea? o întrebă Mitch, începînd să-È™i scrie numele cu conÈ™tiinciozitate în josul fiecărei hîrtii.
― Nu pune întrebări inutile! Ai încredere în mine!
― Am găsit un cuvînt scris greÈ™it în contractul Landmark.
― Calculatorul e de vină, nu eu.
― OK. Anunță să vină să-l repare!
― Pînă la ce oră lucrezi astă-seară?
Mitch verifica documentele înainte de a le semna.
― Nu È™tiu, da' de ce întrebi?
― Pentru că ai un aer obosit. Mai bine te-ai duce acasă pe la zece, zece È™i jumătate, È™i te-ai odihni. Ai început să semeni la ochi cu Nathan Locke.
― Da, eÈ™ti foarte spirituală.
― Vezi că te-a căutat soÈ›ia ta la telefon.
Cînd Mitch termină de semnat, Nina refăcu vraful de hîrtii.
― E ora cinci. Eu plec Oliver Lambert te aÈ™teaptă în biblioteca de la etajul întîi.
― Oliver Lambert!? Mă aÈ™teaptă pe mine!?
― Precum ai auzit. A sunat acum cinci minute, nu mai mult. Zicea că e o chestiune foarte importantă.
Mitch își controla cravata și o porni în goană pe culoar, apoi pe scări în jos și, în cele din urmă, intră foarte degajat în bibliotecă. Lambert, Avery și ceea ce părea să fie majoritatea asociaților firmei îl așteptau așezați în jurul mesei. În picioare, de jur-împrejur, se aflau toți ceilalți angajați. Fotoliul din capul mesei era gol. Atmosfera din încăpere era calmă, solemnă chiar. Nimeni nu zîmbea. Lamar era foarte aproape de Mitch, dar nu se uita la el. Avery avea un aer spășit, jenat. Wally Hudson își răsucea vîrful pantofului și dădea încet din cap.
― Ia loc, Mitch, îl invită Lambert, cu o voce foarte gravă. Avem ceva de discutat cu tine.
În acel moment, Doug Turney închise ușa bibliotecii.
Mitch luă loc și privi în jur, căutînd un semn care să-l liniștească cît de cît. Nu găsi nici unul. Toți se întorseseră și-l priveau cu severitate.
― Ce s-a întîmplat? întrebă el sfios, privind neajutorat către Avery Tolar. Deasupra sprîncenelor i se iviseră mici stropi de sudoare. Inima îi bătea ca un ciocan pneumatic. Răsufla cu mare greutate. Oliver Lambert se sprijini de marginea mesei È™i-È™i scoase ochelarii de la ochi. Se încruntă, ca È™i cînd ceea ce avea să urmeze îl umplea de durere.
― Am primit un telefon de la Nashville, Mitch, È™i am vrut să stăm de vorbă cu tine.
Examenul de barou. Examenul de barou. Examenul de barou. Vasăzică se făcuse de rîs. În sfîrșit, un angajat al firmei Bendini, al ilustrei firme Bendini, reușise să pice la examenul de barou. Îl privi fix pe Avery și-i veni să urle la el: "E numai vina ta!" dar Avery îi evită privirea și-și masa tîmplele, de parcă ar fi avut migrenă. Lambert îi trecu pe toți în revistă și, în final, reveni la McDeere.
― Ne temeam că aÈ™a se va întîmpla, Mitch.
El ar fi vrut să poată vorbi, să le explice că mai merită o șansă, că poate să dea examenul din nou, peste șase luni și că e deja sigur că-l va lua, să le promită, în fine, că nu-i va mai pune niciodată în asemenea situație. O durere ascuțită îi traversă abdomenul.
― Da, domnule, spuse el plin de umilință, desfiinÈ›at. Acum, Lambert se pregătea să dea lovitura de graÈ›ie.
― N-ar trebui ca noi să fim la curent cu aÈ™a ceva, dar uite că tipii din Nashville ne-au spus că ai obÈ›inut... cel mai mare punctaj dintre toÈ›i concurenÈ›ii! Felicitări, domnule consilier!
O explozie de rîsete salută aceste cuvinte. Se strînseră cu toții în jurul lui rîzînd, înghesuindu-se să-i strîngă mîna și să-l bată pe spate. Avery își ștergea fruntea cu o batistă deja udă de transpirație, pe cînd Kendall Mahan, cu un aer triumfător, trînti pe masă trei sticle de șampanie și se apucă să le scoată dopurile. Cu un pahar de plastic plin ochi cu șampanie, Mitch putea și el, în sfîrșit, să respire liniștit. Reuși chiar și performanța de a zîmbi. După ce-și goli paharul, avură grijă să-i umple imediat un al doilea. Oliver Lambert îl luă de umeri cu căldura lui obișnuită și începu să vorbească:
― Mitch, sîntem nespus de mîndri de tine! Și credem că povestea asta cere o mică primă. Uite, am aici, din partea firmei, un cec în valoare de două mii de dolari; e o răsplată pentru realizarea ta care ne bucură pe toÈ›i.
Asistența izbucni în strigăte și fluierături aprobatoare.
― Această primă se adaugă, bineînÈ›eles, la mărirea de salariu pe care È›i-ai cîștigat-o pe merit. Și e o mărire substanÈ›ială, crede-mă!
Alte strigăte și fluierături. Mitch luă cecul fără să-l citească. Oliver Lambert, cu o mînă ridicată, cerea liniște.
― ÃŽn numele firmei, dă-mi voie să-È›i mai ofer ceva!
Lamar Quin îi întinse un pachet înfășurat în hîrtie. Lambert rupse ambalajul și-l aruncă pe masă.
― Este o placă pe care am comandat-o special pentru această zi. Sînt gravate pe ea numele tuturor angajaÈ›ilor noÈ™tri È™i, după cum poÈ›i vedea, Mitchell Y. McDeere figurează la loc de cinste. EmoÈ›ionat È™i jenat, Mitch se ridică È™i primi darul. Culoarea îi revenise în obraji È™i începu să simtă gustul È™ampaniei.
― MulÈ›umesc foarte mult, zise el încetiÈ™or.
Trei zile mai tîrziu, presa din Memphis publica numele avocaților care reușiseră la examenul de barou. Abby tăie articolele ca să le lipească într-un album. Trimise o copie părinților ei și una lui Ray.
Mitch descoperise o cîrciumioară, undeva între Front Street și Riverside Drive, nu departe de biroul lui. Era, de fapt, o bombă întunecoasă, în care aceiași clienți mîncau aceiași hot dogs. Lui Mitch îi plăcea, deoarece se putea ascunde acolo, fără teama că cineva l-ar putea găsi. Și putea să lucreze în timp ce mînca. Acum, că era avocat cu toate diplomele și certificatele posibile, își putea permite să ia un hot dog la dejun și să factureze o sută cincizeci de dolari pe oră.


La o săptămînă după ce numele lui apăruse în ziar, Mitch era singur la o masă ceva mai retrasă în cîrciumioară cu pricina, cu un hot dog în față. Localul era pustiu. Mitch citea un dosar gros cît jumătate de palmă, iar proprietarul cîrciumii, un grec, moțăia la casă. De masa lui se apropie un străin și, cînd se afla la mai puțin de doi pași, desfăcu un pachet de gumă de mestecat, foșnind hîrtia cît mai zgomotos cu putință. În clipa în care se convinse că nimeni nu-i dădea atenție, se așeză cu un aer hotărît la masa lui Mitch. Acesta își ridică privirea și impinse dosarul lîngă paharul cu ceai la gheață.
― Da, pot să-È›i fiu de folos cu ceva? întrebă el.
Străinul aruncă o privire spre tejghea, o alta spre mesele goale și, în sfîrșit, încă una în spate.
― EÈ™ti McDeere, nu-i aÈ™a?
Omul avea un accent foarte pronunÈ›at ― Brooklyn, fără îndoială. Mitch îl studia cu atenÈ›ie: patruzeci de ani, părul tuns scurt, milităreÈ™te, cu un smoc încărunÈ›it căzîndu-i pe frunte. Purta un costum bleumarine, dintr-o stofă cu un procent foarte ridicat de poliester. Cravata lui era o imitaÈ›ie ieftină de mătase. Una peste alta, tipul nu arăta cine-È™tie-ce, cu toate că avea o oarecare simplitate de bun gust. Precum È™i un aer foarte îndrăzneÈ›.
― Da, da' dumneata cine eÈ™ti?
Celălalt scoase din buzunar o insignă.
― Tarrance, Wayne Tarrance, agent FBI, răspunse el, după care, cu sprîncenele ridicate, aÈ™teptă reacÈ›ia lui Mitch.
― PoÈ›i să stai, spuse Mitch.
― Chiar asta am să È™i fac.
― Și ce vrei, să mă percheziÈ›ionezi?
― Nu, nu încă. Deocamdată vreau doar să te cunosc .Þi-am văzut numele în ziar È™i am auzit că eÈ™ti tipul cel nou de la Bendini, Lambert & Locke.
― Nu înÈ›eleg ce anume poate interesa FBI-ul în asta.
― Uite ce e, sîntem cu ochii pe firmă.
Brusc, Mitch pierdu orice urmă de poftă de mîncare. Își împinse farfuria spre mijlocul mesei și trase spre el paharul de ceai.
― Vrei să bei ceva? îl întrebă el pe agent.
― Nu, mulÈ›umesc.
― Și de ce sînteÈ›i cu ochii pe firma Bendini?
Tarrance zîmbi și mai privi o dată spre locul unde grecul dormita liniștit.
― Acum nu pot să-È›i spun de ce. Avem noi motivele noastre, da' n-am venit aici să vorbim despre asta. Am venit doar ca să te cunosc È™i să te avertizez.
― Să mă avertizezi?!
― Da, în privinÈ›a firmei.
― Te ascult.
― Trei chestii. Unu ― să nu ai încredere în nimeni! La ăștia nu e nici măcar unu' în care să poÈ›i avea încredere. Þine minte ce-È›i spun! Ai să vezi mai tîrziu că e important. Foarte important. Doi ― ăștia înregistrează fiecare cuvinÈ›el pe care-l spui acasă, la ei la firmă, peste tot. Cred că ascultă È™i ce spui în maÈ™ină.
Mitch privea și asculta plin de încordare, ceea ce, de fapt, și urmărise Tarrance.
― Și al treilea? întrebă Mitch.
― Al treilea? Al treilea e că banii nu cresc în copaci.
― N-ai vrea să-È›i dezvolÈ›i ideea?
― Nu pot chiar acum. Știi ce? Eu cred că noi doi o să ne împrietenim. Mi-ar place să ai încredere în mine, da' È™tiu că n-o să-mi fie uÈ™or să È›i-o cîștig. AÈ™a că nu vreau să merg prea repede. De întîlnit, nu ne putem întîlni nici la biroul tău, nici la al meu, È™i nici nu putem vorbi la telefon, aÈ™a că am să te caut eu din cînd în cînd. Dar pînă atunci, È›ine minte alea trei chestii pe care È›i le-am spus È™i fii foarte atent!
Tarrance se ridică și-și scoase portvizitul.
― Uite, ai aici cartea mea de vizită. Numărul de telefon de acasă e scris pe spate. ÃŽl foloseÈ™ti numai de la un telefon public. Mitch studie dreptunghiul de carton.
― Și de ce, mă rog, ar trebui să te caut?
― O vreme nu va fi nevoie, da' păstrează-l totuÈ™i.
Mitch puse cartea de vizită în buzunarul cămășii.
― Și mai e ceva, spuse Tarrance. Te-am văzut la înmormîntarea lui Hodge È™i Kozinski. Trist, foarte trist. N-au murit într-un accident.
Spunînd acestea, Tarrance îl privea pe Mitch cu un mic zîmbet.
― Nu înÈ›eleg.
Tarrance o porni spre ușă, spunîndu-i peste umăr:
― Sună-mă mai tîrziu, cîndva. Fii prudent. Nu uita că ăia te ascultă zi È™i noapte.
Puțin după ora patru dimineața, un claxon îl făcu pe Dutch să sară din somn direct în capul oaselor. Înjură cu foc și se duse spre mașina cu farurile aprinse.
― Ce dracu', Mitch, n-ai somn? E ora patru! Ce dracu' cauÈ›i nici la ora asta?
― Iartă-mă, Dutch, da' chiar că n-am somn. Am avut o noapte grea.
Poarta se deschise.


Pînă la șapte și jumătate, Mitch dictase suficiente pagini pentru ca Nina să aibă cu ce se ocupa cel puțin două zile. El constatase că secretara lui era mai puțin țîfnoasă și afurisită cînd avea de lucru. Mitch își propuse ca scop imediat să devină primul membru obișnuit al firmei care să justifice folosirea unei a doua secretare.
La ora opt, Mitch se înființa în biroul lui Lamar și începu să-l aștepte. Se apucă să corecteze un document, bău o cafea și-i spuse secretarei lui Lamar că nu avea nevoie de ea. În sfîrșit, la opt și un sfert, apăru și Lamar în persoană.
― Uite ce e, trebuie să stăm de vorbă, îi spuse Mitch, închizînd uÈ™a în urma lui. Dacă era să-i dea crezare lui Tarrance, încăperea era împînzită de microfoane È™i conversaÈ›ia lor avea să fie înregistrată. De fapt, nici el nu È™tia pe cine să mai creadă.
― Ei, pare să fie ceva serios, observă Lamar.
― Ai auzit vreodată de un tip, Tarrance, Wayne Tarrance?
― Nu.
― FBI.
Lamar închise ochii și mormăi "FBI", scotocind în propria-i memorie.
― Exact, spuse Mitch, FBI. Avea insignă È™i tot tacîmul.
― Unde l-ai întîlnit?
― El m-a găsit pe mine la cîrciuma lui Lansky, pe Union Street. Știa cine sînt È™i È™tia că abia mi-am luat licenÈ›a. Zicea că È™tie totul despre firmă È™i că sînt cu ochii pe noi.
― I-ai spus lui Avery?
― Nu. Numai È›ie. Ascultă, nu È™tiu ce să fac.
Lamar ridică receptorul telefonului.
― Trebuie să-i spunem lui Tolar. Parcă-mi amintesc că s-a mai întîmplat aÈ™a ceva pe-aici.
― Da? Cui? Despre ce e vorba?
Lamar vorbi cu secretara lui Avery Tolar și-i spuse să-i comunice șefului ei că aveau o problemă urgentă. Peste cîte-va clipe, Avery era la celălalt capăt al firului.
― Avem o mică problemă, Avery. Ieri, Mitch a fost agățat de un agent FBI. Mitch e la mine în birou.
Lamar ascultă răspunsul lui Avery și apoi îi spuse lui Mitch:
― Mi-a spus să aÈ™tept puÈ›in ca să-l sune pe Lambert.
― Văd că e treabă serioasă.
― Da, da' tu nu trebuie să-È›i faci griji. Există o explicaÈ›ie. Þi-am spus că aÈ™a ceva s-a mai întîmplat È™i înainte. Lamar duse receptorul la ureche È™i ascultă instrucÈ›iunile, apoi închise telefonul.
― Ne cheamă la Oliver Lambert peste zece minute. Avery Tolar, Royce McKnight, Oliver Lambert, Harold
O'Kane și Nathan Locke îi așteptau. Toți erau foarte nervoși, dar cînd Mitch intră în birou, își dădură osteneala să pară calmi.
― Ia loc, îl invită Nathan Locke cu un zîmbet scurt. Vrem să ne spui tot ce s-a întîmplat.
― Ce-i asta? întrebă Mitch, arătînd spre un magnetofon care trona în mijlocul mesei.
― Nu vrem să pierdem nici un detaliu, răspunse Locke, arătîndu-i cu bărbia un scaun gol.
Mitch se așeză și-l privi ținută pe Ochi Negri, aflat exact vizavi de el. Nimeni nu scotea nici un sunet.
― OK. Tocmai luam prînzul ieri, la Lansky's, de pe Union. Și apare tipul ăsta care se aÈ™ază la masa mea. Știa cum mă cheamă. ÃŽmi arată o insignă È™i zice că el e Wayne Tarrance, agent special FBI. Mă uit la insignă È™i văd că e valabilă, îmi zice că vrea să ne întîlnim pentru că o să ne împrietenim. Mă avertizează să nu am încredere în nimeni, că FBI-ul e cu ochii pe firma asta. ÃŽl întreb de ce, da' el pretinde că n-are timp să-mi explice acum È™i că o să-mi spună totul altă dată. Eu nu È™tiu ce să spun, aÈ™a că-l ascult pe el. Și el îi dă înainte că o să mă contacteze mai încolo. Se ridică să plece È™i-mi spune peste umăr că m-a văzut la înmormîntare ― aÈ™a că mă anunță È™i că moartea lui Hodge È™i cea a lui Kozinski nu au fost niÈ™te simple accidente. Și pleacă. Totul a durat cel multe cinci minute.
Ochii Negri îl fixau pe Mitch, sorbindu-i parcă fiecare cuvînt.
― L-ai mai văzut vreodată înainte pe omul acesta?
― Nu, niciodată.
― Cui ai mai povestit toate astea?
― Doar lui Lamar. I-am spus imediat ce a ajuns aici, azi-dimineață.
― Dar soÈ›iei tale?
― Nu.
― Þi-a lăsat un număr de telefon?
― Nu.
― Vreau să È™tiu fiecare silabă pe care aÈ›i spus-o, tu È™i el, ceru Nathan Locke.
― Am spus tot ce mi-am amintit ― nu pot reda textual.
― EÈ™ti sigur?
― StaÈ›i să mă gîndesc puÈ›in. "Nu le spun tot, mai păstrez ceva È™i pentru mine", își spuse el în gînd, privindu-l pe Locke È™i dîndu-È™i seama că acesta bănuia mult mai multe. Ah, zicea că mi-a văzut numele în ziar È™i că È™tia că eu sînt angajatul cel nou al firmei. Asta-i tot. V-am spus chiar tot. A fost o conversaÈ›ie foarte scurtă.
― ÃŽncearcă să-È›i aminteÈ™ti absolut tot, insistă Locke.
― L-am întrebat dacă vrea È™i el niÈ™te ceai, dar m-a refuzat.
Magnetofonul fu oprit. Cei de față păreau ceva mai relaxați. Locke se îndreptă spre fereastră.
― Mitch, de cîțiva ani încoace, avem probleme cu FBI-ul È™i cu Serviciul de Venituri Interne. Unii dintre clienÈ›ii noÈ™tri, oameni foarte bogaÈ›i, de altfel, milionari care fac È™i cheltuiesc milioane, au pretenÈ›ia să plătească taxe È™i impozite cît mai mici, dacă se poate chiar deloc. AÈ™a că ne plătesc pe noi ca să poată evita taxele în modul cel mai legal cu putință. Noi avem reputaÈ›ia de a fi extrem de agresivi È™i nu ne deranjează să ne asumăm riscuri, dacă aÈ™a cer clienÈ›ii. Printre ei sînt oameni de afaceri, adevăraÈ›i rechini care înÈ›eleg ce înseamnă riscul È™i ne plătesc gras de tot "imaginaÈ›ia profesională creatoare". Serviciul de Venituri Interne ne atacă pe unde poate ― ne batem cu ei pe tema taxelor de cel puÈ›in douăzeci de ani. Ei nu ne simpatizează pe noi, noi nu-i simpatizăm pe ei. BineînÈ›eles, am avut È™i clienÈ›i pe care nu-i dădea afară din casă etica, aÈ™a că urmarea a fost că i-a anchetat FBI-ul. Ei bine, de trei ani încoace, FBI-ul ne hărÈ›uieÈ™te È™i pe noi. ÃŽn ceea ce-l priveÈ™te pe Tarrance, el e un începător care încearcă să-È™i facă un nume. E aici de mai puÈ›in de un an È™i deja ne stă ca un ghimpe în talpă. Să nu mai vorbeÈ™ti cu el de-acum încolo! Probabil că el a înregistrat ieri tot ce-aÈ›i vorbit. Da, să È™tii că e un tip periculos, extrem de periculos! Nu joacă cinstit, de fapt nici un federal nu joacă cinstit, de asta te vei convinge singur.
― Cîți dintre clienÈ›ii de care mi-aÈ›i vorbit au fost condamnaÈ›i?
― Nici măcar unul singur! Iar în ceea ce ne priveÈ™te, noi am cîștigat totdeauna litigiile cu Serviciul de Venituri Interne.
― Dar povestea cu Hodge È™i Kozinski?
― Bună întrebare, interveni Oliver Lambert. De fapt, noi nu È™tim ce s-a întîmplat acolo. La început, părea să fi fost un simplu accident, dar nu puteam fi siguri. Știi, împreună cu Marty È™i Joe se mai afla un tip, un indigen din insulă. El era căpitanul vasului È™i supraveghea È™i scufundările. Acum însă, autoritățile locale ne spun că tot el era È™i o verigă importantă dintr-o reÈ›ea de traficanÈ›i de droguri cu baza în Jamaica È™i că, probabil, È›inta exploziei era el. Tipul e mort, bineînÈ›eles.
― Cred că nu vom È™ti adevărul niciodată, adăugă Royce McKnight. PoliÈ›iÈ™tii din insulă nu sînt prea subtili. ÃŽn ceea ce ne priveÈ™te, noi vom proteja familiile celor dispăruÈ›i È™i considerăm că totul a fost un accident. Sincer să fiu, nici nu prea È™tiu cum am putea lua lucrurile altfel.
― Ascultă, Mitch, să nu sufli nici o vorbă despre povestea asta, îi atrase atenÈ›ia Locke. FereÈ™te-te de Tarrance È™i,
dacă te mai contactează vreodată, anunță-ne imediat. Ai priceput?
― Da, domnule!
― Nu-i spune nimic soÈ›iei tale! adăugă Avery.
Mitch dădu din cap, semn că înțelesese, iar Oliver Lambert își regăsi expresia de bunic zîmbitor și afectuos.
― Mitch, îmi dau seama că toate acestea par de-a dreptul înspăimîntătoare, dar noi ne-am obiÈ™nuit cu ele, spuse el, jucîndu-se cu ochelarii pe care-i dăduse jos de pe nas. De povestea asta ne ocupăm noi, te rog să ai încredere! Nouă nu ne e teamă nici de Tarrance, nici de FBI, nici de Serviciul de Venituri Interne. Nouă nu ne e teamă de nimeni, pentru că È™tim că nu am făcut nimic rău. Anthony Bendini a ridicat firma numai prin muncă îndîrjită, prin talent È™i printr-o etică profesională fără nici un compromis. Și aceste principii le avem cu toÈ›ii în sînge. Da, unii dintre clienÈ›ii noÈ™tri sînt departe de a fi fost niÈ™te sfinÈ›i, dar avocatul nu-i dictează clientului ce morală să adopte. Nu vrem ca tu să-È›i faci griji în legătură cu povestea asta ― e foarte, foarte periculos acest Tarrance. Dacă-i dai apă la moară, devine din ce în ce mai îndrăzneÈ› È™i poate ajunge o adevărată pacoste. Locke îl împunse pe Mitch cu un deget strîmb.
― Orice contact pe care-l vei mai avea de-aici încolo cu Tarrance îți pune în pericol viitorul la firma noastră. Să nu spui că n-ai fost avertizat!
― Ah, înÈ›eleg.
― ÃŽnÈ›elege, adăugă È™i Avery pe care Locke îl privea cu un aer sever.
― Ei bine, spuse Oliver Lambert, asta-i tot. Fii prudent! Mitch È™i Lamar ieÈ™iră din încăpere È™i se îndreptară spre cele mai apropiate scări.
― Cheamă-l pe De Vasher, îi spuse Locke lui Lambert care ridicase deja receptorul.
În mai puțin de două minute, cei doi se aflau în biroul lui De Vasher, unde domnea un talmeș-balmeș incredibil.
― Ai ascultat? întrebă scurt Locke.
― BineînÈ›eles, Nat. Am auzit fiecare cuvînt rostit de băiat. Pot să spun că te-ai descurcat foarte bine. După mine, l-ai speriat atît de tare, că de-acum înainte o să fugă de Tarrance ca de dracu'.
― Și cu Lazarov, cum rămîne?
― Trebuie să-i spun tot. El e È™efu'. Nu putem să ne prefacem că nu s-a întîmplat nimic.
― Și ce crezi că o să facă?
― Ei! Nimic grav! Noi o să-l urmărim pe băiat douăș'patru din douăș'patru! O să-i ascultăm toate convorbirile telefonice! Și o să aÈ™teptăm. Băiatu' n-o să facă nici o miÈ™care, Tarrance o să fie ăla care o să miÈ™te. O să-l agate iar pe băiat, da' de data asta o să fim È™i noi acolo. Tine-l pe băiat cît mai mult aici È™i anunță-mă, dacă se poate, cînd pleacă. ÃŽn fine, eu unu' nu cred că dracu' e chiar atît de negru.
― Da' de ce să-l fi ales pe McDeere?! se întrebă Locke cu voce tare.
― Păi, eu unu cred că e o nouă strategie. Kozinski È™i Hodge s-au dus ei la Tarrance, È›i-aduci aminte? Ei, È™i poate că au ciripit mai mult decît ne-am închipuit noi! ÃŽn fine, nu È™tiu, poate că-È™i imaginează că McDeere e cel mai vulnerabil: un boboc abia ieÈ™it din facultate, burduÈ™it de idealuri nobile È™i de etică, precum prietenul nostru aici de față, Ollie-cel-etic. Ai fost bun, Ollie, foarte bun, p-onoarea mea.
― Ia mai tacă-È›i gura!
De Vasher tăcu și-și mușcă buzele. Îl privi apoi pe Locke.
― Și acum, È™tii care e pasul următor, nu? Tarrance o să insiste È™i idiotul de Lazarov o să sfîrÈ™ească prin a-mi spune să scap de el. Să-l reduc la tăcere. Să-l bag într-un butoi È™i să-i fac vînt în Golf. Și cînd s-o întîmpla chestia asta, voi toÈ›i, onorabilii mei domni, o să ieÈ™iÈ›i la pensie înainte de vreme È™i o să părăsiÈ›i È›ara. ÃŽn mod foarte precipitat.
― Lazarov nu va îndrăzni să comande lichidarea unui agent FBI.
― Pe dracu', nu va îndrăzni. Eu zic că e o mutare nebunească, da' Lazarov e nebun. E un nebun scos din minÈ›i de situaÈ›ia de aici. ÃŽmi dă tot timpul telefon È™i mă pisează cu întrebările lui È™i eu îi dau răspunsuri halandala. Cîteodată mă ascultă, cîteodată nici nu se sinchiseÈ™te de ce-i spun, cîteodată mai zice È™i că trebuie să vorbească cu ăia din consiliul de conducere. Da' să È™tiÈ›i că dacă-mi spune că trebuie să-l elimin pe Tarrance, eu îl voi elimina! Să nu spuneÈ›i că nu v-am avertizat!
― Chestia asta îmi provoacă greață, spuse Lambert.
― O fi, Ollie. Vrei tu să-È›i fie greață. Lasă-i tu pe consilierii tăi îmbrăcaÈ›i la patru ace să se tragă de È™ireturi cu Tarrance, să înceapă toÈ›i să ciripească È™i o să-È›i fie o greață de n-ai s-o poÈ›i duce! Și-acu', băieÈ›i, vă sugerez să-l È›ineÈ›i pe McDeere atît de ocupat, încît să n-aibă timp nici măcar să se gîndească la unchiu' Tarrance.
― Doamne, De Vasher, dar băiatul lucrează È™i aÈ™a cîte douăsprezece ore pe zi! A plecat ca din puÈ™că È™i nu încetineÈ™te ritmul deloc.
― Uite ce zic eu, fii cu ochii pe el! Spune-i lui Lamar Quin să se împrietenească cu el strîns de tot, fiindcă dacă McDeere are ceva pe suflet, la el o să se ducă să-È™i verse sacu'.
― Da, o idee bună, spuse Locke privindu-l pe Lambert. Hai să stăm de vorbă cu Quin. El e mai apropiat de McDeere È™i poate că reuÈ™eÈ™te să se apropie È™i mai mult.
― BăieÈ›i, interveni De Vasher, McDeere e speriat È™i n-o să facă nici o miÈ™care. Cel puÈ›in nu acum. Dacă Tarrance îl contactează din nou, băiatu' o să facă ce a făcut È™i azi. Se va duce adică întins la Lamar Quin. El singur ne-a arătat în cine are încredere.
― I-a povestit ceva nevesti-si astă-noapte? se interesă Locke.
― Verificăm benzile. Avem atîtea afurisite de microfoane în afurisitul ăsta de oraÈ™, că ne trebuie È™ase computere ca să găsim o înregistrare.
Mitch stătea în biroul lui Lamar privind pe fereastră și vorbea lent, alegîndu-și cuvintele cu grijă. Dacă Tarrance avea dreptate, tot ceea ce spunea el era înregistrat.
― Ei, te simÈ›i mai bine? îl întrebă Lamar.
― Da, cred că da. Ceea ce mi-au spus are o logică limpede.
― S-a mai întîmplat È™i altă dată, aÈ™a cum spunea È™i Locke.
― Cu cine? Cine a mai fost contactat?
― Asta n-aÈ™ putea să-È›i spun. Pur È™i simplu nu-mi amintesc. Mi se pare că a fost o chestie, acum vreo trei ani.
― Da' nu-È›i aminteÈ™ti cu cine a fost chestia aia?
― Nu È™i nu înÈ›eleg de ce È›i se pare atît de important să È™tii cine a fost implicat.
― Pur È™i simplu vreau să È™tiu. Vreau să È™tiu pentru că, de fapt, nu înÈ›eleg de ce m-a ales pe mine, cel mai nou aici, omul care È™tie cel mai puÈ›in despre afacerile firmei È™i despre clienÈ›ii ei. De ce tocmai eu?!
― Habar n-am, Mitch. Eu atît îți spun: fă exact ceea ce Locke È›i-a spus să faci! Și încearcă să-l uiÈ›i pe tipul ăla È™i, dacă mai apare, fereÈ™te-te de el! Oricum, nu eÈ™ti obligat să vorbeÈ™ti cu el dacă nu are mandat. Dacă mai apare, trimite-l la plimbare! E un tip al dracului de periculos.
― Da, cred că ai dreptate, încercă Mitch să zîmbească, în timp ce se îndrepta spre ușă. Rămîne în picioare cina de mîine seară?
― Evident. Kay vrea să facă grătar È™i frigărui, aÈ™a că vom cina afară, lîngă piscină.
― OK! Pe mîine seară.



12

Gardianul îl strigă pe nume, îl percheziționă și apoi îl conduse într-o sală mare, în care un șir lung de cabine erau ocupate de vizitatori care vorbeau sau șopteau cu deținuții printr-un paravan de sită groasă, metalică.
― Paisprezece, strigă gardianul.
Mitch intră în boxa numărul paisprezece și se așeză. Un minut mai tîrziu, își făcu apariția Ray, care se așeză de partea cealaltă. Dacă n-ar fi avut o cicatrice pe frunte și riduri în jurul ochilor, ar fi putut fi luați drept frați gemeni. Aveau amîndoi cam un metru optzeci și cinci, optzeci de kilograme, părul castaniu, ochii mici și albaștri, pomeți proeminenți și maxilare largi. Ei știau din poveștile de familie că aveau ceva sînge indian în vine, dar pigmentul închis se decolorase în cîteva generații care trudiseră în mină, așa că pielea lor nu mai era smeadă.
Mitch nu mai venise la Brushy Mountain de trei ani, de trei ani și trei luni exact. Frații își scriau însă de două ori pe lună și asta de opt ani de zile.
― Ei, cum stai cu franceza? îl întrebă el pe Ray. Testele trecute de acesta în armată puseseră în evidență un talent neobiÈ™nuit pentru limbile străine. Doi ani întregi fusese translator de vietnameză. ÃŽn È™ase luni învățase germana, pe vremea cînd unitatea lui staÈ›ionase în Germania Federală. Spaniola îi luase cam patru ani, dar asta numai pentru că fusese obligat s-o înveÈ›e din cărÈ›ile de la biblioteca închisorii. Ultimul lui proiect lingvistic era franceza.
― Cred că vorbesc curgător. Nu prea am cum să-mi dau seama. N-am cu cine vorbi aici. Ãștia nu fac cursuri de franceză È™i fraÈ›ii sînt unilingvi, aÈ™a că... ÃŽn orice caz, franceza e cea mai frumoasă limbă pe care o È™tiu.
― E uÈ™oară?
― Nu la fel de uÈ™oară ca germana, dar mi-a fost uÈ™or să învăț germana, pentru că am trăit acolo unde o vorbea toată lumea. Știai că cincizeci la sută din limba noastră vine din germană prin engleza veche?
― Nu, habar n-aveam.
― Și totuÈ™i aÈ™a e. Engleza È™i germana sînt veriÈ™oare primare.
― Ei bine, È™i după franceză, ce urmează?
― Poate că italiana. E o limbă romanică, la fel cu franceza, spaniola È™i portugheza. ÃŽn fine, nu È™tiu, poate să mă apuc de rusă sau de greacă. Am citit cîte ceva despre insulele greceÈ™ti. Am de gînd să mă reped acolo, în curînd...
Mitch zîmbi. Ray mai avea de stat la închisoare cel puțin șapte ani, și asta dacă era să fie eliberat pe cuvînt de onoare.
― Crezi că glumesc, nu? Ai să vezi că-mi iau zborul de-aici È™i nu peste mult timp.
― Ce planuri ai?
― Nu pot să-È›i spun, dar pun eu ceva la cale.
― Ray, nu face asta, te rog!
― O să am nevoie de ajutor din afară È™i de ceva bani ca să ies din È›ară. Mi-ar ajunge cam o mie de dolari. PoÈ›i să te ocupi de chestia asta, nu-i aÈ™a? Oricum, tu nu vei fi implicat.
― Nu sîntem ascultaÈ›i?
― Ba da, uneori.
― Păi atunci, hai să vorbim despre altceva!
― Bine. Spune-mi ce mai face Abby.
― Abby e bine.
― Unde e acum?
― La biserică. A vrut să vină, dar i-am spus că nu va putea să te vadă.
― Da, È™i eu aÈ™ fi vrut s-o văd.
― ÃŽmi pare rău.
― Am înÈ›eles din scrisori că o duceÈ›i foarte bine. Casă nouă, maÈ™ini... Nici nu È™tii ce mîndru sînt de tine. EÈ™ti primul McDeere din ultimele două generaÈ›ii care a reuÈ™it să facă ceva valabil în viaÈ›a lui.
― Mama È™i tata au fost foarte buni, Ray, dar nu li s-a oferit nici o ocazie în viaÈ›a lor È™i, pe deasupra, au mai avut È™i ghinion cu carul. Au făcut È™i ei tot ce-au putut, cum au putut mai bine.
Ray zîmbi, privind aiurea.
― Da, cred că ai dreptate. Ai mai vorbit cu mama?
― Da, dar cam demult.
― E tot în Florida?
― Da, cred că da.
Tăcură amîndoi o vreme, privindu-și fiecare mîinile. Se gîndeau la mama lor și cele mai multe gînduri erau dureroase. Ei doi apucaseră și perioade mai bune, pe vremea cînd erau mici și tatăl lor trăia. După moartea soțului ei, mama nu-și mai revenise niciodată și apoi, după moartea lui Rusty, rudele o internaseră într-un sanatoriu.
Ray urmărea cu degetul ochiurile metalice ale plasei care-i despărțea.
― Hai să vorbim despre altceva.
Mitch aprobă din cap. Aveau multe lucruri să-și spună, dar toate țineau de trecut. Trecutul era singurul lor punct comun și era mai bine să-l lase nerăscolit.
― Mi-ai scris că unul dintre foÈ™tii tăi colegi de celulă e detectiv particular în Memphis.
― Da, Eddie Lomax. A fost poliÈ›ist în Memphis cam nouă ani, pînă cînd l-au vîrît la zdup pentru viol.
― Viol?
― Mda. Și a trecut prin momente grele aici. Âștia nu-i văd cu ochi buni pe violatori. Și nici pe poliÈ›iÈ™ti. Pînă să apar eu, aproape că-l omorîseră. Tipul a ieÈ™it de vreo trei ani. ÃŽmi scrie cu regularitate, cică se ocupă mai ales de divorÈ›uri.
― E în cartea de telefon?
― 969-3838! Da' ce nevoie ai de el?
― Am un coleg la firmă È™i nevastă-sa a luat-o prin arătură, da' nu poate s-o prindă. Auzi, dar Lomax ăsta, È™tie meserie?
― E foarte bun, aÈ™a pretinde. ÃŽn orice caz, a făcut ceva bani.
― Pot să am încredere în el?
― Ei na, glumeÈ™ti?! Dacă-i spui că eÈ™ti fratele meu, e în stare să È™i ucidă pentru tine. El e cel care mă va ajuta să ies de-aici, da' nu È™tie chestia asta încă. Poate îi arunci tu o vorbă...
― AÈ™ vrea să nu te mai aud spunînd asta.
Un gardian se opri în spatele lui Mitch.
― Trei minute, spuse el laconic.
― Spune-mi ce să-È›i trimit.
― Dacă nu te superi, aÈ™ vrea să-mi faci un mare serviciu.
― Orice.
― Du-te la o librărie È™i caută o casetă d-aia, cum să înveÈ›i limba greacă în douăzeci È™i patru de ore, È™i mai cumpără-mi È™i un dicÈ›ionar grec-englez!
― Bine, le ai săptămîna viitoare.
― PoÈ›i să-mi trimiÈ›i È™i tot tacîmul pentru italiană?
― Nici o grijă.
― Chestia e că nu m-am hotărît încă între Sicilia È™i Grecia. Nu È™tiu ce să aleg È™i asta îmi dă insomnii. L-am întrebat È™i pe pastorul de aici, dar nici el nu m-a putut ajuta. M-am gîndit să mă duc la directorul stabilimentului, ce zici, nu-i o idee mare?
Mitch rîse scurt, aprobînd din cap.
― Da' de ce nu pleci în Australia?
― Știi că e o idee miÈ™to? Ia vezi È™i de niÈ™te casete È™i dicÈ›ionare pentru australiană, te rog!
Zîmbiră amîndoi, apoi tăcură, privindu-se cu intensitate și așteptînd gardianul să le anunțe sfîrșitul întrevederii. Mitch se uita la cicatricea de pe fruntea fratelui său și se gîndea la nenumăratele bătăi și încăierări care, în cele din urmă, îl duseseră la asasinat. Ray îi spunea "legitimă apărare"! Ani de-a rîndul fusese furios pe Ray pentru că se dovedise un prost, dar, cu timpul, furia îi trecuse și acum nu ar fi dorit nimic mai mult decît să-l poată îmbrățișa! Și ar mai fi dorit și să-l ia acasă, să-l îngrijească, să-l ajute să-și găsească o slujbă și un rost în viață.
― Să nu te prind că ai regrete în ceea ce mă priveÈ™te, tocmai îi spunea Ray.
― Abby vrea È™i ea să-È›i scrie.
― Foarte bine, mi-ar plăcea tare mult să-mi scrie È™i ea. Abia dacă mi-o amintesc, de pe vremea cînd era o puÈ™toaică mică în Danesboro. Þin minte că se tot fîția pe lîngă banca lui taică-său, pe Main Street. Spune-i că o rog să-mi trimită o fotografie de-a ei È™i aÈ™ vrea È™i una cu casa voastră cea nouă. Știi că eÈ™ti primul McDeere care, în ultima sută de ani, este proprietarul unei case?
― Trebuie să plec.
― Te mai rog ceva: caut-o pe mama È™i vezi ce face, dacă mai trăieÈ™te. Acu', că ai terminat È™coala, ar fi frumos din partea ta să cauÈ›i s-o vezi È™i să afli cum îi mai merge.
― Să È™tii că m-am gîndit È™i eu la asta.
― Ei bine, mai gîndeÈ™te-te, da?
― Da. Ne vedem peste o lună.
De Vasher trase cu sete din țigară și apoi dădu drumul unui nor de fum în direcția instalației de aer condiționat.
― Am dat de Ray McDeere, anunță el plin de importanță.
― Unde e? întrebă Oliver Lambert.
― Păi, în închisoarea Brushy Mountain. Omor prin imprudență în Nashville, acum opt ani. E acolo pentru cincisprezece ani, fără nici o posibilitate de eliberare "pe cuvînt de onoare". Raymond McDeere, treizeci È™i doi de ani, fără familie. Trei ani angajat în armată cu lăsare la vatră prin dezonoare publică. Un adevărat păgubos, ce mai!
― Dar cum l-aÈ›i găsit?
― Păi, frate-său ne-a condus: a fost ieri în vizită la el È™i, ca un făcut, noi l-am urmărit... Douăș'patru din douăș'patru, nu uita!
― Bine, dar condamnarea lui Raymond McDeere încheia un dosar public! Cred că l-ai fi putut găsi mai de mult.
― Păi l-aÈ™ fi găsit, Ollie, dacă ar fi fost important, numai că nu e. Noi ne facem meseria foarte bine, să È™tii!
― Cincisprezece ani ai zis? Dar pe cine a omorît?
― Eh, povestea obiÈ™nuită. O mînă de beÈ›ivi care se bat într-un bar pentru o fufă. Da' fără arme. Medicul legist a scris în raportul lui că tipul nostru È™i-a lovit adversarul cu pumnul de două ori È™i i-a crăpat capul.
― Bine, dar de ce "lăsare la vatră prin dezonoare publică"?
― Nesupunere la ordine. Plus că a mai atacat È™i un ofiÈ›er. Eu unu' nu pricep cum de n-a ajuns în faÈ›a CurÈ›ii MarÈ›iale!? Tipu' are un caracter din cele mai nasoale.
― Da! De fapt, ai dreptate, povestea asta nu are nici o importanță. Ei, È™i altceva ce ai mai aflat?
― Păi, nu prea multe. Avem microfoane în toată casa, È™tii, nu? Ei, da' băiatu' nu i-a spus nimic nevestei despre Tarrance. ÃŽl ascultăm douăș'patru din douăș'patru, È™i n-a scăpat o vorbă nimănui.
Lambert zîmbi, aprobînd din cap: era foarte mîndru de McDeere.
― Și din punct de vedere sexual, cum e?
― Păi, tot ce putem face e să ascultăm, Ollie. Da' să È™tii că ascultăm cu cea mai mare atenÈ›ie. Ei bine, ăia doi nu au mai făcut nimic de două săptămîni. Ce să-i faci, dacă puÈ™tiul stă aici È™aiÈ™pe ore pe zi È™i mai e È™i un maniac al muncitului pe brînci! Las' că aveÈ›i È™i voi grijă să-i educaÈ›i aÈ™a pe toÈ›i! Și puÈ™toaica s-a cam plictisit ― sindromul obiÈ™nuit de nevastă de avocat începător. Toată ziua vorbeÈ™te cu mă-sa la telefon, da' cu taxă inversă, aÈ™a că puÈ™tiu' habar n-are. Și ea i-a zis lu' mă-sa că el s-a schimbat È™i că nu mai e acelaÈ™i È™i tot felu' de chestii de-astea. Ah, È™i după părerea ei, el o să moară de atîta muncă. Uite, numai aiureli de-astea auzim. Și nici n-am vreo fotografie cu ei doi în pat. ÃŽmi pare rău, Ollie, că È™tiu ce mult îți plac poze de-astea.
Lambert privea cu mare atenție peretele din fața lui, fără să scoată un cuvînt.
― Ascultă, Ollie, eu unu' cred că ar trebui să-l trimitem pe puÈ™ti în Grand Cayman, împreună cu Avery, să rezolve ceva afaceri. Ia vezi dacă poÈ›i să aranjezi chestia asta!
― Nici o problemă, dar aÈ™ putea să te întreb de ce?
― Nu acum! Ai să afli tu mai tîrziu.


Clădirea se afla în partea veche a orașului, în plin centru, într-o zonă de dărăpănături. La nici două cvartale distanță, străluceau în soare modernele turnuri din sticlă și oțel, înghesuite unul într-altul, de parcă la Memphis ar fi fost criză de terenuri de construcții.
Pe ușă, o plăcuță metalică informa că la etaj se află biroul lui Eddie Lomax, detectiv particular. ConsultaÈ›ii numai pe bază de programare. Pe uÈ™a de la etaj, o altă plăcuță anunÈ›a că onor clientela putea beneficia de orice fel de investigaÈ›ii: divorÈ›uri, accidente, persoane dispărute, urmăriri È™i supravegheri. ÃŽn ceea ce privea anunÈ›ul din cartea de telefon, acela menÈ›iona fosta carieră de poliÈ›ist a detectivului Lomax, dar nu È™i sfîrÈ™itul acesteia. AnunÈ›ul din cartea de telefon îi mai asigura pe clienÈ›i că pot beneficia de ascultări discrete, de fotografii ― la fel de discrete ―, de probe pentru tribunal, de analiza stresului vocii înregistrate, de urmărirea È™i identificarea bunurilor furate, de asigurare personală È™i de investigaÈ›ii prenupÈ›iale. Toate acestea autorizate, sigure È™i disponibile douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru. Etic, confidenÈ›ial, demn de toată încrederea.
Pe Mitch, cel mai mult îl impresiona abundența de încredere. Avea fixată o întîlnire cu Lomax la ora cinci după-a-miază, dar el sosise cu cîteva minute mai devreme. O blondă bine făcută, strînsă într-o fustă de piele neagră, cu niște cizme negre în picioare, îl întrebă cine este și-i arătă cu un gest nepăsător un scaun îmbrăcat în vinilin portocaliu, așezat lîngă fereastră. Eddie era puțin ocupat, spuse ea. După ce examina cu atenție scaunul acoperit cu un strat gros de praf și asezonat cu ceva pete de grăsime, Mitch renunță să se mai așeze. Îi spuse blondei că îl doare spatele. Tammy, căci așa o chema, dădu din umeri și se întoarse la guma ei de mestecat și la vraful de documente pe care le bătea la mașină. Mitch încercă să glumească, întrebînd-o dacă dactilografia un act prenupțial. Scrumiera de pe masa ei era plină ochi cu mucuri de țigări spoite cu ruj de buze roz. În timp ce bătea la mașină cu mîna stîngă, cu dreapta culese cu mare precizie din pachet o nouă țigară. Cu o dexteritate și mai mare, aprinse o brichetă și dădu foc vîrfului țigării incredibil de lungă și subțire. Cînd sfîrși această operațiune, buzele i se strînseră posesiv în jurul minusculei țigări și întregul ei trup începu să tragă avid fumul albăstrui. Literele se transformau în cuvinte, cuvintele în propoziții, în fraze și paragrafe, în timp ce ea încerca cu disperare să-și umple plămînii cu fum. Fumul se ridica spre tavanul încăperii, amestecîndu-se cu norul cenușiu care deja plutea acolo. Apoi, blonda începu să tușească, o tuse sacadată și enervantă, care-i congestiona fața și-i zgîlțîia sînii mari. Nu se întrerupse nici cînd înșfacă o cană aflată pe birou, cană din care bău cu lăcomie. După care își reluă țigara, pufăind cu poftă mai departe.
După vreo două minute, lui Mitch începu să i se facă teamă de concentrația de monoxid de carbon. Descoperi o spărtură în fereastră, o mică spărtură pe care, din motive necunoscute, păianjenii o ocoliseră cînd își țesuseră plasele, așa că se apropie de perdelele zdrențuite și îmbîcsite de praf, încercînd să respire aerul de afară. Se simțea rău de-adevărat. În spatele lui, tușea și horcăitul blondei continuau în tandem. Mitch încercă să deschidă fereastra, dar aceasta fusese demult sigilată de straturile succesive de vopsea, acum crăpată. Tocmai în clipa în care amețise de tot, zgomotul mașinii de scris și tusea încetară.
― Avocat?
Mitch se depărta de fereastră, privind-o pe secretară. Aceasta era acum așezată pe marginea biroului, picior peste picior, cu fusta de piele neagră mult ridicată peste genunchi. Sorbea dintr-o sticlă de Pepsi-Cola dietetică.
― Da.
― La o firmă mare?
― Da.
― AÈ™a mă gîndeam È™i eu. Puteam să jur că aÈ™a e. Costum scump, cămașă nostimă È™i fină, cravată de mătase... E uÈ™or să-i recunoÈ™ti pe avocaÈ›ii de la firmele mari ― n-au nimic de-a face cu pîrliÈ›ii care se vîntură prin Tribunalul Orășenesc.
Fumul începuse să se destrame și Mitch să respire mai ușor. Admiră picioarele femeii care se așezase în așa fel încît să fie admirată. Tammy, la rîndul ei, admira pantofii lui Mitch.
― ÃŽÈ›i place costumul meu?
― Da, văd că e marfă scumpă, la fel ca È™i cravata, da' nu sînt la fel de sigură despre pantofi È™i cămașă.
Mitch îi studie cizmele, apoi picioarele, fusta, puloverul mulat pe bustul ei bogat și încercă să găsească o replică amuzantă. Se pare că pe ea n-o deranja să fie examinată; stătea proțăpită în fața lui și plescăia din sticla de Pepsi. Cînd se satură și de Mitch și de Pepsi, îi arătă din cap ușa de la biroul lui Lomax și-i spuse:
― Acum poÈ›i să intri, Eddie te aÈ™teaptă.
Detectivul vorbea la telefon, încercînd să-l convingă pe un biet bătrîn că fiul lui era, în realitate, homosexual. Ba chiar unul foarte activ. Îi arătă lui Mitch cu bărbia un scaun de lemn pe care acesta se așeză. Cînd observă că ambele ferestre ale încăperii erau larg deschise, respiră mult mai ușor.
Eddie părea pur și simplu dezgustat de conversația telefonică și-i șopti lui Mitch, după ce acoperise microfonul cu mîna:
― Plînge.
Mitch surîse politicos, ca și cum situația i s-ar fi părut foarte veselă.
Eddie purta cizme albastre cu vîrful ascuțit din piele de șopîrlă, niște blue-jeans, o cămașă bine apretată de culoarea piersicii coapte, foarte adînc deschisă în față. Pe piept, prin pădurea de păr negru, se zăreau două lanțuri groase de aur și un colier ce părea a fi din turcoaze. Era evident un admirator al lui Tom Jones sau al unuia dintre cîntăreții aceia cu păr stufos, cu ochi negri, cu perciuni deși și cu bărbii puternice.
― Am È™i fotografii, spuse el È™i imediat îndepărtă receptorul de la ureche, în momentul în care interlocutorul lui începu să strige. Scoase dintr-un dosar cinci poze lucioase, opt pe zece È™i le împinse peste birou, drept în poala lui Mitch. Da, era adevărat. Tipii ăștia, oricine ar fi fost ei, erau niÈ™te homosexuali. Eddie zîmbea plin de mîndrie. Trupurile din fotografii erau se pare, pe o scenă a unui club dubios. Mitch puse cu grijă fotografiile pe birou È™i privi pe fereastră. Cel care luase aceste imagini fusese chiar în acel club. ÃŽÈ™i amintea de condamnarea pentru viol a lui Lomax. Un poliÈ›ist condamnat pentru viol! Tocmai atunci, Eddie trînti receptorul în furcă.
― Deci tu eÈ™ti Mitchell Mc Deere! încîntat să te cunosc!
Își strînseră mîinile peste birou.
― Plăcerea este de partea mea! Am fost duminică la Ray.
― Parcă te cunosc de ani de zile! Știi, semeni teribil cu Ray! Da, mi-a spus că ai fost pe la el È™i mi-a povestit totul despre tine. Bănuiesc că È™i È›ie È›i-a spus totul despre mine. Am fost poliÈ›ist, pe urmă m-au condamnat pentru viol. Nu È™tiu dacă È›i-a spus că fata avea È™aptesprezece ani, dar că arăta ca de douăzeci È™i cinci È™i că eu am căzut în plasă ca un fraier?!
― A amintit el ceva. Știi că Ray nu e prea vorbăreÈ›.
― E un tip nemaipomenit! ÃŽi datorez, practic, viaÈ›a. ÃŽn închisoare, cînd ăia au aflat că sînt poliÈ›ist, s-au pus cu omoru' pe mine. Noroc că a intervenit el! Pînă È™i negrii s-au dat la o parte în faÈ›a lui! Știi ce poate să-i facă unuia, dacă-È™i pune mintea cu el!...
― Ray e toată familia mea.
― Mda, È™tiu È™i asta. Cînd împărÈ›i ani de zile cu acelaÈ™i tip o celulă de doi pe trei, afli totul despre el. Cînd m-au eliberat pe mine pe cuvînt de onoare, tu tocmai te gîndeai să faci dreptul.
― Am terminat în iunie anul ăsta È™i acum am venit să lucrez la Bendini, Lambert & Locke.
― N-am auzit de ei.
― E o firmă specializată în taxe. Au sediul pe Front Street.
― Am deseori de-a face cu divorÈ›urile avocaÈ›ilor. Supraveghere, fotografii, în fine, o groază de murdării de strîns pentru tribunal.
Eddie Lomax vorbea repede, în propoziții scurte, mîncînd litere și silabe întregi. Își așezase cizmele de cowboy pe birou, forțînd admirația interlocutorului.
― Mai am È™i cazuri la care lucrez, la cererea avocaÈ›ilor. Dacă, de exemplu, miros un accident zdravăn de maÈ™ină, sau o urmărire în justiÈ›ie pentru daune, mă bag È™i aÈ™tept să văd care o să fie ăla care o să facă pe niznaiul. AÈ™a a fost clădită firma asta ― daune personale. AvocaÈ›ii ăștia iau patruzeci la sută din despăgubire! Patruzeci la sută!
Clătină din cap, plin de dezgust, ca și cum i-ar fi fost imposibil să înțeleagă cum de trăiau în Memphis niște avocați atît de lacomi.
― Lucrezi cu ora, Eddie?
― Treizeci de verziÈ™ori, plus cheltuielile. Noaptea trecută am stat È™ase ore în maÈ™ină în față la Holiday Inn, aÈ™teptînd ca soÈ›ul clientei mele să iasă cu tîrfa lui pe ușă, ca să pot face È™i eu niÈ™te poze. Șase ore. Adică o sută optzeci de verziÈ™ori, È™i asta numai ca să stau în cur È™i să mă uit la reviste porno È™i să aÈ™tept. Și i-am trecut la cheltuieli È™i cina.
Mitch îl asculta cu mare atenție, de parcă lua lecții. Capul lui Tammy se iți în cadrul ușii. Secretara anunța că pleacă. Izul rînced care o însoțea, se pare, pretutindeni, pătrunse în încăpere și Mitch se întoarse repede către ferestrele deschise. Ușa se trînti în urma ei.
― E o fată grozavă. Are necazuri cu bărbatu'. Ãla e È™ofer de camion È™i se crede Elvis Presley. Are părul negru, tuns È™i pieptănat exact ca Elvis. Poartă ochelari din ăia auriÈ›i, de soare, tot ca Elvis. Cînd nu e în cursă, stă lîngă camion, ascultă cîntecele lui Elvis È™i se uită la filmele lui tîmpite. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i că s-au mutat tocmai aici din Ohio, pentru că maimuÈ›oiul ăsta vrea cu orice preÈ› să fie cît mai aproape de mormîntul lui Elvis ― the King. Și ghiceÈ™te cum îl cheamă!
― De unde să È™tiu eu?!
― Păi, na! Elvis, cum să-l cheme! Elvis Aaron Hemphill. Și-a schimbat numele după moartea lui King È™i l-a schimbat în mod absolut legal! Are È™i un număr, o imitaÈ›ie, într-un night club de mîna paiÈ™pea de pe-aici. L-am văzut È™i eu într-o seară. Era într-un costum alb, mulat pe hoit, descheiat pîn-la buric È™i totul ar fi fost OK, doar că are o burtă ca o lubeniță. A fost ceva trist de tot! Și are È™i o voce caraghioasă, parcă e un È™ef indian bătrîn, care mormăie rugăciuni lîngă foc. Trist de tot, ce mai!
― Da' care e problema?
― Femeile. N-o să-È›i vină să crezi cînd È›i-oi spune cîte nebune vin în Memphis doar de dragul lui Elvis! Și toate matracucile astea cad în fund în faÈ›a bufonului de care-È›i spuneam, atunci cînd îl maimuțăreÈ™te el pe Elvis. Aruncă în el cu chiloÈ›i, niÈ™te paraÈ™ute de chiloÈ›i, scoÈ™i de pe fundurile lor grase, pline de slănină! Și ăla își È™terge fruntea cu chiloÈ›ii ăștia È™i pe urmă pac! ÃŽi aruncă înapoi! Și țîcnitele îi dau numerele camerelor lor de la hotel! Ei bine, noi bănuim că el se duce la astea È™i încearcă să facă pe armăsaru', cum făcea Elvis. Da' încă nu l-am prins asupra faptului.
Mitch nu știa ce să spună. Rîdea prostește, de parcă ar fi auzit o poveste incredibilă. Lomax știa ce gîndea el.
― Ai probleme cu nevasta?
― Nu. N-are nici o legătură. Am nevoie de niÈ™te informaÈ›ii despre patru persoane dispărute. Trei sînt morÈ›i È™i unul e în viață.
― Sînt numai urechi. Sună interesant. Hai, te ascult!
Mitch își scoase notițele din buzunar.
― Presupun, spuse el, că toată afacerea asta este È™i va rămîne strict confidenÈ›ială.
― Absolut. Strict confidenÈ›ială, aÈ™a cum sînt afacerile tale cu clienÈ›ii tăi.
Mitch aprobă din cap, dar se gîndi la Tammy È™i la Elvis ― de ce îi povestise Lomax chestia asta?
― Da, trebuie să fie confidenÈ›ială.
― Þi-am spus doar că aÈ™a o să fie! PoÈ›i să ai încredere în mine.
― Treizeci pe oră?
― Pentru tine, douăzeci, că doar te-a trimis Ray, nu?
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc.
― Ei bine, despre cine e vorba?
― Cei trei care au murit au fost avocaÈ›i la firma unde lucrez eu. Robert Lamm a fost omorît într-un accident de vînătoare, undeva, prin Arkansas, în munÈ›i. Dispăruse de vreo două săptămîni cînd l-au găsit. Avea un glonÈ› în cap. I-au făcut autopsie È™i asta e tot ceea ce È™tiu. Alice Knauss a murit într-un accident de maÈ™ină în 1977, aici, în Memphis. Se presupune c-a lovit-o un È™ofer beat. John Mickel s-a sinucis în 1984. L-au găsit în birou, alături de o armă È™i de o scrisoare de adio.
― Și asta-i tot ce È™tii?
― Da.
― Și, de fapt, ce vrei?
― Vreau să È™tiu cît mai multe despre moartea lor. Cum au murit, cine a anchetat, ce întrebări au rămas fără răspuns, în fine, toate supoziÈ›iile È™i ipotezele posibile.
― Da' tu ce bănuieÈ™ti?
― ÃŽn momentul de față, nimic. Sînt doar curios.
― Ba eÈ™ti mai mult decît curios.
― OK, sînt mai mult decît curios, dar, deocamdată, hai s-o lăsăm aÈ™a.
― Corect. Și cine-i al patrulea?
― Un tip, Wayne Tarrance, agent FBI aici, în Memphis.
― Oh, FBI!
― Ce, te deranjează?
― Da, mă deranjează. Pentru un sticlete iau patruzeci pe oră.
― Nici o problemă.
― Și ce vrei să È™tii?
― Verifică-l! De cînd e aici, de cînd e agent, ce faimă are È™i aÈ™a mai departe.
― Asta-i destul de uÈ™or.
Mitch își strînse notițele și le puse în buzunar.
― Cît timp durează toată investigaÈ›ia?
― Păi, cam o lună.
― Bine.
― Ia mai zi o dată, cum îi zice firmei unde lucrezi?
― Bendini, Lambert & Locke.
― Tipii ăia doi care au fost omorîți astă-vară...
― Da, erau la firmă.
― Vreo bănuială...
― Nu.
― Eh, am zis È™i eu doar aÈ™a, ca să te întreb...
― Ascultă, Eddie, trebuie să fii foarte prudent! Nu-mi telefona nici acasă, nici la serviciu, te caut eu peste vreo lună. Cred că sînt urmărit în permanență.
― De cine?
― Ei, tocmai asta aÈ™ vrea È™i eu să È™tiu.



13

Avery privea zîmbind cînd la Mitch, cînd la hîrtia pe care o ținea în mînă:
― Ia uite! ÃŽn octombrie ai facturat o medie de È™aizeci È™i una de ore pe săptămînă!
― Da?! Eu credeam că sînt È™aizeci È™i patru...
― Să È™tii că È™aizeci È™i una e o medie foarte bună. Și dacă vrei să mai È™tii ceva, află că n-am mai avut niciodată un angajat care să factureze atît pe lună, încă din primul an.
― Iar tu află că n-am băgat nimic de umplutură È™i că aÈ™ fi putut să facturez chiar mai mult.
― Cîte ore lucrezi pe săptămînă?
― Păi, ceva între optzeci È™i cinci È™i nouăzeci. De fapt, dacă aÈ™ fi vrut, aÈ™ fi putut factura È™aptezeci È™i cinci de ore.
― Ei, lasă, nu era cazul. Cel puÈ›in nu încă. Vezi, fii atent că s-ar putea să-i faci pe unii geloÈ™i, pe-aici prin zonă. Ãia mai tineri sînt cu ochii pe tine.
― Și tu ai vrea s-o las mai moale?
― BineînÈ›eles că nu! Noi doi sîntem în urmă cu o lună față de ceea ce ne-am propus. Nu, nu despre asta e vorba. Pur È™i simplu sînt îngrijorat de numărul mare de ore. PuÈ›in îngrijorat, asta-i tot. Cum vine unu' la noi, cum porneÈ™te ca din puÈ™că: optzeci, nouăzeci de ore pe săptămînă. După numai două luni, È™i-au È™i golit rezervorul. Dar tu nu, tu ai o rezistență ieÈ™ită din comun.
― Păi dacă n-am nevoie de prea mult somn...
― Da' soÈ›ia ta ce crede despre chestia asta?
― De ce te interesează?
― Nu o deranjează programul tău de lucru interminabil?
Mitch îl privi încruntat pe Avery și-și aduse aminte de cearta lui cu Abby din noaptea trecută, cînd el ajunsese acasă cu trei minute înainte de miezul nopții. Schimbaseră doar cîteva cuvinte dure și reci, dar fusese, oricum, cea mai urîtă ceartă a lor de pînă acum. Și promitea să fie doar începutul! Nici unul nu cedase și Abby terminase prin a-i declara că se simțea mai apropiată de domnul Rice, vecinul de alături, decît de propriul ei soț.
― SoÈ›ia mea înÈ›elege situaÈ›ia. Oricum, i-am spus că ajung asociat în cel mult doi ani È™i că, la cel mult treizeci, mă retrag.
― Ei da, nu s-ar spune că nu te străduieÈ™ti să ajungi aici!
― Da' nici nu s-ar spune că te plîngi de chestia asta tocmai tu. Fiecare oră pe care am facturat-o săptămîna trecută era legată de unul din cazurile tale È™i nu mi s-a părut că te omorai cu regretele în ceea ce privea suprasolicitarea mea.
Avery lăsă hîrtia pe birou și se uită încruntat la Mitch:
― Pur È™i simplu nu vreau să-È›i neglijezi familia.
"Ciudată chestie! Sfaturi conjugale de la un tip care și-a părăsit nevasta!" Mitch îl privi pe Avery cu tot disprețul de care se simțea capabil:
― N-ai de ce să fii îngrijorat de ceea ce se întîmplă la mine acasă! Atîta timp cît sîntem productivi, ar trebui să fii fericit.
Avery se aplecă peste birou:
― Uite ce e, Mitch, eu habar n-am de chestiile astea! Mi s-a È™optit de sus ― Lambert È™i McKnight ― lor li se pare că forÈ›ezi nota. Adică ― de la cinci dimineaÈ›a în fiecare zi, chiar È™i duminica ― trebuie să recunoÈ™ti că e cam exagerat!
― Aha È™i ce È›i-au spus exact?
― Păi, nu prea multe! Mă crezi sau nu, da' ăstora chiar le pasă de tine È™i de ai tăi. Ei vor să aibă avocaÈ›i fericiÈ›i cu soÈ›ii fericite, pentru că, dacă totul merge frumos acasă la ei, avocaÈ›ii sînt productivi la firmă. Lambert mai ales este foarte îngrijorat. El s-a gîndit să se retragă peste cîțiva ani È™i acum încearcă să-È™i retrăiască anii de glorie prin tine È™i prin ceilalÈ›i tineri de aici. Să nu te superi dacă-È›i pune prea multe întrebări sau dacă-È›i È›ine predici. El È™i-a cîștigat dreptul de a face pe bunicul aici, la noi.
― Dacă te mai întreabă cineva ceva despre mine, spune-i că Abby e bine, că sîntem foarte fericiÈ›i împreună È™i că eu sînt productiv în draci!
― OK, acum că am lămurit È™i chestia asta, află că plecăm amîndoi în insula Grand Cayman de mîine într-o săptămînă. Trebuie să mă întîlnesc acolo cu niÈ™te bancheri, în numele lui Sonny Capps È™i al altor trei clienÈ›i. Evident, e vorba de afaceri, dar acolo mai rămîne totdeauna loc È™i de ceva înot È™i pescuit subacvatic sau de alte minuni. I-am spus lui Royce McKnight că am nevoie de tine È™i a fost de acord. A zis chiar că, probabil, ai È™i tu nevoie de odihnă È™i recreere. Ei, vrei să mergi?
― Cum să nu! Numai că sînt puÈ›in surprins.
― E vorba strict de afaceri, aÈ™a că fără neveste. Lambert era chiar puÈ›in îngrijorat să nu care cumva să ai necazuri acasă pe chestia asta.
― Da?! Eu cred că domnul Lambert se interesează puÈ›in cam mult de ceea ce se întîmplă prin ograda mea! Transmite-i, te rog, că sînt stăpîn pe situaÈ›ie È™i că nu e nici o problemă la mine acasă!
― Prin urmare, vii cu mine?
― Sigur că vin! Da' cît stăm acolo?
― Vreo două zile. O să stăm într-unul din apartamentele firmei. S-ar putea ca celălalt apartament să fie ocupat de Sonny Capps. Eu încerc să obÈ›in È™i avionul firmei, dar s-ar putea să fim nevoiÈ›i să zburăm cu o cursă obiÈ™nuită.
― ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, totul e OK.


La Miami, doar doi dintre pasagerii cursei Cayman Airways 727 mai purtau cravate, iar după primul punch cu rom, Avery își scoase È™i el cravata È™i È™i-o îndesă în buzunar. Stewardesele care serveau băutura erau niÈ™te indigene din insule ― frumoase, cu părul negru, cu ochi albaÈ™tri È™i cu zîmbete fermecătoare. Avery repeta întruna că femeile din insule erau grozave. AÈ™ezat la fereastră, Mitch încerca să-È™i ascundă emoÈ›ia primei lui călătorii în străinătate. Căutase o carte despre Insulele Cayman È™i găsise una la bibliotecă. Erau trei insule: Grand Cayman, Little Cayman È™i Cayman Brac. Cele două mai mici erau puÈ›in populate È™i rareori vizitate. Grand Cayman avea cam optsprezece mii de locuitori, douăsprezece mii de corporaÈ›ii înregistrate È™i trei sute de bănci. PopulaÈ›ia era alcătuită din douăzeci la sută albi, douăzeci la sută negri È™i È™aizeci la sută persoane care nici nu È™tiau ce sînt È™i nici nu le păsa. ÃŽn ultimii ani, capitala insulei, Georgetown, devenise o oază de refugiu pentru cei care doreau să evite taxele internaÈ›ionale. Bancherii din insulă aveau reputaÈ›ia de a fi mai discreÈ›i decît colegii lor elveÈ›ieni. ÃŽn Grand Cayman nu existau taxe, iar unele companii primiseră asigurări ferme că n-aveau să plătească taxe cam cincizeci de ani de acum înainte. Insulele erau dominion britanic È™i aveau un guvern neobiÈ™nuit de stabil. Veniturile provenite din impozitele pe importuri È™i din turism finanÈ›au absolut orice activitate din insulă. Rata criminalității È™i cea a È™omajului erau zero.
Grand Cayman avea douăzeci și trei de mile lungime și opt mile lățime, dar din avion părea mult mai mică. Era o stîncă aruncată în marea transparentă, de culoarea safirului.
Avionul părea gata să aterizeze în lagună, dar o fîșie scurtă de asfalt, răsărită de niciunde, îl prinse, parcă, în ultima clipă. Cei doi coborîră și se îndreptară către vamă, în timp ce un negru înșfăcă bagajele lui Mitch și le aruncă, împreună cu cele ale lui Avery, în portbagajul unui Ford LTD model 1972. Mitch îi dădu un bacșiș regesc.
― La Seven Mile Beach! comandă Avery, renunțînd cu regret la ceea ce mai rămăsese din ultimul punch cu rom.
― OK, mon, răspunse È™oferul, tărăgănînd cuvintele.
Taxiul se îndreptă, scîrțîind din toate încheieturile, către Georgetown. Din aparatul de radio de la bord se revărsa muzică reggae, iar șoferul trepida și se bîțîia, bătînd ritmul cu degetele în volanul rablei pe care o conducea. De altfel, mergea pe contrasens. De fapt, observă Mitch, toată lumea mergea aici pe contrasens. Așa că se înfundă și mai bine în canapeaua uzată și-și încrucișă picioarele cît mai comod. Prin ferestrele deschise, aerul tropical intra în valuri calde și umede, răvășindu-i părul. Senzația era foarte plăcută, își spuse Mitch.
Relieful insulei era plat. Pe È™oseaua spre Georgetown se înghesuiau sumedenie de maÈ™ini europene prăfuite, care se încurcau cu sumedenie de scutere È™i de biciclete. Casele de pe marginea drumului aveau un singur etaj, acoperiÈ™uri de tablă È™i jaluzele colorate. Erau înconjurate de minuscule peluze, a căror iarbă săracă era perfect îngrijită. Pe măsură ce se apropiau de oraÈ™, casele erau înlocuite de magazine È™i de clădiri albe cu două-trei etaje, în care miile de turiÈ™ti se ascundeau de soarele tropicelor. Șoferul luă o curbă strînsă È™i, dintr-o dată, se treziră în plin centru al oraÈ™ului ― o aglomeraÈ›ie de sedii de bănci, cu clădiri din cele mai moderne. Brusc, Avery își aduse aminte că trebuia să facă pe ghidul.
― Vezi aici bănci din toată lumea: Germania, FranÈ›a, Anglia, Canada, Spania, Japonia, Danemarca, ba chiar È™i din Arabia Saudită È™i din Israel. Peste trei sute la ultimul inventar! Locul ăsta a devenit un adevărat refugiu pentru cei care caută să evite taxele. Bancherii sînt foarte discreÈ›i. ÃŽn comparaÈ›ie cu ei, elveÈ›ienii sînt niÈ™te adevărate guri-sparte.
Traficul era foarte intens, așa că șoferul micșoră viteza și, ca urmare, briza tropicală încetă brusc să-l mai mîngîie pe Mitch.
― Văd o mulÈ›ime de bănci canadiene, observă el cu voce tare.
― Uite, clădirea aia e Royal Bank of Montreal. Mergem acolo mîine dimineață, la ora zece. Cele mai multe afaceri pe care le avem aici sînt în legătură cu băncile canadiene.
― Vreun motiv special?
― Sînt È™i sigure È™i discrete.
Strada era supraaglomerată. După o curbă, pătrunseră într-o altă stradă, la fel de ticsită. Dincolo de intersecție, undeva, foarte aproape, scînteia în soarele orbitor, Marea Caraibelor. Un iaht de croazieră era ancorat în golf.
― Vezi, ăla e Hogsty Bay, unde acum vreo trei sute de ani își adăposteau piraÈ›ii corăbiile. Barbă Neagră a bîntuit pe-aici È™i È™i-a îngropat comorile tot pe undeva pe-aici. Acum vreo cîțiva ani au găsit niÈ™te comori într-o peÈ™teră de lîngă Bodden Town.
Mitch dădu din cap, ca și cum ar fi crezut toată povestea. Văzu zîmbetul șoferului în oglinda retrovizoare. Avery își ștergea fruntea inundată de sudoare, gata să continue.
― Da, locul ăsta i-a atras întotdeauna pe piraÈ›i. Odată, demult, veneau aici oamenii lui Barbă Neagră, acum vin piraÈ›ii moderni care înfiinÈ›ează corporaÈ›ii, ca să aibă unde să-È™i ascundă banii. Am dreptate, mon?
― Da, mon, aveÈ›i dreptate, răspunse È™oferul.
― Uite È™i Seven Mile Beach! E una din cele mai frumoase È™i mai reputate plaje din lume. AÈ™a e, mon?
― AÈ™a e, mon.
― Nisip alb ca zahărul, apă caldă È™i limpede, femei calde È™i frumoase. AÈ™a e, mon?
― AÈ™a e, mon.
― Astă-seară, la Palms, o să fie o masă la iarbă verde, mon?
― Da, mon. La ora È™ase.
― Asta-i chiar lîngă apartamentul nostru, Mitch. The Palms e un hotel cunoscut È™i are cea mai tare activitate de pe plajă, ai să vezi.
Mitch zîmbea și urmărea defilarea hotelurilor care, privite prin parbriz, păreau că zboară. Își amintea de interviul de la Harvard. Oliver Lambert îi predicase mult și convingător: firma nu accepta divorțul și nici crailîcul. Și nici băutura. Ei, dar poate că Avery nu beneficiase de vreo astfel de predică! Sau, poate că da...


Firma Bendini, Lambert & Locke deținea două apartamente situate chiar în centrul cartierului numit Seven Mile, foarte aproape de hotelul The Palms. Încăperile erau foarte spațioase și decorate somptuos. Avery spunea că fiecare apartament făcea pe puțin o jumătate de milion, dar, firește, nu erau de vînzare. Nu erau nici de închiriat. Erau sanctuarele membrilor firmei și ale cîtorva clienți, puțini la număr și aleși pe sprînceană.
Din balconul dormitorului aflat la etajul al doilea, Mitch se uita visător la micile vase care pluteau, parcă fără țintă, pe marea scînteietoare. Soarele scăpata într-un apus incendiar, iar valurile îi reflectau razele în mii de direcții. Iahtul de croazieră se îndepărta încet de mal. Plaja era invadată de zeci de turiști care se plimbau, vînau crabi și beau punch cu rom sau bere Red Stripe din Jamaica. Dinspre The Palms, se revărsau valuri de melodii, în ritmul de neconfundat al Caraibelor. Acolo, un bar spațios, amenajat în aer liber, protejat doar de un vast acoperiș de paie, atrăgea turiștii cu forța unui magnet. În imediata vecinătate, o colibă de iarbă oferea spre închiriere echipament pentru scufundări, catamarane și mingi de volei.
Avery apăru în balcon, arborînd un șort cu desene mari, florale, violent colorate în galben și portocaliu. Avea un trup neted și musculos, fără nici o urmă de piele atîrnînd sau de carne fleșcăită. Împreună cu alți tipi din Memphis, Avery era proprietarul unui club de sănătate și era evident că mergea acolo în fiecare zi. Era și mai evident faptul că respectivul club avea în dotare lămpi pentru bronzat artificial... Cu toate acestea, Mitch era într-adevăr impresionat de forma colegului său.
― Ei, cum îți plac È›oalele mele de plajă?
― Foarte drăguÈ›e. ÃŽÈ›i vin bine.
― Dacă vrei È™i tu, să È™tii că mai am o serie.
― Nu, mulÈ›umesc, rămîn la È™ortul meu de sport.
Avery sorbi o înghițitură dintr-un pahar și începu să vorbească despre peisaj.
― Uite, am venit aici de zeci È™i zeci de ori È™i încă mă simt emoÈ›ionat! M-am gîndit să mă retrag ― cînd m-oi retrage ― pe undeva pe-aici.
― Da, cred că ar fi plăcut. Ai putea să te plimbi pe plajă È™i să vînezi crabi.
― Și să joc domino. Și să beau Red Stripe. Tu ai băut vreodată?
― Nu, nu-mi amintesc să fi băut vreodată.
― Atunci pică tocmai la È›anc să mergem acum È™i să bem. Hai!
Barul în aer liber se numea Rumheads și era în permanență ticsit de turiști însetați. La o masă de lemn ședeau cîțiva localnici și jucau domino. Avery nu se lăsă impresionat de mulțime. În cîteva minute se întoarse la Mitch cu cîte o sticlă de bere pentru fiecare. După care găsiră și două locuri libere lîngă jucătorii de domino.
― Da, cred că asta am să fac cînd o fi să mă retrag. Mă mut aici, joc domino È™i beau numai Red Stripe.
― E bună berea asta.
― Da, È™i cînd m-oi sătura de domino, arunc inele la È›intă, continuă Avery, privind spre un grup de englezi beÈ›i care se îndeletniceau cu aruncatul unor inele È™i se înjurau reciproc cu multă rîvnă.
― Și cînd am să mă satur È™i de asta, cine È™tie ce-o să mai fac... Scuză-mă un moment, te rog.
Avery se ridică și se îndreptă către o masă la care se așezaseră două costume de baie minuscule. Se prezentă și fu invitat să ia loc. Mitch comandă încă o bere și se duse pe plajă, în depărtare se vedeau clădirile băncilor din Georgetown. O porni fără grabă în direcția lor.


Mîncarea era așezată pe măsuțe pliante, în jurul piscinei. Rechin și fructe de mare la grătar, creveți fripți, broască țestoasă și stridii, homar. Toate veneau din mare, toate erau proaspete. În jurul măsuțelor era mare înghesuială și chelnerii se foiau de colo-colo, cărînd galoane de punch cu rom.
Atmosfera era încălzită de o formație reggae. După ce se ascunsese în spatele unui nor, soarele sfîrși prin a dispare dincolo de orizont. Mitch îl însoți pe Avery la bufet unde, așa cum era de așteptat, la o măsuță, îi așteptau cele două costume de baie. Erau surori, aveau cam treizeci de ani, erau divorțate și, în acel moment, pe jumătate bete. Cea care răspundea la numele de Carrie se aprinsese după Avery. Cealaltă, Julia, îi făcea ochi dulci lui Mitch. Acesta se întreba ce anume oare le povestise Avery celor două.
― Văd că eÈ™ti căsătorit, È™opti Julia, aÈ™ezîndu-se lîngă el.
― Da, È™i sînt foarte fericit în căsătorie.
Femeia zîmbi, ca È™i cum ar fi acceptat provocarea. Sora ei îi făcu cu ochiul lui Avery. Mitch înÈ™facă un pahar cu punch È™i-l dădu peste cap. Nu prea avea poftă de mîncare. Ciugulea absent din farfurie È™i nu-È™i putea lua gîndul de la Abby. Dacă cineva i-ar fi cerut o explicaÈ›ie, i-ar fi fost greu s-o dea. Să cinezi cu două femei atrăgătoare È™i aproape goale ― cum să explici aÈ™a ceva!? La un moment dat, conversaÈ›ia se împotmoli È™i Mitch nu se simÈ›i în stare să dea o mînă de ajutor. Un chelner puse pe masă o carafă cu punch care fu golită aproape instantaneu. După care, Avery deveni insuportabil. ÃŽncepu prin a le povesti celor două femei că Mitch jucase fotbal la New York Giants È™i că fusese de două ori cîștigător al cupei Super Bowl, că, înainte de accidentul de la genunchi, acelaÈ™i Mitch cîștigase un milion pe an dar că, din nefericire, cariera lui fusese dramatic întreruptă, iar Mitch îl asculta clătinînd din cap È™i, în loc de orice alt comentariu, își mai turna din cînd în cînd ceva punch în pahar. Julia își trase scaunul mai aproape de el È™i începu să-i îndruge la ureche vrute È™i nevrute. Orchestra începu să cînte din ce în ce mai tare, semn că cei care se saturaseră de mîncat puteau să danseze, dacă doreau. Jumătate din asistență se ridică È™i luă cu asalt ringul de dans, un podium de lemn situat între piscină È™i plajă, protejat de coroanele copacilor.
― Hai să dansăm! strigă Avery, luîndu-È™i partenera de mînă È™i trăgînd-o spre ring.
Curînd, Mitch nu-i mai putu identifica în mulțimea înghesuită. Julia se apropie și mai mult de el. Nu trecu mult și mîna ei poposi de piciorul lui.
― Vrei să dansăm? îl întrebă ea, torcînd încetiÈ™or È™i îmbietor.
― Nu.
― Foarte bine. De fapt, nici eu nu vreau. Ce-ai vrea să facem?
Acum, sînii ei îi atingeau brațul, iar buzele i se desfăcuseră în ce1 mai seducător surîs.
― N-am de gînd să fac ceva anume, răspunse el morocănos, îndepărtîndu-i mîna.
― Ei, totuÈ™i, hai să ne distrăm È™i noi puÈ›in! Oricum, soÈ›ia ta nu va afla niciodată.
― Uite ce e, Julia, eÈ™ti foarte frumoasă, dar îți pierzi timpul cu mine. E încă destul de devreme, aÈ™a că ai timp să-È›i găseÈ™ti un armăsar adevărat.
― Da' È™tii că eÈ™ti nostim?!
Mîna ei își reluă locul pe piciorul lui. Mitch trase aer în piept:
― Știi ceva?! Cară-te!
― Poftim!? Mîna ei se retrase brusc.
― Am spus cară-te!
― Ce-i cu tine? Ce nu merge?
― Am oroare de bolile venerice. Cară-te!
― Cară-te tu!
― E o idee nemaipomenită. Cred că asta am să fac. Ah, să È™tii că cina mi-a plăcut.
Cu un pahar de punch în mînă, Mitch se îndreptă spre bar. Comandă o bere și se așeză într-un colț mai întunecos al curții interioare. În fața lui, cît cuprindea cu ochii, plaja era pustie. Undeva, mai departe, se zăreau luminile celor cîteva bărci care pluteau în rada portului. Noaptea caraibiană era caldă și străbătută de muzică și de hohote de rîs. E bine aici, își spuse Mitch, și ar fi și mai bine dacă ar fi și Abby cu mine. Las' că poate venim aici la anul, dacă s-o putea. Avem mare nevoie să fim împreună undeva departe de casă și de birou. Adevărul e că ne-am cam îndepărtat unul de altul și zău dacă știu de ce!? Și nici măcar nu putem vorbi despre asta... Mie mi-e teamă, da' nu știu ce să fac...
― La ce te uiÈ›i?
Vocea necunoscutei îl făcu să tresară. Ea se apropie de masă È™i se aÈ™eză. Era o indigenă cu piele măslinie È™i cu ochi albaÈ™tri sau căprui deschis. Mitch nu reuÈ™ea să le distingă culoarea în întunericul ce-i înconjura. Vedea însă că ea avea ochi frumoÈ™i, cu privirea caldă È™i sinceră. Părul ei negru È™i ondulat îi cădea în valuri mari pînă în talie. ÃŽn vinele ei curgea un adevărat coctail ― sînge alb, negru, european È™i încă. Fata purta un sutien alb, care abia dacă reuÈ™ea să-i acopere sînii mari. Avea È™i o fustă lungă, multicoloră, spintecată pînă sus, care se deschise larg atunci cînd necunoscuta se aÈ™eză picior peste picior. Era desculță.
― La nimic, răspunse Mitch.
Fata era foarte tînără. Zîmbetul copilăresc îi dezveli două șiraguri perfecte de dinți albi.
― De unde eÈ™ti?
― Din State.
― Sigur că din State, dar de unde anume?
Fata vorbea engleza aceea dulce, clară și apăsată a celor din Caraibe.
― Din Memphis.
― Da. Pe-aici vin mulÈ›i din Memphis, în special pentru înotul subacvatic.
― LocuieÈ™ti aici? întrebă el.
― Da, dintotdeauna. Mama era localnică È™i tata este englez. Acum nu mai e aici, s-a întors de unde a venit.
― Vrei să bei ceva?
― Da, mulÈ›umesc. Rom cu sifon.
Mitch se ridică È™i se duse la bar. O senzaÈ›ie nedefinită îi strîngea stomacul. Ar fi putut să se piardă în mulÈ›ime, să dispară în întuneric È™i să se refugieze în apartamentul lui. Ar fi putut să încuie uÈ™a È™i să mai citească ceva despre evaziunea fiscală. Ei da, era cam plictisitoare perspectiva È™i probabil că Avery era deja acolo cu partenera lui. Și mai era ceva ― fata era inofensivă ―, aÈ™a îi spunea lui È™i berea È™i romul pe care le băuse. O să bea ceva cu ea È™i pe urmă somn uÈ™or È™i adio. Mitch se întoarse cu paharele pline È™i se aÈ™eză cît mai departe de fată. Acum observă È™i el că numai ei doi mai erau în curtea interioară.
― Tu faci înot subacvatic? îl întrebă ea.
― Nu. Mă crezi sau nu, dar eu sînt aici în probleme de serviciu. Sînt avocat È™i trebuie să mă întîlnesc cu niÈ™te bancheri mîine.
― Și cît timp stai aici?
― Vreo două zile.
Mitch răspunse politicos, dar cît putea de scurt. Cu cît vorbea mai puțin, cu atît era mai în siguranță. Fata își încrucișa din nou picioarele și îi zîmbi cu nevinovăție. Mitch se simțea complet lipsit de apărare în fața ei. O întrebă ce vîrstă are.
― Am douăzeci de ani È™i mă numesc Eilene. Am exact vîrsta care trebuie!
― Eu sînt Mitch.
Stomacul îi tresări și el se simți din ce în ce mai aiurit. Luă repede o înghițitură de bere și se uită la ceas. Ea continua să-i zîmbească.
― Știi că eÈ™ti un tip bine?
"Stăpînește-te! Pentru Dumnezeu, stăpînește-te!"
― MulÈ›umesc.
― EÈ™ti sportiv?
― Oarecum, dar de ce mă întrebi?
― Fiindcă arăți a sportiv, fiindcă eÈ™ti musculos È™i bine făcut.
La auzul acestor din urmă cuvinte, stomacul lui tresări din nou. Se uită la ea și încercă să găsească un compliment fără dublu înțeles. Mai bine las-o baltă!
― Și unde lucrezi, făcu el un efort să îndrepte conversaÈ›ia către regiuni lipsite de conotaÈ›ii senzuale.
― Sînt vînzătoare într-un magazin de bijuterii din centru.
― Aha! Și unde locuieÈ™ti?
― ÃŽn Georgetown, da' tu unde stai?
― ÃŽntr-un apartament foarte aproape de-aici.
Mitch îi arătă, dînd din cap, direcția și fata privi spre stînga. El nu se îndoi nici o secundă că ea ar fi dorit să vadă apartamentul. Ea sorbi delicat din pahar.
― Da' de ce nu eÈ™ti la petrecere?
― Nu prea mă dau eu în vînt după petreceri.
― Dar plaja îți place?
― Da, e o frumuseÈ›e.
― E È™i mai frumoasă la lumina lunii.
Și din nou zîmbetul acela. Mitch nu găsi nici o replică omenească.
― Cam la o milă de aici, pe plajă, e un bar È™i mai bun decît ăsta. Hai să facem o plimbare pînă acolo!
― Știu È™i eu?! Ar cam fi timpul să plec. Am ceva de lucru pentru mîine dimineață.
Fata rîse și se ridică în picioare.
― Aici, în insule, nimeni nu se duce la culcare atît de devreme! Hai, vino! ÃŽÈ›i sînt datoare o bere.
Ea îl luă de mînă È™i el o urmă pe plajă. Mergeau în tăcere. Hotelul, muzica, totul dispăru în noapte. Numai luna, imensă È™i strălucitoare, le lumina siluetele. Plaja era pustie. Mitch auzi un fîșîit uÈ™or: fata își scoase fusta È™i acum mai avea pe ea doar două sfericele ― una în jurul taliei È™i cealaltă trecută printre picioare. După ce făcu fusta sul, o trecu pe după gîtul lui È™i-l luă de mînă. Lui Mitch i se păru că cineva îi È™opteÈ™te "Fugi! Aruncă sticla de bere în apă! Aruncă fusta pe jos! Fugi cît te È›in picioarele! Du-te în camera ta! ÃŽncuie uÈ™a! ÃŽnchide ferestrele! Fugi! Fugi! Fugi!" Mai exista însă altcineva care-i È™optea "Relaxează-te! E doar un joc nevinovat. Hai, mai bea puÈ›in! Dacă se întîmplă ceva, ei bine, n-ai decît să savurezi momentul, fiindcă, oricum, nimeni nu va È™ti nimic niciodată. Memphis e la o mie de mile de aici. Și nici Avery n-o să È™tie nimic. Da, chiar aÈ™a, ce-ar putea să spună tocmai el?! Toată lumea face chestia asta, È™tii bine că È™i tu ai mai făcut-o, atunci, la colegiu, cînd erai chiar logodit cu Abby... Da, ai dat tu atunci vina pe bere, dar recunoaÈ™te că, de fapt, a fost o chestie care a trecut È™i n-a rămas nici o urmă... Hai, lasă, Abby nu va afla niciodată..."
"Fugi. Fugi. Fugi."
Străbătuseră deja o milă și nu întîlniseră în drum nici un bar. Luna se ascunsese în nori și acum plaja era întunecată de tot. Nu se zărea nici țipenie de om. Ea îl trase de mînă către două șezlonguri așezate chiar la marginea mării.
― Hai să ne odihnim puÈ›in.
El dădu pe gît ultimele înghițituri de bere din sticlă.
― Nu s-ar putea spune că eÈ™ti prea vorbăreÈ›.
― Ce-ai vrea să spun?
― Spune-mi de exemplu ce crezi despre mine. Sînt frumoasă?
― EÈ™ti foarte frumoasă. Și ai un trup frumos.
Fata stătea pe marginea șezlongului, bălăcindu-și picioarele în apă.
― Hai să înotăm!
― Păi, nu prea am chef.
― Hai, vino, Mitch! Ador apa.
― Du-te tu, eu mă uit la tine.
Ea îngenunche pe nisip, la cîțiva centimetri de el și, cu mișcări lente, își duse mîinile la ceafă, își desfăcu sutienul și-l lăsă să cadă foarte încet. Sînii ei, mult mai plini acum, se odihneau pe brațul lui stîng. Îi întinse sutienul:
― Þine-l, te rog.
Era alb și fin și nu cîntărea nici a milioana parte dintr-un gram. Mitch se simțea complet paralizat. Cu cîteva clipe în urmă, mai reușise încă să respire, greu și sacadat, e adevărat. Acum nici să respire nu mai putea. Fata intră în apă cu aceleași mișcări lente. Fesele ei erau separate de o sforicică albă care nu reușea să ascundă nimic. Părul lung și negru îi mîngîia talia. Intră în apă pînă la genunchi și apoi se întoarse spre el:
― Vino, apa e minunată.
Și îi zîmbi atît de strălucitor încît, cu tot întunericul, el desluși chemarea ei. Mîngîie atunci minuscula bucată albă și fină pe care o avea încă în mînă și știu exact că era ultima șansă să fugă, numai că se simțea amețit și lipsit de putere. Pentru ca să poată fugi ar fi avut nevoie de mult mai multă forță decît știa el că are în clipa aceasta. El nu dorea decît să stea acolo unde era. Poate că, pînă la urmă, va pleca ea... Poate că se va îneca... Poate că fluxul o va purta undeva, departe, în larg...
― Vino, Mitch!
Atunci el își lepădă cămaÈ™a È™i intră în apă. Ea îl privea zîmbind È™i cînd ajunse lîngă ea, îl luă de mînă È™i-l trase la apă adîncă. ÃŽi încolăci braÈ›ele în jurul grumazului È™i se sărutară. Mîinile lui găsiră cele două sfericele albe ― È™i iar se sărutară. Fata se desprinse din îmbrățiÈ™are È™i, fără nici un cuvînt, porni spre plajă. Mitch o urmări cu privirea. Ea se aÈ™eză pe nisip È™i-È™i scoase sforicelele albe È™i le aruncă pe nisip. Mitch se scufundă È™i rămase sub apă multă vreme, o veÈ™nicie. Cînd ieÈ™i, în cele din urmă, o văzu pe fată întinsă pe nisip, sprijinindu-se pe coate. Se uită pe plajă în toate direcÈ›iile ― evident, nici È›ipenie de om. In acel moment, luna se ascunse după un nor.
― Nu pot s-o fac, mormăi el printre dinÈ›i.
― Ce-ai spus?
― Nu pot s-o fac! strigă el exasperat.
― Dar eu te doresc.
― Nu pot s-o fac.
― Vino! Nimeni nu va È™ti niciodată. Nimeni nu va È™ti niciodată. Nimeni nu va È™ti niciodată. Se apropie de ea. Nimeni nu va È™ti niciodată. Nimeni nu va È™ti niciodată.
Nimeni nu scotea o vorbă în taxiul care-i ducea spre Georgetown. Mitch È™i Avery întîrziaseră. Nu se putuseră trezi È™i nici nu-È™i luaseră micul dejun. Avery arăta îngrozitor ―avea ochii roÈ™ii, faÈ›a palidă È™i, peste cîte toate, mai era È™i neras.
Șoferul opri maÈ™ina în faÈ›a lui Royal Bank of Montreal. Afară, arÈ™iÈ›a È™i umiditatea îi întîmpinară în valuri sufocante. Bancherul se numea Randolph Osgood È™i era tipul de britanic clasic ― scorÈ›os, cu un costum bleumarine la două rînduri, cu ochelari cu rame de baga. Avea o frunte lucioasă È™i un nas ascuÈ›it. Pe Avery îl întîmpină ca pe un vechi prieten, iar lui Mitch i se prezentă singur. ÃŽi conduse într-un birou spaÈ›ios de la etajul al doilea, care dădea spre Hosty Bay. ÃŽnăuntru îi aÈ™teptau două funcÈ›ionare.
― De ce anume aveÈ›i nevoie, Avery? fonfăi către acesta din urmă.
― Păi, aÈ™ propune să începem cu niÈ™te cafea. Și pe urmă am nevoie de situaÈ›ia conturilor Sonny Capps, Al Coscia, Dolph Hemmba, Ratzlaff Partners È™i Green Group.
― Pe cîtă vreme în urmă?
― Pe È™ase luni, pentru fiecare cont în parte.
Osgood pocni din degete spre una din cele două femei care părăsi imediat încăperea și se întoarse cu o tavă încărcată de cești de cafea și de farfurii cu gustări. Cealaltă lua notițe.
― Vom avea nevoie, evident, È™i de toate autorizaÈ›iile È™i împuternicirile tuturor clienÈ›ilor în cauză, spuse Osgood.
― Sînt la dosar, preciză Avery deschizîndu-È™i servieta.
― Da, numai că au expirat È™i noi avem nevoie de ele la zi.
― Da, foarte bine, aprobă Avery împingîndu-i în față un dosar. Le ai aici pe toate È™i sînt la zi, adăugă el, făcîndu-i cu ochiul lui Mitch.
Una dintre funcționare luă dosarul și răsfiră documentele pe masă, apoi, împreună cu colega ei, se apucară să studieze fiecare hîrtie în parte. Veni rîndul lui Osgood să purice fiecare document, timp în care cei doi avocați își băură cafelele. În sfîrșit, Osgood își ridică nasul din hîrțoage, zîmbi și spuse:
― Se pare că totul este în ordine. Mai aveÈ›i nevoie de ceva?
― Avem nevoie să punem la punct trei corporaÈ›ii: două pentru Sonny Capps È™i una pentru Green Group. Vom proceda ca de obicei È™i banca va servi drept agent de înregistrare È™i aÈ™a mai departe.
― Da, voi face rost de toate documentele necesare, spuse Osgood, privind către una dintre funcÈ›ionare. Altceva?
― Deocamdată atît, mulÈ›umesc.
― Foarte bine. ÃŽn jumătate de oră avem procesele-verbale. N-aÈ›i vrea să dejunăm împreună?
― ÃŽmi pare rău, Randolph, dar sînt nevoit să te refuz. Mitch È™i cu mine sîntem deja invitaÈ›i la prînz. Poate mîine.
Mitch nu știa despre nici o invitație sau, în orice caz, despre nici una care să-l privească și pe el.
― Poate, spuse Osgood È™i părăsi încăperea, urmat de cele două femei.
Avery închise ușa și-și scoase imediat sacoul. Se duse la fereastră și mai luă o înghițitură de cafea.
― Uite ce e, Mitch, îmi pare rău pentru aseară. Chiar foarte rău. M-am îmbătat È™i urmarea a fost că am încetat să mai raÈ›ionez. Regret că am încercat să È›i-o bag pe gît pe gagica aia.
― Scuze acceptate. Fii atent să nu mai faci aÈ™a ceva.
― ÃŽÈ›i promit că n-o să mai fac.
― Da' pînă la urmă, a ta a fost bună de ceva?
― Cred că da. Adevărul e că nu-mi amintesc prea multe. Și tu ce-ai făcut cu soră-sa?
― Păi, mi-a zis, la un moment dat, să mă car, aÈ™a că m-am plimbat pe plajă.
Avery ciuguli cîte ceva dintr-un platou cu gustări, apoi se șterse la gură.
― Cred că È™tii că sînt despărÈ›it de nevastă-mea. Peste vreun an o să obÈ›inem probabil È™i divorÈ›ul. Eu încerc să fiu cît de discret pot, pentru că divorÈ›ul se poate transforma în ceva extrem de neplăcut. La noi la firmă e o regulă nescrisă ― ceea ce facem departe de Memphis rămîne departe de Memphis. Pricepi?
― Hai, Avery, È™tii bine că n-o să spun nimănui nimic!
― Știu, È™tiu.
Mitch se bucura sincer de existența acestei reguli pe care n-o cunoscuse, ceea ce nu-l împiedicase să se trezească dis-de-dimineață cu senzația de a fi comis o adevărată infracțiune. Se gîndise tot timpul la fată, în pat, sub duș, în taxi și chiar și în acest moment făcea eforturi să se concentreze asupra documentelor. Pe cînd era în taxi, se surprinsese privind atent magazinele de bijuterii din Georgetown.
― Am o întrebare, spuse el.
Avery dădu din cap, continuînd să mănînce.
― Nu sînt multe luni de cînd am fost recrutat de către Oliver Lambert, Royce McKnight È™i restul trupei È™i toÈ›i mi-au atras atenÈ›ia în modul cel mai solemn cu putință că firma asta nu tolerează divorÈ›urile, crailîcul, băutura È™i drogurile. Că, de fapt, nu tolerează decît munca îndrăcită È™i banii. De aia am È™i acceptat slujba. Ei, È™i am văzut munca îndrăcită È™i am văzut È™i banii, numai că acum am început să văd È™i altele. Ai greÈ™it tu undeva sau fac toÈ›i ceea ce faci tu?
― Nu-mi place întrebarea ta.
― Păi È™tiam că n-o să-È›i placă, dar eu tot vreau un răspuns. Am dreptul să primesc un răspuns, pentru că am senzaÈ›ia că am fost tras pe sfoară.
― Și ce-ai de gînd să faci? Să-È›i dai demisia numai pentru că eu m-am îmbătat È™i m-am culcat cu o curvuliță?
― Nici nu m-am gîndit la demisie.
― Foarte bine, È™i nici să nu te gîndeÈ™ti.
― Dar am, totuÈ™i, dreptul la un răspuns.
― OK, aÈ™a e. Află că eu sînt cel mai mare derbedeu de la firmă È™i că toÈ›i or să mă facă albie de porci cînd o să pomenesc de divorÈ›. BineînÈ›eles că am mai avut eu cîte o fufă din cînd în cînd, da` ei nu È™tiu nimic de afacerile astea ale mele. Sau nu pot să mă dovedească. Și sînt absolut sigur că È™i ceilalÈ›i au aventuri cu gagici, dar nu-i poÈ›i prinde. ÃŽn fine,poate nu chiar toÈ›i, poate numai unii dintre ei. Cei mai mulÈ›i au căsnicii solide È™i sînt niÈ™te soÈ›i credincioÈ™i. Ei, eu am fost întotdeauna băiatul cel rău, dar m-au tolerat din cauză că sînt al dracului de talentat. Da, eu beau alcool la dejun, mai beau chiar È™i la serviciu È™i mai încalc încă o grămadă de reguli nescrise ale firmei, dar tot m-au făcut asociat, fiindcă aveau mare nevoie de mine. Și acum e prea tîrziu ca să-mi mai facă ceva. De fapt, Mitch, să È™tii că nici măcar nu sînt un tip atît de rău!
― Nici n-am spus că ai fi.
― Da, nu sînt perfect aÈ™a cum sînt unii dintre ei. Uneori chiar seamănă cu niÈ™te maÈ™ini, cu niÈ™te roboÈ›i care trăiesc, mănîncă È™i dorm numai pentru Bendini, Lambert & Locke. Mie unuia îmi mai place È™i un pic de distracÈ›ie.
― Prin urmare, tu eÈ™ti excepÈ›ia.
― Mai degrabă decît regula. Da. Și pentru asta nu mă scuz.
― Nici nu È›i-am cerut aÈ™a ceva. Voiam doar o mică explicaÈ›ie.
― O ai. Este suficient de limpede?
― Da. Să È™tii că È›i-am admirat sinceritatea de cînd te-am cunoscut.
― Iar eu admir la tine spiritul disciplinat. Numai un bărbat foarte puternic putea să-i rămînă credincios soÈ›iei, după ce fusese supus tuturor tentaÈ›iilor, ca aseară! Eu nu sînt atît de puternic È™i nici nu vreau să fiu.
Da, tentații. Mitch tocmai se gîndea să dea o raită pe la prînz prin magazinele de bijuterii din centrul orașului.
― Avery, dar nici eu nu sînt un sfînt! Nimic din ceea ce mi-ai spus nu m-a È™ocat. Nu sînt eu cel chemat să judece. Pe mine m-au tot judecat alÈ›ii, È™i asta de cînd mă È™tiu. Pur È™i simplu eram nedumerit în privinÈ›a regulilor. Asta-i tot.
― Regulile sînt imuabile. Turnate în beton, săpate în granit È™i gravate în piatră. Dacă încalci prea multe reguli te dau afară. Sau încalcă oricîte, dar ai grijă să nu te prindă! Asta-i!
― Destul de clar È™i de corect.
În încăpere își făcu apariția Osgood, urmat de un grup de funcționari cărînd teancuri de documente pe care le așezară pe masă, în stive organizate în ordine alfabetică.
― Ai aici de lucru pentru vreo trei zile, spuse Osgood cu un zîmbet strîmb pe buze. Dacă aveÈ›i nevoie de ceva, sînt la mine în birou, adăugă el È™i pocni din degete, făcîndu-i să iasă, în acest mod original, pe toÈ›i cei care-l însoÈ›iseră.
― Bine, mulÈ›umesc, spuse Avery, care se È™i apucă să frunzărească hîrtiile.
Mitch își scoase și el sacoul și-și slăbi nodul de la cravată.
― Ei, cu ce începem?
― Cu două lucruri. Unu ― ne interesează profitul din dobînzi, procentele È™i aÈ™a mai departe. Verificăm fiecare cont, ca să fim siguri că profitul merge acolo unde trebuie. Uite, de exemplu, Dolph Hemmba își dirijează profitul spre nouă bănci din Bahamas. E o chestie absolut cretină, da' dacă aÈ™a se simte el mai bine... Și mai e ceva ― nimeni nu poate urmări tîmpenia asta, nimeni în afară de mine... Uite, în banca asta are vreo douăsprezece milioane, aÈ™a că vezi, merită efortul! Omul meu ar putea face totul cu mîna lui, dar el se simte mai bine dacă le fac eu, iar eu, la două sute cincizeci pe oră, nu mă supăr deloc, dar absolut deloc! Vom verifica deci dobînda plătită de banca asta pentru fiecare cont în parte. Procentele variază în funcÈ›ie de cîțiva factori. Banca are puteri depline È™i asta e o modalitate de a-i face pe bancheri să rămînă cinstiÈ›i.
― Bine, dar eu credeam că sînt cinstiÈ›i!
― Sînt, dar în acelaÈ™i timp sînt È™i bancheri. Avem aici aproape treizeci de conturi È™i cînd vom termina de verificat, vom È™ti precis ce-i cu balanÈ›ele, cu dobînzile È™i cu profiturile. Și ― doi, noi sîntem aici ca să plasăm trei companii sub jurisdicÈ›ia caymaneză. E o chestie foarte uÈ™or de făcut, care putea la fel de bine să fie aranjată È™i la Memphis, da' vezi că oamenii noÈ™tri sînt convinÈ™i că trebuie să ne trambalăm la Georgetown tocmai pentru ca s-o facem mai bine... Nu uita că avem de a face cu niÈ™te tipi care fac investiÈ›ii de milioane. Ei bine, cîteva mii în plus pe onorariile noastre nu-i deranjează È™i nici pe noi.
― Cine-i tipul ăsta, Hemmba?
― Am o mulÈ›ime de clienÈ›i de care n-ai auzit încă. Hemmba ăsta e un fermier din Arkansas, unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri de-acolo.
― Douășpe milioane?
― Numai în banca asta...
― Păi asta înseamnă o grămadă de bumbac È™i de soia!
― Să zicem că mai are È™i alte afaceri...
― De exemplu?
― Nu pot să-È›i spun.
― Legale?
― Să zicem că tipul vrea să pună "la rece" vreo douăzeci de milioane È™i dobînda, pe la diferite bănci din Caraibe...
― Cum, È™i noi îl ajutăm?!
Avery nu-i răspunse; se apucase deja să înșire pe masă documentele și le studia cu atenție. Mitch se uita la el, așteptînd încă răspunsul la ultima lui întrebare, dar liniștea din încăpere devenea din ce în ce mai apăsătoare și era limpede că nu va primi nici un răspuns. Ar fi putut să insiste, dar simțea că și așa pusese prea multe întrebări pentru o singură zi. Își suflecă manșetele și se apucă și el de lucru.


Abia la ora prînzului află Mitch care era "invitația" lui Avery. Femeia de aseară îl aștepta în apartament pentru o întîlnire scurtă, așa că Avery îi propuse tînărului să-și vadă fiecare de programul lui și chiar îi recomandă un café-bar din centru. Dar Mitch preferă să se ducă la biblioteca orășenească, aflată la vreo patru cvartale distanță de sediul băncii. La etajul al doilea, la secția de periodice, găsi un raft întreg de numere vechi din The Daily Caymanian și, evident, și un exemplar din 27 iunie. Cu ziarul în mînă, se așeză la o măsuță lîngă fereastră. Aruncă o privire în stradă și, brusc, deveni atent: omul pe care-l văzuse ceva mai înainte lîngă clădirea băncii era acum proțăpit lîngă intrarea bibliotecii. De fapt, era la volanul unui Chevette galben vechi, parcat pe o alee peste drum de bibliotecă. Un tip brun și îndesat, străin de aceste meleaguri. Avea o cămașă țipătoare, verde cu portocaliu și purta niște ochelari ieftini, special făcuți pentru turiști. Aceeași mașină cu același tip la volan staționase în fața magazinului de cadouri de lîngă bancă, iar acum, la cîteva minute, era parcată peste drum de bibliotecă. Lîngă mașină se opri un localnic pe bicicletă, aparent pentru a-și aprinde o țigară. Șoferul îi făcu un semn prin care-i arătă biblioteca, iar omul coborî de pe bicicletă și traversă strada. Mitch împături ziarul și-l vîrî în buzunarul interior al sacou-lui. Se duse și alese din raft un exemplar din National Geographic, după care se reașeză la masă. Răsfoia revista și asculta atent pașii omului care urca treptele. Odată ajuns în sală, acesta se apropie de Mitch, se opri o clipă, de parcă ar fi vrut să zărească ce anume citea, făcu stînga împrejur și coborî. Mitch așteptă puțin, apoi se apropie de fereastră: omul își aprinsese o nouă țigară și vorbea cu cel de la volan. După cîteva secunde, se urcă pe bicicletă și își continuă drumul.
Mitch reluă lectura ziarului. Pe pagina întîi era un articol despre cei doi avocaÈ›i americani È™i ghidul lor morÈ›i într-un misterios accident, cu o zi în urmă. Memora cîteva date È™i înapoie ziarul. Chevette-ul era tot în acelaÈ™i loc. Trecu prin faÈ›a maÈ™inii, îndreptîndu-se spre bancă. Zona comercială a oraÈ™ului era înghesuită între clădirile băncilor È™i golful Hogsty. Străzile înguste erau supraaglomerate de turiÈ™ti, de scutere È™i de microbuze. Mitch își scoase haina È™i intră într-un magazin de tricouri, care avea È™i un bar la etaj. Urcă treptele, comandă o Coca-Cola È™i se aÈ™eză pe terasă. După numai cîteva minute, localnicul cu bicicleta era È™i el în bar, în faÈ›a unei sticle de bere, urmărindu-l atent pe Mitch, de după lista de bucate. Mitch sorbea alene din Cola, privind furnicarul străzii. Nici o urmă de Chevette. El È™tia însă că urmăritorul nu putea fi prea departe. Iată că un alt ins îl fixa cu privirea, de pe cealaltă partea a străzii ― nu pentru multă vreme, căci, brusc, dispăru în mulÈ›ime. Iată È™i o femeie ― ce era asta, se întrebă el, am devenit cumva paranoic? ÃŽn sfirÈ™it, apăru È™i maÈ™ina, venind încet pînă sub terasa barului. Mitch coborî în magazin È™i-È™i cumpără o pereche de ochelari de soare, ieÈ™i din magazin È™i, în clipa în care trecu de primul cvartal, se năpusti pe o alee întunecoasă, fugi pînă la strada următoare È™i intră într-un alt magazin de cadouri. IeÈ™i din el pe uÈ™a de serviciu È™i se trezi într-o altă alee, unde văzu un magazin de îmbrăcăminte. Intră pe uÈ™a laterală, privi cu atenÈ›ie strada, dar nu văzu nimic suspect. Se uită apoi pe rafturile care gemeau de pantaloni scurÈ›i È™i de cămăși viu colorate ― marfă pe care localnicii o dispreÈ›uiau È™i după care se dădeau în vînt americanii. Mitch se decise pentru ceva mai clasic: pantaloni scurÈ›i albi È™i un tricou roÈ™u. Găsi pînă la urmă È™i o pereche de sandale, oarecum asortate cu pălăria pe care o alesese. O vînzătoare îl conduse chicotind la o cabină de probă. Mitch verifică din nou strada: nimic. Hainele îi veneau ca turnate, aÈ™a că o întrebă pe vînzătoare dacă-È™i putea lăsa la magazin costumul È™i pantofii cu care venise, pentru vreo cîteva ore. BineînÈ›eles că putea, răspunse ea. El își plăti cu bani gheață achiziÈ›iile È™i-i strecură în palmă fetei o hîrtie de zece dolari, rugînd-o să-i cheme un taxi. Fata îi spuse că arăta foarte bine. El îi mulÈ›umi È™i începu să aÈ™tepte sosirea taxiului, privind nervos strada. Cînd maÈ™ina apăru, se năpusti ca din puÈ™că È™i se azvîrli pe bancheta din spate.
― Abanks Dive Lodge, spuse el scurt.
― E drum lung pînă acolo, mon, primi răspuns de la È™ofer.
Fără să spună nimic, aruncă pe spătarul banchetei din față o bancnotă de douăzeci de dolari.
― Dă-i drumul! Fii atent la oglindă! Dacă ne urmăreÈ™te cineva, să-mi spui imediat!
― OK, mon, spuse È™oferul, înÈ™făcînd banii.
Mitch se afundă în canapeaua mașinii, cu pălăria trasă cît mai mult peste față. Șoferul își croia drum de-a lungul lui Shedden Road, dincolo de zona comercială, mai departe de Hogsty Bay, îndreptîndu-se către Vest, dincolo de Ded Bay, dincolo de Georgetown, către Bodden Town.
― Da' de cine vrei să scapi, mon?
― De Serviciul de Venituri Interne, răspunse Mitch zîmbind.
După părerea lui, răspunsul fusese de-a dreptul amuzant, dar șoferul nu părea să-i guste umorul. După o clipă, își aduse aminte că în insule nu existau taxe și nici perceptori. Oricum, șoferul nu mai scotea nici o vorbă.
ÃŽn ziar scria că ghidul pentru înot subacvatic al celor doi avocaÈ›i americani fusese Philip Abanks, fiul lui Barry Abanks, proprietarul unui centru specializat în astfel de servicii. Philip Abanks avea doar nouăsprezece ani cînd se întîmplase accidentul. Tot în ziar scria că cei trei erau deja morÈ›i ― înecaÈ›i ― în momentul în care survenise o explozie la bordul vasului. O explozie foarte misterioasă, sublinia articolul. Cadavrele fusese găsite la o adîncime de optzeci de picioare. Nu existau martori, nu existau nici explicaÈ›ii pentru faptul că totul se petrecuse la nici două mile de țărm, într-o zonă unde nu se practica acest sport. Articolul din ziarul local remarca persistenÈ›a unui mare număr de întrebări la care nu se primise răspuns.
Bodden Town era o mică așezare la vreo douăzeci de minute de Georgetown, iar centrul sportiv al lui Abanks se afla în sud, pe o plajă izolată.
― Ne-a urmărit cineva?
Șoferul răspunse scuturînd din cap, în semn de negație.
― Ai făcut o treabă bună, poftim patruzeci de dolari. Uite, e aproape ora unu. PoÈ›i să fii aici la două È™i jumătate fix?
― Nici o grijă, mon.
Drumul se sfîrÈ™ea la marginea plajei, transformîndu-se într-o parcare umbrită de palmieri. Clădirea era spaÈ›ioasă, cu două etaje, acoperiÈ™ de tablă È™i o scară exterioară care ducea la al doilea nivel, unde se afla centrul lui Abanks. I se spunea Grand House ― casa cea mare ― È™i era zugrăvită în albastru deschis, cu un brîu lat, alb. PereÈ›ii exteriori erau îmbrăcaÈ›i în viță sălbatică È™i caprifoi, iar jaluzelele din lemn erau vopsite în verde oliv. ÃŽn interior se găseau birourile È™i cantina Centrului de ÃŽnot Subacvatic Abanks. ÃŽn dreapta clădirii, palmierii se răreau făcînd loc unei alei pentru maÈ™ini, care înconjura Grand House È™i cobora spre o zonă larg deschisă, pietruită cu rocă albă. De o parte È™i de alta a acestei alei, se înÈ™ira o duzină de colibe acoperite cu paie. Colibele puteau fi închiriate de amatorii de înot. Un adevărat labirint de trotuare de lemn lega colibele de centrul ansamblului ― barul în aer liber, aflat chiar lîngă apă.
Mitch se îndreptă direct către bar, călăuzit de muzica reggae și de rîsete. Era la fel ca la Rumheads, dar mult mai puțin aglomerat. În cîteva secunde, barmanul, un oarecare Henry, îl servi pe Mitch cu obișnuita bere Red Stripe.
― Unde îl pot găsi pe Barry Abanks? îl întrebă Mitch.
Celălalt îi arătă din ochi marea È™i-È™i văzu mai departe de treabă. Cam la o jumătate de milă în larg, o barcă tăia apa cu repeziciune, îndreptîndu-se spre mal. Mitch mîncă un cheeseburger È™i încercă să piardă timpul uitîndu-se la eternii jucători de domino. Barca acostă la un debarcader aflat între bar È™i o colibă ceva mai mare, pe una din ferestrele căreia sta scris de mînă: magazin pentru înot subacvatic. ToÈ›i înotătorii săriră din barcă È™i se îndreptară în formaÈ›ie compactă către bar. Un bărbat scund È™i vînjos stătea în picioare lîngă barcă, răcnind tot felul de ordine către ajutoarele care descărcau echipamentul. Nu s-ar fi putut afirma că era îmbrăcat ― avea, în principal, o È™apcă È™i un cache-sexe negru. Intră în magazin È™i începu să zbiere la ghizi È™i la ajutoare, apoi o luă È™i el către bar. Aici, îi ignoră pe toÈ›i, merse glonÈ› la frigider, luă o cutie cu bere, o desfăcu nerăbdător È™i o bău cu lăcomie. Barmanul îi È™opti ceva la ureche, arătîndu-i-l pe Mitch. Abanks mai deschise o cutie de bere È™i se duse către tînăr, fără să schiÈ›eze nici un zîmbet.
― Pe mine mă cauÈ›i?
― Da, dacă eÈ™ti domnul Abanks.
― Sînt. Ce vrei?
― AÈ™ vrea să stăm puÈ›in de vorbă.
Proprietarul locului dădu berea peste cap și apoi își îndreptă privirea către mare.
― Nu pot. Sînt prea ocupat. Am o barcă gata de plecare.
― Mă numesc Mitch McDeere È™i sînt avocat. Din Memphis.
Abanks își întoarse către el ochii mici È™i cafenii ― reuÈ™ise să-i atragă atenÈ›ia.
― Da, È™i?
― Și cei doi care au murit împreună cu fiul dumitale îmi erau prieteni. N-am să te reÈ›in decît cîteva minute.
Abanks se așeză pe scaun.
― Nu e unul din subiectele mele favorite.
― Știu, È™i te rog să mă ierÈ›i.
― Cei de la PoliÈ›ie mi-au atras atenÈ›ia să nu vorbesc cu nimeni despre povestea asta.
― Va fi o discuÈ›ie strict confidenÈ›ială, îți jur.
Cu ochii mijiți, Abanks privea din nou apele albastre și strălucitoare. Fața și trupul lui păstrau urmele unei vieți petrecute pe mare și în mare, la șaizeci de picioare adîncime, unde îi îndruma pe novici, învățîndu-i secretele scufundării printre recife de coral și epave de corăbii.
― Ce vrei să È™tii?
― Putem merge în altă parte?
― FireÈ™te, putem face o plimbare.
Îi strigă ceva lui Henry, le spuse ceva scufundătorilor de la masa vecină și plecă cu Mitch pe plajă.
― AÈ™ vrea să vorbim despre accident, spuse Mitch.
― PoÈ›i să-mi pui întrebări, dar s-ar putea să nu-È›i răspund.
― Ce anume a provocat explozia?
― Nu È™tiu. Poate un compresor de aer, poate o scurgere de carburant. Nu sîntem siguri. Vasul a fost rău lovit, aÈ™a că cele mai multe indicii s-au făcut scrum.
― Era vasul dumitale?
― Da, unul din cele mici. Prietenii tăi îl închiriaseră pe toată dimineaÈ›a.
― Și unde le-au fost găsite cadavrele?
― La optzeci de picioare adîncime. ÃŽn privinÈ›a lor, nimic suspect, decît atît, că nu aveau arsuri sau răni care să arate că fuseseră atinÈ™i de explozie, aÈ™a că, de fapt, cadavrele erau al dracului de suspecte.
― Autopsia a arătat că se înecaseră.
― Da, se înecaseră, numai că echipamentul era foarte bun. După ce s-a terminat totul, un om de-al meu l-a verificat încă o dată È™i funcÈ›iona perfect. Și apoi, prietenii tăi erau È™i ei niÈ™te scufundători foarte buni.
― Și fiul dumitale?
― El nu era sub apă atunci, dar, oricum, înota ca un peÈ™te.
― Unde s-a produs explozia?
― Ei doriseră să se scufunde în locul numit Roger's Wreck Point. E plin de corali pe-acolo ― dar nu cunoÈ™ti insula?
― Nu.
― Ei bine, locul de care-È›i spun se află lîngă East Bay È™i prietenii tăi nu se mai scufundaseră niciodată acolo, aÈ™a că fiul meu le-a propus să încerce. El îi È™tia bine È™i spunea că aveau experiență È™i că erau foarte serioÈ™i în chestia asta. De cîte ori veneau, închiriau o barcă numai pentru ei doi È™i nu discutau preÈ›ul. Și întotdeauna îl voiau ghid pe Philip. Nu È™tiu dacă în ziua cu pricina s-au scufundat. Oricum, barca a fost găsită la vreo două mile în larg, departe de orice loc în care se face înot subacvatic.
― Se poate ca barca să fi fost în derivă?
― Imposibil. Dacă ar fi avut probleme cu motorul, Philip ar fi transmis imediat prin radio. Noi folosim echipament modern È™i ghizii noÈ™tri sînt în permanentă legătură cu Centrul. Nimeni n-a văzut È™i n-a auzit nimic. E imposibil ca explozia să fi avut loc acolo È™i, în al doilea rînd, o barcă în derivă nu poate ajunge la două mile în larg. Dar cel mai important e că ei n-au fost găsiÈ›i în barcă. ÃŽnchipuieÈ™te-È›i că barca a fost în derivă, păi cum explici atunci deriva cadavrelor pînă la optzeci de picioare adîncime!? Ei?! Și vezi că au fost găsite la douăzeci de metri distanță de barcă! Ei?!
― Cine i-a găsit?
― Oamenii mei. Am auzit È™tirile la radio È™i am trimis un echipaj. I-au găsit după cîteva minute.
― ÃŽmi dau perfect de bine seama că È›i-e greu să vorbeÈ™ti despre toate astea.
― Da, aÈ™a e, răspunse Abanks aruncînd cutia de bere goală într-un coÈ™ de gunoi. Da, aÈ™a e, dar timpul vindecă durerea. Da' de ce te interesează povestea asta atît de mult?
― Știi, familiile lor ar avea o mulÈ›ime de întrebări de pus...
― ÃŽmi pare rău. Le-am cunoscut soÈ›iile acum un an, cînd au petrecut cu toÈ›ii o săptămînă la noi. Da, erau niÈ™te oameni foarte cumsecade.
― Spune-mi, e posibil ca explozia să se fi produs în timp ce ei cercetau niÈ™te zone subacvatice necunoscute?
― Posibil, da, dar nu È™i probabil. Cînd trec dintr-o zonă în alta, oamenii mei raportează imediat, asta-i procedura standard È™i nu există excepÈ›ii. Am pus pe liber pe unu' care nu balizase zona înainte de a o părăsi. Și fiul meu era cel mai bun dintre scufundătorii de pe insulă, gîndeÈ™te-te că a crescut în apele astea. Nu ar fi neglijat niciodată să-È™i raporteze miÈ™cările pe mare, nu, nu el! Asta e. PoliÈ›ia crede că totul s-a întîmplat aÈ™a cum È›i-am povestit, È™i asta pentru că, la urma urmei, trebuie să creadă ceva, nu? ― È™i asta e singura explicaÈ›ie pe care o au.
― Dar cum își explică starea cadavrelor?
― Nu È™i-o explică. Pentru ei e vorba pur È™i simplu de un accident de scufundare.
― Dar a fost într-adevăr un accident?
― Eu cred că nu.
Sandalele îi făcuseră bășici la picioare, așa că Mitch se descălță. Se întoarseră și o luară înapoi către Centrul Abanks.
― Dacă n-a fost un accident, atunci ce-a fost? Abanks mergea privind atent oceanul. La auzul întrebării, zîmbi pentru prima oară de la începutul discuÈ›iei.
― Care ar putea fi celelalte posibilități?
― La Memphis s-a zvonit că ar fi o chestie cu droguri.
― Da? Ia povesteÈ™te-mi despre zvonul ăsta!
― Am auzit că fiul dumitale făcea parte dintr-o bandă de traficanÈ›i, că e posibil să-È™i fi folosit vasul pentru a se întîlni pe mare cu un furnizor, ceva, că s-a certat, probabil, cu omul lui È™i că prietenii mei se aflau întîmplător pe vas. Asta-i.
Abanks zîmbi și clătină din cap.
― Nu, Philip nu era amestecat în chestii de-astea. Știu că n-a folosit niciodată droguri È™i mai È™tiu că nu comercializa aÈ™a ceva. Pe Philip nu-l interesau banii ― doar femeile È™i înotul.
― Nici măcar din întîmplare?
― Nu, nici măcar din întîmplare. Pe aici nu circulă un asemenea zvon È™i dă-mi voie să mă îndoiesc că ăia din Memphis È™tiu mai mult decît È™tiu eu despre povestea asta. Insula e foarte mică È™i dacă ar fi fost o urmă de adevăr în zvonul ăsta, precis aflam È™i eu. Totul este o mare minciună.
Conversația luase sfîrșit. Ajunseră din nou la bar.
― Vreau să te rog ceva: nu povesti familiilor prietenilor tăi tot ce È›i-am spus. N-am cum să dovedesc, aÈ™a că e bine să nu È™tie nimeni nimic.
― N-am să spun nimănui, dar te rog È™i eu să fii la fel de discret. Nu spune nimic nimănui; dacă te întreabă de mine, spune că am vorbit despre înotul subacvatic.
― Cum doreÈ™ti.
― Voi veni cu soÈ›ia mea la anul, aici, cam prin primăvară. Să È™tii că am să te caut.



14

În mijlocul orașului, pe un teren de vreo cinci acri, bine împădurit și minunat îngrijit, se aflau biserica și școala "St. Andrew". Fațada școlii, din cărămizi albe și galbene, era invadată de iederă sălbatică. Terenul de joacă și aleile erau mărginite de șiruri perfect geometrice de gard viu. Clădirea școlii era în formă de L, avea un singur etaj și era adăpostită la umbra unui pîlc de stejari venerabili. Foarte prețuită pentru exclusivismul ei, Școala Episcopală "St. Andrew" era cea mai scumpă școală particulară din Memphis. Părinții cu dare de mînă își înscriau progeniturile pe lista de așteptare încă de la nașterea lor.
Mitch oprise BMW-ul în parcarea dintre școală și biserică. Trei locuri mai departe, stătea liniștit și nevinovat, așteptîndu-și proprietara, Peugeot-ul roșu al lui Abby. Pe el, pe Mitch, nu-l așteptase nimeni. Avionul sosise cu o oră mai devreme și el trecuse pe-acasă ca să se îmbrace cu ceva mai potrivit poziției lui de avocat în ascensiune. Avea de gînd s-o vadă pe Abby și apoi să se întoarcă la birou, să mai lucreze cîteva ceasuri, la un tarif de o sută cincizeci de dolari pe oră. Voia s-o vadă pe Abby aici, la școală, pe neașteptate. Un atac prin surprindere. O contralovitură. Să-i spună bun găsit, ce dor mi-a fost de tine, uite, nici n-am mai putut să aștept, vezi, am venit după tine la școală. O să fie foarte scurt, da, mai ales după întîmplarea aia de pe plajă... Și dacă ea își dă seama de tot ce s-a întîmplat acolo, așa, dintr-o singură privire? Dacă îi citește totul în ochi? Dacă observă o ușoară tensiune în vocea lui? Nu, dacă o ia prin surprindere, nu. Dacă e măgulită de vizita lui neașteptată, precis nu. Mitch își încleșta mîinile pe volan, privind fix mașina soției lui. Ce idiot! Ce tîmpit putea să fie! De ce nu fugise atunci pe plajă? De ce nu aruncase blestemata aia de fustă pe nisip? De ce nu fugise ca de dracu'? De ce? Ca să stea acum țeapăn și să-și spună dînd din umeri că, la urma urmei, toți fac ceea ce a făcut el.
ÃŽÈ™i făcuse planul încă din avion. Va aÈ™tepta pînă seara tîrziu È™i apoi îi va spune adevărul. Nu va minÈ›i, nu avea nici cea mai mică intenÈ›ie să trăiască în minciună. Și poate că ea va înÈ›elege. ÃŽn fond, aproape orice bărbat ― la dracu'! toÈ›i bărbaÈ›ii ar fi procedat exact la fel ca el. Și pe urmă, ei bine, pe urmă, următoarea lui reacÈ›ie va depinde de ea. Dacă ea își păstrează calmul, ba chiar îl È™i compătimeÈ™te, el îi va spune că-i pare rău, foarte rău, că aÈ™a ceva nu se va mai repeta. Dacă ea începe să plîngă, el îi va cerÈ™i pur È™i simplu iertarea È™i era gata să-i jure chiar È™i pe Biblie că a fost o greÈ™eală care nu se va mai repeta niciodată. Și îi va spune că o iubeÈ™te, că o adoră È™i că o imploră să-i mai acorde o ultimă È™ansă. Ei, dar dacă ea începe să-È™i facă bagajele... abia atunci va înÈ›elege È™i el că cel mai bine ar fi fost să tacă mîlc.
Să negi, să negi, să negi. Profesorul lui de penal de la Harvard, un radical pe nume Moscowitz, își făcuse chiar un nume apărînd tot felul de asasini, teroriÈ™ti È™i corupători de minori. Avea o teorie despre apărare foarte simplă: Neagă! Neagă totul! Să nu recunoÈ™ti niciodată o faptă sau o probă care te-ar putea învinovăți! ÃŽÈ™i amintise de Moscowitz în timp ce ateriza pe aeroportul din Miami È™i se apucase să elaboreze planul B ― care începea cu vizita-surpriză la È™coală È™i continua cu o cină romantică seara tîrziu, la restaurantul ei preferat. Ce făcuse în Cayman? Păi, muncă, muncă È™i iar muncă. Mitch deschise portiera gîndindu-se la privirea ei încrezătoare È™i la zîmbetul ei frumos ― îi era aproape rău,un burghiu îi sfredelea stomacul È™i era ameÈ›it. Porni încet spre intrare, mîngîiat de vîntul răcoros de toamnă.
Holul școlii era pustiu și tăcut. În dreapta era biroul directorului și Mitch se opri o clipă, dar nimeni nu-l văzu, așa că o luă încet către sălile de clasă. În dreptul celei de-a treia, auzi vocea minunat de frumoasă a propriei sale soții, care trăgea din greu la tabla înmulțirii. Brusc, în ușă, se iți capul lui Mitch, ceea ce o făcu mai întîi să tacă, apoi să chicotească. Le ceru copiilor să o scuze cîteva momente, să stea cuminți și să citească singuri pagina următoare, după care ieși din clasă, închizînd ușa în urma ei.
― Ce faci aici? îl întrebă ea, aruncînd priviri nervoase în toate direcÈ›iile.
― Mi-a fost dor de tine, spuse el cu convingere, înÈ™făcînd-o È™i lipind-o de un perete.
O strînse în braÈ›e, o sărută pe gît, adulmecîndu-i parfumul. Brusc, îi reveni în minte chipul fetei de pe plajă ― un ticălos nenorocit, asta eÈ™ti, de ce n-ai fugit?
― Cînd te-ai întors? întrebă ea aranjîndu-È™i părul È™i privind atent în jur.
― Acum o oră. Arăți minunat.
Ochii ei frumoși și minunat de sinceri se umeziră.
― Și, cum a fost?
― OK. Mi-a fost dor de tine. N-are nici un haz fără tine.
― Și mie mi-a fost dor de tine.
Se luară de mînă și o porniră spre ieșire.
― AÈ™ vrea să-mi acorzi un randez-vous diseară.
― Astă-seară nu lucrezi?
― Nu, astă-seară nu. Astă-seară îmi scot nevasta la cîrciuma ei preferată. O să mîncăm È™i o să bem tot ce găsim mai scump pe listă È™i pe urmă ne întoarcem acasă È™i ne jucăm de-a Adam È™i Eva în paradis.
― Da, chiar că È›i-a fost dor de mine, spuse ea sărutîndu-l È™i privind iar holul. Pînă una alta, dispari de-aici, înainte să te prindă cineva.
Se îndreptară spre ieÈ™ire, fără ca cineva să-i vadă. După ce se despărÈ›i de ea, Mitch trase adînc aer în piept ― da, o făcuse È™i pe asta! Se uitase în ochii ei, o îmbrățiÈ™ase È™i o sărutase ca întotdeauna, iar ea nu bănuise nimic. Fusese chiar impresionată È™i emoÈ›ionată!


De Vasher se plimba prin birou nerăbdător și trăgea nervos din țigară. La un moment dat, se așeză pe scaunul rotativ de la masa lui de lucru și încercă să se concentreze asupra unui document. Nu reuși, așa că se ridică și o luă de la capăt cu plimbarea. Se uită la ceas. Își sună secretara, apoi o sună pe secretara lui Oliver Lambert. După care reîncepu să se plimbe. În fine, cu un sfert de oră de întîrziere, apăru și Lambert. De Vasher îl privi sever:
― Ai întîrziat!
― Da, am fost foarte ocupat. Dar ce s-a întîmplat atît de important?
Pe chipul lui De Vasher răsări un surîs răutăcios și prefăcut. Cu un gest dramatic, trase sertarul biroului și scoase un plic de mari dimensiuni pe care-l aruncă, plin de mîndrie, peste birou, drept pe genunchii lui Lambert.
― Asta-i cea mai bună lucrare pe care am făcut-o vreodată!
Lambert desfăcu plicul și rămase cu gura căscată: înăuntru erau niște fotografii opt pe zece, alb-negru. Le studie pe fiecare în parte, cu multă atenție, încercînd să memoreze toate detaliile. Plin de mîndrie, De Vasher îi urmărea mișcările. Lambert se mai uită încă o dată la poze și respirația îi deveni din ce în ce mai grea.
― Sînt incredibile.
― Mda, aÈ™a am zis È™i noi.
― Cine-i fata? întrebă Lambert cu ochii încă nedezlipiÈ›i de ceea ce vedea.
― O curvă locală, da' arată bine, nu? N-am mai folosit-o pînă acum, da' poÈ›i să pui pariu c-o s-o folosesc de-acum înainte.
― Vreau s-o cunosc, È™i repede!
― Nici o problemă. Mi-am cam închipuit eu c-o să vrei...
― Este incredibilă, cum poate să facă chestiile astea?!
― Păi, greu a fost începutu', că puÈ™tiul vostru i-a dat papucii primei fete È™i Avery era cu cealaltă, aÈ™a că Mitch s-a dus la bar È™i acolo a apărut fata noastră. E profesionistă, ce mai!
― Oamenii tăi unde erau?
― Peste tot. Pozele astea au fost făcute din spatele unui palmier, de la oarecare distanță, da' vezi ce bune sînt?!
― Foarte bune. Să-i dai o primă fotografului. Și cît timp s-au tăvălit ăștia doi prin nisip?
― Destul. Se potriveau la... nisip.
― Cred că lui i-a plăcut.
― Mda, da' È™i noi am avut noroc: plaja pustie, momentul potrivit.
Lambert ridică o fotografie spre lumină.
― Mi-ai făcut È™i mie un set?
― FireÈ™te, Ollie, ce, nu È™tiu cît îți plac chestiile astea...
― Hm, aÈ™ fi crezut că McDeere e dintr-o stofă mai rezistentă.
― AÈ™a È™i e, da' e È™i el om. Și nici tîmpit nu e. Știi ceva? Noi credem că a doua zi la prînz È™i-a dat seama că e urmărit. Avea un aer bănuitor È™i s-a vînturat o grămadă prin cartierul comercial, pînă cînd a dispărut È™i a mai È™i întîrziat o oră la întîlnirea pe care o avea cu Avery la bancă.
― Unde a fost?
― Nu È™tiu. De fapt, îl urmăream din curiozitate, nimic serios. Ei, la dracu', poate a fost la un bar, undeva ― oricum, a dispărut pur È™i simplu.
― UrmăriÈ›i-l mai cu atenÈ›ie, a început să mă îngrijoreze.
De Vesher flutură un alt plic, identic cu primul.
― Nu-È›i face griji, Ollie, acu' e al nostru! Ar fi în stare să È™i omoare pe cineva, dacă ar È™ti de pozele noastre!
― De Tarrance mai È™tii ceva?
― Nimic. McDeere n-a pomenit nimănui despre el sau, în fine, nici unuia dintre cei pe care-i urmărim noi. Nu-i uÈ™or de găsit Tarrance ăsta È™i, oricum, tipul se È›ine de-o parte.
― Să È›ineÈ›i ochii bine deschiÈ™i!
― Auzi, Ollie, nu-È›i mai face griji pentru munca mea, de asta mă ocup eu. Tu eÈ™ti avocatul-consilierul-proprietarul È™i o să-È›i primeÈ™ti cartoanele opt-pe-zece. Tu conduci firma, eu conduc serviciul de siguranță.
― Cum stau lucrurile acasă la McDeere?
― Nu cine È™tie ce; ea a fost foarte rece în legătură cu călătoria asta a lui.
― Și ce-a făcut cît a fost el plecat?
― Păi, fata nu prea e genul care să stea pe-acasă. A prînzit cu nevasta lui Quin de vreo două ori, prin niÈ™te cîrciumi aiurite, pe urmă a mai fost È™i la cinema, într-o seară a ieÈ™it la cumpărături cu o colegă de-a ei de È™coală, a mai vorbit È™i la telefon cu mă-sa, È™i tot cu taxă inversă. E clar că puÈ™tiul nu se înghite cu socrii È™i ea ar vrea să împace È™i varza È™i capra. Ea ar vrea să meargă la Crăciun acasă, în Kentucky, da' crede că el n-o să vrea. Ce mai, multă tensiune È™i multe dedesubturi la ei în familie. Ea i-a spus mă-sii că el munceÈ™te prea mult, iar mă-sa a zis că el face chestia asta numai ca să le dea lor peste nas. Mie, unuia, nu-mi place cum sună toate astea. Simt niÈ™te chestii nasoale pe acolo.
― Ascultă mai departe, nu te opri. Să È™tii că noi am încercat să-l mai domolim cu munca, dar puÈ™tiul e pur È™i simplu o maÈ™ină.
― Mda, cred È™i eu că vrei s-o lase mai moale la o sută cincizeci pe oră... De ce nu-i obligi pe angajaÈ›i să lucreze doar patruzeci de ore pe săptămînă, ca să poată petrece mai mult timp cu familia? Ai putea chiar să-È›i micÈ™orezi È™i salariul, ai putea să vinzi un Jaguar, două, ai putea să vinzi È™i diamantele lui madame Lambert, să-È›i vinzi È™i casa de la È›ară, ai putea să te muÈ›i într-o casă mică, undeva, lîngă Country Club...
― Tacă-È›i gura, DeVasher!
Lambert ieși ca o furtună din biroul lui DeVasher, care se sufoca de rîs. După ce se calmă, încuie plicul cu fotografii într-un seif și mormăi: "Mitchell McDeere, acu' ești al nostru pe veci!"
Și, pe față, i se lăți un zîmbet imens.



15

Cu două săptămîni înainte de Crăciun, într-o vineri la prînz, Abby își luă rămas bun de la elevii ei și intră în vacanță. La ora unu, după ce își părăsise mașina într-o parcare care gemea de mașini scumpe și foarte scumpe, alergă prin ploaia rece către restaurantul favorit al lui Kay Quin, acel terrarium suprapopulat de plante tropicale și de tineri plini de bani, care se ghiftuiau ascunși după ferigile uriașe. Abby prînzise de două ori cu Kay în ultima lună și, conform obiceiului ei, Kay întîrzia de fiecare dată.
Prietenia dintre ele era abia la început; fire reticentă, Abby nu dădea niciodată buzna în viața cuiva. În timpul celor trei ani petrecuți la Harvard nu avusese prietene și se obișnuise cu singurătatea. De cînd se afla în Memphis, mai multe persoane încercaseră să se apropie de ea, dar fără mare succes. Abby tatona terenul. Chiar de la început, Kay Quin fusese deosebit de insistentă, făcea pe ghidul turistic, pe sfătuitoarea prin magazine, se autopropusese chiar și decoratoare. Abby nu răspundea acestui atac decît cu multă grijă, observînd-o cu atenție. Luaseră masa de cîteva ori, ea și Mitch, la familia Quin, se mai văzuseră și cu ocazia unor dineuri și întîlniri organizate de cei de la firmă. Se simțeau bine împreună. Deși pretindea că ignoră complet tot ceea ce o înconjoară, Kay observa imediat mașinile, casele și hainele altora. Ar fi dorit să devină prietena intimă, confidenta lui Abby, dar aceasta păstra distanța, permițîndu-i accesul în viața ei cu mare greutate.
Abby era acum așezată la masă. Cîteva trepte mai jos de masa ei, un tonomat tip 1950 își făcea auzită prezența din plin. Un grup numeros de persoane cu felurite pahare în mîini se plimbau de colo-colo, în așteptarea unei mese libere. După vreo zece minute și două piese interpretate de Roy Orbison, răsări în fine și Kay, căutînd-o pe Abby din priviri. Abby îi zîmbi și-i făcu semn cu mîna. Se îmbrățișară și se sărutară pe obraji din vîrful buzelor, fără să-și transfere vreun gram de ruj.
― Te rog să mă scuzi că am întîrziat.
― E-n ordine, m-am obiÈ™nuit.
― Da' locul e de-a dreptul ticsit azi! spuse Kay, privind cu surprindere împrejur. De fapt, totdeauna e ticsit. Ei deci gata cu È™coala?
― Da. Cam de o oră. Sînt liberă pînă pe 6 ianuarie.
Își admirară apoi reciproc toaletele și ajunseră cam în același timp la aceeași concluzie: ce frumoase, suple și tinere erau amîndouă! După care trecură la cumpărăturile de Crăciun și vorbiră îndelung despre magazine și copii, pînă fură întrerupte de chelner care le luă comanda și le aduse vinul.
― Și ce planuri aveÈ›i pentru Crăciun? o întrebă Kay.
― Deocamdată ― nici un plan. Eu aÈ™ vrea să merg în Kentucky, la ai mei, dar mi-e că Mitch n-o să vrea. De cîte ori am făcut o aluzie, s-a prefăcut că nu mă aude.
― Tot aÈ™a de pornit e împotriva lor?
― Da, în privinÈ›a asta nimic nu s-a schimbat. De fapt, nici nu vorbim despre ei. Pur È™i simplu nu È™tiu cum să procedez.
― Păi, cu multă prudență, îmi închipui.
― Mda, È™i cu È™i mai multă răbdare. E drept că ai mei au greÈ™it, dar eu am nevoie de ei. Și mă doare să văd că singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată nici măcar nu poate să-i tolereze. ÃŽn fiecare zi mă rog lui Dumnezeu să facă o minune cît de mică...
― Hm, mie mi se pare că ai avea nevoie de una mai mare... Spune-mi, Mitch munceÈ™te chiar atît de mult pe cît spune Lamar?
― Nu-mi închipui cum ar putea cineva să muncească mai mult ca el. Optsprezece ore pe zi de luni pînă vineri, opt ore sîmbăta È™i duminica, fiindcă-i zi de odihnă, doar cinci sau È™ase.
― Și tu te simÈ›i oarecum frustrată?
― Chiar foarte frustrată, Kay. Să È™tii că am fost cît se poate de răbdătoare, dar lucrurile merg din ce în ce mai rău. Parcă sînt văduvă. Am obosit să tot adorm pe canapeaua din hol, aÈ™teptînd să vină el acasă.
― Rolul tău e să faci mîncare È™i să faci dragoste, nu?
― Măcar de-ar fi aÈ™a! El e prea obosit ca să mai facă dragoste. Aspectul ăsta nu mai are nici o importanță pentru el. Și să È™tii că vorbesc despre un bărbat care nu se sătura niciodată de sex. Vreau să spun că, în timpul facultății, aproape ne-am devorat unul pe celălalt. Și-acum ― o dată pe săptămînă, È™i asta dacă am noroc... Vine acasă, mănîncă, dacă mai are forÈ›a necesară să-i fie foame, È™i pe urmă se culcă. Dacă sînt foarte norocoasă, înainte să adoarmă, mai vorbeÈ™te cu mine cinci minute... Kay, sînt pur È™i simplu fiămîndă de o conversaÈ›ie cu un om adult! Stau È™apte ore pe zi cu niÈ™te copii de opt ani È™i doresc din tot sufletul să aud È™i să folosesc cuvinte ceva mai lungi de trei silabe! Și cînd încerc să-i povestesc toate astea lui Mitch, el sforăie... Ai trecut È™i tu prin aÈ™a ceva cu Lamar?
― Oarecum. ÃŽn primul an a lucrat È™i el la fel ca toÈ›i ceilalÈ›i, cîte È™aptezeci de ore pe săptămînă ― am înÈ›eles eu că asta era ca un fel de iniÈ›iere într-o confrerie, un ritual masculin în care masculinitatea trebuie dovedită. Oricum, cei mai mulÈ›i dintre ei rămîn fără combustibil după un an, aÈ™a că trec frumuÈ™el la È™aizeci, È™aizeci È™i cinci de ore pe săptămînă. Și asta este foarte mult, dar, în fine, nu-i chiar stilul kamikaze din primul an.
― Lamar lucrează si el sîmbăta?
― Da, cîteva ore, da' nu lucrează niciodată duminica. La asta am pus eu piciorul în prag. Desigur, dacă au vreun termen limită sau e "sezonul taxelor", muncesc toÈ›i, ca nebunii, douăzeci È™i patru din douăzeci È™i patru. ÃŽn orice caz, se pare că Mitch le-a luat piuitul!
― Da, el n-a slăbit deloc ritmul. Adevărul e că se poartă ca un posedat. I se întîmplă să nu vină acasă pînă a doua zi de dimineață È™i dacă totuÈ™i trece în fugă, face doar un duÈ™ È™i se topeÈ™te.
― Mda, Lamar spune că Mitch e deja o legendă vie. Abby gustă vinul È™i-È™i lăsă privirea să rătăcească peste capetele celor de la bar.
― Ei da, ce să spun, sînt măritată cu o legendă!
― Te-ai gîndit la copii?
― Ca să ai copii, trebuie mai întîi să ai o ocazie să-i faci, nu?
― Hai, Abby, lucrurile nu stau chiar atît de rău, ce naiba?!
― Nu sînt pregătită să am copii, nu mă descurc în rolul de părinte unic. Uite ce e, eu îmi iubesc bărbatul, dar sînt sigură că dacă ar avea o întîlnire de afaceri foarte importantă, ar fi în stare să mă lase să mă duc singură la maternitate, chit că aÈ™ avea o dilataÈ›ie de opt centimetri. Și toate astea pentru că nu se gîndeÈ™te decît la nenorocita aia de firmă.
Kay o luă de mînă cu blîndețe.
― Totul va fi cum nu se poate mai bine, îi spuse ea zîmbind È™i privind-o cu niÈ™te ochi plini de înÈ›elepciune. Primul an este cel mai greu, dar totul are să se îndrepte, îți garantez eu!
Abby zîmbi și ea, la rîndul ei.
― Te rog să mă scuzi.
Chelnerul sosi cu mîncarea și ele mai comandară puțin vin. Cu un buchețel de broccoli în gură, Kay continuă s-o dăscălească.
― Să È™tii că firma își încurajează angajaÈ›ii să facă cît mai mulÈ›i copii.
― Nu-mi pasă ce face firma! ÃŽn clipa asta o urăsc. Sîntem în competiÈ›ie È™i eu pierd în faÈ›a ei, aÈ™a că nu dau doi bani pe ce vor sau nu vor cei de la firmă. Și nici nu pricep de ce se amestecă într-o mulÈ›ime de aspecte care nu-i privesc deloc!? Kay, mie mi se pare cam straniu ceea ce se petrece pe-aici; n-aÈ™ putea să-È›i explic cu siguranță despre ce e vorba, dar tipii de la firmă mă fac să mă înfior.
― Dar ei nu vor decît ca angajaÈ›ii lor să fie fericiÈ›i È™i să aibă niÈ™te familii fericite È™i stabile!
― Iar eu îmi vreau bărbatul înapoi! Și ei sînt pe cale să mi-l ia, aÈ™a că familia asta nu e nici fericită, nici stabilă. Dacă nu l-ar mai mîna aÈ™a de la spate, poate am fi È™i noi niÈ™te oameni normali, cu casa plină de plozi, dar acum, aÈ™a cum se petrec lucrurile, nu, este absolut imposibil.
Ospătarul le aduse vinul comandat. Abby mînca încet, fără poftă, în timp ce Kay se chinuia să găsească niște subiecte de conversație mai puțin dureroase.
― Lamar mi-a povestit că Mitch a fost în Insulele Cayman luna trecută.
― Da, a stat acolo trei zile, cu Avery. A fost o călătorie de afaceri sau cel puÈ›in aÈ™a susÈ›ine el. Tu ai fost acolo vreodată?
― Ah, da, în fiecare an! E foarte frumos, cu niÈ™te plaje senzaÈ›ionale È™i cu o mare foarte caldă. Mergem în fiecare an în iunie, cînd se termină È™coala. Firma are două apartamente nemaipomenite, chiar pe plajă.
― Mitch ar vrea să mergem È™i noi, dar în martie, în vacanÈ›a mea de primăvară.
― Să È™tii că exact de asta ai avea tu nevoie! ÃŽnainte să avem copiii, stăteam toată ziua pe plajă, beam rom È™i făceam dragoste. Asta-i unul din motivele pentru care firma pune apartamentele la dispoziÈ›ie È™i, cu un pic de noroc, chiar È™i avionul. Se munceÈ™te din greu, dar ei recunosc È™i respectă nevoia de destindere.
― Uite ce e, Kay, te rog să nu-mi mai pomeneÈ™ti de firma asta! Nu vreau să mai aud nimic despre ce le place È™i ce nu le place, despre ce fac sau nu fac, despre ce încurajează È™i ce descurajează!
― Calmează-te, Abby! Lucrurile se vor îndrepta, îți garantez eu! Și soÈ›ul tău È™i soÈ›ul meu sînt doi avocaÈ›i foarte buni, dar nu ar putea să cîștige cît cîștigă, nicăieri altundeva. Iar tu È™i eu am avea două Buick-uri prăpădite, nu Peugeot È™i Mercedes!
Abby împinse farfuria cu mîncare la o parte. Paharul era gol.
― Da, Kay, È™tiu asta, dar eu cred că în viață mai sînt È™i alte lucruri în afară de o grădină mare cu peluză È™i un Peugeot È™i nimeni de-aici nu pare să-È™i dea seama de chestia asta. ÃŽÈ›i jur că eram mai fericiÈ›i pe vremea cînd locuiam într-un apartament studenÈ›esc.
― Bine, dar sînteÈ›i aici doar de cîteva luni! Și Mitch va sfîrÈ™i prin a slăbi È™i el ritmul de lucru. Ai să vezi că totul o să reintre în normal. Pariez că n-o să treacă mult È™i niÈ™te McDeere mititei vor È›opăi prin curtea din spate! Iar Mitch va deveni asociat! Crede-mă, Abby, lucrurile vor merge din ce în ce mai bine! Tu treci printr-o etapă prin care am trecut cu toÈ›ii È™i pe care am depășit-o cu succes.
― MulÈ›umesc, Kay, sper din toată inima să ai dreptate.


Spînzurat pe o faleză deasupra fluviului, micul parc nu avea mai mult de trei acri. Un șir de tunuri și două statui de bronz stăteau acolo mărturisind despre bravura soldaților confederați care căzuseră apărînd fluviul și orașul. La poalele monumentului închinat memoriei unui viteaz general și calului său, își făcuse culcușul un cerșetor. O cutie de carton și o zdreanță de pătură nu păreau însă a reprezenta o stavilă în calea frigului mușcător și al lapoviței. Foarte aproape, Ri-verside Drive părea înecat de traficul de seară. Afară era deja întuneric.
Mitch se apropie de șirul de tunuri de bronz și se opri cu ochii ațintiți spre fluviu și spre podurile dincolo de care se întindea statul Arkansas. Își trase pînă sus fermoarul hainei de ploaie și-și ridică gulerul. Aruncă o privire pe ceasul de la mînă și continuă să aștepte în același loc. Șase cvartale mai departe se putea zări silueta clădirii firmei. Mitch își lăsase mașina într-un garaj și luase un taxi pînă în apropierea fluviului. Era sigur că nu fusese urmărit. Fața i se înroșise din pricina vîntului înghețat care bătea dinspre fluviu, amintindu-i despre iernile petrecute în Kentucky după ce rămăsese orfan. Ierni reci și amare, pline de singurătate. Purtase mereu hainele altcuiva, ale unui văr sau ale unui prieten, haine de mîna a doua, care nu-l apărau de frig. Făcu un efort și-și alungă gîndurile triste. Continuă să aștepte. Ploaia înghețată îi atîrna în păr bucățele de gheață. Își privi din nou ceasul. În jurul lui, pe trotuar, cădeau cu zgomot alte bucăți de gheață. Deodată auzi un zgomot de pași și, din întuneric, răsări o siluetă care se apropia grăbită de aleea cu tunuri de bronz. La un moment dar, silueta se opri, apoi se apropie încet.
― Mitch?
Era Eddie Lomax, îmbrăcat în blue-jeans și înfășurat într-un mantou lung, din blană de iepure. Cu mustața lui groasă și cu pălăria albă de cowboy, Eddie părea coborît dintr-un spot publicitar pentru țigări Marlboro Man.
― Da, eu sînt.
Lomax se apropie de cealaltă parte a tunului. Acum, amîndoi păreau santinelele confederate care supravegheau fluviul. Lomax își vîrîse mîinile adînc în buzunare.
― Ai mai vorbit cu Ray?
― Nu.
Mitch răspunsese scurt, vrînd parcă să-i spună celuilalt că nu venise la întîlnire noaptea, pe lapoviță, ca să facă conversaÈ›ie. Lomax își aprinse o È›igară ― acum chiar era Marlboro Man.
― N-am găsit decît foarte puÈ›ine informaÈ›ii despre cei trei avocaÈ›i. Alice Knauss a murit într-un accident de maÈ™ină în 1977. Raportul PoliÈ›iei consemnează că a fost lovită de un È™ofer beat. Ceea ce-i mai ciudat, este că tipul n-a fost găsit
niciodată. Accidentul a avut loc într-o vineri, pe la miezul nopții. Tipa stătuse mult la birou și tocmai se întorcea acasă. Locuia în cartierul de est, în Sycamore View și cînd mai avea mai puțin de o milă pînă acasă, a lovit-o camioneta de o tonă. Asta se întîmpla pe New London Road. Ea conducea un Fiat mic și elegant, care a fost făcut zob. Bineînțeles că n-au fost martori. Cînd au sosit, în fine, și sticleții, camioneta era goală. Și mai tîrziu, nici urmă de șofer. Au verificat numărul de înmatriculare și au descoperit că mașina fusese furată din St. Louis, cu trei zile mai înainte. Nici amprente, nici urme, nimic.
― Dar au căutat amprente?
― Da. Eu îl È™tiu pe ăla care a condus ancheta ― au avut ei niÈ™te bănuieli, da' n-au putut să dovedească nimic. ÃŽn camionetă au găsit o sticlă de whisky spartă, aÈ™a că au dedus că accidentul era opera unui È™ofer beat È™i cu asta au închis cazul.
― I-au făcut autopsie?
― Nu, că era evident din ce pricină murise.
― Totul pare dubios.
― Chiar foarte dubios. De fapt, toate trei cazurile sînt al dracului de dubioase. Robert Lamm era la vînătoare de cerbi în Arkansas. Avea el, cu cîțiva prieteni ai lui, o cabană de vînătoare la Izard Country, undeva, în MunÈ›ii Ozarks. ÃŽn sezon, mergeau acolo de două-trei ori. ÃŽntr-o bună zi, după ce stătuseră cu toÈ›ii o dimineață întreagă în pădure, se întorc la cabană fără Lamm. L-au căutat două săptămîni încheiate È™i l-au găsit în fundul unei rîpe, acoperit cu frunze. Era împuÈ™cat în cap. Și punct, asta este tot ce se È™tie. PoliÈ›ia a dat-o pe sinucidere, da' n-au avut nici măcar o armă de la care să înceapă o anchetă adevărată.
― A fost deci asasinat?
― Păi aÈ™a se pare. Autopsia a arătat că glonÈ›ul a intrat prin spate, pe la baza craniului È™i a ieÈ™it prin față. Cine a mai auzit aÈ™a sinucidere?!
― Poate să fi fost un accident, nu?
― Da, poate. Poate că glonÈ›ul era destinat unui cerb, da' nu prea e probabil. Tipul a fost găsit departe de cabană, într-un loc pe care nu prea-l frecventează vînătorii. Prietenii lui au spus că n-au auzit È™i n-au văzut alÈ›i vînători pe-acolo în dimineaÈ›a aia. Am vorbit È™i cu È™eriful ― care acu' nu mai e È™erif ― È™i chiar È™i el e convins că a fost o crimă. Omul spunea chiar că au existat probe cum că Lamm, în fine, cadavrul lui, a fost acoperit cu frunze în mod intenÈ›ionat.
― Și asta-i tot?
― Da, despre Lamm.
― Dar despre Michel?
― E o chestie foarte tristă. S-a sinucis în 1984, cînd avea treizeci È™i patru de ani. S-a împuÈ™cat în tîmpla dreaptă, cu un Smith & Wesson 357. A mai lăsat È™i o scrisoare lungă de adio în care-i spunea fostei neveste c-o roagă să-l ierte È™i tot soiul de spanacuri de-astea. ÃŽÈ™i lua rămas bun È™i de la copii, È™i de la mă-sa, era de-a dreptul emoÈ›ionantă, pe cuvîntu' meu!
― Scrisă de mînă?
― Nu. Nu tocmai. Era bătută la maÈ™ină, ceea ce se pare că era normal, pentru că tipul nu scria decît la maÈ™ină. Avea un IBM Selectric în birou È™i a scris scrisoarea chiar la maÈ™ina asta. Michel avea un scris de mînă îngrozitor.
― Păi È™-atunci ce mai rămîne dubios în asta?
― Pistolul. Băiatu' nu cumpărase în viaÈ›a lui o armă de foc È™i nimeni n-a È™tiut vreodată al cui a fost pistolul cu care s-a sinucis. Nu era înregistrat, n-avea serie, n-avea nimic. Unul dintre amicii lui spunea ceva din care se înÈ›elegea că, vezi Doamne, Michel i-ar fi spus că-È™i cumpărase el un pistol ca să se apere, că era clar că avea el niÈ™te probleme.
― Și tu ce crezi despre toate astea?
Lomax aruncă chiștocul țigării pe trotuar și începu să-și sufle în mîini ca să le încălzească.
― Nu È™tiu ce să cred. Nu cred că un avocat specialist în taxe, fără nici o cunoÈ™tință în domeniul armelor, a putut să-È™i facă rost de un pistol neînregistrat È™i cu seria È™tearsă. Dacă avocatu' ăla voia o armă, se ducea la un magazin, completa formularele obiÈ™nuite È™i-È™i lua frumuÈ™el o jucărioară nouă È™i strălucitoare. Or, pistolul cu care a tras, avea pe puÈ›in zece ani È™i era curățat È™i bibilit de niÈ™te profesioniÈ™ti.
― PoliÈ›ia a făcut vreo anchetă?
― Nu prea. A fost practic un dosar deschis È™i închis.
― Scrisoarea era semnată?
― Da, da' nu È™tiu cine a verificat semnătura. Omul era divorÈ›at de un an de zile È™i tipa se mutase înapoi la Balti-more.
Mitch își încheie ultimul nasture al hainei și-și scutură gheața de pe guler. Lapovița era din ce în ce mai deasă și acoperise complet trotuarul. Sub tunul lîngă care stăteau, începuseră să apară țurțuri mici. Pe Riverside Drive, mașinile începuseră să circule cu viteză ceva mai mică, pe măsură ce roțile alunecau mai tare, învîrtindu-se în gol.
― AÈ™adar, ce părere ai despre mica noastră firmă? întrebă Mitch, privind È›intă fluviul.
― Mde, e un loc de muncă periculos. Cinci avocaÈ›i în cinÈ™pe ani e cam mult È™i nu dă bine la capitolul riscuri la locul de muncă.
― Cinci?
― Da, dacă-i pui la socoteală È™i pe Hodge È™i pe Kozinski! Am o sursă care mi-a zis că în cazul ăstora doi o grămadă de întrebări au rămas fără răspuns.
― Dar eu nu te-am angajat să faci investigaÈ›ii È™i despre ei.
― Și tocmai de-aia nici nu-È›i cer vreun franc. Am fost eu curios.
― Cît îți datorez?
― Șase È™i douăzeci.
― Cash È™i nici un fel de dosare, ne-am înÈ›eles?
― Mie-mi convine de minune. Prefer cash.
Mitch se întoarse cu spatele la fluviu și privi țintă la clădirea înaltă a cărei siluetă se întrezărea la trei cvartale mai departe: Bendini Building. I se făcuse frig, dar nu-i venea să plece. Lomax îl urmărea cu coada ochiului.
― Ai probleme, nu-i aÈ™a?
― Tu ce crezi?
― Eu, unu', n-aÈ™ lucra acolo nici bătut. Eu nu È™tiu ce faci tu È™i cred că sînt È™i o grămadă de treburi despre care nu vorbeÈ™ti. Și uite, stăm aici, în lapoviță, pentru că nu trebuie să fim văzuÈ›i. Nu putem să vorbim ca oamenii la telefon, nu ne putem întîlni la tine la birou È™i, mai nou, nu mai vrei nici să vii la mine la birou. Crezi că eÈ™ti urmărit tot timpul. Ba îmi mai spui È™i mie să fiu atent, să mă păzesc de ei, cine dracu' or mai fi È™i ăștia, că ar putea foarte bine să mă urmărească È™i pe mine. Cinci avocaÈ›i de la firma aia a ta împuÈ›ită au murit în condiÈ›ii dubioase la culme, iar tu te porÈ›i de parcă ai fi următorul de pe lista ălora. Mda, n-aÈ™ zice că n-ai probleme babane! Babane de tot!
― Și despre Tarrance, ce-mi poÈ›i spune?
― Unul dintre cei mai buni agenÈ›i FBI. Transferat aici acu' doi ani.
― De unde?
― Din New York.
Vagabondul aciuat sub calul de bronz se rostogoli și căzu pe trotuar. Mormăi ceva, se ridică cu mare greutate, bălăngănindu-se pe picioare, își luă cutia de carton și pătura și dispăru înspre centrul orașului. Lomax tresărise puternic și îl urmărise pe cerșetor cu privire nervoasă.
― E doar un amărît de vagabond spuse Mitch, È™i, imediat, amîndoi se destinseră.
― De cine ne ascundem, de fapt? întrebă Lomax.
― Asta vreau È™i eu să aflu.
Lomax îl studie cu atenție.
― Ba eu cred că È™tii.
Mitch nu răspunse.
― Uite ce e, amice, nu mă plăteÈ™ti ca să mă bag în chestia asta, m-am prins È™i singur. Da' instinctul îmi spune că ai necazuri È™i cred că ai nevoie de un prieten, de unu' în care să ai încredere. Și eu pot să te ajut, dacă ai nevoie de mine. Nu È™tiu cine sînt băieÈ›ii ăi răi, da' sînt convins că sînt al dracu' de periculoÈ™i.
― MulÈ›umesc, Eddie, spuse Mitch încetiÈ™or, fără să-l privească, ca È™i cum ar fi fost momentul cel mai potrivit pentru Lomax să plece È™i să-l mai lase puÈ›in acolo, singur, în lapoviță.
― Pentru Ray McDeere aÈ™ sări drept în rîul ăla îngheÈ›at de colo! AÈ™a că-mi place să cred că pot să-l ajut È™i pe fra-su mai mic.
Mitch dădu din cap, fără să scoată un sunet. Lomax își aprinse altă țigară și-și scutură gheața de pe cizme.
― Sună-mă oricînd doreÈ™ti. Și fii prudent. ÃilalÈ›i sînt acolo, în stradă, È™i joacă dur, pe viață È™i pe moarte.



16

În zona veche a orașului Memphis, în intersecția Madison Cooper, se aflau cîteva clădiri vechi, cu două etaje, care fuseseră renovate de curînd. Acum, se aflau acolo nenumărate baruri, magazine de cadouri și chiar cîteva restaurante foarte bune. Locul mai era cunoscut și sub numele de Overton Square. Era frecventat de toți amatorii de viață de noapte din oraș, cu atît mai mult cu cît o sală de spectacole și o librărie îi adăugau și o nuanță intelectuală. La sfîrșitul săptămînii, atmosfera se încălzea brusc datorită contribuției gălăgioase a studenților și a marinarilor de la baza militară aflată în apropiere. În celelalte seri, restaurantele erau liniștite și, cu toate că erau mereu pline de clienți, nu păreau niciodată aglomerate. Paulettes's era unul din aceste restaurante, renumit pentru pivnița de vinuri, pentru specificul franțuzesc, pentru patiserie și nu în ultimul rînd pentru vocea agreabilă a pianistului. Localul se găsea într-o veche clădire albă, cu fațada împodobită cu stucaturi. Acestea erau și motivele pentru care familia McDeere, aflată mereu în căutarea celor mai bune restaurante din oraș, îl trecuse în fruntea listei preferințelor lor.
AÈ™ezat la bar, cu o cafea în față, Mitch urmărea atent intrarea. Conform planului, sosise ceva mai devreme decît ea. O căutase la telefon cu trei ore în urmă È™i o rugase să-i acorde un rendez-vous la ora È™apte. De ce? întrebase ea, iar el îi răspunsese laconic ― mai tîrziu. De cînd fusese în Insulele Cayman, È™tia că e urmărit, observat, ascultat. ÃŽn ultima lună, dovedise o mare prudență în conversaÈ›iile telefonice, își alesese cu mare grijă cuvintele chiar È™i cînd era la el acasă. Era absolut convins că cineva îl urmăreÈ™te È™i îl ascultă. Se surprinsese urmărind ceea ce se petrecea în spatele lui cu ajutorul oglinzii retrovizoare.
ÃŽn ușă se ivise Abby, care îl căuta din priviri. El se duse în întîmpinarea ei, o sărută uÈ™or pe obraz È™i o ajută să-È™i scoată mantoul. Șeful de sală îi conduse la o masă ceva mai mică. De jur-împrejurul lor, la mese mici, identice cu a lor, stăteau o mulÈ›ime de oameni care se înghesuiau în asemenea măsură, că-È™i puteau auzi reciproc È™i respiraÈ›iile È™i bătăile inimilor. Mitch aruncă o privire rapidă ― ghinion, nici un loc liber! ― aÈ™a că, după ce-i mulÈ›umi È™efului de sală, se resemna să se aÈ™eze în faÈ›a soÈ›iei lui.
― Ei, cu ce ocazie? îl întrebă ea cu un aer bănuitor.
― Am nevoie de ocazie specială ca să cinez cu consoarta?
― Da! E ora È™apte, e luni seara È™i tu nu eÈ™ti la firmă. Trebuie să recunoÈ™ti că e o ocazie specială.
Un chelner strivit între masa lor și următoarea îi întrebă ce doreau să bea.
― Două pahare de vin alb, vă rog.
Mitch își aruncă ochii roată prin încăperea care gemea de oameni și, brusc, zări un bărbat care stătea singur, cinci mese mai încolo. Figura lui i se păru cunoscută. Îl mai privi încă o dată și iată că tipul se ascunse în spatele ziarului pe care-l ținea în mînă.
― Ce-i, Mitch, ce s-a întîmplat?
El îi luă mîinile în mîinile lui.
― Abby, trebuie să stăm de vorbă.
Mîinile ei tresăriră ușor și zîmbetul de pe buze i se șterse.
― Despre ce?
Vocea lui deveni un simplu murmur.
― Despre ceva foarte grav. Ea respiră adînc.
― Și nu putem aÈ™tepta pînă ne aduce vinul? S-ar putea să am nevoie de ceva de băut.
Mitch privi din nou bărbatul ascuns în spatele ziarului.
― Nu, nu putem vorbi aici.
― Păi atunci de ce am mai venit aici?!
― Abby, È™tii unde e toaleta? Pe culoar, acolo în dreapta.
― Da È™tiu.
― Ei, vezi că la capătul culoarului este È™i ieÈ™irea de serviciu care dă în spatele restaurantului, într-o stradelă laterală. Te duci la toaletă È™i ieÈ™i pe uÈ™a aia. Eu te aÈ™tept chiar acolo, în stradă.
Abby nu scoase nici un sunet. Sprîncenele îi coborîseră, ochii i se îngustară și-și plecase capul spre umărul drept.
― Abby, ai, te rog, încredere în mine! ÃŽÈ›i explic totul mai tîrziu. Uite, ne întîlnim afară È™i mergem să mîncăm în altă parte. Aici nu pot să vorbesc.
― Mitch, mă înspăimînÈ›i.
― Te rog, spuse el hotărît, strîngîndu-i mîna. Totul e OK, îți aduc eu È™i haina.
Ea se ridică, își luă poșeta și ieși. Mitch îl privi pe necunoscutul cu figura cunoscută. Acesta tocmai se ridicase în întîmpinarea unei doamne vîrstnice. Nu părea a fi observat dispariția soției lui Mitch.
Odată ajuns în strada dosnică, Mitch îi așeză pe umeri mantoul și apoi o conduse, pe jos, cîteva sute de metri mai departe, spre Bombay Bicycle Club, un bar unde se mînca bine și se asculta blues. "Am să-ți explic totul" repetase el de cîteva ori.
Îndată ce intrară, Mitch alese o masă așezată într-un colț îndepărtat și i-o arătă șefului de sală: "Masa aceea". Se așezară, el cu spatele la perete și cu fața spre sală și spre intrare. Localul era întunecat și doar niște lumînări palide luminau fețele de masă. Comandară niște vin.
Abby stătea țeapănă pe scaun, privindu-l cu intensitate și urmărindu-i fiecare mișcare. Aștepta.
― ÃŽÈ›i mai aduci aminte de un tip, Rick Acklin, de la Western Kentucky?
― Nu, È™opti ea fără să-È™i miÈ™te buzele.
― Unu' care juca baseball È™i locuia la cămin. Cred că l-ai întîlnit, era un tip foarte la locul lui È™i fin, un student bun. Mi se pare că era din Bowling Green, în fine, nu prea eram noi prieteni, dar ne cunoÈ™team.
Abby clătină din cap și așteptă urmarea.
― Tipul a terminat cam cu un an înaintea noastră È™i a făcut pe urmă dreptul la Wake Forest. Acum e la FBI. Și lucrează aici, în Memphis.
Se uită cu mare atenție la ea, așteptînd reacția la inițialele FBI. Ea nu reacționa în nici un fel.
― AÈ™a, È™i azi îmi mîncam tocmai tacticos prînzul la circiuma aia, Obleo, de pe Main Street, cînd Rick apare lîngă mine È™i-mi zice "Bună!" ca È™i cum ar fi fost o simplă coincidență faptul că era acolo. Și stăm noi aÈ™a de vorbă cîteva minute È™i iată că apare un agent, unu' Tarrance, care, nici una nici două, se aÈ™ază È™i el lîngă mine. Să È™tii că e a doua oară că Tarrance ăsta mă agață, de la examenul de barou încoace...
― A doua...?
― Da, din august încoace.
― Și ăștia... sînt agenÈ›i FBI?
― Da, cu insigne È™i tot tacîmul. Tarrance e unu' din ăia cu vechime, din New York, È™i e aici de vreo doi ani. Acklin e doar un boboc pe care l-au adus încoace acum trei luni.
― Și ce vor de la tine?
Le fu adus vinul și Mitch aruncă o privire în jur. Pe o mică scenă, într-un colț ceva mai mdepărtat, o formație cînta ceva nu prea distinct. Barul era asaltat de tipi bine îmbrăcați, care vorbeau fără încetare. Chelnerul făcu un semn spre menu și Mitch îi spuse "mai tîrziu", cu un ton cît se poate de nepoliticos.
― Nu È™tiu ce vor. M-au agățat prima oară în august, imediat după ce am luat examenul de barou È™i mi-a apărut numele în ziar.
Luă o înghițitură de vin și îi povesti în amănunt prima vizită a lui Tarrance la barul lui Lansky de pe Unison Street, avertismentele acestuia despre persoanele în care să nu aibă încredere și locurile în care să se ferească să vorbească, îi spuse despre ședința cu Locke, Lambert și ceilalți asociați, explicîndu-i versiunea celor de la firmă despre interesul pe care li-l purta FBI-ul. Îi spuse și că discutase cu Lamar Quin care avea încredere în fiecare cuvînt rostit de Locke și de Lambert. Abby părea că îi soarbe cuvintele, dar nu se grăbi să-i pună întrebări.
― Și azi, eu îmi văd deci de treburile mele, È™i-mi mănînc hotdog-ul cu ceapă, È™i tipul ăsta, care a fost coleg de È™coală cu mine, vine È™i-mi zice că ei, adică FBI-ul, È™tiu în mod cert că telefonul meu e interceptat, că am microfoane în toată casa È™i că cineva de la Bendini, Lambert & Locke îmi cunoaÈ™te toate miÈ™cările, chiar fiecare strănut. Fii atentă, È™i Acklin a fost transferat aici după ce am luat eu examenul de barou ― asta da, coincidență, ce zici?!
― Ce vor?
― Nu vor să-mi spună. Nu pot să-mi spună, cel puÈ›in deocamdată. ÃŽmi pretind să am încredere în ei È™i aÈ™a mai departe, È™tii refrenul. Abby, eu nu È™tiu ce să zic, habar n-am ce urmăresc ei, dar mi-e foarte clar că m-au ales pe mine pentru un motiv anume.
― I-ai spus lui Lamar despre vizita asta?
― Nu, n-am vorbit despre asta cu nimeni în afară de tine, È™i nici n-am intenÈ›ia să vorbesc cu altcineva.
Ea își bău vinul.
― Și zici că telefoanele noastre sînt interceptate?
― AÈ™a zic ăștia de la FBI. Dar mă întreb cum de au aflat?!
― Ei na, că doar nu sînt tîmpiÈ›i! Dacă ar veni FBI-ul È™i m-ar anunÈ›a că telefonul meu e urmărit, eu l-aÈ™ crede pe cuvînt. Tu nu?
― Eu nu mai È™tiu pe cine să cred. Locke È™i Lambert mi-au explicat totul atît de... nu È™tiu... frumos... lupta firmei împotriva Serviciului de Venituri Interne È™i a FBI-ului... AÈ™ vrea să-i cred pe ei, da' vezi că sînt o grămadă de lucruri care nu se potrivesc. Problema se mai pune È™i altfel. Vezi că, dacă firma ar avea un client bogat, dar dubios, demn de toată atenÈ›ia binevoitoare a FBI-ului, de ce să mă aleagă tocmai pe mine FBI-ul, pe mine, un începător, unu' care nu È™tie mai nimic? De ce să mă urmărească pe mine? Ce pot eu să È™tiu? Eu lucrez numai la dosare date de alÈ›ii, eu n-am nici un client personal, eu fac doar ceea ce mi se spune să fac. De ce dracu' n-au ales pe unul dintre asociaÈ›i?
― Poate că vor să le dai informaÈ›ii despre clienÈ›i...
― Exclus. Sînt avocat È™i am depus un jurămînt. Tot ceea ce È™tiu eu despre un client este strict confidenÈ›ial È™i federalii È™tiu È™i ei chestia asta. Nimeni pe lume nu poate pretinde unui avocat să vorbească despre afacerile clienÈ›ilor lui!
― Da' tu ai prins vreo afacere ilegală?
El pocni din degete și privi împrejur, apoi zîmbi. Vinul începea să-și facă efectul.
― Draga mea, nici măcar È›ie n-am voie să-È›i spun aÈ™a ceva! Răspunsul este totuÈ™i nu. Am lucrat pentru vreo douăzeci de clienÈ›i ai lui Avery È™i pentru alÈ›i cîțiva, dar n-am văzut nimic dubios. Poate ceva mai riscant în privinÈ›a taxelor, dar nimic ilegal. AÈ™ avea eu cîteva întrebări despre unele conturi bancare pe care le-am verificat în Cayman, dar oricum, nimic dubios, nu.
Chelnerul se învîrtea pe lîngă ei, privind fix meniul la care ei nici măcar nu se uitaseră.
― NiÈ™te vin, te rog! ceru Mitch, arătîndu-i paharele de pe masă.
Abby se aplecă înainte, atingînd aproape lumînările de pe masă, și îl privi tulburată.
― Bun, È™i cine interceptează telefoanele?
― Păi, presupunînd că sînt într-adevăr interceptate, habar n-am. Cînd l-am întîlnit prima dată, în august, Tarrance
m-a lăsat să înțeleg că ar fi cineva de la firmă. Adică asta am priceput eu că vrea el să pricep. Mi-a zis să n-am încredere în nimeni de la firmă și mi-a mai zis și că tot ceea ce spun eu poate fi înregistrat. Și eu am presupus că el se referea la cei de le firmă.
― Și Locke ce-a spus despre toată povestea asta?
― Nimic, pentru că nu i-am spus-o. Nu le-am spus chiar tot-tot, am mai păstrat ceva È™i pentru mine.
― Adică cineva ne ascultă telefoanele È™i ne-a plantat È™i microfoane prin casă?
― Poate chiar È™i în maÈ™ini. Azi-dimineață, Rick Acklin mi-a făcut capul mare pe tema asta. Și zicea mereu să am grijă să nu care cumva să spun ceva ce n-aÈ™ vrea să fie înregistrat.
― Bine, dar e de necrezut! De ce ar face aÈ™a ceva o firmă de avocatură!?
El dădu din cap, privind fix paharul gol.
― Habar n-am, iubito, pur È™i simplu, habar n-am.
Chelnerul le umplu din nou paharele și rămase lîngă ei, așteptînd.
― Pot să iau comanda? întrebă el.
― Da, peste cîteva minute, răspunse Abby.
― Te chemăm noi, adăugă Mitch.
― Mitch, tu crezi că toate astea sînt chiar adevărate?
― Cred că ceva nu e în regulă. Pentru că povestea este mai lungă.
Abby își sprijini brațele de masă și-l privi îngrozită. Iar el îi vorbi despre Hodge și Kozinski, despre prima întîlnire cu Tarrance, despre Insulele Cayman și despre cei care-l urmăriseră acolo, despre întîlnirea lui cu Abanks. Îi mai povesti și despre Eddie Lomax, precum și despre moartea lui Robert Lamm, a lui John Mickel și a lui Alice Knauss.
― Mi-a trecut foamea, spuse Abby cînd el se opri.
― Și mie, dar mă simt mai bine acum că È›i-am spus totul.
― Dar de ce nu mi-ai povestit mai de mult?
― Am sperat că lucrurile se vor lămuri, am mai sperat că Tarrance mă va lăsa în pace È™i că-È™i va găsi un alt client pe care să-l tortureze. Numai că el a venit aici ca să rămînă, È™i tot din cauza asta l-au transferat aici pe Rick Acklin ― ca să se ocupe de mine. FBI-ul m-a ales pentru o misiune despre care n-am nici cea mai vagă idee, asta e.
― Simt cum mă lasă puterile.
― Nu, Abby! Trebuie să fim foarte atenÈ›i, trebuie să încercăm să ne purtăm ca È™i cum n-am bănui nimic.
― Nu, este incredibil! Stau aici È™i te ascult È™i nu-mi vine să cred că aud ceea ce aud! Totul mi se pare ireal. ÃŽmi ceri adică să trăiesc într-o casă împînzită de microfoane, cu telefoanele interceptate È™i în tot timpul ăsta, cineva ascultă tot ceea ce vorbim!?
― Păi, ai tu vreo propunere mai bună?
― Da. Să-l angajăm pe tipul ăla, pe Lomax, să ne verifice casa.
― Da, m-am gîndit È™i eu la chestia asta, dar dacă găseÈ™te, într-adevăr ceva, ei, ia, gîndeÈ™te-te! Dacă aflăm cu siguranță că avem microfoane în casă, ce ne facem? Dacă Lomax strică ceva pus de ăia acolo? Atunci ăia, oricine ar fi ei, or să afle că noi am aflat... Nu, nu, e mult prea periculos, cel puÈ›in pentru moment. Nu È™tiu, poate ceva mai tîrziu...
― Mitch asta-i curată nebunie! Adică, dacă vrem să stăm de vorbă, trebuie să dăm fuga, repede, în curtea din spate.
― Of, bineînÈ›eles că nu, putem tot atît de bine să dăm o fugă în curtea din față.
― Auzi, să È™tii că nu găsesc că ai umor, cel puÈ›in nu în clipa asta.
― Hai, iartă-mă! Uite, eu îți propun să încercăm să ne comportăm normal È™i să mai avem răbdare încă o vreme. Tarrance m-a convins că vorbeÈ™te serios È™i că n-are nici cea mai mică intenÈ›ie să mă uite, iar eu nu pot să-l opresc. Nu uita că el e cel care mă găseÈ™te cînd vrea. Cred că mă urmăresc È™i-mi pregătesc o ambuscadă. ÃŽn fine, pentru moment, important e să trăim ca È™i pînă acum.
― Ah, ca È™i pînă acum? Da, de fapt, dacă stau È™i mă gîndesc, oricum n-a prea fost cine È™tie ce conversaÈ›ie de ascultat în casă la noi. Aproape că-mi pare rău de ăia care aÈ™teaptă să asculte dialogul nostru plin de miez. Săracii de ei, au parte de îndelungatele mele conversaÈ›ii cu Hearsay!



17

Zăpada se topi cu mult înainte de Crăciun, lăsînd pămîntul umed și făcînd loc cerului gri și ploii reci, tradiționale în Sud în perioada sărbătorilor de iarnă. Memphis-ul avusese parte doar de două Crăciunuri albe în ultimii nouăzeci de ani, asta fiind tot pînă la sfîrșitul secolului, conform prognozei specialiștilor.
În Kentucky însă era zăpadă, iar drumurile erau practicabile, în dimineața Crăciunului, devreme, după ce își făcu bagajele, Abby le telefonă părinților ei. Vine să-i vadă, îi anunță ea, dar vine singură. Erau dezamăgiți, spuseră ei și îi sugerară să rămînă în Memphis dacă plecarea îi producea neplăceri, dar ea insistă. Era un drum de numai zece ore, șoselele nu erau aglomerate și va ajunge acolo pe înserat.
Mitch nu era prea vorbăreț. Își desfășurase ziarul de dimineață pe podea, chiar lîngă pomul de iarnă și se prefăcea că citește foarte concentrat în timp ce Abby își ducea bagajele în mașină. Cățelul se ascunsese sub un scaun, de parcă presimțea o explozie. Cadourile desfăcute erau așezate ordonat pe canapea. Îmbrăcăminte, și parfumuri, și albume, și, pentru ea, un mantou din blană de vulpe. Pentru prima oară în istoria tinerei lor căsnicii, avuseseră bani de cheltuit pentru Crăciun. Abby își luă mantoul pe braț și zise cu voce blîndă dar hotărîtă:
― Acum plec.
El se ridică încet și o privi.
― AÈ™ fi vrut să vii È™i tu cu mine, continuă ea.
― Poate la anul.
Era o minciună și amîndoi știau lucrul ăsta. Dar suna bine. Era ca un fel de promisiune.
― Te rog să fii atentă.
― Să ai grijă de cîinele meu.
― O să fim bine amîndoi.
Mitch o prinse de umeri și o sărută pe obraz. O privea zîmbind. Era atît de frumoasă, mult mai frumoasă decît atunci cînd se căsătoriseră. La douăzeci și patru de ani, Abby își arăta vîrsta, dar anii fuseseră foarte generoși cu ea.
O ajută să se urce în mașină, se sărutară din nou, apoi ea porni în marșarier pe alee.
"Crăciun fericit", își ură Mitch. "Crăciun fericit", îi ură el și cățelului.


După o oră de admirat pereții, aruncă în BMW o sacoșă cu două schimburi de haine, îl puse pe Hearsay pe locul din față și plecă din oraș. Ieși din Memphis pe interstatala 55 și intră în statul Mississippi. Șoseaua era pustie, dar el privea din cînd în cînd în oglinda retrovizoare. Cîinele începea să schelălăie la fiecare șaizeci de minute, iar Mitch oprea, dacă era posibil, imediat ce trecea de vreun deal. Și în timp ce Hearsay își rezolva afacerile, el se ascundea într-un pîlc de copaci și urmărea traficul. Nu observă însă nimic suspect. După cinci opriri de felul ăsta, fu sigur că nu era urmărit. Era clar că aveau zi liberă de Crăciun.
După șase ore era în Mobile, iar două ore mai tîrziu traversa golful la Pensacola și se îndrepta spre Emerald Coast, în Florida. Autostrada 98 traversa orașele Navarre, Fort Walton Beach, Destin și Sandestin, toate înșirate de-a lungul coastei. Întîlnea, de asemenea, hanuri și moteluri, zone comerciale, parcuri de distracții și magazine de T-shirts, cele mai multe din ele închise și abandonate încă de la Ziua Muncii. Apoi, pe distanță de mile, dispărea orice aglomerație, orice deviere; cît vedeai cu ochii, doar plajele cu nisipul alb ca zăpada și apele de un verde strălucitor ale Golfului. La est de Sandestin, autostrada se îngusta și părăsea coasta, așa că timp de o oră rulă pe o șosea cu doar două culoare de circulație, de-a lungul căreia nu văzu decît păduri și din cînd în cînd cîte o stație de benzină cu autoservire sau o prăvălie.
Pe înserat, întîlni un indicator care arăta că pînă la Panama City Beach mai erau doar opt mile. Șoseaua reveni pe malul mării într-un punct unde se bifurca într-o derivaÈ›ie spre nord È™i un drum drept pe ceea ce se numea Miracle Strip. Mitch alese drumul drept spre plajă ― banda de asfalt care se defășura pe o distanță de cincisprezece mile chiar pe malul apei È™i care era mărginită pe amîndouă laturile de viliÈ™oare, moteluri ieftine, parcări pentru rulote, căsuÈ›e de vacanță, magazine de fast-food È™i magazine de tricouri. Acesta era Panama City Beach.
Cele mai multe apartamente erau goale, dar cele cîteva mașini parcate ici și colo îi dădură de înțeles că, totuși, cîteva familii își petreceau Crăciunul prin locurile astea. Un Crăciun cu o vreme de vară. "Da, dar cel puțin ăștia sînt împreună", își zise Mitch. Cîinele se puse pe lătrat și se opriră lîngă un debarcader unde turiști din Pennsylvania, Ohio și Canada pescuiau și priveau marea întunecată.
Pe Miracle Strip fură singurii călători. Hearsay lătra din cînd în cînd la fulgerul de neon al vreunui motel cenușiu care-și făcea reclamă la prețurile mici și chiar la faptul că era deschis.
Mitch opri ca să facă plinul la o stație de benzină cu program non-stop; vînzătorul era surprinzător de prietenos.
― San Luis Street? întrebă Mitch.
― Da, da, zise vînzătorul într-o engleză cu accent puternic È™i îi făcu semn să o ia spre vest. Al doilea semafor pe dreapta. Prima la stînga. Aia e San Luis.
Cartierul era de fapt o periferie dezordonată de locuinÈ›e mobile îngrozitor de vechi. Mobile, într-adevăr, dar se vedea de departe că nu se mai miÈ™caseră de acolo de secole. Rulotele erau vîrîte unele într-altele ca piesele de domino. Aleile scurte È™i înguste, la distanță de cîțiva centimetri una de alta, erau pline de tot felul de obiecte È™i de piese ruginite de mobilier pentru terasă. Pe străzi găseai maÈ™ini parcate, maÈ™ini vechi È™i dărîmate, maÈ™ini abandonate. Peste tot, motociclete È™i biciclete erau sprijinite de osiile rulotelor, iar din spatele fiecărei case răsărea mînerul unei maÈ™ini de tuns iarba. Pe un indicator scria că acolo era un sat de odihnă ― San Pedro Estates ― la o jumătate de milă de Emerald Coast. Arăta mai degrabă a mahala sordidă pe roÈ›i sau a proiect de construcÈ›ie cu osie de rulotă.
Găsi San Luis Street, ceea ce îi provocă o neașteptată stare de nervozitate. Locul arăta mai rău decît tot ce văzuse pînă aici. Micșoră mult viteza și începu să urmărească foarte atent numerele locuințelor și plăcuțele de înmatriculare. Strada presărată cu mașini parcate sau abandonate era pustie la ora aceea.
Locuința de pe San Luis numărul 486 era una din cele mai vechi și mai mici de pe stradă. Era doar puțin mai mare decît un cort. Vopseaua originară părea să fi fost argintie, dar acum era crăpată și se lua fîșii-fîșii. Un strat de mucegai verde închis îmbrăca acoperișul, ajungînd pînă la cîțiva centimetri deasupra ferestrelor. Parbrizul lipsea. Chiar deasupra osiei, geamul unei ferestre era crăpat rău și lipit cu bandă izolatoare. O mică verandă acoperită înconjura mica intrare. Ușa era deschisă și înăuntru Mitch observă silueta unui bărbat care umbla de colo-colo.
Situația nu era așa cum își dorise el. Nu vrusese niciodată să-l cunoască pe cel de-al doilea soț al mamei sale, iar acum nu era momentul pentru a face cunoștință. Porni mai departe, dorind să nu fi venit deloc. Pe Miracle Strip găsi firma familiară a unui Holiday Inn. Era pustiu, dar deschis. Ascunse BMW-ul departe de șosea și închirie o cameră pe numele de
Eddie Lomax din Danesboro, Kentucky. Plăti cu bani gheață pentru o cameră cu un singur pat și cu vedere la ocean.
În cartea de telefon pentru Panama City Beach, găsi trei Waffle Hut pe Strip. Se întinse pe pat și formă primul număr. Nu avu noroc. Formă al doilea număr și ceru cu Eva Ainsworth. "O clipă", i se răspunse la celălalt capăt al firului. Închise telefonul. Era ora unsprezece noaptea. Dormise două ore.
Taxiul avu nevoie de douăzeci de minute ca să ajungă la motel, iar șoferul se apucă să explice cum stătea el acasă cu familia și cu niște prieteni și cum mîncau ei niște resturi de friptură de curcan cînd a sunat dispecerul, apoi ce înseamnă Crăciunul și cum speră el să fie împreună cu familia și să nu se mai gîndească la muncă măcar o zi pe an. Mitch îi aruncă o bancnotă de douăzeci de dolari și îl rugă să tacă.
― Da' ce e la Waffle Hut, omule? întrebă È™oferul.
― Taci È™i vezi-È›i de drum.
― Waffle, da? rîse È™oferul, mormăind ceva doar pentru el; răsuci butonul radioului de bord pînă cînd găsi postul preferat, aruncă o privire în oglinda retrovizoare, privi pe fereastră, fluieră ceva È™i în cele din urmă zise: La ce-ai venit aici tocmai de Crăciun?
― Caut pe cineva.
― Pe cine?
― O femeie.
― Asta facem toÈ›i. Da' pă cine anume?
― O veche prietenă.
― Ea-i la Waffle Hut?
― Cred că da.
― Oi fi fiind vreun detectiv particular sau p-acolo?
― Nu.
― Mie nu prea-mi miroase bine chestia asta.
― Eu zic să-È›i vezi de maÈ™ină.
Waffle Hut era o clădire mică și dreptunghiulară ca o cutie; înăuntru, o duzină de mese și o tejghea lungă așezată în fața grătarului arătau că totul era gătit la vedere. Ferestrele mari, cu geamuri turnate permiteau clienților să admire Miracle Strip și vilișoarele din zonă în timp ce-și savurau mîncarea. Mica parcare din apropiere era aproape plină, așa că Mitch îl dirijă pe șofer spre un loc aflat chiar lîngă clădire.
― Păi nu cobori? întrebă È™oferul.
― Nu. Lasă aparatul să meargă.
― Omule, da chestia-i nasoală.
― Ai să-È›i primeÈ™ti banii.
― ÃŽmi place c-ai înÈ›eles.
Mitch se aplecă și se sprijini cu brațele de scaunul din față. Aparatul ticăia ușor în timp ce el observa atent clienții din local. Șoferul clătină din cap, se așeză mai bine pe scaun și urmări totul din pură curiozitate.
La o masă așezată în colțul de lîngă automatul pentru țigări, un grup de turiști grași cu cămăși lungi și șosete negre în picioarele albe beau cafea și vorbeau toți deodată în timp ce studiau lista de bucate. Șeful grupului, cel cu cămașa descheiată, perciuni stufoși și cărunți, șapcă de baseball și un lanț gros de aur așezat cu grijă pe părul de pe piept, privea din cînd în cînd spre grătar în căutarea unei chelnerițe.
― O vezi? întrebă È™oferul.
Mitch nu-i răspunse, dar se aplecă și mai mult în față, încruntîndu-se. Ea răsări de nicăieri, cu creionul și carnețelul în mînă, gata să ia comanda. Șeful zise ceva nostim și grașii se puseră pe rîs. Ea nici măcar nu zîmbi și continuă să noteze. Arăta fragilă și mult mai slabă. Aproape prea slabă. Uniforma alb cu negru îi venea bine pe talia îngustă. Părul cărunt, bine strîns, era ascuns sub bonetă. Avea cincizeci și unu de ani și, de la distanță, își arăta vîrsta. Nimic mai mult. Părea o persoană ageră. Cînd termină de scris, smulse listele de bucate din mîinile celor de la masă, spuse ceva politicos, mai că le și zîmbi, apoi dispăru. Se mișca repede printre mese, turna cafea, aducea sticle de ketchup și transmitea comenzile bucătarului. Mitch se relaxa. Aparatul ticăia ușor.
― Asta e? întrebă È™oferul.
― Da.
― Și-acu'?
― Nu È™tiu.
― Păi am găsit-o, nu?
Mitch urmărea mișcările femeii fără să scoată o vorbă. Femeia turna cafea unui client singur la o masă. El zise ceva, iar ea zîmbi. Un zîmbet minunat. Un zîmbet pe care Mitch îl revăzuse de mii de ori cu ochii minții. Zîmbetul mamei lui.
O ceață ușoară începu să se lase peste oraș și la fiecare zece secunde parbrizul era traversat de ștergătoarele automate. Era aproape miezul nopții de Crăciun.
Șoferul bătea o darabană nervoasă în volan și se tot foia în scaun.
― Și cît mai stăm pe-aici?
― Nu prea mult.
― Omule, da' toată chestia asta e aiurea.
― Ai să-È›i primeÈ™ti banii.
― Omule, da' banii nu e totu'. E Crăciunu'. Am È™i io acasă copii, rude, niÈ™te curcan È™i niÈ™te vin de terminat. Și-n loc de asta, uite-mă aici, la Waffle Hut, ca să te poÈ›i tu zgîi pîn geam la nu'È™-ce bătrînă.
― E maică-mea.
― E... cine?
― M-ai auzit doar.
― Omule, măi omule. Am ajuns s-o văd È™i p-asta.
― Taci odată, OK?
― OK. Da' n-ai de gînd să vorbeÈ™ti cu ea? Vreau să zic, e doar Crăciunu' È™i È›i-ai găsit mama. Ar trebui să mergi s-o vezi, nu?
― Nu, nu acum.
Mitch se așeză din nou pe canapeaua mașinii și privi plaja întunecată de dincolo de șosea.
― Dă-i drumul.


În zori, își puse pe el niște jeans și un pulover și se plimbă desculț pe plajă, doar el și cîinele. Merseră spre răsărit, spre licărul portocaliu care-și făcea loc deasupra orizontului. Valurile se spărgeau ușor de țărm, nisipul era umed și rece. Cerul era senin și plin de pescăruși gălăgioși. Hearsay se repezi vitejește în mare, dar se retrase speriat cînd un nou val de spumă albă veni peste el. Pentru un cîine de apartament, întinderea de nisip și apă era ceva ce trebuia neapărat explorat. Așa că o luă la fugă, ajungînd la vreo sută de iarzi în fața lui Mitch.
După vreo două mile de mers, ajunseră la un dig mare, din beton, care intra adînc în ocean. Un Hearsay fără frică acum țîșni pe dig și se opri lîngă o găleată cu momeală, așezată în apropierea a doi bărbați care stăteau nemișcați, privind apa mării. Mitch ajunse pînă la capătul digului unde vreo duzină de pescari vorbeau din cînd în cînd unul cu altul, așteptînd ca undițele lor să dea vreun semn. Cîinele se frecă de piciorul lui Mitch și rămase liniștit lîngă el. Soarele se reîntorcea strălucitor printre oameni și pe o întindere uriașă apa mării scînteia, schimbîndu-și culoarea din neagră în verde.
Mitch se rezemă de parapet, tremurînd de frig. Picioarele goale îi înghețaseră. Pe distanță de mile de-a lungul plajei, hotelurile și vilele așteptau, în tăcere, sosirea unei noi zile. Undeva, departe, se zărea încă un dig ce pătrundea în mare.
Pescarii vorbeau cu cuvintele clare și precise ale celor din Nord. Mitch îi ascultă destul ca să înțeleagă că peștele nu mușca. Privi atent marea. Se gîndi la Insulele Cayman și la Abanks. O clipă reveni și amintirea fetei, apoi dispăru. Se va întoarce acolo în martie, pentru o vacanță împreună cu soția lui. La dracu' cu fata aceea. Cu siguranță nu o va mai vedea. Va face scufundări cu Abanks și se vor împrieteni. Vor bea bere la bar și vor vorbi despre Hodge și Kozinski. Îl va urmări pe cel care era pe urmele lui. Acum că îi era complice, Abby îl va ajuta.


Bărbatul aștepta în întuneric lîngă automobilul marca Lincoln. Își verifică nervos ceasul și aruncă o privire spre trotuarul slab luminat care dispărea în fața clădirii. Lumina se stinse la etajul al doilea. Un minut mai tîrziu, detectivul particular ieși din clădire și se apropie de mașină. Bărbatul apăru din întuneric.
― Eddie Lomax? întrebă el nerăbdător.
Lomax încetini pasul, apoi se opri. Cei doi se aflau acum față în față.
― Da. Dar dumneata cine eÈ™ti?
Bărbatul își ținea mîinile în buzunare. Vremea era umedă și rece și el tremura.
― Al Kilbury. Am nevoie de ajutor, domnule Lomax. Mare nevoie. Am să-È›i plătesc chiar acum cu bani gheață, oricît îmi ceri. Numai să mă ajuÈ›i.
― E tîrziu, amice.
― Te rog. Am bani, spune doar cît. Trebuie să mă ajuÈ›i, domnule Lomax.
Din buzunarul stîng al pantalonilor dădu la iveală un rulou de bancnote și așteptă, gata să numere.
Lomax privi banii, apoi aruncă o privire peste umăr.
― Care-i problema?
― Nevastă-mea. Peste o oră trebuie să se întîlnească cu un tip într-un motel din South Memphis. Am numărul camerei, tot. Am nevoie să mergi cu mine È™i să le faci niÈ™te fotografii cînd intră È™i cînd ies de acolo.
― De unde È™tii toate astea?
― Telefoane înregistrate. Ea lucrează cu tipul ăsta È™i am avut niÈ™te bănuieli. Sînt un om bogat, domnule Lomax, È™i este obligatoriu să cîștig divorÈ›ul. ÃŽÈ›i plătesc o mie de dolari chiar acum.
Și scoase cu repeziciune, din teancul de bani, zece bilete pe care i le întinse lui Lomax.
Lomax luă banii.
― OK. Să-mi iau aparatul de fotografiat.
― GrăbeÈ™te-te, te rog. Totul e cu banii jos, OK? Fără dosare.
― ÃŽmi convine, zise Lomax, îndreptîndu-se spre clădirea în care își avea biroul.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Lincoln-ul rula încet în parcarea aglomerată a unui Days Inn. Kilbury făcu semn spre o cameră de la etajul al doilea, aflată pe partea din spate a motelului, apoi spre locul gol de lîngă o dubiță maro. Lomax parcă. Din nou Kilbury arătă camera de la etajul al doilea, din nou își verifică ceasul, din nou îi spuse lui Lomax cît de mult îi aprecia ajutorul. Lomax se gîndea la bani. O mie de dolari pentru două ore nu era tocmai rău. Își scoase aparatul de fotografiat, puse filmul și potrivi diafragma. Kilbury îl urmărea nervos, ochii alergîndu-i neîncetat de la fereastra camerei la aparatul din mîna lui Lomax. Avea o figură îndurerată. Vorbea neîncetat despre soția lui, despre anii minunați petrecuți împreună, pentru ca apoi să izbucnească: "De ce, oh, de ce îi face așa ceva?"
Lomax îl asculta și urmărea șirul de mașini parcate în fața lui. Își ridică aparatul de fotografiat la ochi. Nu observă ușa dubiței maro de-alături. Aceasta se deschise ușor, fără zgomot, doar la cîțiva centimetri în spatele lui. În dubită, un bărbat cu o mască neagră pe față și cu mănuși negre în mîini se ghemui la podea și așteptă. Cînd în parcare se lăsă liniștea, bărbatul în negru țîșni din dubiță, deschise brusc portiera din partea stîngă a Lincoln-ului, chiar în spatele lui Lomax, și trase trei gloanțe în capul detectivului particular. Datorită amortizorului, cele trei împușcături se auziră doar în interiorul mașinii.
Eddie, mort pe loc, se prăbuși pe volan. Kilbury sări din mașină, alergă la dubiță și dispăru în noapte împreună cu asasinul.



18

După trei zile nefacturabile și nefacturate, complet lipsite de productivitate, zile de exil din sanctuarele lor atît de prețioase, zile pline de friptură de curcan, de jambon, de sos de afine și de jucării noi dezarticulate în cele din urmă, odihniții și întineriții avocați ai firmei Bendini, Lambert & Locke se întoarseră înverșunați în fortăreața lor de pe Front Street. La ora șapte și treizeci dimineața, parcarea era plină ochi. Avocații, așezați confortabil la birourile lor masive, beau litri de cafea, meditau pe marginea corespondenței și a documentelor, mormăiau tot felul de fraze în dictafon într-un stil în același timp incoerent și furios. Secretarele, funcționarii, personalul auxiliar și chiar și avocații între ei erau potopiți de ordine care mai de care mai drastice, date pe un ton lătrat. Pe coridoare și în preajma automatelor de cafea se auziseră și cîteva primiri de genul "Cum ai petrecut de Crăciun?" dar, în esență, conversația de dragul conversației era ieftină și nu putea fi facturată. Mașinile de scris, interfoanele și secretarele se armonizau într-un singur zumzăit glorios, care marca revenirea la normal după plictisul zilelor de Crăciun. Oliver Lambert străbătea culoarele, ascultînd și zîmbind satisfăcut, căci asculta sunetul bogăției construite cu fiecare oră care trecea.
La prînz, Lamar intră în încăpere și se aplecă peste birou. Mitch era cufundat într-o afacere cu petrol și gaze naturale în Indonezia.
― Prînz? întrebă Lamar.
― Nu, mulÈ›umesc. Sînt în urmă cu lucrările.
― Păi, toÈ›i sîntem în aceeaÈ™i situaÈ›ie. Mă gîndeam că poate mergem la magazinul de delicatese de pe Front Street, să mîncăm niÈ™te chili.
― MulÈ›umesc, dar o să sar prînzul.
Lamar aruncă o privire peste umăr în direcția ușii, apoi se aplecă mult peste birou, de parcă ar fi avut cine știe ce informație teribilă de transmis.
― Știi ce zi este azi, nu?
Mitch aruncă o privire pe ceasul de la încheietura mîinii.
― Este douăzeci È™i opt.
― Exact. Și È™tii ce se întîmplă, în fiecare an, în ziua de douăzeci È™i opt decembrie?
― Þi se agită măruntaiele.
― AÈ™a. Și altceva?
― OK. Mă dau bătut. Ce se întîmplă?
― Chiar în clipa asta, în sufrageria de la etajul al cincilea, toÈ›i asociaÈ›ii iau parte la un prînz cu friptură de rață È™i vinuri franÈ›uzeÈ™ti.
― Vin, la prînz?
― Da, pentru că este o ocazie foarte specială.
― Bun. Și mai departe?
― Prînzul propriu-zis È›ine vreo oră, după care Roosevelt È™i Jessie Frances vor pleca, iar Lambert va încuia uÈ™a în urma lor. Partea a doua e numai pentru asociaÈ›i, înÈ›elegi? Numai pentru asociaÈ›i. Ei, È™i în momentul ăla, Lambert va prezenta raportul financiar al anului, care cuprinde numele tuturor asociaÈ›ilor È™i totalul facturilor pentru fiecare dintre ei pe anul ăsta, precum È™i o dare de seamă a profitului net după eliminarea cheltuielilor. Apoi, în sfîrÈ™it, pe baza producÈ›iei, își împart plăcinta! Mitch asculta cu atenÈ›ie fiecare cuvînt al celuilalt.
― Da, È™i?
― Și, anul trecut, bucata medie de plăcintă a fost de trei sute treizeci de mii. Evident că anul ăsta toată lumea se aÈ™teaptă să fie vorba de mai mult. Valoarea creÈ™te în mod constant, cu fiecare an.
― Trei sute treizeci de mii, repetă Mitch cuvînt cu cuvînt.
― Mda. Și asta-i doar media. Locke se va apropia de un milion. Victor Milligan va fi È™i el foarte aproape.
― Și cu noi cum rămîne?
― O să primim È™i noi o bucată. O bucățică. Anul trecut media a fost de nouă mii. Depinde de cînd eÈ™ti aici È™i de producÈ›ie.
― Noi putem să mergem să vedem tărășenia?
― Aia nu l-ar primi nici pe preÈ™edintele Statelor Unite să asiste. Reuniunea ar trebui să fie secretă, dar È™tiu cu toÈ›ii despre ce este vorba. InformaÈ›iile or să înceapă să apară chiar în după-amiaza asta.
― Cînd vor vota numele celui care urmează să devină asociat?
― ÃŽn mod normal, astăzi. Dar umblă vorba că anul ăsta n-or să mai aleagă pe nimeni din cauza lui Marty È™i Joe. Am impresia că Marty era următorul pe listă È™i după el venea Joe. AÈ™a că s-ar putea să mai aÈ™tepte un an-doi.
― AÈ™adar, cine este următorul pe listă?
Lamar își îndreptă spinarea și zîmbi plin de mîndrie.
― De azi într-un an, prietene, eu am să fiu noul asociat al firmei Bendini, Lambert & Locke. Eu sînt următorul pe listă, aÈ™a că fereÈ™te-te din calea mea în anul care vine.
― Eu auzisem că următorul ar fi Massengill, unul care a făcut Harvard-ul aÈ™ adăuga eu.
― Massengill n-are nici o È™ansă. Am de gînd să facturez o sută patruzeci de ore pe săptămînă pe parcursul următoarelor cincizeci È™i două de săptămîni, iar păsărelele de la etaj mă vor ruga în genunchi să devin asociat. Eu am să urc la etajul al patrulea, iar Massengill o să ajungă la subsol, la un loc cu personalul auxiliar.
― Eu pariez pe Massengill.
― E un amărît pe care am să-l fac una cu pămîntul. Hai să mîncăm niÈ™te chili, timp în care eu o să-È›i dezvălui viitoarea mea strategie.
― MulÈ›umesc, dar trebuie să lucrez ceva.
Lamar ieși țanțoș din încăpere, trecînd pe lîngă Nina care căra un teanc de documente. Secretara așeză hîrtiile pe un colț al biroului aflat într-o evidentă stare de dezordine.
― Plec la masă. Vrei ceva?
― Nu, mulÈ›umesc. Ba da, o Coca-Cola dietetică.
Liniștea se lăsa pe toate culoarele pe măsură ce secretarele părăseau clădirea pentru a-și lua dejunul în micile baruri și cafenele din zonă. Și cum jumătate din avocați își numărau banii la etajul al cincilea, zumzetul obișnuit din clădire se opri o vreme.
Mitch găsi un măr pe biroul Ninei, îl luă și îl șterse bine. Apoi deschise un manual de norme ale Serviciului de Venituri Interne, îl așeză pe copiatorul aflat în spatele biroului și apăsă pe butonul verde PRINT. În momentul acela, o luminiță roșie se aprinse brusc, iar ecranul afișă mesajul: INTRODUCEÞI NUMÃRUL DOSARULUI. Mitch se dădu un pas înapoi și privi aparatul cu multă atenție. Da, într-adevăr era un aparat nou. Lîngă butonul PRINT se afla un alt buton, BYPASS. Își înfipse degetul în butonul cu pricina. Þipătul ascuțit al unei sirene țîșni din măruntaiele mașinii, iar panoul butoanelor deveni în întregime roșu aprins. Mitch privi în jur, căutînd ajutor, dar nu văzu pe nimeni, ceea ce îl făcu să înșface înnebunit manualul cu instrucțiuni de folosire.
― Ce se-ntîmplă aici? se auzi deodată o voce care acoperi urletul maÈ™inii.
― Habar n-am! răcni Mitch, fluturînd manualul.
Lela Pointer, o secretară prea bătrînă pentru a-și lua prînzul dincolo de zidurile firmei, ajunse în spatele mașinii și atinse ușor un comutator. Sunetul sirenei se stinse.
― Ce dracu'? începu Mitch cu vocea întretăiată.
― Nu v-au spus nimic? întrebă ea aÈ™ezînd manualul la locul lui.
Ochii ei mici și reci îl sfredeleau cu o privire de gheață, de parcă l-ar fi prins căutîndu-i în poșetă.
― Evident că nu. Care-i baiul?
― Avem un nou sistem de copiere, se porni ea să-l dăscălească. A fost montat în ajunul Crăciunului. Trebuie să introduci numărul dosarului înainte ca maÈ™ina să înceapă să opereze. Secretara dumitale ar fi trebuit să te pună la curent cu toată povestea.
― Vrei să spui că beleaua asta n-o să copieze nimic dacă n-o să bag în ea un număr de zece cifre?
― Exact.
― Bine, dar ce se întîmplă cu copiile care nu fac parte dintr-un dosar anume?
― Nu pot fi făcute! Domnul Lambert e de părere că pierdem prea mulÈ›i bani pe copii nefacturabile. AÈ™a că de acum înainte fiecare copie va fi automat facturată la un dosar. ÃŽn primul rînd trebuie să introduci numărul dosarului respectiv. MaÈ™ina înregistrează numărul de copii pe care îl trimite terminalului principal, de unde trece mai departe în contul clientului.
― Și copiile personale?
Lela clătină din cap, cu un aer stupefiat.
― Nu pot să cred că secretara dumitale nu È›i-a spus nimic despre toate astea.
― Ei bine, uite că nu mi-a spus, aÈ™a că de ce nu mă ajuÈ›i dumneata?
― Deci dumneata ai un număr personal de acces format din patru cifre. La sfîrÈ™itul fiecărei luni, vei primi factura pentru copiile personale.
Mitch rămase cu ochii la aparat și dădu din cap.
― Și ce rost are afurisitul ăsta de sistem de alarmă?
― Domnul Lambert spune că după treizeci de zile, alarma va fi eliminată. ÃŽn momentul de față este însă nevoie de ea pentru cei ca dumneata. Domnul Lambert nu glumeÈ™te deloc în privinÈ›a asta. Zice că pierdem mii de dolari pe copii nefacturate.
― Bun. Și presupun că a fost înlocuit fiecare aparat de copiat din clădire.
Un zîmbet plin de satisfacție se ivi pe chipul ei.
― Exact. Toate cele È™aptesprezece aparate.
― MulÈ›umesc.
Mitch se întoarse în birou ca să caute numărul unui dosar.


La ora trei după-amiază, festivitatea de la etajul al cincilea ajunsese la o concluzie plină de veselie, iar asociații, mult mai bogați acum, dar și ușor băuți, părăsiră unul după altul sufrageria și coborîră în birourile lor aflate cu un etaj mai jos. Avery, Oliver Lambert și Nathan Locke traversară holul pînă în dreptul ușii serviciului de securitate și apăsară pe buton. De Vasher îi aștepta.
Le făcu semn să se așeze pe scaunele din încăpere, iar Lambert le oferi tuturor cîte o țigară de foi.
― Și aÈ™a, văd că sîntem toÈ›i într-o dispoziÈ›ie foarte festivă, începu De Vasher, cu un rînjet batjocoritor pe buze. Cît a fost? Trei sute nouăzeci de mii media?
― Exact, De Vasher, zise Lambert. A fost un an foarte bun, adăugă el, trimițînd inele de fum spre tavan.
― Am avut cu toÈ›ii un Crăciun minunat? întrebă De Vasher.
― Ce-È›i trece prin minte? întrebă Lambert la rîndul lui.
― La mulÈ›i ani È™i È›ie, Nat; vreau să vă spun doar vreo două-trei lucruri. Acum două zile m-am întîlnit cu Lazarov la New Orleans. După cum È™tiÈ›i, el nu sărbătoreÈ™te naÈ™terea lui Hristos. I-am făcut o dare de seamă despre situaÈ›ia de aici, cu un accent în plus pe McDeere È™i FBI. L-am asigurat că nu au mai avut loc È™i alte contactări după întîlnirea respectivă. Numai că el nu prea m-a crezut È™i mi-a spus că o să verifice totul prin sursele pe care le are la FBI. Nu È™tiu ce-nseamnă chestia asta, da' cine's eu să pun întrebări? Mie mi-a dat ordin să nu-l scap din ochi pe McDeere două' È™i patru din două'È™i patru, de-acu' înainte, timp de È™ase luni. I-am zis lui Lazarov că noi facem deja chestia asta sau, mă rog, ceva asemănător. El nu vrea să mai apară ceva de genul Hodge È™i Kozinski. Este foarte îngrijorat din cauza asta. McDeere nu va pleca din oraÈ™ în voiaj de afaceri, decît dacă este însoÈ›it de cel puÈ›in doi oameni de-ai noÈ™tri.
― Bine, dar pleacă la Washington peste două săptămîni, interveni Avery.
― De ce?
― La Institutul American pentru Taxe. E vorba de un seminar de patru zile pe care trebuie să-l urmeze toÈ›i cei nou angajaÈ›i la noi. I-am promis că va merge acolo È™i dacă anulăm plecarea va deveni suspicios.
― I-am făcut rezervările pentru luna septembrie, adăugă Ollie.
― ÃŽn cazul ăsta să văd ce pot face cu Lazarov, zise De Vasher. DaÈ›i-mi perioada, cursele de avion È™i rezervările la hotel. Da' n-o să-i placă povestea asta.
― Ce s-a întîmplat de Crăciun?
― Mai nimic. Nevastă-sa s-a dus la ai ei, în Kentucky. Și tot acolo este È™i acum. Iar McDeere a luat cu el cîinele È™i s-a dus la Panama City Beach, în Florida. Credem că s-a dus s-o vadă pe maică-sa, dar nu sîntem siguri. A stat o noapte la un Holiday Inn, pe plajă; doar el È™i cățelul. Plictisitor al dracului. De-acolo s-a dus la Birmingham È™i a stat la un alt Holiday Inn, È™i în sfîrÈ™it, ieri dimineață, devreme, a fost să-È™i viziteze fratele, la Brushy Mountain. ÃŽn totul, o călătorie nevinovată.
― Nevesti-si ce i-a spus? întrebă Avery.
― Nimic, după cîte È™tim noi. E greu să auzi chiar totul.
― Pe cine mai È›ineÈ›i sub urmărire? întrebă mai departe Avery.
― ÃŽi ascultăm din cînd în cînd pe toÈ›i. ÃŽn afară de McDeere, È™i asta doar din cauza lui Tarrance, nu avem un suspect cu adevărat. Iar acum, în perioada asta, toÈ›i sînt foarte liniÈ™tiÈ›i.
― Băiatul trebuie să meargă la Washington, De Vasher, insistă Avery.
― OK, OK. O să lămuresc eu lucrurile cu Lazarov. Ai să vezi că o să ne ceară să trimitem cinci oameni să-l supravegheze. Doamne, ce idiot.


Barul Ernie's Airport era într-adevăr foarte aproape de aeroport. Mitch dădu de el abia la a treia încercare și își parcă mașina între două automobile de teren ale căror faruri și cauciucuri erau acoperite de o crustă serioasă de noroi adevărat. Mitch privi în jurul lui și, cu o pornire instinctivă, își scoase cravata de la gît. Era aproape de unsprezece. Barul era lung, adînc și întunecat; geamurile vopsite erau luminate intermitent de reclame colorate pentru bere.
Se mai uită o dată la bilețel, doar ca să fie sigur." Dragă domnule McDeere: Vino, te rog astă-seară tîrziu, la Ernie's Airport de pe Winchester. E-n legătură cu Eddie Lomax. Foarte important. Tammy Hemphill, secretara lui".
Găsise bilețelul pe ușa de la bucătărie cînd se întorsese acasă. Își amintise de ea așa cum o văzuse în timpul vizitei făcute în noiembrie la biroul lui Eddie. Își amintise fusta strîmtă de piele, sînii imenși, părul oxigenat, buzele violent fardate și fumul care îi ieșea din nări ca dintr-un horn. Își amintise chiar și povestea despre soțul ei, pe nume Elvis.
Ușa se deschise ușor, fără să opună rezistență, și Mitch se strecură înăuntru. Jumătatea din stînga a încăperii era ocupată de un șir de mese de biliard; undeva, în spate, în ciuda obscurității și a fumului întunecat, putu să observe un mic ring de dans. În dreapta era un bar model saloon, unde se strînseseră numeroși cowboys împreună cu prietenele lor; toată lumea bea bere și nimeni nu părea să-l observe pe Mitch. Tînărul ajunse cu pași repezi la capătul tejghelei, se așeză pe un scaun înalt și-i ceru barmanului o bere.
Tammy sosi înaintea paharului cu bere. Se așezase pe o bancă aglomerată, lîngă mesele de biliard. Purta o pereche de blue-jeans prespălați foarte strîmți, o cămașă uzată, în carouri și niște bazaconii de pantofi roșii cu tocuri înalte. Părul îi era proaspăt decolorat.
― MulÈ›umesc că ai venit, îi spuse ea cînd se găsiră față în față. Te aÈ™tept de patru ore. N-am reuÈ™it să găsesc un alt mod de a te întîlni.
Mitch aprobă din cap și-i zîmbi, de parcă ar fi vrut să-i spună: "E-n regulă. Ai făcut ceea ce trebuia."
― Ce s-a întîmplat? întrebă el.
Ea privi în jur, apoi îi răspunse:
― Trebuie să stăm de vorbă, dar nu aici.
― Unde propui?
― N-am putea să ne plimbăm puÈ›in cu maÈ™ina?
― FireÈ™te că da, dar nu cu maÈ™ina mea. S-ar putea să nu fie o idee prea bună.
― Atunci, cu maÈ™ina mea. E veche, dar merge.
Mitch plăti berea și o urmă spre ieșire. Un cowboy obraznic care stătea lîngă ușă, zise:
― Chestia asta e de-a-dreptul greÈ›oasă. Apare un tip îmbrăcat în costum È™i o agață într-o juma' de minut.
Mitch îi zîmbi și se grăbi să iasă de acolo. Ca un pitic printre uriași, broscuța Volkswagen, șifonată și uzată, stătea cuminte într-un șir de mașini masive de curățat noroiul. Tammy descuie ușa automobilului și îl Iăsă pe Mitch să se strecoare pe scaunul plin cu de toate. Apăsă de cinci ori pe accelerație și răsuci cheia. Mitch își ținu respirația pînă cînd porniră.
― Unde vrei să mergem? întrebă ea.
"Undeva unde să nu fim văzuți", se gîndi Mitch.
― Tu eÈ™ti la volan.
― EÈ™ti căsătorit, nu? întrebă ea.
― Da. Tu?
― Și eu. Și bărbatul meu n-ar înÈ›elege situaÈ›ia asta. De-aia am È™i ales bomba de colo. Pentru că noi nu venim niciodată aici.
Spusese toate acestea, ca și cum ea și soțul ei ar fi fost niște critici avizați în domeniul speluncilor.
― Cred că nici soÈ›ia mea nu ar înÈ›elege ce se-ntîmplă. Oricum, în momentul ăsta este plecată din oraÈ™.
Tammy porni în direcția aeroportului.
― Mi-a venit o idee, vorbi ea nervos, È›inîndu-È™i mîinile încleÈ™tate pe volan.
― Despre ce este vorba? întrebă Mitch.
― Păi... ai auzit de Eddie.
― Da.
― Cînd l-ai văzut ultima oară?
― Ne-am întîlnit cu vreo zece zile înainte de Crăciun. A fost o întîlnire oarecum secretă.
― AÈ™a m-am gîndit È™i eu. Nu avea nimic scris despre treaba pe care o făcea pentru tine. Zicea că aÈ™a ai vrut tu. Mie nu prea mi-a spus mare lucru. Da' eu È™i Eddie, ăă, eram, ăă, È™tii, ăă, eram... apropiaÈ›i.
Mitch nu reuși să găsească ceva care să semene a răspuns.
― Vreau să spun că eram foarte apropiaÈ›i. Știi ce înseamnă asta?
Mitch mîrîi ceva și sorbi din berea pe care o luase cu el.
― Și aÈ™a că mi-a spus lucruri pe care bănuiesc că nu avea voie să mi le spună. Zicea că e un caz foarte ciudat, că niÈ™te avocaÈ›i de la firma ta au murit în condiÈ›ii suspecte. Și că tu crezi că te urmăreÈ™te È™i te ascultă cineva. Asta e o chestie dubioasă pentru o firmă de avocatură.
"Halal confidențialitate", se gîndi Mitch.
― AÈ™a este.
Ea întoarse în direcția aeroportului și se îndreptă spre parcarea aceea imensă înțesată de mașini.
― Ei, È™i odată, după ce terminase ce avusese de făcut pentru tine, doar atunci, în pat, mi-a spus că avea impresia că îl urmărea cineva. Asta a fost cu trei zile înainte de Crăciun. L-am întrebat cine îl urmăreÈ™te dar mi-a răspuns că nu È™tie; mi-a povestit însă despre tine È™i mi-a zis cum că s-ar fi putut să fie aceiaÈ™i oameni care te urmăreau È™i pe tine. De fapt, nu prea mi-a spus mare lucru.
Parcă mașina în apropierea pistei.
― L-ar mai fi putut urmări È™i altcineva? întrebă Mitch.
― Nu, nimeni. Era un detectiv bun, care nu lăsa urme. Vreau să zic că era È™i fost poliÈ›ist È™i fost puÈ™căriaÈ™, aÈ™a că È™tia ce È™i cum. Era plătit să urmărească oameni È™i să caute în gunoaie. Nu l-a urmărit nimeni, niciodată.
― Bun, È™i-atunci cine l-a omorît?
― Ãia care l-au urmărit. Ziarele au scris că scormonea în viaÈ›a unui tip bogat È™i că de-aia i s-a făcut de petrecanie. Da' nu-i adevărat.
În clipa aceea, în mîna ei apăru din senin o țigară. Mitch lăsă în jos geamul mașinii.
― Te deranjează dacă fumez?
― Nu, dacă trimiÈ›i fumul în partea ailaltă.
― ÃŽn orice caz, mie mi-e o frică grozavă. Eddie era convins că ăia care te urmăresc pe tine sînt teribil de deÈ™tepÈ›i È™i de periculoÈ™i. Și foarte sofisticaÈ›i. Or, dacă l-au omorît pe el, atunci cu mine ce-or să facă? Că, cine È™tie, își închipuie că È™tiu È™i eu cîte ceva. N-am mai dat pe la birou din ziua în care a fost omorît Eddie È™i nici n-am de gînd s-o fac.
― Nici eu n-aÈ™ face-o în locul tău.
― Doar nu sînt tîmpită. Am lucrat pentru el timp de doi ani È™i am învățat multe. Sînt mulÈ›i nebuni liberi pe străzi È™i am văzut de toate felurile.
― Cum l-au împuÈ™cat?
― Un prieten de-al lui, care lucrează la omucideri mi-a spus, confidenÈ›ial, că a fost împuÈ™cat în cap cu un pistol calibrul 22; trei gloanÈ›e trase din spate de la o distanță de cîțiva centimetri. Și mi-a mai zis că nu au nici o urmă, nimic. A fost o treabă curată, făcută de profesioniÈ™ti.
Mitch își terminase berea și lăsă sticla să cadă pe podeaua înțesată de cutii goale de bere a mașinii.
― O treabă foarte curată, făcută de profesioniÈ™ti.
― Chestia asta n-are sens, repetă ea. Vreau să zic, cum de-a putut cineva să se strecoare în spatele lui Eddie, pe bancheta maÈ™inii È™i să-i tragă trei gloanÈ›e în ceafă? Și, în plus, el nici măcar nu trebuia să fie în locul acela.
― Poate că a adormit È™i l-au luat prin surprindere.
― ÃŽn nici un caz. Cînd lucra tîrziu, era băgat în priză pînă cînd termina.
― Păstra cumva dosare la el în birou?
― Despre cazul tău?
― Mda, despre cazul meu.
― Nu cred. N-am văzut niciodată nimic scris. Zicea că tu vrei să fie aÈ™a.
― Exact, zise Mitch cu un sentiment de uÈ™urare.
Urmăriră împreună decolarea unui Boeing 727, care făcu să vibreze întreaga zonă.
― Mi-e tare frică, Mitch. Pot să-È›i spun Mitch?
― FireÈ™te. De ce nu?
― Eu cred că Eddie a fost omorît fiindcă se ocupa de cazul tău. E singura explicaÈ›ie. Și a fost omorît pentru că aflase ceva È™i ei cred probabil că È™tiu È™i eu ceva-ul ăla. Tu ce crezi?
― Nu îndrăznesc să-mi dau cu părerea.
― Poate ar fi bine să dispar pentru un timp. Bărbatul meu munceÈ™te într-un bar de noapte, aÈ™a că putem să plecăm dacă e nevoie. Nu i-am povestit toate astea, da' cred că va trebui s-o fac. Tu ce crezi?
― Unde aÈ›i putea să plecaÈ›i?
― Little Rock, St. Louis, Nashville. A fost pus pe liber, aÈ™a că bănuiesc că am putea pleca.
Cuvintele ei se pierdură în fumul din mașină. Tammy își aprinse o nouă țigară.
"O treabă curată, făcută de mînă de profesionist", își repeta în sinea lui. Aruncînd o privire spre Tammy, observă o lacrimă ce i se prelingea pe obraz. Nu era o femeie urîtă, dar anii petrecuți prin baruri de noapte și prin alte cîrciumi își cereau drepturile. Avea trăsături puternice și ar fi fost atrăgătoare pentru vîrsta ei dacă n-ar fi avut culoarea aceea de păr și nici machiajul atît de strident. "E-n jur de patruzeci de ani", își dădu Mitch cu părerea.
Tammy trase cu sete din țigară și un nor de fum ieși pe fereastra broscuței.
― AÈ™ zice că sîntem amîndoi în aceeaÈ™i barcă, nu crezi? Vreau să spun că sînt pe urmele noastre. I-au omorît pe toÈ›i avocaÈ›ii ăia, acum a fost rîndul lui Eddie È™i cred că noi sîntem următorii pe listă.
"Nu te opri, fetițo, zi tot ce ai pe suflet".
― Uite, hai să facem aÈ™a. Trebuie să È›inem legătura unul cu celălalt. Dar nu poÈ›i să-mi telefonezi la serviciu È™i nu e bine să fim văzuÈ›i împreună. SoÈ›ia mea È™tie totul È™i am să-i povestesc È™i despre întîlnirea asta. Nu trebuie să-È›i faci griji din cauza ei. Scrie-mi o dată pe săptămînă ca să-mi spui unde eÈ™ti. Cum o cheamă pe mama ta?
― Doris.
― Bun; atunci ăsta să fie numele tău de cod. Semnează cu numele Doris tot ce-mi trimiÈ›i.
― Ãia îți citesc È™i scrisorile?
― Tot ce se poate, Doris, tot ce se poate.



19

În după-amiaza aceea, cînd ceasul arătă ora cinci, Mitch stinse lumina de pe birou și ieși din încăpere. Se opri cîteva clipe în dreptul biroului Ninei. Aceasta bătea ceva la mașină, fiind în același timp atentă la persoana pe care o auzea în receptorul lipit de umăr. Cînd îl văzu, Nina scoase un plic dintr-un sertar.
― Ai aici confirmarea pentru Hilton, zise ea în receptor.
― Pe biroul meu găseÈ™ti documentele pe care le ai de bătut la maÈ™ină. Ne vedem luni, zise el.
Apoi urcă pe scări pînă la etajul al patrulea și intră în biroul lui Avery, tocmai cînd se dezlănțuise o mică furtună. Una dintre secretare îndesa tot felul de dosare într-o servietă, iar cealaltă îi spunea ceva lui Avery pe un ton foarte tăios. La rîndul lui, Avery urla în telefon și, în sfîrșit, un tip care facea parte din personalul auxiliar o mitralia cu ordine și comenzi pe prima secretară.
Avery trînti telefonul în furcă.
― EÈ™ti gata? îl întrebă el pe Mitch.
― Te-aÈ™tept pe tine, replică Mitch.
― Nu găsesc dosarul Greenmark, mîrîi o secretară la auxiliar.
― Era la un loc cu dosarul Rocconi, răspunse acesta.
― Da' n-am nevoie de dosarul Greenmark! zbieră Avery. De cîte ori să repet? Ce, aÈ›i surzit?
Secretara îl privi încruntată.
― Nu, aud chiar foarte bine. Și te-am auzit clar cînd ai spus "împachetează dosarul Greenmark"!
― MaÈ™ina aÈ™teaptă, interveni cea de-a doua secretară.
― Nu... am... nevoie... de... afurisitul ăla de dosar Greenmark! răcni Avery.
― Dar de dosarul Rocconi? întrebă auxiliarul.
― Da! Da! E a zecea oară că vă spun! îmi trebuie dosarul Rocconi.
― Și avionul aÈ™teaptă! interveni cealaltă secretară. Capacul uneia din serviete se închise cu un pocnet .Avery începu să scotocească într-un teanc de hîrtii de pe birou.
― Unde este dosarul Fender? Unde sînt dosarele mele? De ce dracu' nu găsesc niciodată ce-mi trebuie?
― Uite dosarul Fender, zise prima secretară, îndesînd hîrtiile într-o altă servietă.
Avery examina însemnările de pe o bucată de hîrtie.
― E-n regulă. Am dosarele Fender, Rocconi, Cambridge Partners, Green Group, Sonny Capps pentru Otaki Burton Brothers, Galveston Freight È™i McQuade?
― Da, da, da, răspunse prima secretară.
― Sînt toate aici, adăugă auxiliarul.
― Nu pot să cred, zise Avery în timp ce-È™i înÈ™făca sacoul. Hai să mergem.
Și porni cu pași mari spre ușă, urmat de tot alaiul. Una dintre secretare căra o servietă, Mitch și auxiliarul cărau cîte două; cealaltă secretară nota grăbită ordinele lui Avery pentru perioada cînd acesta urma să fie absent. Se îngrămădiră cu toții în micul ascensor care îi duse la parter. Cînd ajunseră afară, fu rîndul șoferului să intre în acțiune, deschizînd ușile și încărcînd totul în portbagaj. În sfîrșit, Mitch și Avery se așezară pe bancheta din spate.
― Relaxează-te, Avery, zise Mitch. Doar te duci în Insulele Cayman pentru următoarele trei zile. Relaxează-te!
― AÈ™a e, aÈ™a e. Și iau cu mine de lucru pentru o lună întreagă. Unii dintre clienÈ›ii mei vor să mă jupoaie de viu È™i amenință că mă dau în judecată pentru incapacitate profesională. Eu sînt cu lucrările în urmă cu două luni, iar tu È›i-ai găsit să pleci tocmai acum pentru patru zile de plictiseală la un seminar de taxe, la Washington. Bravo, McDeere. Bravo.
Avery deschise barul și-și prepară o băutură. Mitch refuză paharul oferit. Limuzina își făcea loc cu greu prin traficul aglomerat al orelor de vîrf de pe Riverside Drive. După ce luă trei înghițituri de gin, asociatul firmei Bendini, Lambert & Locke răsuflă adînc.
― Formare profesională continuă. Ce glumă! zise Avery.
― Bine, dar È™i cu tine a fost la fel. Și, dacă nu mă înÈ™el, chiar de curînd ai petrecut o săptămînă întreagă la Honolulu, la seminarul ăla de taxe internaÈ›ional. Sau ai uitat chestia asta?
― Acolo a fost de muncă. Numai muncă. Ce, tu îți iei acum dosarele cu tine?
― BineînÈ›eles, Avery. Toată lumea se aÈ™teaptă să fiu la cursuri opt ore pe zi ca să învăț ultimele hotărîri în materie adoptate de Congres, iar în timpul meu liber să facturez cinci ore pe zi.
― Șase, dacă poÈ›i. Sîntem în urmă cu lucrările, Mitch.
― ÃŽntotdeauna sîntem în urmă cu lucrările. Eu zic să mai bei ceva. Trebuie să te destinzi.
― Am de gînd să mă destind la Rumheads.
Mitch își aminti deodată totul: barul cu sticlele de bere Red Stripe, jocurile de domino, aruncările la țintă, ah, da, și costumele de baie string. Și fata de pe plajă.
― E prima oară că zbori cu avionul nostru? îl întrebă Avery, deja mult mai relaxat.
― Da. DeÈ™i sînt aici de È™apte luni, abia acum am să-l văd È™i eu. Dacă È™tiam toate astea în martie trecut, m-aÈ™ fi angajat la o firmă de pe Wall Street .
― Tu nu eÈ™ti făcut pentru Wall Street. Știi ce fac ăia de-acolo? Au cîte trei sute de avocaÈ›i într-o firmă, da? Și în fiecare an angajează cîte treizeci de avocaÈ›i, ba poate È™i mai mulÈ›i. Toată lumea vrea să lucreze acolo, că doar e Wall Street, nu? Și cam după o lună de zile îi strîng pe toÈ›i treizeci într-o sală È™i le spun că trebuie să muncească cîte nouăzeci de ore pe săptămînă, timp de cinci ani, È™i la capătul celor cinci ani, jumătate dintre ei vor fi deja plecaÈ›i. FluctuaÈ›ia personalului este incredibilă, ăia încearcă efectiv să-i omoare pe boboci: îi facturează la o sută, o sută cincizeci pe oră, apoi îi fac pachet È™i dau cu ei de pămînt. Asta e Wall Street. Și prostimea nu ajunge niciodată să vadă cum arată avionul sau limuzina firmei. Să È™tii că tu ai avut noroc, Mitch. Ar trebui să-i mulÈ›umeÈ™ti lui Dumnezeu în fiecare zi că firma Bendini, Lambert & Locke te-a ales să faci parte dintre avocaÈ›ii ei.
― Nouăzeci de ore sînt o joacă. Și aÈ™ avea ce să fac cu timpul care-mi rămîne.
― Ai să vezi È™i roadele, nu-È›i face probleme. Ai auzit ce primă am luat anul trecut?
― Nu.
― 4-8-5. Nu e rău, nu? Și asta a fost doar prima.
― Eu am primit È™ase mii, zise Mitch.
― Stai lîngă mine È™i în curînd ai să joci È™i tu în prima ligă.
― Mda, dar pînă atunci, trebuie să-mi continui formarea profesională.
Zece minute mai tîrziu, mașina intră pe o alee care ducea spre un șir de hangare. Pe firmă scria Memphis Aero. Un avion argintiu Lear 55 rula încet spre capătul pistei.
― Uite-l, exclamă Avery.
Servietele și restul bagajelor fură încărcate rapid în avion și după cîteva minute avionul primi liber pentru decolare. După ce își fixă centura, Mitch începu să admire interiorul îmbrăcat în piele și metal al avionului. De fapt, nici nu se așteptase la ceva mai puțin somptuos. Avery își prepară din nou ceva de băut și se concentra asupra paharului.
După un zbor de o oră și cincisprezece minute, avionul ateriza pe aeroportul internațional Baltimore din Washington. Avery coborî împreună cu Mitch pe pistă și îi arătă un bărbat în uniformă care aștepta lîngă poarta de acces.
― Ala de colo este È™oferul tău, iar limuzina e în faÈ›a intrării. O să-È›i arate el drumul. EÈ™ti cam la patruzeci de minute distanță de Capital Hilton.
― ÃŽncă o limuzină? întrebă Mitch.
― Exact. Pe Wall Street n-ai fi avut parte de aÈ™a ceva. Apoi își strînseră mîinile È™i Avery se urcă din nou în avion.
Realimentarea dură o jumătate de oră, iar în momentul în care avionul decola spre sud, asociatul dormea.
Trei ore mai tîrziu, aparatul ateriza la Georgetown, Grand Cayman, și părăsi pista, îndreptîndu-se spre un mic hangar unde urma să stea peste noapte. Un membru al serviciului de securitate a aeroportului îl însoți pe Avery pînă cînd acesta ieși din vamă. Același lucru se întîmplă și cu echipajul.
După miezul nopÈ›ii, luminile din hangar se stinseră È™i cam jumătate de duzină de avioane fură învăluite de întuneric. Deodată, una din uÈ™ile laterale se deschise fără zgomot È™i trei oameni ― dintre care unul era Avery ― pătrunseră în hangar È™i se apropiară cu paÈ™i repezi de avionul Lear 55. Avery descuie compartimentul de bagaje de unde descărcară douăzeci È™i cinci de cutii grele de carton. Căldura tropicală înăbuÈ™itoare făcea ca hangarul să semene cu un furnal. Cei trei erau leoarcă de sudoare, dar nici unul nu zise nimic pînă cînd cele douăzeci È™i cinci de cutii fură scoase din avion.
― Ar trebui să fie douăzeci È™i cinci. Numără-le, îi zise Avery unui indigen musculos, la al cărui È™old spînzura un pistol.
Cel de-al treilea tip verifica minuțios încărcătura pe baza unei liste, de parcă ar fi fost un funcționar însărcinat cu recepția mărfurilor într-un depozit. Indigenul numără rapid cutiile pe care cădeau stropi de sudoare.
― Da, douăzeci È™i cinci.
― Cît? întrebă tipul cu lista.
― Șase milioane È™i jumătate.
― Lichizi?
― Lichizi. Dolari SUA, în bancnote de o sută È™i de douăzeci. Hai să încărcăm.
― Unde merg astea?
― La Quebecbanq. Ne aÈ™teaptă, de altfel.
Fiecare dintre ei înșfacă o cutie și porniră spre ușa laterală unde îi aștepta încă un tovarăș. Cutiile fură încărcate într-o furgonetă furată, pe care cineva scrisese stîngaci "Cayman produce". Indigenii înarmați urcară în mașină cu pistoalele pregătite pentru orice eventualitate, iar "funcționarul-recepționer" se așeză la volan. Furgoneta porni în direcția centrului orașului Georgetown.


Cursurile începeau la ora nouă, dar Mitch veni mai devreme, semnă de sosire, luă în primire mapa cu materiale, pe coperta căreia era tipărit numele lui, intră în Century Room aflată la mezanin și-și alese un loc cam pe la mijlocul sălii spațioase. Din documente reieșea că participarea era limitată la două sute de persoane.
Un chelner îi aduse cafea, apoi Mitch se cufundă în lectura unui exemplar din Washington Post; rubrica știri era dominată de o duzină de relatări despre foarte iubita echipă locală Redskins, care ajunsese din nou în Super Bowl.
Sala se umplu încet-încet cu avocați specializați în taxe, veniți din toate colțurile țării ca să afle ultimele noutăți dintr-un domeniu în care schimbările erau zilnice. Cu cîteva minute înainte ca ceasul să arate ora nouă, un avocat spilcuit și cu alură de student se așeză în stînga lui Mitch. Acesta îi aruncă o privire fugară, apoi se întoarse la ziarul lui. Cînd în sfîrșit sala fu plină ochi, moderatorul le ură tuturor "bun venit" și-l prezentă pe primul conferențiar: un congresman de Oregon, președinte al unui subcomitet al Camerei. Exact în momentul în care congresman-ul se pregătea să înceapă anunțata expunere de o oră, avocatul din stînga lui Mitch se aplecă și întinse mîna.
― Bună, Mitch. Sînt Grant Harbison, FBI, È™opti el, strecurîndu-i o carte de vizită.
Prelegerea începuse cu o anecdotă, dar Mitch nu o auzi. Toată atenția îi era concentrată asupra acelei cărți de vizită pe care o ținea aproape de piept. Nu cunoștea pe nici unul dintre cei prezenți în sală, totuși ar fi fost foarte neplăcut dacă vreunul dintre ei ar fi observat cartonașul acela cu însemnele FBI-ului. După ce trecură vreo cinci minute, Mitch îl privi pe Harbison cu ochi lipsiți de expresie.
― Trebuie neapărat să te văd cîteva minute, murmură Harbison.
― Și dacă sînt ocupat? întrebă Mitch.
Agentul scoase încetișor din mapă un plic alb pe care îl împinse către el. Acesta deschise plicul ținîndu-l foarte aproape de piept. Înăuntru era un bilet scris de mînă pe o hîrtie cu un antet impresionant: Biroul directorului. FBI. Textul era următorul: "Dragă domnule McDeere,
Aș dori să vorbesc cu dumneavoastră cîteva minute în timpul prînzului. Vă rog să urmați instrucțiunile agentului Harbison. Nu va dura prea mult Vă mulțumim pentru cooperare. F. Denton Voyles, director".
Mitch strecură plicul în mapă. "Vă mulțumim pentru cooperare". Un bilet semnat de directorul FBI. Își dădea seama că în clipa aceea păstrarea sîngelui rece și a unei expresii calme și destinse pe chip avea o importanță capitală. Și, totuși, începu să-și maseze tîmplele, privirea fixîndu-i-se undeva, într-un punct din podea. Închise ochii și simți că amețește. FBI. Pe scaunul de alături și cu antenele fixate pe el. Directorul însuși, precum și cine știe cine dracu' în afară de director. Asta însemna că nici Tarrance nu putea fi departe.
Deodată, asistența izbucni în hohote de rîs la o frază spusă de autorul expunerii. Harbison profită de zgomot, se apropie în grabă de Mitch și îi suflă la ureche:
― Te aÈ™tept peste zece minute la toaletă.
Apoi își lăsă mapa cu materiale pe pupitru și ieși în timp ce în sală încă mai răsunau hohote de rîs.
Mitch începu să răsfoiască materialele din mapa personală, prefăcîndu-se absorbit de studiu. În acest timp, congresman-ul oferea ascultătorilor săi detalii despre curajoasa bătălie pe care o ducea ca să împiedice evaziunea fiscală din partea celor bogați și să ușureze, în același timp, viața grea a celor ce muncesc. Sub îndrumarea lui neînfricată, subcomitetul refuzase să facă darea de seamă asupra legislației care limitează reducerile de taxe pentru explorările din domeniul petrolului și al gazelor naturale. Persoana în chestie făcea singură cît o armată de reprezentanți ai poporului.
Mitch așteptă cincisprezece minute, apoi alte cinci, apoi începu să tușească. Avea nevoie de apă, așa că se ridică ținîndu-și gura acoperită cu palma și ieși prin ușa din fundul sălii. La toaletă, Harbison tocmai se spăla pe mîini pentru a zecea oară.
Mitch dădu drumul la robinetul de apă rece al chiuvetei alăturate.
― BăieÈ›i, ce puneÈ›i voi la cale? întrebă Mitch.
Harbison îl privi prin oglindă.
― Eu nu fac decît să execut ordinele. Directorul Voyles vrea să te cunoască personal È™i eu am fost trimis aici ca să te iau.
― Și cam ce-ar vrea el de la mine?
― N-aÈ™ prea vrea să i-o iau înainte, dar sînt sigur că ceea ce vrea este foarte important.
Mitch aruncă o privire prudentă prin încăpere și se asigură că înăuntru erau doar ei doi.
― Și ce se întîmplă dacă sînt prea ocupat ca să mă întîlnesc cu directorul?
Harbison opri apa și își scutură mîinile deasupra chiuvetei.
― Mitch, întîlnirea asta este inevitabilă. Ar fi bine să nu ne jucăm cu focul. ÃŽn pauza de prînz, un taxi cu numărul 8667 te va aÈ™tepta în stînga intrării principale. El te va duce la Vietnam Veterans Memorial. Trebuie însă să fii foarte atent pentru că doi dintre ei te-au urmărit de cînd ai plecat din Memphis.
― Bine, da' cine sînt "ei", ăștia?
― BăieÈ›ii din Memphis. Fă cum îți spunem noi È™i ei n-or să afle niciodată.


Moderatorul îi mulțumi celui de-al doilea conferențiar, un profesor de taxe de la Universitatea New York, și le dădu liber pentru prînz.
Mitch nu-i spuse nici o vorbă șoferului care porni ca din pușcă; taxiul alerga cu o viteză nebună și se pierdu curînd în traficul aglomerat. Cincisprezece minute mai tîrziu, mașina fu parcată lîngă Memorial.
― Nu coborî încă, zise È™oferul, autoritar.
Mitch nu se mișcă. Vreo zece minute nu făcu nici o mișcare, nu scoase nici un sunet. În cele din urmă, un Ford Escort alb se opri lîngă taxi și claxona. Apoi plecă mai departe.
Șoferul, a cărui privire era fixată undeva în zare, zise:
― OK. Acum du-te pînă la zid. Te vor găsi ei acolo peste cinci minute.
Mitch coborî, iar taxiul demară imediat. Tînărul își vîrî adînc mîinile în buzunarele paltonului și porni cu pas încet spre Memorial. Un vînt mușcător bătea dinspre nord, împrăștiind frunzele moarte. Un fior îl străbătu din cap pînă în picioare și îl făcu să-și ridice gulerul de la palton.
Un pelerin singuratic stătea nemișcat într-un scaun cu rotile și privea fix zidul din față. Era învelit într-o pătură groasă, pe cap avea o beretă de camuflaj mult prea mare pentru el, iar ochii îi erau ascunși de o pereche de ochelari de aviator. În locul acela, pe zid erau înscrise numele celor uciși în anul 1972. Mitch își concentra toată atenția asupra coloanelor de nume gravate în piatră, uitînd cu totul de prezența străină de alături.
Respirația îi deveni din ce în ce mai rapidă, o senzație de slăbiciune îi puse stăpînire pe trup. Privirea îi coborî încet de-a lungul coloanei și, deodată, aproape de capătul șirului, îl văzu. Gravat cu litere clare, prozaice, aidoma tuturor celorlalte, numele Rusty McDeere.
Chiar lîngă el se afla un coș cu flori veștede și înghețate. Mitch le dădu blînd la o parte și îngenunche. Degetele mîngîiară literele gravate în piatra rece. Rusty McDeere. Vîrsta, optsprezece ani, de-a pururi. Era de șapte săptămîni în Vietnam cînd călcase pe o mină. Familiei i se spusese că moartea fusese instantanee. Dar Ray zicea că asta li se spune tuturor. Mitch își șterse o lacrimă și se ridică, măsurînd cu privirea lungimea zidului. Se gîndi la cele cincizeci și opt de mii de familii cărora li se spusese că moartea fusese instantanee și că nici unul dintre cei de acolo nu suferise.
― Mitch, eÈ™ti aÈ™teptat.
Mitch se răsuci pe călcîie și-l privi pe bărbatul din scaunul cu rotile, de altfel singura ființă omenească din preajmă. Ochelarii de aviator continuau să fie fixați asupra zidului. Mitch privi în jur.
― LiniÈ™teÈ™te-te Mitch, locul este perfect protejat. Nimeni nu te poate urmări.
― Tu cine eÈ™ti? întrebă Mitch.
― Doar unul din trupă. Trebuie să ai încredere în noi, Mitch. Directorul are să-È›i spună ceva important, ceva ce È›i-ar putea salva viaÈ›a.
― Unde este directorul?
Bărbatul din scaunul cu rotile privi în jos pe alee.
― Mergi în direcÈ›ia asta È™i te vor găsi ei.
Mitch privi încă o dată numele fratelui său și porni în jos, pe alee. Trecu de grupul statuar al celor trei soldați, călcînd încet, cu mîinile înfipte adînc în buzunare. La vreo cîțiva metri după monument, Tarrance își făcu apariția din spatele unui copac și i se alătură în plimbarea aceea atît de neobișnuită.
― Nu te opri, îi zise el lui Mitch.
― De ce oare nu mă surprinde să te văd aici?
― Nu te opri. Știi că cel puÈ›in doi derbedei din Memphis au fost trimiÈ™i aici înaintea ta. Stau în acelaÈ™i hotel cu tine, ba chiar într-o cameră vecină cu a ta. Dar acum nu te-au urmărit pînă aici. Cred că i-am pierdut.
― Ce dracu' se petrece aici, Tarrance?
― EÈ™ti pe cale să afli. Dar nu te opri. Relaxează-te, pentru că nu te urmăreÈ™te nimeni, în afară de vreo douăzeci de agenÈ›i de-ai noÈ™tri.
― Douăzeci?
― Mda. Pur È™i simplu am etanÈ™eizat locul ăsta. Vrem să fim siguri că ticăloÈ™ii ăia din Memphis n-or să apară aici.
― Cine sînt?
― Are să-È›i explice directorul.
― De ce este implicat È™i directorul în povestea asta?
― Pui prea multe întrebări, Mitch.
― ÃŽn schimb, nu prea ai multe răspunsuri la îndemînă.
Dar Tarrance îi făcu semn și o luară la dreapta, spre banca masivă din beton de lîngă podețul ce ducea spre un pîlc de copaci. Apa iazului era înghețată bocnă.
― Ia loc, îi indică Tarrance.
Se așezară amîndoi. Pe podeț își făcură apariția doi bărbați. Pe cel mai scund, Mitch îl recunoscu imediat. Era F. Denton Voyles. Director al FBI sub trei președinți. Un tip dur, cu limbaj frust, renumit pentru asprimea sa.
Cînd cei doi se opriră în dreptul băncii, Mitch se ridică în picioare, plin de respect. Voyles îi întinse o mînă rece și îl privi deschis, drept în ochi. Apoi Mitch și Voyles se așezară pe bancă, iar Tarrance și celălalt agent merseră pe podeț, de unde admirară orizontul. Mitch aruncă o privire peste iaz și văzu încă doi bărbați, agenți FBI fără nici o îndoială, căci erau îmbrăcați cu același gen de palton negru și aveau aceeași tunsoare îngrijită; cei doi stăteau sprijiniți de trunchiul unui copac, la vreo sută de metri distanță.
Voyles stătea atît de aproape de Mitch încît picioarele lor se atingeau. O pălărie de pîslă era așezată ușor pe o parte a capului mare și chel al directorului. Avea pe puțin șaptezeci de ani, dar ochii verzi aveau o privire intensă, care nu scăpa nici un amănunt. Cei doi bărbați ședeau liniștiți pe banca rece, cu mîinile vîrîte adînc în buzunarele paltoanelor.
― Mă bucur că ai venit, începu Voyles.
― Nu prea cred că am avut de ales. Oamenii dumneavoastră sînt neînduplecaÈ›i.
― Da, aÈ™a este. Dar este o problemă extrem de importantă pentru noi.
Mitch respiră adînc.
― AveÈ›i vreo idee despre cît sînt de confuz È™i de speriat? Sînt complet rătăcit È™i aÈ™ vrea o explicaÈ›ie, domnule.
― Domnule McDeere, îmi dai voie să-È›i spun Mitch?
― FireÈ™te, de ce nu?!
― Perfect. AÈ™adar, Mitch, află că nu sînt un tip vorbăreÈ›, iar ceea ce am să-È›i spun fii sigur că te va È™oca. Te va îngrozi chiar È™i s-ar putea nici să nu mă crezi. Te asigur însă că totul este adevărat È™i că, dacă vei coopera, vom putea să-È›i salvăm viaÈ›a.
Mitch își adună tot curajul de care era capabil și așteptă.
― Mitch, nici un avocat de-al vostru nu a putut să părăsească viu firma. Cei trei care au încercat, au fost uciÈ™i; cei doi, care au avut de gînd să plece, au murit vara trecută. Odată angajat la firma Bendini, Lambert & Locke, un avocat nu mai pleacă decît atunci cînd se pensionează È™i È›ine pentru el tot ce È™tie. Pentru că, în momentul acela face È™i el parte din conspiraÈ›ie È™i nu mai poate să vorbească. La etajul al cincilea al sediului vostru există un serviciu de supraveghere; maÈ™ina È™i casa ta sînt împînzite de microfoane, telefoanele îți sînt interceptate, în birou ai alte microfoane. Practic, fiecare cuvînt pe care-l rosteÈ™ti este ascultat È™i înregistrat de cei de la etajul al cincilea. Au oameni care te urmăresc pe tine È™i, uneori, È™i pe soÈ›ia ta. Sînt È™i aici, în Washington, chiar acum, în timp ce stăm de vorbă. Vezi tu, Mitch, firma asta este mai mult decît o simplă firmă. De fapt, ea este doar o parte a unei întreprinderi enorme È™i foarte profitabile. Și, în plus, È™i absolut ilegală. ÃŽn realitate, firma nu aparÈ›ine asociaÈ›ilor.
Mitch se întoarse și scrută chipul directorului, dar acesta privea impasibil iazul înghețat.
― Mitch, firma Bendini, Lambert & Locke este proprietatea familiei mafiote Morolto din Chicago. Adică Mafia. Ea comandă loviturile. Și de-asta sîntem noi aici. Este Mafia, Mitch, È™i totul este ilegal în draci, adăugă directorul, strîngînd puternic în palmă genunchiul tînărului.
― Nu cred nimic din ceea ce-mi spuneÈ›i, zise Mitch, paralizat de spaimă, cu o voce mică È™i tremurîndă.
Directorul zîmbi.
― Ba da, Mitch, ba da. Crezi absolut tot ce-È›i spun. Pentru că ai È™i tu ceva bănuieli de o vreme încoace. Doar de-asta ai stat de vorbă cu Abanks cînd ai fost în Cayman. Doar de-asta l-ai angajat pe detectivul acela pe care pînă la urmă l-au omorît tot băieÈ›ii de la etajul al cincilea. Tu È™tii că firma asta miroase urît, Mitch.
Mitch se așeză cu coatele pe genunchi și privi foarte atent bucata de pămînt delimitată de propriii pantofi.
― Nu pot să cred, bîigui el cu voce slabă.
― Din cîte È™tim noi, cam douăzeci È™i cinci la sută din clienÈ›ii voÈ™tri sînt perfect legali. Firma are cîțiva avocaÈ›i foarte buni care se ocupă de taxele È™i hîrtiile de valoare ale unor clienÈ›i bogaÈ›i, ceea ce constituie un paravan excelent. Cele mai multe din dosarele la care ai lucrat pînă acum sînt absolut legale. De fapt, ăsta este felul în care operează ei. Angajează un începător în ale meseriei, îl îmbracă în bani, îi cumpără un BMW, o casă, în sfîrsit, tot ce-È™i doreÈ™te omul, îl duc în Insulele Cayman È™i îl pun să muncească în draci la dosarele efectiv legale ale unor clienÈ›i reali. Deci face avocatură adevărată. Ei, È™i povestea asta se întinde pe cîțiva ani, iar bobocul nu bănuieÈ™te nimic, corect? E doar o firmă grozavă, unde găseÈ™ti niÈ™te tipi nemaipomeniÈ›i. Și-apoi banii curg gîrlă; ce mai, totul este minunat! Pe urmă însă, după vreo cinci-È™ase ani, atunci cînd cîștigi bani frumoÈ™i, cînd firma îți deÈ›ine ipoteca pe casă, cînd ai nevastă È™i copii, cînd totul este atît de sigur È™i frumos, tipii aruncă bomba È™i-È›i spun adevărul È™i din clipa aceea nu mai ai scăpare. Pentru că ei sînt Mafia, Mitch, È™i cu Mafia nu te joci. ÃŽÈ›i vor omorî un copil sau soÈ›ia, pentru că lor nu le pasă de aÈ™a ceva. Aici cîștigi mai mulÈ›i bani decît oriunde în altă parte. Te È™antajează pentru că ai o familie care pentru mafioÈ›i nu face nici cît o ceapă degerată. Și-n condiÈ›iile astea, ce altceva poÈ›i tu să faci, Mitch? E clar că vei rămîne lîngă ei. Nu ai cum să ieÈ™i din afacere. Dacă rămîi, vei ajunge să ai un milion în bancă È™i să te retragi tînăr, cu familia neatinsă. Dacă însă vei vrea să pleci, ai să sfîrÈ™eÈ™ti într-un tablou agățat pe peretele bibliotecii de la etajul al cincilea. Pentru că tipii ăștia au darul convingerii.
Mitch își masa tîmplele și începu să tremure.
― Uite, Mitch, È™tiu că vrei să-mi pui o sumedenie de întrebări, aÈ™a că am să-È›i spun tot ce È™tiu despre ei. ToÈ›i cei cinci avocaÈ›i care au murit au vrut să plece în momentul în care au aflat adevărul. Noi n-am luat niciodată legătura cu primii trei, deoarece adevărul e că n-am È™tiut nimic despre firmă pînă acum È™apte ani. Este o organizaÈ›ie de o discreÈ›ie extraordinară, care nu lasă urme pe unde trece. Probabil că primii trei avocaÈ›i au vrut să iasă din horă È™i, în cele din urmă, chiar au ieÈ™it: între patru scînduri. Cu Hodge È™i Kozinski a fost însă altceva. Ei au fost cei care ne-au căutat È™i am avut mai multe întîlniri cu ei pe parcursul unui an de zile. Cei de la firmă au lansat bomba în grădina lui Kozinski la vreo È™apte ani după ce-l angajaseră, iar el i-a spus totul lui Hodge. Kozinski urma să devină asociat È™i voia să iasă din joc mai înainte ca acest lucru să se întîmple. AÈ™a că au luat hotărîrea fatală, mai ales că nu au avut nici o bănuială în legătură cu moartea primilor trei; ori cel puÈ›in nu ne-au spus-o nouă. Atunci noi l-am trimis la Memphis pe Wayne Tarrance din New York, care este specializat în crima organizată. Cînd s-a întîmplat nenorocirea din Cayman, el È™i cei doi erau deja în relaÈ›ii foarte strînse. Mitch, să nu uiÈ›i niciodată că tipii ăștia din Memphis sînt foarte buni: au bani È™i angajează doar ce este mai bun. AÈ™adar, după asasinarea lui Hodge È™i Kozinski, am hotărît să venim de hac acestei firme. Și dacă vom putea s-o aruncăm în aer, atunci vom putea să-i inculpăm pe toÈ›i membrii importanÈ›i ai familiei Morolto, cu peste cinci sute de capete de acuzare: evaziune fiscală, spălarea banilor, jaf cu mînă armată, gangsterism, tot ce-È›i trece prin minte. Rezultatul ar putea fi distrugerea familiei Morolto, ceea ce ar constitui cea mai devastatoare lovitură dată crimei organizate în ultimii treizeci de ani. Or, Mitch, tot ce ne interesează este păstrat în dosarele micii È™i discretei firme Bendini din Memphis.
― Bine, dar de ce Memphis?
― Ah, bună întrebare. Păi, cine ar suspecta o mică firmă din Memphis, Tennessee? Doar acolo Mafia nu acÈ›ionează. Este un oraÈ™ liniÈ™tit, calm È™i frumos, aÈ™ezat pe malul fluviului. Ar fi putut să fie, tot atît de bine, Durham sau Topeka sau Wichita Falls, numai că ei au ales Memphis-ul. Este, totuÈ™i, suficient de mare ca să ascundă o firmă de patruzeci de oameni. E o alegere perfectă.
― VreÈ›i să spuneÈ›i că fiecare asociat...începu Mitch, dar cuvintele i se pierdură în aer.
― Exact, fiecare asociat È™tie adevărul È™i respectă regula jocului. Noi bănuim că È™i cei mai mulÈ›i dintre membrii obiÈ™nuiÈ›i ai firmei È™tiu adevărul, dar nu avem dovezi. De fapt, atît de multe lucruri pe care nu le cunoaÈ™tem, Mitch. Nu-È›i pot explica, de exemplu, felul în care operează firma È™i nici cine coordonează afacerile, dar avem bănuieli serioase că este vîrîtă într-o activitate criminală foarte puternică.
― Cum ar fi?
― Fraudă fiscală, de exemplu, pentru că ei se ocupă de tot ceea ce înseamnă taxe pentru gaÈ™ca Morolto. Completează foarte frumos documentele pentru plata taxelor È™i declară doar o mică parte din venituri în fiecare an. Apoi spală
banii într-o veselie, fac afaceri curate cu bani murdari. Știi banca aceea din St. Louis, unul dintre clienții voștri solizi, cum îi spune?
― Commercial Guaranty.
― AÈ™a, da. Ei bine, este a Mafiei. Firma voastră o reprezintă din punct de vedere juridic. Grupul Morolto realizează cam trei sute de milioane pe an din tripouri, droguri, loterii È™i altele de acelaÈ™i fel. E vorba de bani gheață, din care cea mai mare parte ajunge în băncile acelea din Insulele Cayman. Cum anume însă?... Noi bănuim că banii sînt transportaÈ›i cu avionul, pentru că acel strălucitor Lear care te-a adus aici face, cam o dată pe săptămînă, o cursă pînă la Georgetown.
Mitch îl urmărea cu privirea pe Tarrance care ajunsese acum pe podețul din apropiere.
― Păi atunci de ce nu obÈ›ineÈ›i inculpările ca să terminaÈ›i o dată cu povestea asta?
― Deocamdată nu putem, dar o vom face, te asigur. Am desemnat cinci agenÈ›i pentru acÈ›iunea de la Memphis È™i doi pentru Washington. Am să le vin de hac, Mitch, îți promit asta. Numai că avem nevoie È™i de cineva din interior. Tipii sînt foarte inteligenÈ›i, plini de bani, extrem de prudenÈ›i È™i nu fac greÈ™eli. Convingerea mea este că trebuie să avem ajutorul tău... sau al altui membru al firmei. Avem nevoie de copii după dosare, după registrele bancare, după nenumărate documente, copii care nu pot veni decît dinăuntru. E unica posibilitate.
― Și eu am fost ales pentru treaba asta.
― Și tu ai fost ales pentru treaba asta. EÈ™ti liber să refuzi È™i să-È›i vezi de ale tale, să cîștigi o grămadă de bani, să fii un avocat de succes. Noi însă vom încerca în continuare: îl vom aÈ™tepta pe următorul nou angajat Și dacă direcÈ›ia asta se va dovedi infructuoasă, atunci ne vom concentra asupra membrilor mai vechi ai firmei; găsim noi pînă la urmă pe cineva care să aibă curajul, integritatea morală È™i tăria să facă ceea ce este drept. Ne vom găsi, odată È™i-odată, omul, Mitch, È™i cînd va veni ziua aceea, te vom inculpa È™i pe tine la un loc cu toÈ›i ceilalÈ›i È™i-È›i vom expedia după gratii curul bogat È™i plin de succes. Ãsta va fi sfîrÈ™itul, fiule, crede-mă.
În clipa aceea și în locul acela, Mitch crezu fiecare cuvînt.
― Mi-e frig, domnule Voyles. N-aÈ›i vrea să ne plimbăm puÈ›in?
― Cu plăcere, Mitch.
Priviră amîndoi încet spre Vietnam Veterans Memorial. Mitch aruncă o privire scurtă peste umăr și văzu că Tarrance împreună cu un alt agent îi urmăreau de la distanță. Un al treilea agent îmbrăcat într-un costum închis la culoare stătea pe o bancă de pe marginea aleii și îi privea suspicios.
― Cine a fost Anthony Bendini? întrebă Mitch.
― Bendini s-a căsătorit cu o Morolto în 1930; prin urmare a fost ginerele bătrînului Morolto. ÃŽn anii aceia, aveau o afacere în Philadelphia. Apoi, în anii patruzeci, dintr-un motiv necunoscut, Bendini a fost trimis la Memphis. Din cîte È™tim noi, era un avocat foarte bun.
În mintea lui Mitch se ciocneau o sumedenie de întrebări, dar el se străduia să pară calm, sceptic, stăpîn pe sine.
― Și Oliver Lambert?
― Un tip absolut princiar. Genul perfect de asociat principal care È™tia din pură întîmplare totul despre Hodge È™i Kozinski È™i care cunoÈ™tea È™i planul de eliminare a lor. Data viitoare cînd ai să-l vezi pe domnul Lambert la birou, adu-È›i aminte că în realitate este un ucigaÈ™ cu sînge rece. Evident că nu are de ales, pentru că, dacă n-ar fi colaborat, ar fi fost găsit plutind înecat cine È™tie pe unde. ToÈ›i au început la fel ca tine, Mitch: tineri, sclipitori de inteligenÈ›i, ambiÈ›ioÈ™i. Apoi, într-o bună zi, s-au trezit vîrîți pînă-n gît în povestea asta È™i fără posibilitatea de a pleca. AÈ™a că au rămas în horă, muncesc pe brînci È™i reuÈ™esc de minune să dea o aparență respectabilă micii voastre firme. Aproape în fiecare an ei recrutează un student excepÈ›ional de condiÈ›ie socială modestă, cu o soÈ›ie care-È™i doreÈ™te copii È™i îl îneacă în bani.
Mitch își aminti de salariul mult prea mare, de mașina și de ipoteca cu dobîndă redusă oferite de o mică firmă din Memphis. El, care se îndrepta direct spre Wall Street, fusese deturnat de bani. Numai de bani.
― Dar Nathan Locke?
Directorul zîmbi.
― Cu Locke este o altă poveste. A fost unul dintre puÈ™tii săraci din Chicago care, pe la vîrsta de zece ani, făcea comisioane pentru bătrînul Morolto. A fost toată viaÈ›a un paravan. Cum necum, a făcut facultatea de drept, după care bătrînul l-a trimis în Sud, ca să lucreze împreună cu Anthony Bendini în divizia gulerelor albe. S-a numărat întotdeauna printre favoriÈ›ii bătrînului Morolto.
― Cînd a murit bătrînul?
― Acum unsprezece ani, la vîrsta de optzeci È™i opt de ani. A avut doi fii, două reptile de fapt: Mickey the Mouth (Mickey "Guristul") È™i Joey the Priest (Joey , "Þîrcovnicul"). Mickey locuieÈ™te în Las Vegas È™i joacă un rol minor în familie. Adevăratul È™ef este Joey.
Cei doi ajunseră la o întretăiere de alei.
Departe spre stînga, Washington Monument se înălța semeț, înfruntînd vîntul aspru. Aleea din dreapta ducea spre Vietnam Veterans Memorial. În fața zidului, cîteva persoane căutau cu multă atenție numele fiilor, soților și prietenilor căzuți. Mitch alese aleea din dreapta și cei doi porniră cu pași înceți în direcția respectivă.
― Nu pot înÈ›elege cum de firma este băgată în atîtea afaceri ilegale, păstrînd în acelaÈ™i timp o discreÈ›ie absolută în privinÈ›a lor. Doar clădirea este plină de secretare È™i funcÈ›ionari È™i personal auxiliar, zise Mitch încet.
― Este o observaÈ›ie foarte bună la care, din păcate, nu am un răspuns complet. După părerea noastră, avem de-a face cu două firme: una este legală, formată din nou-angajaÈ›i È™i cea mai mare parte a secretarelor È™i a personalului auxiliar. Mai departe, afacerile murdare sînt preluate de avocaÈ›ii È™i asociaÈ›ii principali. Hodge È™i Kozinski erau pe punctul de a ne furniza o grămadă de informaÈ›ii, dar n-au mai apucat. Hodge i-a spus o dată lui Tarrance că în subsolul clădirii voastre există personal auxiliar despre care nu È™tia mare lucru. Persoanele acelea lucrau numai pentru Locke, Milligan, McKnight È™i alÈ›i cîțiva asociaÈ›i, È™i nimeni altcineva nu È™tia ce anume învîrtesc. BineînÈ›eles că secretarele sînt la curent cu toate cele, iar unele dintre ele sînt, probabil, implicate direct. Atîta că sînt È™i bine plătite È™i prea speriate ca să vorbească. Ia gîndeÈ™te-te puÈ›in. Dacă cineva care cîștigă bani frumoÈ™i È™tie că, dacă pune prea multe întrebări sau dacă povesteÈ™te ceea ce È™tie, riscă să sfîrÈ™ească înecat în fluviu, ei bine, ce crezi că va face acel cineva? ÃŽÈ™i È›ine gura ferecată È™i primeÈ™te banii.
Cei doi se opriră la extremitatea zidului. La cîțiva metri mai departe, un cuplu în vîrstă nu-și lua ochii de la Memorial, în timp ce lacrimile le alunecau pe obraji. Mama se aplecă și așeză pe pămînt o fotografie înrămată, alb-negru. La rîndul lui, tatăl depuse cu grijă alături o cutie de carton plină cu amintiri din liceu: programe de meciuri de fotbal, fotografii, scrisori de dragoste, brelocuri și un lănțișor de aur. Apoi plînsul îi copleși.
Mitch întoarse capul și privi atent Washington Memorial.
― Și ce aÈ™teptaÈ›i de la mine? întrebă el.
― Mai înainte de orice, să nu sufli o vorbă nimănui. Dacă începi să pui întrebări, atunci viaÈ›a ta È™i a soÈ›iei tale vor fi în pericol. Și să nu faceÈ›i încă un copil, pentru că ar constitui o È›intă foarte uÈ™oară. Cel mai bine ar fi să te porÈ›i ca È™i pînă acum, să nu dai de bănuit. ÃŽn al doilea rînd, trebuie să te hotărăști ce faci, cooperezi sau nu cu noi. Dacă te decizi să ne ajuÈ›i, atunci bineînÈ›eles că vom face tot ce putem ca să nu regreÈ›i hotărîrea luată. Dacă însă nu vei merge alături de noi, vom continua să supraveghem firma voastră pînă cînd vom alege un alt coleg de-al tău. Cum È›i-am spus, în cele din urmă vom găsi pe cineva cu suficient curaj È™i-i vom pune la zid pe ticăloÈ™ii ăștia. Iar Familia Morolto își va înceta existenÈ›a, îți vom asigura protecÈ›ia, Mitch, È™i nu va mai trebui să munceÈ™ti nici măcar o zi pentru tot restul vieÈ›ii.
― Care viață? Am să trăiesc hăituit de spaimă, dacă am să trăiesc. Doar am auzit de nenumărate cazuri de martori protejaÈ›i de FBI. După zece ani de la întîmplările cu pricina, maÈ™inile le-au explodat chiar în clipa în care plecau la muncă, iar trupurile le-au fost împrăștiate în tot cartierul. Mafia nu uită, domnule director; È™tiÈ›i foarte bine lucrul ăsta.
― Da, Mafia nu uită, dar îți promit că tu È™i soÈ›ia ta veÈ›i fi protejaÈ›i. Acum ar fi bine să te întorci, pentru că altfel ar putea să intre la bănuieli. Tarrance va păstra legătura cu tine; să ai încredere în el, Mitch, pentru că încearcă să-È›i salveze viaÈ›a. Și să È™tii că lucrează în numele meu. Orice-È›i va spune va veni direct de la mine. Și este È™i autorizat să negocieze.
― Ce să negocieze?
― ÃŽnÈ›elegerea noastră, Mitch: ce-È›i oferim noi în schimbul colaborării tale. Tu spui preÈ›ul, iar guvernul prin intermediul FBI se va conforma. ÃŽn limite rezonabile, fireÈ™te.
Cei doi merseră încet pe lîngă zid și se opriră lîngă agentul în scaunul cu rotile.
― PriveÈ™te, la intrare te aÈ™teaptă taxiul cu numărul 1073, condus de acelaÈ™i È™ofer care te-a adus aici. Ar fi bine să pleci acum. Noi doi nu ne vom mai întîlni, dar Tarrance te va căuta peste vreo două săptămîni. Te rog să te gîndeÈ™ti la ce È›i-am spus. Nu încerca să te convingi că firma este invincibilă È™i că poate funcÈ›iona la nesfîrÈ™it, pentru că eu n-am să permit ca aÈ™a ceva să se întîmple. Pot să-È›i promit că vom acÈ›iona cît de curînd. Sper doar că tu să ne stai alături.
― Dar nu înÈ›eleg ce vreÈ›i să fac eu?
― Tarrance cunoaÈ™te planul. Acesta depinde în mare măsură de tine È™i de ceea ce vei afla cînd te vei angaja în povestea asta.
― Cînd mă voi angaja?
― Ãsta este cuvîntul, Mitch. O dată angajat în afacere, nu mai ai cale de întoarcere, pentru că ei pot fi mai duri decît orice altă organizaÈ›ie de pe pămînt.
― De ce m-aÈ›i ales pe mine?
― Păi, trebuia să alegem pe cineva. Nu, nu este adevărat. Te-am ales pe tine pentru că tu ai curajul să te rupi de toată nenorocirea aceea. Pentru că nu ai altă familie decît pe soÈ›ia ta. Nu ai legături, nu ai rădăcini; ai fost lovit de toÈ›i cei la care ai È›inut, cu excepÈ›ia lui Abby. Pentru că te-ai ridicat singur, fără ajutorul nimănui, È™i de aceea eÈ™ti independent È™i sigur de tine. Pentru că tu nu ai nevoie de firma asta È™i poÈ›i să o părăseÈ™ti cînd doreÈ™ti; pentru că eÈ™ti tare È™i dur pînă în vîrful unghiilor. Și pentru că eÈ™ti suficient de isteÈ› ca să faci ce-È›i cerem fără să fii prins. De-asta te-am ales pe tine, Mitch. La revedere È™i mulÈ›umesc că ai venit. Acum ar fi mai bine să pleci.
Voyles se răsuci pe călcîie și se îndepărtă cu pași repezi. Tarrance, care aștepta la capătul zidului, îl salută scurt pe Mitch, ca și cum ar fi vrut să-i spună "La revedere, deocamdată".



20

După escala obligatorie la Atlanta, avionul DC-9 Delta ateriza pe aeroportul internațional din Memphis într-o ploaie rece, mocănească. Pilotul îl aduse în dreptul porții de acces numărul 19, apoi mulțimea compactă de oameni de afaceri de la bord fu debarcată cu repeziciune. Mitch nu avea cu el decît servieta și un exemplar al revistei Esquire. Abby aștepta lîngă șirul de telefoane publice din holul aeroportului și cînd îl zări în mulțime, porni iute înspre el. Mitch lăsă să-i cadă din mînă servieta și revista și-și primi soția în brațe, ținînd-o strîns cîteva clipe. Parcă fuseseră despărțiți o lună întreagă, nu doar patru zile. Se sărutau iar, și iar.
― Ce-ai zice de o întîlnire? întrebă el È™optit.
― Acasă masa este pusă È™i vinul aÈ™teaptă în frigider, răspunse ea.
Străbătură mulțimea, ținîndu-se de mînă. Mitch începu să vorbească încetișor.
― Iubito, trebuie să stăm de vorbă È™i acasă n-o putem face.
Abby îl strînse și mai tare de mînă.
― Ah!?
― Da. Și să È™tii că avem foarte multe de spus.
― Ce s-a întîmplat?
― O să ne ia ceva timp.
― Doamne, de ce oare sînt dintr-o dată atît de nervoasă?!
― StăpîneÈ™te-te, te rog. Și zîmbeÈ™te. Sîntem urmăriÈ›i. Abby zîmbi È™i aruncă o privire fugară în dreapta.
― Cine ne urmăreÈ™te?
― Am să-È›i explic imediat.
Zicînd acestea, Mitch o trase brusc spre stînga, tăiară valul de călători și intrară într-un bar plin de oameni de afaceri, care sorbeau tot felul de băuturi și priveau la televizor, omorîndu-și timpul pînă la plecare. Într-o parte, lîngă perete, tocmai se eliberase o masă și cei doi soți se așezară în așa fel încît să aibă o vedere completă asupra barului și mulțimii. Stăteau foarte aproape unul de celălalt, deoarece între masa lor și cea de alături era o distanță doar de cîțiva centimetri. Mitch privea cu mare atenție în direcția ușii și studia fiecare nouă figură care-și făcea apariția.
― Și cît o să stăm aici? întrebă ea.
― De ce întrebi?
Abby își scoase mantoul de vulpe și îl puse pe un scaun alăturat.
― N-ai vrea să-mi spui, ce cauÈ›i, de fapt?
― Te rog să mai zîmbeÈ™ti puÈ›in. Și să te prefaci că într-adevăr È›i-a fost dor de mine. Uite, ai putea chiar să mă săruÈ›i.
Se sărutară și-și zîmbiră, privindu-se adînc în ochi. Apoi Mitch o sărută pe obraz și își întoarse privirea spre ușă. Un chelner grăbit curăță masa de cutiile goale de bere. Comandară vin.
Abby îi zîmbi.
― Cum a fost călătoria?
― Plictisitoare. Am avut cîte opt ore de cursuri zilnic È™i, după prima zi, abia dacă am mai ieÈ™it din hotel. Au înghesuit È™ase luni în treizeci È™i două de ore.
― Ai apucat să vizitezi oraÈ™ul?
El zîmbi și o privi visător.
― Mi-a fost dor de tine, Abby, aÈ™a cum nu mi-a fost în viaÈ›a mea dor de cineva. Te iubesc È™i cred că eÈ™ti o fată nemaipomenită, absolut minunată. Și să mai È™tii că nu-mi place deloc să călătoresc de unul singur È™i nici să mă trezesc într-un pat străin, de hotel, fără să te am lîngă mine. Și mai află că am să-È›i spun ceva îngrozitor.
Zîmbetul de pe chipul ei se stinse. Mitch privi în jur: la bar, trei tipi comentau răcnind meciul dintre Knicks și La-kers.
― Am să-È›i povestesc totul. Numai că, foarte probabil, sîntem urmăriÈ›i de cineva care este chiar aici, lîngă noi. Nu putem fi auziÈ›i, aÈ™a că te rog să-mi zîmbeÈ™ti din cînd în cînd, deÈ™i È™tiu că are să-È›i vină greu s-o faci.
Chelnerul le aduse vinul comandat, apoi Mitch începu să povestească fără să lase nimic deoparte. Îi vorbi despre Anthony Bendini și despre bătrînul Morolto, despre copilăria lui Nathan Locke petrecută la Chicago, despre Oliver Lam-bert și despre băieții de la etajul al cincilea.
Cînd și cînd, Abby sorbea din vin și încerca vitejește să joace rolul soției iubitoare căreia îi fusese dor de soțul ei, iar acum se bucura enorm ascultîndu-i amintirile despre seminarul de la Washington. Uneori, arunca cîte o privire rugară spre bar, mai lua o înghițitură de vin și îi zîmbea lui Mitch în timp ce acesta îi povestea despre spălarea banilor murdari și despre avocații asasinați. Tot trupul o durea din cauza spaimei, iar respirația îi devenea tot mai neregulată. Dar cu toate astea, Abby asculta intens și-și juca rolul.
Aglomerația se mai potoli, iar chelnerul le mai aduse niște vin. O oră mai tîrziu, Mitch își încheie monologul într-o șoaptă.
― AÈ™a că Voyles mi-a zis că Tarrance mă va căuta peste două săptămîni ca să-i dau răspunsul. Apoi mi-a spus "la revedere" È™i a dispărut.
― Zici că asta s-a întîmplat marÈ›i?
― Da, chiar în prima zi.
― Și ce-ai mai făcut în celelalte zile?
― Am dormit oarecum, am mîncat oarecum È™i m-am luptat cu o migrenă îngrozitoare.
― Cred că a început să mă doară È™i pe mine capul.
― ÃŽmi pare rău, Abby. Abia am aÈ™teptat să vin acasă È™i să-È›i spun totul. Trei zile am fost în stare de È™oc.
― Iar eu sînt acum în stare de È™oc. Mitch, nu-mi vine să-mi cred urechilor. Povestea asta este mai rea decît un coÈ™mar.
― Și ăsta este doar începutul. Cei de la FBI nu glumesc deloc. Altfel, de ce să se fi întîlnit chiar directorul în persoană cu mine, un avocat începător, fără importanță, din Memphis, È™i încă pe o bancă într-un parc, pe un ger cumplit? A trimis cinci agenÈ›i la Memphis È™i trei la Washington, È™i mi-a zis că sînt gata să cheltuiască oricît, numai să bage în corzi firma asta. AÈ™adar, dacă îmi È›in gura È™i continui să fiu un angajat credincios al firmei Bendini, Lambert & Locke, am să mă trezesc că într-o zi federalii or să-È™i facă apariÈ›ia burduÈ™iÈ›i cu mandate de arestare È™i or să mă încarce la un loc cu toÈ›i ceilalÈ›i colegi ai mei. Dacă însă mă hotărăsc să colaborez, atunci după ce am să dau firma pe mîna federalilor, tu È™i cu mine vom părăsi Memphis-ul în toiul nopÈ›ii, ca să mergem să ne petrecem tot restul vieÈ›ii la Boise, Idaho, drept domnul È™i doamna Gates, Wilbur Gates, vom avea o grămadă de bani, dar va trebui să muncim ca să nu dăm de bănuit. După ce or să-mi facă operaÈ›ie estetică, am să mă angajez ca electrostivuitor într-un depozit È™i am să mai iau undeva o jumătate de normă. O să avem doi, trei copii È™i ne vom ruga în fiecare seară ca oameni pe care nu i-am întîlnit niciodată să uite de existenÈ›a noastră. Vom trăi fiecare clipă a vieÈ›ii copleÈ™iÈ›i de spaima îmbolnăvitoare de a fi descoperiÈ›i.
― Tot ce-mi spui este perfect, absolut perfect, Mitch, zise Abby abia stăpînindu-È™i lacrimile.
El îi zîmbi și privi din nou în jur.
― Da, da' mai există o posibilitate. Putem să ieÈ™im acum pe uÈ™a asta, să cumpărăm două bilete pentru San Diego, să trecem pe furiÈ™ graniÈ›a È™i să mîncăm tortillas cîte zile vom mai avea de trăit.
― Grozav! Hai să plecăm imediat.
― Atîta doar că o să fim probabil urmăriÈ›i. Cum îmi cunosc eu norocul, Oliver Lambert ne-ar aÈ™tepta probabil la Tijuana împreună cu o trupă de pistolari. Nu, varianta asta n-o să meargă.
― Și Lamar?
― Știu È™i eu?! E la firmă de vreo cinci-È™ase ani, aÈ™a că probabil cunoaÈ™te dedesubturile afacerii. Iar Avery face parte dintre asociaÈ›i, prin urmare face parte cu siguranță È™i din conspiraÈ›ie.
― Dar Kay?
― Habar n-am. Este foarte posibil ca nici una dintre soÈ›ii să nu È™tie nimic. Să È™tii că de patru zile mă tot gîndesc la povestea asta, Abby, È™i am ajuns la concluzia că firma arată exact aÈ™a cum se aÈ™teaptă toată lumea să arate. Deghizarea e perfectă È™i poate păcăli pe oricine. Vreau să spun că nici tu, nici eu, nici un alt posibil recrut nu È™i-ar imagina o asemenea operaÈ›iune. Este pur È™i simplu perfectă. Singura problemă e că acum federalii È™tiu totul.
― Da, È™i vor să scoată castanele din foc cu mîna ta. PoÈ›i să-mi spui de ce te-au ales tocmai pe tine, Mitch? Doar la firma asta lucrează patruzeci de avocaÈ›i.
― M-au ales tocmai pentru că nu È™tiu nimic despre afacerile firmei. Cei de la FBI nu au cum să afle momentul în care asociaÈ›ii se hotărăsc să dezvăluie secretul celorlalÈ›i membri ai firmei. AÈ™a că nu puteau să riÈ™te alegînd pe altcineva. S-a întîmplat ca eu să fiu ultimul angajat È™i mi-au întins cursa imediat după examenul de barou.
Abby își mușcă buzele, încercînd să nu izbucnească în plîns; privea fără să vadă ușa de la intrare.
― Și ascultă fiecare cuvînt pe care-l spunem?
― A, nu. Ascultă numai ceea ce vorbim la telefon, în casă È™i în maÈ™ină. Dar sîntem liberi să ne întîlnim aici sau în oricare alt restaurant din oraÈ™; È™i mai avem È™i grădina la dispoziÈ›ie. Þi-aÈ™ propune însă să nu stăm prea aproape de glas-vandul de la intrarea în casă. Ca să fim în siguranță, va trebui să ne strecurăm în spatele magaziei È™i să vorbim în È™oaptă.
― Mitch, sper că nu încerci să fii amuzant cu orice preÈ›, pentru că nu e momentul să faci glume. Sînt aÈ™a de speriată, furioasă È™i confuză, È™i nici nu prea pot să-mi imaginez ce să fac. Mi-e teamă să vorbesc în propria mea casă, îmi supraveghez cuvintele cînd vorbesc la telefon, chiar È™i atunci cînd e greÈ™eală. Ori de cîte ori aud telefonul sunînd, tresar È™i nu-mi pot lua ochii de la el. Și acum mai vii È™i tu È™i-mi spui toată povestea asta.
― Cred că È›i-ar prinde bine să mai bei ceva.
― Cred că mi-ar prinde bine să beau ceva mai mult.
Deodată, Mitch o prinse de încheietura mîinii și o strînse cu putere.
― AÈ™teaptă o clipă. Am impresia că am văzut o figură cunoscută. Stai, nu întoarce capul.
Abby încetă să mai respire.
― Unde?
― La capătul celălalt al barului. Uită-te la mine È™i zîmbeÈ™te-mi.
Într-adevăr, la celălalt capăt al barului, un bărbat blond și foarte bronzat, îmbrăcat într-un pulover albastru cu alb, stătea cocoțat pe un scaun și urmărea foarte atent meciul de la televizor. Parcă atunci venise de la munte. Dar Mitch mai văzuse chipul acela bronzat și mustața cea blondă undeva în Washington. Îl urmări cu multă atenție, căci lumina albastră cădea chiar pe fața tipului. În colțul lui întunecat, Mitch aștepta. Și, într-adevăr, bărbatul ridică sticla de bere, ezită o clipă, apoi aruncă o privire rapidă înspre măsuța unde cei doi tineri se strîngeau unul într-altul.
― EÈ™ti sigur de ce spui? reuÈ™i Abby să îngaime printre dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i.
― Sînt absolut sigur. L-am văzut la Washington, dar nu-mi pot aminti unde anume. L-am văzut de două ori.
― E unul dintre ei?
― Păi, de unde vrei să È™tiu?
― Știi ceva? Hai să plecăm de aici.
Mitch lăsă pe masă o bancnotă de douăzeci de dolari și cei doi tineri părăsiră aeroportul.


Peugeot-ul lui Abby, cu Mitch la volan, gonea spre oraș. După cinci minute de liniște, ea îi șopti la ureche:
― Putem să vorbim?
Mitch clătină din cap.
― Ei, È™i cum a fost vremea cît am lipsit?
Abby își întoarse capul și privi afară.
― Friguroasă. Șanse pentru ninsoare slabă la noapte.
― Și la Washington temperatura a fost sub zero toată săptămîna.
Abby fu uluită de această revelație.
― Dar de nins a nins? întrebă ea, cu sprîncenele ridicate È™i ochii mari, ca È™i cum ar fi fost captivată de o conversaÈ›ie atît de interesantă.
― Nu. A fost doar ger.
― Ia te uită! Ce coincidență! Ger È™i acolo, ger È™i aici!
Mitch rîse în sinea lui. După alte cîteva minute de liniște, își reluară conversația.
― Și cine crezi că o să cîștige anul ăsta Super Bowl? întrebă el.
― Cei de la Oilers.
― AÈ™a crezi tu, da? Eu zic că Redskins. Mi-au împuiat capul cu chestia asta la Washington.
― Măi să fie. ÃŽnseamnă că Washington este un oraÈ™ cît se poate de amuzant.
Și din nou liniște. Abby își acoperi gura cu palma și se concentră asupra luminilor de pe șosea. Consternarea o făcea să jinduiască după varianta Tijuana. Era incredibil! Soțul ei terminase al treilea la Harvard și ar fi putut să se angajeze la orice firmă, oriunde, și cînd colo alesese... Mafia! Fără îndoială că cei care le făcuseră de petrecanie celor cinci avocați asasinați nu vor ezita nici în privința celui de-al șaselea. Soțul ei! Deodată, îi veniră în minte toate conversațiile acelea enervante dintre ea și Kay. Firma îi încurajează pe angajați să aibă copii. Firma acceptă ca soțiile să muncească, dar nu pentru multă vreme. Firma angajează numai persoane de condiție socială modestă. Firma pretinde loialitate față de firmă. Firma are cea mai scăzută rată a fluctuației de personal din țară. Ha! Nici nu e de mirare!
Mitch o urmărea atent. După douăzeci de minute de la ieșirea din zona aeroportului, Peugeot-ul se opri fără zgomot în garaj, lîngă BMW. Þinîndu-se de mînă, Abby și Mitch porniră spre capătul aleii.
― Mitch toată chestia asta este o adevărată nebunie.
― Ai dreptate, iubito, dar este o nebunie adevărată. N-o vor înlătura razele soarelui, mîine dimineață.
― Și acum ce o să facem?
― Habar n-am, iubito. Da' e clar că trebuie să facem ceva È™i încă repede. Și e tot atît de clar că n-avem voie să facem greÈ™eli.
― Mi-e frică, Mitch.
― Mie mi-e groază, iubito.


Tarrance nu se lăsă prea mult așteptat. La numai o săptămînă de la întîlnirea cu Mitch în parcul de la Vietnam Veterans Memorial din Washington, Tarrance îl zări pe tînăr pe North Main, pe cînd acesta se îndrepta spre Federal Building. Îl urmări preț de vreo două cvartale, apoi renunță și se strecură într-o cafenea ale cărei ferestre dădeau spre stradă sau promenadă, cum i se spunea în Memphis. Circulația automobilelor era interzisă pe Main Street, iar asfaltul fusese acoperit cu plăci de ceramică în momentul în care bulevardul fusese transformat în Promenada Mid-America. Din loc în loc, cîte un copac singuratic și amărît își întindea spre cer brațele uscate. Cerșetorii se vînturau de colo-colo în căutare de bani și mîncare.
Tarrance se așeză lîngă fereastră și îl urmări de la distanță pe Mitch dispărînd în Federal Building. Comandă cafea și gogoși. Se uită la ceas și constată că era ora zece. Registrul de activități menționa că la ora asta McDeere lua parte la o scurtă audiere la Tribunalul de Taxe. Tarrance aștepta răbdător deoarece funcționarul de la tribunal îi spusese că era vorba de o audiere foarte scurtă. Atîta doar, că la tribunal nimic nu este de scurtă durată. O oră mai tîrziu, Tarrance se apropie și mai mult de fereastră și începu să studieze atent siluetele ce se agitau în depărtare. În sfîrșit, goli cea de-a treia ceașcă de cafea, lăsă doi dolari pe masă apoi se apropie de ușă. Cînd îl zări pe Mitch apropiindu-se pe trotuarul de vizavi, Tarrance își părăsi ascunzătoarea și-i ieși în întîmpinare.
Mitch îl văzu și pentru o clipă își încetini pașii.
― Bună, Mitch. Te deranjează dacă te însoÈ›esc o bucată de drum?
― Da, Tarrance, mă deranjează. Nu crezi că e periculos să fim văzuÈ›i împreună?
Mergeau repede, umăr lîngă umăr, ferindu-se să se privească.
― Fii atent la magazinul de colo, zise Tarrance arătînd spre dreapta. Mi-am adus aminte că am nevoie de o pereche de pantofi.
Cei doi dispărură în magazinul pe a cărui firmă scria Don Pang's House of Shoes; înăuntru, se opriră în dreptul raionului de încălțăminte sport și începură să examineze diversele modele aflate pe rafturi. Don Pang sau cine o fi fost coreeanul acela, îi privea suspicios, fără să rostească însă vreun cuvînt. În timp ce vorbeau, cei doi supravegheau discret intrarea în magazin.
― Ieri m-a sunat directorul, zise Tarrance fără să miÈ™te buzele. A întrebat de tine. Zicea că e timpul să te hotărăști.
― Spune-i că mă mai gîndesc.
― Le-ai spus ceva băieÈ›ilor de la birou?
― Nu. Þi-am zis doar că mă mai gîndesc.
― Atunci e bine. Personal, nu cred că e nevoie să le vorbeÈ™ti despre toate astea, continuă Tarrance, întinzîndu-i lui Mitch o carte de vizită. Uite, păstrează asta. Pe spate sînt scrise două numere de telefon. FoloseÈ™te-le numai de la un telefon public. De răspuns, îți va răspunde robotul, aÈ™a că îmi laÈ™i un mesaj cu locul È™i data viitoarei noastre întîlniri.
Mitch puse cartea de vizită în buzunar.
Deodată, Tarrance se ghemui la pămînt.
― Ce s-a întîmplat?! întrebă Mitch.
― Cred că ne-au văzut. Tocmai am observat un pistolar care a trecut prin dreptul magazinului È™i s-a uitat înăuntru. Mitch, fii foarte atent la ce-am să-È›i spun. O să ieÈ™im chiar acum din magazin, împreună, È™i odată ajunÈ™i în stradă, strigă-mi să-mi iau tălpășiÈ›a È™i împinge-mă cît poÈ›i de brutal. Eu am să mă prefac că sar la bătaie, iar tu o iei la fugă în direcÈ›ia firmei.
― Pînă la urmă ai să reuÈ™eÈ™ti să-mi rupi gîtul, Tarrance.
― E de-ajuns să faci ce-È›i spun. După aia, cum ajungi la birou, informează-i pe asociaÈ›i despre incident. Spune-le că eu È›i-am tăiat calea È™i că ai fugit de-acolo cît ai putut de repede.
În fața magazinului, pe trotuar, Mitch îl zgîlțîi pe Tarrance mai mult decît era nevoie și urlă cît îl țineau plămînii.
― Du-te dracului de-aici! Și lasă-mă în pace! Apoi o rupse la fugă spre Union Avenue, în direcÈ›ia lui Bendini Building. Cînd ajunse la firmă, se opri drept la toaleta de la etajul întîi ca să-È™i tragă sufletul. Aproape zece minute se privi în oglindă È™i încercă să-È™i controleze respiraÈ›ia.
Avery vorbea, ca de obicei, la două telefoane deodată. Pe canapea, o secretară aștepta să înceapă supliciul dictărilor. Mitch o privi și-i zise încruntat:
― Te rog să ne laÈ™i singuri. Trebuie să vorbesc cu Avery între patru ochi.
Avery îl urmări cum închide ușa în urma secretarei, puse receptorul telefonului în furcă și îl întrebă:
― Ce se-ntîmplă?
Mitch se așeză pe canapea.
― FBI-ul m-a agățat astăzi pe cînd mă întorceam de la tribunal.
― La dracu'! Cine era?
― Tot agentul ăla, Tarrance.
Avery ridică receptorul telefonului, continuînd însă discuția cu Mitch.
― Unde s-a întîmplat povestea asta?
― Pe Promenadă. La nord de Union. Mergeam pe stradă gîndindu-mă la ale mele, cînd...
― A fost prima întîlnire după cea despre care ne-ai vorbit?
― Exact. La început nici măcar nu l-am recunoscut pe tip.
Avery începu să vorbească în receptor.
― Sînt Avery Tolar È™i vreau să vorbesc neapărat cu Oliver Lambert... Nu-mi pasă că vorbeÈ™te la telefon. ÃŽntrerupe-l imediat.
― Ce se-ntîmplă, Avery? întrebă Mitch.
― Bună, Oliver. Avery la telefon. Scuză-mă că te-am întrerupt. Mitch McDeere e la mine în birou È™i mi-a spus că acum cîteva minute, pe cînd se întorcea de la tribunal, a fost agățat de FBI... Cum? Da, a venit la mine în birou È™i mi-a povestit... Bine, în cinci minute sîntem acolo, încheie el convorbirea. LiniÈ™teÈ™te-te, Mitch. Am mai trecut noi prin aÈ™a ceva.
― Știu asta, Avery, numai că povestea asta n-are sens. De ce să-È™i bată ei capul cu mine? Sînt doar cel mai nou angajat al firmei.
― Este pur È™i simplu hărÈ›uială, Mitch. Nimic altceva decît hărÈ›uială.
Mitch se apropie de fereastră și-și lăsă privirea să rătăcească spre fluviul ce se zărea în depărtare. Avery mințea fără să clipească. Iar îi vindeau textul ăla cu "vor doar să ne zgîndărească". Liniștește-te, Mitch. Liniștește-te. Cu opt agenți FBI pe urmele firmei și cu directorul, dr. Denton Voyles în persoană drept coordonator al cazului ăsta? Cum ar putea fi liniștit în asemenea condiții? Tocmai fusese surprins în plină conversație cu un agent FBI într-un magazin de doi bani. Iar acum era obligat să se poarte ca un simplu pion ignorant, înhățat de forțele negre ale guvernului federal. O simplă hărțuială? Bine, dar atunci de ce fusese urmărit de pistolarul acela în timpul unei deplasări de rutină la tribunal? Ce răspuns poți să dai la întrebarea asta, Avery?
― Te-ai speriat, nu-i aÈ™a? îl întrebă Avery, luîndu-l protector pe după umeri.
― Nu chiar. Doar Locke mi-a explicat data trecută cum stau lucrurile. Pur È™i simplu, aÈ™ vrea ca FBI-ul să mă lase în pace.
― Să È™tii că este o problemă gravă, Mitch. Nu e cazul să o iei prea uÈ™or. AÈ™a că hai să mergem să-l vedem pe Lam-bert.
Un străin într-un costum negru le deschise ușa biroului lui Lambert. Înăuntru, în jurul unei mici mese de conferințe, erau adunați Nathan Locke, Royce McKnight și Oliver Lambert. Și de data asta pe masă era pregătit un magnetofon. Mitch se așeză în fața magnetofonului. Ochi Negri alese locul din capul mesei, de unde îl fulgera pe tînăr cu privirea.
Nici unul dintre cei prezenți în încăpere nu zîmbea. Locke, pe fața căruia sprîncenele se încruntaseră amenințător, începu să vorbească.
― Mitch, din august È™i pînă acum ai mai fost contactat de Tarrance sau de altcineva de la FBI?
― Nu.
― EÈ™ti sigur?
― La dracu`! Doar am spus nu! De ce nu mă puneÈ›i să È™i jur? strigă Mitch, izbind cu pumnul în masă.
Toți îl priviră consternați. În încăpere se lăsă o tăcere grea. Mitch îl privi intens pe Ochi Negri, care bătu în retragere printr-o simplă mișcare a capului.
Atunci interveni mereu diplomatul mediator Lambert.
― Uite, Mitch, È™tim cu toÈ›ii că povestea asta este înfricoșătoare.
― Ai al dracului de multă dreptate. Și să È™tii că nu-mi place deloc. Pentru că eu îmi văd de treburile mele, trag ca un animal nouăzeci de ore pe săptămînă, încerc din răsputeri să fiu un avocat bun al firmei ăsteia, È™i cînd colo, dintr-un motiv care-mi scapă, mă tot trezesc pe cap cu vizitele FBI-ului. Prin urmare, domnule, aÈ™ vrea să È™tiu despre ce este vorba. Locke apăsă pe butonul roÈ™u al magnetofonului.
― O să vorbim imediat È™i despre asta. Dar mai întîi trebuie să ne povesteÈ™ti tot ce s-a întîmplat.
― E foarte simplu, domnule Locke. De dimineață, la ora zece, am fost la Federal Building pentru o audiere la judecătorul Kofer, în cazul Malcolm Delaney. Am stat acolo cam o oră, după care am venit pe jos spre birou. Și mă È™i grăbeam. La un moment dat, mă trezesc cu tipul ăsta, Tarrance, lîngă mine; brusc mă prinde de braÈ› È™i mă trage într-un magazin de pantofi. Acolo am început să-l scutur, da' pe urmă m-am gîndit că am totuÈ™i de-a face cu un agent FBI. Și-apoi nici nu voiam să mă dau în spectacol. ÃŽn fine, Tarrance îmi zice că vrea să stăm puÈ›in de vorbă. Atunci m-am smuls din mîna lui È™i am fugit spre ieÈ™ire. El s-a luat după mine, a încercat să mă înÈ™face din nou, da' l-am îmbrîncit cît colo. Ei, È™i-apoi am fugit încoace, am mers drept la Avery, iar acum iată-ne aici. Asta-i tot.
― Despre ce voia să vorbiÈ›i?
― Nu i-am dat ocazia să-mi spună, domnule Locke. Pentru că nu intenÈ›ionez să stau de vorbă cu agenÈ›ii FBI, decît atunci cînd vin la mine cu o citaÈ›ie.
― EÈ™ti sigur că a fost acelaÈ™i agent?
― Cred că da. E drept că la început nu l-am recunoscut. Doar nu-l mai văzusem din august. Dar odată intraÈ›i în magazin, mi-a arătat insigna È™i mi-a spus cum îl cheamă. După asta, am luat-o la fugă.
Locke apăsă pe un alt buton și se așeză din nou pe scaun. Lambert stătea, zîmbitor, în spatele lui.
― Ascultă, Mitch, È›i-am mai explicat odată toată situaÈ›ia. Tipii ăștia sînt din ce în ce mai îndrăzneÈ›i. Luna trecută l-au contactat pe Jack Aldrich în timpul prînzului, într-un local de pe Second Street. Nu È™tim care le sînt intenÈ›iile, dar e clar că Tarrance È™i-a pierdut minÈ›ile. E o hărÈ›uială evidentă.
Deși îl privea cu atenție, Mitch nu-l asculta. Se gîndea doar la Kozinski și la Hodge, la văduvele lor atît de frumoase și la copii, așa cum îi văzuse la înmormîntare.
Ochi Negri își drese glasul.
― E o problemă gravă, Mitch. Dar să È™tii că noi nu avem nimic de ascuns. FBI-ul ar fi putut să-È™i cheltuiască vremea investigîndu-ne clienÈ›ii, dacă are bănuieli. Noi sîntem avocaÈ›i. Putem să reprezentăm persoane care cochetează cu legea, dar, în ceea ce ne priveÈ™te, n-am greÈ™it cu nimic. Toată povestea asta este extrem de neplăcută pentru noi.
Mitch zîmbi și-și desfăcu brațele.
― SpuneÈ›i-mi ce vreÈ›i să fac! întrebă el cu sinceritate.
― Nu ai ce să faci, Mitch, zise Lambert. Pur È™i simplu fereÈ™te-te de tipul ăsta. Și informează imediat despre orice miÈ™care din partea lui, fie ea doar o privire.
― Da' asta a È™i făcut, interveni Avery în apărarea lui. Mitch încerca să arate cît mai demn de milă.
― Acum poÈ›i să pleci, Mitch, îi spuse Lambert. Și È›ine-ne la curent cum merg treburile.
Mitch ieși singur din încăpere.


De Vasher se plimba nervos prin birou, ignorîndu-i pe cei patru asociați.
― Minte. Vă spun că minte. Animalul ăsta minte. Sînt sigur de asta.
― Ce a văzut omul tău? întrebă Locke.
― Omul meu a văzut cu totul altceva. Absolut altceva. El zice că McDeere È™i Tarrance au intrat perfect normal în magazin. N-a fost vorba de nici un fel de intimidare fizică din partea lui Tarrance. Omul meu mai zicea că au dispărut amîndoi în fundul magazinului È™i că au stat acolo vreo trei-patru minute. E clar că È™i ei l-au văzut pentru că au ieÈ™it val-vîrtej din magazin. McDeere È›ipa È™i-l îmbrîncea pe Tarrance. Ceva nu e-n regulă, ascultaÈ›i-mă pe mine.
― Tarrance l-a prins de braÈ› pe McDeere È™i l-a tîrît în magazin? întrebă Nathan Locke, în cuvinte clare È™i precise.
― Pe dracu'! Și tocmai asta-i problema. McDeere a intrat acolo de bună voie È™i minte cînd zice că tipul l-a înÈ™făcat de braÈ›. Omul meu zice că, dacă nu l-ar fi observat, cei doi ar mai fi stat înăuntru.
― Dar nu eÈ™ti sigur, zise Nathan Locke.
― La dracu'! BineînÈ›eles că nu sînt sigur, că doar nu m-au invitat să merg cu ei în magazin.
De Vasher continuă să se plimbe nervos, în timp ce avocații examinau cu multă atenție podeaua încăperii. De Vasher își aprinse o țigară.
În sfîrșit, Oliver Lambert fu cel care rupse tăcerea:
― Uite ce e, De Vasher. E foarte posibil ca McDeere să spună adevărul È™i omul să nu fi recepÈ›ionat corect semnalele. E foarte posibil. Eu cred că McDeere are dreptul la prezumÈ›ia de nevinovăție.
De Vasher mormăi ceva fără să ia în seamă cele auzite.
― Din cîte È™tii tu, au mai avut vreo întîlnire din august È™i pînă acum? interveni Royce McKnight.
― Nu È™tiu nimic despre vreo altă întîlnire, da' asta nu înseamnă că nu ar fi putut să stea de vorbă, nu? Nici de ăilalÈ›i doi n-am È™tiut nimic pînă cînd era cît pe-aci să fie prea tîrziu. Practic, e imposibil să le urmăreÈ™ti fiecare miÈ™care, zise De Vasher, plimbîndu-se de colo-colo; era clar că se gîndea la ceva.
― Trebuie să stau de vorbă cu el, zise în cele din urmă.
― Cu cine?
― Cu McDeere. A venit vremea să avem o mică discuÈ›ie, doar eu È™i el.
― Despre ce? întrebă Lambert nervos.
― Lasă-mă pe mine să am grijă de asta, da? Stai de-o parte È™i nu te băga.
― Cred că este încă prea devreme pentru asta, zise Locke.
― Mă doare-n cot de ce crezi tu. Dacă era să vă ocupaÈ›i voi, circarilor, de partea de securitate, pîn'acu eraÈ›i cu toÈ›ii la pîrnaie.


Mitch stătea în biroul lui, admirînd pereții. Migrena își făcea simțită prezența undeva, la baza craniului, și-i era rău. Cineva bătu la ușă.
― Intră, zise el încet.
Era Avery.
― Nu vrei să mergem să mîncăm?
― Nu, mulÈ›umesc. Nu mi-e foame.
Asociatul își vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor și-i zîmbi cu căldură.
― Mitch, È™tiu că eÈ™ti îngrijorat. Da' hai să luăm o pauză. Eu trebuie să merg în oraÈ™, la o È™edință. Hai să ne întîlnim la Manhattan Club la ora unu. Luăm prînzul È™i stăm È™i de vorbă. Am programat limuzina pentru tine. O să te aÈ™tepte pînă la fără un sfert.
Mitch reuși să schițeze un zîmbet, încercînd să se arate impresionat de grija lui Avery.
― Da, sigur. De ce nu?
― Bun. Atunci ne vedem la ora unu.
La fără un sfert, Mitch ieși din clădire și se îndreptă spre limuzină. Șoferul îi deschise portiera și Mitch constată surprins că în mașină mai era cineva.
În colțul canapelei din spate, era așezat un bărbat chel și masiv, al cărui gît de taur se revărsa peste gulerul cămășii.
― Numele meu este De Vasher. ÃŽmi pare bine să te cunosc, Mitch, zise el întinzînd mîna.
― Nu cumva am greÈ™it maÈ™ina? întrebă Mitch.
― Nu, nu, nici o grijă. Stai calm.
― Cu ce vă pot fi de folos?
― Deocamdată poÈ›i să stai liniÈ™tit È™i să mă asculÈ›i. Pentru că noi doi trebuie să stăm puÈ›in de vorbă.
Mașina intră pe Riverside Drive și se îndreptă spre podul Hernando De Soto Bridge.
― Unde mergem? întrebă Mitch.
― Să ne plimbăm puÈ›in. LiniÈ™teÈ™te-te, fiule.
"Prin urmare, eu sînt numărul șase, se gîndi Mitch. Ei, asta e. Ba nu, ia stai puțin. Tipii dăduseră dovadă de mult mai multă imaginație în privința asasinării oamenilor."
― Mitch, îmi dai voie să-È›i spun pe nume?
― FireÈ™te.
― Bun. Uite ce e, Mitch, eu răspund de securitatea firmei ăsteia È™i...
― Da' de ce are nevoie firma de aÈ™a ceva?
― Dacă mă asculÈ›i, am să-È›i explic, fiule. Prin grija bătrînului Bendini, firma este dotată cu un program extensiv de securitate. Și asta pentru că bătrînul era obsedat de securitate È™i discreÈ›ie. Meseria mea este să protejez firma È™i, ca să fiu cinstit, sîntem foarte îngrijoraÈ›i de toată povestea asta cu FBI-ul.
― Păi È™i eu sînt tot atît de îngrijorat.
― Da. Și noi sîntem convinÈ™i că FBI-ul este hotărît să-È™i infiltreze oamenii în interiorul firmei, în speranÈ›a că va obÈ›ine informaÈ›ii despre anumiÈ›i clienÈ›i.
― Despre care clienÈ›i?
― Despre unii foarte bogaÈ›i care plătesc niÈ™te taxe discutabile.
Mitch dădu din cap și-și îndreptă privirea spre apele fluviului care curgea pe sub ei. Trecuseră deja în Arkansas, iar Memphis-ul abia se mai zărea undeva, în urmă. De Vasher își încrucișase brațele peste pîntece și nu mai scotea nici o vorbă. După ce traversă fluviul, mașina părăsi interstatala și intră pe un drum de țară, care cotea spre est. În cele din urmă, o luă pe un alt drum pavat cu prundiș care traversa cîmpurile de fasole înșirate de-a lungul fluviului. După cîtăva vreme, Memphis-ul reapăru brusc dincolo de apă.
― Unde mergem? întrebă Mitch, în a cărui voce se ghicea o stare de neliniÈ™te.
― Stai calm. Vreau să-È›i arăt ceva.
"Un loc de înmormîntare", își zise Mitch în sinea lui. Mașina se opri pe o stîncă, la poalele căreia se afla un banc de nisip, chiar la marginea apei. Pe celălalt mal se înălțau siluetele impresionante ale zgîrie-norilor din Memphis. Se zărea pînă și Bendini Building.
― Hai să facem cîțiva paÈ™i împreună, zise De Vasher.
― Pînă unde? întrebă Mitch.
― Hai, vino. Totul e-n regulă.
De Vasher deschise portiera, coborî și se îndreptă spre partea din spate a mașinii. Mitch îl urmă fără să se grăbească.
― Cum spuneam, Mitch, sîntem foarte îngrijoraÈ›i de povestea asta cu FBI-ul. Pentru că ăștia, dacă accepÈ›i să stai de vorbă cu ei, devin tot mai îndrăzneÈ›i È™i după aia, cine È™tie ce le trăzneÈ™te prin cap să facă. Este absolut imperativ să nu mai discuÈ›i cu ei niciodată. S-a înÈ›eles?
― Da, am înÈ›eles chestia asta încă de la prima lor vizită, cea din august.
Deodată, Mitch se trezi cu fața lui De Vasher aproape lipită de a lui. Tipul rînjea răutăcios.
― Am aici ceva care te va face să fii cinstit, zise el, scoțînd din buzunar un plic de format mare.
― Ia uită-te puÈ›in la astea, continuă el pe un ton sarcastic.
Mitch deschise nervos plicul. Erau patru fotografii opt pe zece, alb-negru, foarte bine făcute, pe plajă. Fata.
― Dumnezeule! Cine le-a făcut? strigă Mitch.
― Ce importanță are cine le-a făcut? Important este că tu eÈ™ti ăla de-acolo, nu?
Nu era nici o îndoială cu privire la identitatea personajului masculin. Mitch își pierdu stăpînirea de sine și rupse fotografiile în zeci de bucățele pe care le aruncă înspre De Vasher.
― Oh, mai am o grămadă la birou, zise calm De Vasher. Nu vreau deloc să le folosim, dar dacă mai ai încă o conversaÈ›ie, una mică de tot, cu domnul Tarrance sau cu oricare alt federal, o să le trimitem soÈ›iei tale. Cum È›i-ar place chestia asta, Mitch? Ia închipuieÈ™te-È›i-o pe nevestica ta cum se duce să ia din cutia de scrisori cataloagele alea ale ei È™i cum dă peste plicul ăsta ciudat. Ei? Ce zici? GîndeÈ™te-te bine de tot la povestea asta. Data viitoare cînd tu È™i Tarrance o să mai vreÈ›i să vă cumpăraÈ›i pantofi de plastic, adu-È›i aminte de noi, Mitch. Pentru că o să fim în preajmă.
― Cine a mai văzut fotografiile astea?
― Eu È™i ăla care le-a făcut È™i acum le-ai văzut È™i tu. Nimeni altcineva de la firmă nu È™tie de ele È™i nici n-am de gînd să le arăt cuiva. Da' dacă mai faci vreo figură, ceva mă face să cred că or să fie distribuite întregului personal la ora prînzului. Să È™tii că eu sînt un jucător foarte dur, Mitch.
Tînărul se sprijini de portbagaj și-și masă tîmplele. De Vasher veni lîngă el.
― Ascultă la mine, fiule. EÈ™ti un tînăr foarte valoros È™i eÈ™ti pe cale să faci avere. Nu-È›i da singur cu piciorul în cur. Stai în banca ta, munceÈ™te în draci, respectă regula jocului, cumpără-È›i maÈ™ini noi, fă-È›i case mereu mai mari, tot tacîmul. Stai la un loc cu toÈ›i ceilalÈ›i, nu-ncerca să faci pe eroul. Pe onoarea mea că nu vreau să mă folosesc de fotografiile astea.
― Bine, bine, am înÈ›eles.



21

Timp de șaptesprezece zile și șaptesprezece nopți, Wayne Tarrance și colegii lui nu-și mai făcură simțită prezența în viața dată peste cap a familiei McDeere. Și astfel, cei doi tineri își regăsiră vechile obiceiuri: Mitch lucra cîte optsprezece ore pe zi și nu ieșea din birou decît ca să meargă acasă. Pînă și prînzul și-l lua la serviciu. Avery îi trimitea pe alții cu comisioane sau la tribunal. Mitch ajunsese să evite chiar și toaletele sau camera pentru cafea. Acum avea certitudinea că este urmărit. Nu-i cunoștea pe cei care-l urmăreau, dar era clar ca lumina zilei că, oricine ar fi fost aceștia, erau vital interesați de tot ceea ce făcea el. Așa că stătea țintuit în birou, în spatele ușii închise, muncind conștiincios, facturînd cu furie și încercînd să uite că în clădirea aceea, la etajul al cincilea, un ticălos pe nume De Vasher avea o colecție de fotografii cu care ar fi putut să-l distrugă.
Cu fiecare zi liniștită care trecea, Mitch se retrăgea tot mai mult în sanatoriul acela personal, sperînd tot mai tare ca întîmplarea din magazinul de pantofi să-l fi speriat pe Tarrance sau, și mai bine, ca acesta să fi fost concediat sau poate că Voyles va fi uitat, pur și simplu, de întreaga operațiune, în așa fel încît Mitch să-și vadă, liniștit și fericit, de averea lui pe cale de a se naște și de idealul de a deveni asociat al firmei Bendini, Lambert & Locke. Mda, ce-ar fi dacă? Atîta doar, că știa foarte bine care era realitatea.
Pentru Abby, casa lor era un fel de închisoare din care însă putea să iasă și în care putea să intre după dorință. Așa că făcea ore suplimentare la școală, petrecea mult mai mult timp plimbîndu-se pe străzi sau făcînd cumpărături. Era atentă la fiecare persoană pe care o întîlnea și mai ales la bărbații îmbrăcați în costume închise la culoare care o priveau. Se hotărî să poarte ochelari de soare cu lentile negre, ca să nu i se poată vedea ochii, și îi purta chiar și pe ploaie. Noaptea tîrziu, cînd era singură și-l aștepta pe Mitch, contempla pereții și se lupta cu dorința de a căuta aparatele despre a căror existență nu mai avea nici o îndoială. "Telefoanele puteau fi examinate cu lupa; doar microfoanele și firele nu erau invizibile", își zicea ea. De nenumărate ori se gîndise să cumpere o carte despre chestiile astea pentru ca să le poată identifica, dar Mitch nu fusese de acord. Toate chestiile alea erau, cu siguranță, aici, în casă, îi zisese el, și orice încercare de a le găsi ar putea duce la catastrofă.
Așa că se plimba tăcută prin propria ei casă, fiind mai mult decît conștientă de intimitatea violată și știind că situația asta nu poate dura la nesfîrșit. Înțelegeau amîndoi cît de important era să pară că duc o viață normală, astfel încît încercau să aibă conversații obișnuite despre serviciu, vreme și alte asemenea subiecte interesante. Dar totul era plat, forțat și chiar tensionat. Cît despre sex, dacă în timpul studenției făceau dragoste des și zgomotos, acum latura aceasta a vieții lor își încetase existența: cineva, undeva, îi asculta în permanență.
Își făcură un obicei din plimbările făcute prin cartier în toiul nopții. De fiecare dată mîncau un sandviș, spuneau re-plicile-stas despre nevoia de exercițiu fizic și ieșeau în stradă. Mergeau prin frig ținîndu-se de mînă și discutînd despre firmă, despre FBI și despre alternative. Concluzia era mereu aceeași: pentru ei, nu exista scăpare. Și asta de șaptesprezece zile și șaptesprezece nopți.
Cea de-a optsprezecea zi fu însă diferită. Seara, pe la nouă, Mitch se simți epuizat și se hotărî să plece acasă. Lucrase fără pauză timp de cincisprezece ore și jumătate, la tariful de două sute pe oră. Ca de obicei, străbătu culoarele de la etajul al doilea, apoi o luă pe scări spre etajul următor. Verifică fiecare birou și văzu că nimeni nu mai lucra pe etajul acela. Urcă mai departe, la etajul al patrulea, unde porni pe holul dreptunghiular, ca și cum ar fi căutat ceva anume. Toate luminile erau stinse, în afară de cea din biroul lui Royce McKnight. Mitch reuși să treacă fără să fie observat. Ușa biroului lui Avery era închisă și Mitch apăsă pe clanță. Ușa era încuiată. Intră în biblioteca de la capătul culoarului, în căutarea unei cărți de care nu avea nevoie. După două săptămîni de astfel de inspecții întîmplătoare, se convinse că în clădire nu exista nici un circuit închis de televiziune. Tipii ascultau doar, fără să vadă.
Cînd ajunse la poarta principală, îi zise la revedere lui Dutch Hendrix È™i se îndreptă spre casă. Evident că Abby nu-l aÈ™tepta să se întoarcă atît de devreme. Mitch închise fără zgomot uÈ™a garajului È™i intră în casă prin bucătărie. Abby era în dormitor. ÃŽntre bucătărie È™i debara era un holiÈ™or în care se afla o măsuță pe care Abby își lăsa de obicei corespondenÈ›a primită în ziua respectivă. Mitch își aÈ™eză servieta pe măsuță È™i în clipa următoare îl văzu. Un plic mare, pe care cineva scrisese cu carioca neagră "Pentru Abby McDeere". Pe plic nu era menÈ›ionat nici un expeditor, în schimb apăreau, caligrafiate neglijent, cuvintele: FOTOGRAFII ― NU ÃŽNDOIÞI. SimÈ›i că inima i se opreÈ™te în piept È™i încetă să respire. Cu o miÈ™care bruscă È™i nervoasă luă plicul în mînă È™i constată că fusese deschis.
Fruntea i se acoperi de broboane mari de sudoare. Gura îi era uscată și nu putea înghiți. Apoi inima își reluă bătăile în ritmul unui pickamer. Respirația îi era grea și dureroasă. I se făcu greață. "în clipa asta, Abby e în pat", se gîndi el. Se simțea lovit, bolnav, distrus și nebun de furie. Își șterse fruntea și încercă să se adune. " Poartă-te ca un bărbat, ce dracu'", se îmbărbătă singur.
Abby era într-adevăr în pat și citea, cu televizorul aprins. Cîinele era în curte. Cînd Mitch deschise ușa, Abby se ridică brusc din pat și îngrozită, fu cît pe-aci să înceapă să țipe. Apoi îl recunoscu.
― Doamne, cum m-ai speriat, Mitch!
În ochi îi strălucea spaima, treptat, locul acesteia fu luat de licăriri amuzate. Era clar că nu plînsese, căci în privirea ei nu se zărea nici o urmă de suferință sau de furie. Dar Mitch tot nu putea să articuleze nici un cuvînt.
― Cum de eÈ™ti acasă? întrebă ea, zîmbind acum de-a binelea.
Zîmbind?
― Păi, aici locuiesc, dacă-È›i aduci aminte! zise el cu glas pierit.
― Bine, da' nu puteai să dai È™i tu un telefon?
― Chiar trebuie să dau telefon înainte de a veni acasă la mine?
Răsuflarea aproape că-i revenise la normal. Abby era bine!
― Mmm, ar fi foarte drăguÈ› din partea ta. Hai, vino È™i sărută-mă.
El se aplecă și o sărută, apoi îi întinse plicul.
― Ce-i cu asta? întrebă el, pe un ton degajat.
― Știu È™i eu? Poate-mi spui tu despre ce e vorba. Plicul a venit pe numele meu, dar înăuntru era gol, zise ea, închizînd cartea È™i punînd-o pe noptieră.
Înăuntru era gol! Mitch zîmbi și o sărută din nou.
― AÈ™tepÈ›i vreo fotografie de undeva? întrebă el nevinovat.
― Din cîte È™tiu eu, nu. Trebuie să fie o greÈ™eală.
Mitch aproape că îl auzea pe De Vasher rîzînd în biroul de la etajul al cincilea. Ticălosul ăla umflat era chiar în clipa asta undeva, într-o încăpere întunecată, înțesată de fire și de aparate, cu căștile lipite pe bila aia de bowling care-i ținea loc de cap și mai că plesnea de rîs.
― Hm, ciudat, zise Mitch.
Abby își trase pe ea o pereche de blue-jeans și îi făcu semn să meargă în curte. Mitch dădu aprobator din cap. Semnul era simplu și clar, doar o ridicare sau o clătinare a capului în direcția respectivă.
Mitch puse plicul la loc pe măsuța de unde îl luase și, preț de o secundă, își plimbă degetele peste literele mîzgălite pe plic. Fuseseră scrise probabil chiar de mîna lui De Vasher. Mitch aproape că îi auzea hohotele de rîs și îi vedea rînjetul răutăcios. Probabil că fotografiile făcuseră deja turul mesei din sufrageria rezervată asociaților firmei. Parcă-i și vedea pe Lambert, pe McKnight, ba chiar și pe Avery căscînd niște ochi plini de admirație și uitînd de cafele și prăjituri.
La dracu'! Foarte bine, în fond, că se distrează. Doar nu le-au mai rămas decît cîteva luni din carierele alea strălucite, bogate și fericite ale lor.
Cînd Abby trecu pe lîngă el, o prinse de mînă.
― Ce-avem de mîncare astă-seară? întreba el pentru urechile care-i ascultau.
― Hm, mai bine am merge să mîncăm în oraÈ™. O asemenea oră de întoarcere acasă ar merita sărbătorită.
― Nu-i o idee rea, zise Mitch, în timp ce ieÈ™eau împreună pe uÈ™a de serviciu.
Odată ajunși în întunericul ocrotitor din curte, Mitch o întrebă pe Abby:
― Ce s-a întîmplat?
― Ai primit azi o scrisoare de la Doris. ÃŽÈ›i scrie că e la Nashville, că se întoarce la Memphis pe 27 februarie È™i că trebuie să te vadă. E ceva important. Era o scrisoare foarte scurtă.
― Pe 27 zici? Bine, da' asta a fost ieri!
― Știu È™i bănuiesc că Doris asta e de-acum aici, în oraÈ™. Mă întreb ce vrea de la tine.
― Mda, iar eu mă-ntreb unde o fi.
― Știu È™i eu?! Scria că soÈ›ul ei are o slujbă chiar aici, în Memphis.
― Atunci e bine. O să ne caute ea, zise Mitch.


Nathan Locke închise ușa biroului și-i făcu semn lui De Vasher să se așeze la mica masă de conferințe de lîngă fereastră. Cei doi bărbați se detestau reciproc și nu încercau să pară amabili. Dar afacerile erau afaceri și în plus primeau ordin de la aceeași persoană.
― Lazarov mi-a spus să discut doar cu tine, zise De Vasher. Am stat două zile cu el în Las Vegas È™i pot să-È›i spun că e foarte îngrijorat. De fapt toÈ›i sînt îngrijoraÈ›i, Locke, iar el are încredere în tine mai mult decît în oricine altcineva de-aici. Pe tine te simpatizează chiar mai mult decît pe mine.
― E foarte uÈ™or de înÈ›eles de ce, zise Locke fără să zîmbească. Ridurile adînci din jurul ochilor se strînseră brusc, iar privirea-i intensă È™i grea se aÈ™eză pe De Vasher.
― Mă rog; oricum, vrea ca noi doi să discutăm cîteva lucruri.
― Te-ascult.
― Ei bine, află că McDeere minte. Știi că Lazarov s-a bătut mereu cu pumnul în piept că are o sursă chiar înăuntrul FBI-ului. Drept să spun, eu unu' n-am crezut niciodată în povestea asta È™i nici acum nu prea cred în ea, da' Lazarov pretinde că sursa aia i-a spus că McDeere a avut o întîlnire secretă cu niÈ™te mahări din FBI atunci, în ianuarie, cînd băiatul vostru a fost la Washington. Oamenii noÈ™tri n-au văzut nimic, da' e drept că, practic, e imposibil să urmăreÈ™ti pe cineva douăș'patru de ore pe zi. AÈ™a că e foarte posibil ca băiatu' să se fi strecurat fără È™tirea noastră.
― Tu crezi că e adevărată chestia asta?
― N-are importanță ce cred eu. Important este că Lazarov crede că este adevărată. ÃŽn orice caz, el mi-a spus să m-apuc să schiÈ›ez planurile pentru, ăă, ca să, ăă, avem grijă de el.
― Să schiÈ›ezi pe dracu', De Vasher! Doar nu putem să ne tot eliminăm oamenii.
― E vorba doar de niÈ™te planuri preliminare È™i nimic mai mult. Să È™tii că eu i-am spus lui Lazarov că, după mine, e încă devreme pentru aÈ™a ceva È™i că ar fi o greÈ™eală. Numai că ei sînt foarte îngrijoraÈ›i, Locke.
― Bine, da' nu putem continua în felul ăsta, De Vasher. Vreau să spun că... of, la dracu'! Avem doar È™i o reputaÈ›ie de care trebuie să È›inem seama. Rata noastră de accidente e mai mare È™i decît cea din forajul petrolier È™i lumea o să înceapă să vorbească. Dacă o È›inem tot aÈ™a, nici un student cu mintea întreagă n-o să se mai angajeze la noi.
― Ei, nu cred că e cazul să fii îngrijorat pe chestia asta. Pentru că Lazarov a zis să-È›i transmit că a îngheÈ›at angajările. Și mai vrea să È™tie cîți dintre membrii obiÈ™nuiÈ›i ai firmei ignoră încă realitatea.
― Cred că cinci. Ia să vedem: Lynch, Sorrell, Buntin, Myers È™i McDeere. Da, cinci.
― Lasă-l pe McDeere. Lazarov e convins că ăsta È™tie mult mai multe decît credem noi. De ăilalÈ›i patru eÈ™ti sigur că nu È™tiu nimic?
Locke se gîndi o clipă, apoi mormăi:
― Păi, noi nu le-am spus nimic. Voi sînteÈ›i ăia care-i ascultaÈ›i È™i-i supravegheaÈ›i. Voi ce-aÈ›i auzit?
― Nimic la ăștia patru. ToÈ›i se poartă ca È™i cum n-ar È™ti È™i n-ar bănui nimic. PoÈ›i să-i dai afară?
― Să-i dau afară! De Vasher, vorbim de niÈ™te avocaÈ›i È™i avocaÈ›ii nu pot fi daÈ›i afară. Și mai sînt È™i angajaÈ›i foarte loiali ai firmei!
― Locke, firma asta este pe cale să se schimbe. Lazarov vrea să fie concediaÈ›i cei care nu sînt încă la curent cu ce se întîmplă È™i să nu se mai facă angajări. E clar că federalii È™i-au schimbat strategia, aÈ™a că a venit timpul să ne-o schimbăm È™i noi. Lazarov vrea să strîngă È™urubul È™i să astupe toate spărturile. Doar n-o să stăm să ne uităm cum ne agață băieÈ›ii.
― Să-i concediez, repetă Locke, nevenindu-i să-È™i creadă urechilor. Bine, dar firma asta nu a concediat niciodată vreun avocat.
― Locke, dă-mi voie să-È›i spun că eÈ™ti înduioșător. Adică ne-am descotorosit de cinci avocaÈ›i, da' niciodată n-am concediat vreunul. Hai că-i bună. Ai o lună ca să rezolvi chestia asta, aÈ™a că mai bine apucă-te de studiu. Eu È›i-aÈ™ sugera să-i concediezi pe toÈ›i patru odată. Spune-le că aÈ›i pierdut o sumă mare de bani È™i ca sînteÈ›i nevoiÈ›i să vă restrîngeÈ›i.
― De Vasher, noi avem clienÈ›i, nu facem afaceri.
― Bine, bine. Atunci, vezi că cel mai tare client al vostru v-a cerut să-i concediaÈ›i pe Lynch, Myers, Sorrell È™i Bun-tin. AÈ™a că fii atent ce È™i cum faci.
― Și cum să-i concediem pe cei patru fără să ne legăm È™i de McDeere?
― Las' că găseÈ™ti tu ceva valabil, Nat. Ai o lună de zile la dispoziÈ›ie. Scapă de ăștia È™i nu angaja nici unul nou. Laza-rov vrea să aveÈ›i aici o firmă mică È™i unită, în care toată lumea să aibă încredere în toată lumea. Pentru că, Nat, să È™tii de la mine: tipul e speriat È™i nebun de furie. Nu cred că e nevoie să-È›i spun ce s-ar întîmpla dacă vreunul dintre băieÈ›ii tăi È™i-ar vărsa sacul.
― Nu, nu e nevoie să-mi spui. Și pentru McDeere ce planuri are?
― ÃŽn momentul ăsta, nimic în plus peste ceea ce facem. Sîntem pe recepÈ›ie două'È™patru de ore din două'È™patru È™i pot să-È›i spun că puÈ™tiul n-a suflat nici o vorbă nimănui, nici măcar nevesti-si. Efectiv nici o vorbă! Tarrance l-a înghesuit de două ori È™i v-a raportat de fiecare dată. Eu tot mai cred că a doua întîlnire a fost cam dubioasă, aÈ™a că sîntem foarte atenÈ›i. Pe de altă parte, Lazarov insistă că la Washington ar mai fi avut loc o a treia întîlnire È™i încearcă să obÈ›ină confirmarea. Dacă, pînă la urmă, McDeere chiar s-a întîlnit acolo cu federalii È™i n-a raportat chestia asta, atunci sînt sigur că Lazarov o să-mi spună să acÈ›ionez cît mai repede. Din cauza asta vrea planuri preliminare pentru eliminarea lui McDeere.
― Și cum ai de gînd să o faci?
― Acum e prea devreme ca să-È›i spun ceva. Nu m-am gîndit prea mult la varianta asta.
― EÈ™ti la curent cu faptul că McDeere È™i nevastă-sa pleacă peste două săptămîni în vacanță în Cayman? Or să stea într-unul din apartamentele noastre.
― Mm, nu prea mai merge s-o facem tot acolo. Ar da de bănuit. Lazarov mi-a dat ordin să o las gravidă pe damă.
― Pe nevasta lui McDeere?
― ÃŽhî. Vrea ca tipii să aibă un bebeluÈ™, adică o mică posibilitate de constrîngere. Cum dama ia pilula, o să fim obligaÈ›i să dăm o spargere, È™i să-i înlocuim pilulele cu... altceva.
La auzul acestor cuvinte, prin ochii cei mari și negri trecu o umbră de tristețe.
― Ce dracu' se-ntîmplă, De Vasher? întrebă el încet.
― Firma asta e pe cale să se schimbe, Nat. Þi-am spus doar. Se pare că federalii sînt foarte interesaÈ›i de ea È™i iscodesc cam mult. Cine È™tie, te pomeneÈ™ti că într-o zi unul dintre băieÈ›i muÈ™că din momeală È™i-atunci o să fiÈ›i nevoiÈ›i să părăsiÈ›i urgent oraÈ™ul în toiul nopÈ›ii.
― Nu pot să cred aÈ™a ceva, De Vasher. Doar un nebun È™i-ar risca viaÈ›a È™i familia pentru promisiunile amărîte ale federalilor. Pur È™i simplu, nu-mi vine să cred că aÈ™a ceva s-ar putea întîmpla. BăieÈ›ii ăștia sînt prea isteÈ›i È™i cîștigă prea mulÈ›i bani ca să le dea cu piciorul.
― Sper să ai dreptate, Locke.



22

Agentul de închirieri se sprijini de peretele ascensorului și-și lăsă privirea să alunece admirativ pe fusta mini de piele neagră din fața lui. De sub tivul ei, cele două dungi negre ale ciorapilor de mătase alunecau șerpește în jos, spre tocurile negre ale pantofilor. Tocuri ațîțătoare, la fel ca și fundițele roșii de pe bombeu. Privirea agentului de închirieri urcă ușor înapoi de-a lungul dungilor de mătase, se opri plină de admirație pe rotunjimile unei anumite regiuni a trupului femeii, ajungînd apoi la puloverul de cașmir roșu care, așa, din spate, nu prea dădea la iveală mare lucru. Din față însă, panorama era absolut impresionantă. Părul blond platinat al femeii depășea linia umerilor și contrasta plăcut cu roșul cașmirului. Bărbatul puse una lîngă alta culoarea părului, fusta scurtă de piele, dungile de la ciorapi, tocurile acelea ispititoare și puloverul strîmt, bine întins pe rotunjimile alea grozave, și știu că în fața lui se afla o femeie pe care putea s-o aibă. Da, și i-ar fi plăcut să o știe acolo, în clădire. Femeia nu voia decît un birou mititel, iar chiria era negociabilă.
Ascensorul se opri, ușa se deschise și cei doi ieșiră în coridorul strîmt.
― Pe-aici, zise el, răsucind comutatorul. Cînd ajunseră în capătul culoarului, bărbatul se opri È™i descuie o ușă de lemn pe care timpul lăsase urme adînci.
― E un birou cu două încăperi, cam două sute de picioare pătrate, explică, răsucind un alt comutator.
Tammy se opri lîngă fereastră.
― Vederea e O.K., constată ea, privind în depărtare.
― Da, e drăguță. Covorul e nou, zugrăveala e din toamna trecută. Camera de odihnă e acolo, pe culoar. Una peste alta, nu e deloc rău aici. Clădirea a fost renovată acum vreo opt ani.
În timp ce vorbea, bărbatul privea cu multă atenție dungile de la ciorapi.
― Mda, nu e rău, zise Tammy fără să răspundă de fapt observaÈ›iilor lui. Cum se numeÈ™te clădirea asta?
― Cotton Exchange Building. Este una din cele mai vechi clădiri din Memphis. Este o adresă efectiv prestigioasă.
― ÃŽhî. Și chiria, cît este de prestigioasă?
Bărbatul își drese glasul, prefăcîndu-se că studiază un dosar: de fapt, privirea îi era lipită de tocurile înalte din fața lui.
― Păi, ce-i drept, biroul este foarte mic. La ce ziceai că-È›i trebuie?
― Muncă de secretariat. Pe cont propriu.
Femeia se mută la cealaltă fereastră, fiecare mișcare fiindu-i urmărită cu aviditate de privirea intensă a bărbatului.
― ÃŽnÈ›eleg. Și cît timp o să ai nevoie de biroul ăsta?
― Șase luni, poate chiar un an.
― OK. Pentru È™ase luni îl putem închiria cu trei-cinci-zeci pe lună.
Tammy nici măcar nu tresări. Își scoase piciorul drept din pantof și și-l frecă de glezna stîngă. Dunga ciorapului se pierdea pe talpă. Unghiile degetelor erau vopsite în... roșu! Se rezemă de pervazul ferestrei în așa fel încît fesele rotunde se ițeau și mai obraznice prin fusta strîmtă. Dosarul din mîna bărbatului tremura ca frunza-n vînt.
― Sînt gata să plătesc două-cincizeci pe lună, zise ea pe un ton autoritar.
Bărbatul își drese din nou glasul. N-avea rost să se lase purtat de lăcomie. Cele două cămăruțe n-aveau oricum căutare și nici nu fuseseră ocupate de ani de zile. Și poate că în clădire va fi nevoie de o secretară liber-profesionistă. La dracu', poate chiar el va avea nevoie de așa ceva.
― Trei sute È™i nici un ban mai puÈ›in. Clădirea asta este foarte căutată, iar în momentul de față este ocupată în proporÈ›ie de nouăzeci la sută. Trei sute pe lună È™i să È™tii că e o sumă teribil de mică. Abia dacă acoperă cheltuielile.
Tammy se răsuci brusc pe călcîie și bărbatul îi avu dintr-o dată în fața ochilor: erau strîns înfășurați în cașmirul roșu al puloverului și îl priveau cu impertinență.
― ÃŽn anunÈ› era vorba de birouri mobilate, zise ea.
― Da, bineînÈ›eles. ÃŽl putem mobila È™i pe ăsta, zise nerăbdător să ajungă la o înÈ›elegere. Spune-mi ce doreÈ™ti.
Femeia privi în jur.
― Păi, aÈ™ avea nevoie de un birou, de cîteva fiÈ™ete pentru dosare È™i de două scaune pentru clienÈ›i. Nu vreau lucruri scumpe. ÃŽn cealaltă încăpere nu am să pun decît un copiator.
― Nici o problemă, totul se va aranja, zise el zîmbitor.
― ÃŽn cazul ăsta, plătesc trei sute pe lună.
― Bun, zise el scoțînd un contract de închiriere dintr-un dosar. Numele?
― Doris Greenwood. De fapt, mama ei era Doris Greenwood. Ea fusese pur È™i simplu Tammy Inez Greenwood, asta pînă să dea peste Buster Hemphill, cel care deveni― absolut legal ― mai tîrziu Elvis Aaron Hemphill È™i care făcu ca viaÈ›a ei să o ia cam la vale. Mama lui Tammy locuia la Effingham, Illinois.
― OK., Doris, zise el, punîndu-È™i în voce toată suavitatea de care era în stare, doar își spuneau pe nume acum. Adresa?
― Da' pentru ce ai nevoie de adresă? îl întrebă pe un ton iritat.
― Ãă, pur È™i simplu ne trebuie.
― Nu vă priveÈ™te unde locuiesc.
― Bine, bine, lasă, nici o problemă, zise el È™i, cu un gest plin de dramatism, trase o linie la rubrica respectivă. AÈ™a; ia să vedem. Facem contractul începînd de astăzi, 2 martie, pînă pe 2 septembrie, adică È™ase luni. EÈ™ti mulÈ›umită?
Ea dădu aprobator din cap și-și aprinse o țigară.
Bărbatul citi paragraful următor.
― OK. Deci prin contract noi pretindem o depunere de trei sute de dolari È™i chiria pe o lună anticipat.
Dintr-un buzunar al fustei strîmte de piele neagră, Tammy scoase un teanc de bancnote, din care numără șase bucăți de o sută și le așeză pe masă.
― ChitanÈ›a, te rog, ceru ea.
― FireÈ™te, răspunse el continuînd să scrie.
― La ce etaj sîntem aici? întrebă ea apropiindu-se din nou de fereastră.
― La nouă. Dacă întîrzii cu chiria de cincisprezece ale lunii, plăteÈ™ti un plus de zece la sută. Noi avem dreptul să venim în inspecÈ›ie ori de cîte ori dorim. ÃŽncăperile închiriate nu pot fi folosite în scopuri ilegale. ChiriaÈ™ul plăteÈ™te toate facilitățile È™i asigurarea. O să ai un loc rezervat în parcarea de peste drum. Poftim două chei. ÃŽntrebări?
― Mda. Ce se întîmplă dacă lucrez la ore mai ciudate? Adică noaptea, noaptea foarte tîrziu.
― Ce să se întîmple? Nimic. PoÈ›i să vii È™i să pleci cînd vrei. Dacă se întunecă, paznicul de pe Front Street o să-È›i descuie uÈ™a.
Tammy își vîrî o țigară între buzele încărcate de ruj și se apropie de masă. Aruncă o privire pe contract, ezită o clipă și în cele din urmă semnă cu numele Doris Greenwood.
Cei doi ieșiră din birou, încuiară ușa și se îndreptară spre ascensor.
A doua zi la prînz, ciudatul mobilier fu adus și Doris Greenwood de la Greenwood Services așeză mașina de scris și telefonul, ambele închiriate, pe biroul personal. Dacă se așeza chiar în fața mașinii de scris și-și întorcea ușor capul spre stînga, putea să vadă prin fereastră traficul de pe Front Street. Umplu sertarele biroului cu hîrtie de scris, bloc-notes-uri, creioane și alte asemenea fleacuri. Pe fișete și pe măsuța dintre cele două scaune destinate clienților, împrăștie artistic reviste ilustrate.
― Cine este? întrebă Tammy cînd auzi bătaia în ușă.
― Copiatorul, îi răspunse o voce.
Tammy descuie ușa și lăsă să intre în încăpere un omuleț plin de energie, care răspundea la numele de Gordy. După ce se năpusti în încăpere, tipul privi în jur și întrebă cu brutalitate:
― Ia zi, cucoană, unde vrei să È›i-l punem?
― Acolo, răspunse ea, arătînd spre încăperea goală de alături.
Doi tineri în uniformă își făcură apariția trăgînd și împingînd căruciorul pe care așezaseră aparatul.
Gordy înșiră actele pe biroul lui Tammy.
― E un aparat cam mare pentru locu' ăsta. E unu' d'ăla care face nouăj'de copii pe minut È™i se încarcă automat. Ce mai, e o maÈ™ină babană.
― Unde trebuie să semnez? întrebă Tammy, ignorînd încercarea tipului de a face conversaÈ›ie.
El îi făcu un semn cu pixul pe hîrtia cu pricina.
― Șase luni cu doi-patruzeci pe lună, inclusiv întreÈ›inerea È™i cinci sute de coli pentru primele două luni. Hîrtia vrei să fie de dimensiune oficială sau obiÈ™nuită?
― Oficială.
― Prima rată e pe zece, luna asta, È™i după aia tot aÈ™a, încă cinci luni. Cartea aparatului e pe raft. Dă-mi telefon dacă mai vrei ceva.
Cei doi tineri în uniformă, cu ochii lipiți de jeans-ii colanți, prespălați și de tocurile înalte și roșii, nu se dădeau prea ușor duși din birou. Omulețul îi întinsese lui Tammy copia contractului.
― MulÈ›umesc pentru colaborare, zise el.
Tammy încuie ușa în urma lor, se apropie de fereastră și-și lăsă privirea să rătăcească pe Front Street. La două cvartale distanță de locul unde se afla, etajele patru și cinci ale lui Bendini Building se înălțau deasupra străzii.
Mitch se îngropase cu bună-știință într-o grămadă de cărți și de hîrțoage. Era extrem de ocupat pentru toată lumea, în afară de Lamar. Era foarte conștient că retragerea lui nu trecuse neobservată, așa că se aruncase într-o muncă și mai încrîncenată. Poate că, facturînd douăzeci de ore pe zi, le va închide gura tuturor. Poate că banii vor fi un foarte bun izolator.
Nina uitase o cutie cu pizza rece cînd plecase acasă la sfirșitul programului. Mitch dădu gata conținutul în timp ce-și făcu ordine pe birou. Apoi îi telefonă lui Abby ca să-i spună că se duce să-l vadă pe Ray și că se va întoarce acasă duminică, tîrziu. În sfîrșit, ieși pe o ușă laterală și se duse să-și ia mașina din parcare.
În următoarele trei ore și jumătate, mașina lui Mitch alergă de-a lungul interstatalei 40. Mitch avea ochii lipiți de oglinda retrovizoare, dar în tot acest timp nu observă nimic suspect; probabil că îl așteptau undeva, mai aproape de destinație. Cînd ajunse la Nashville părăsi brusc autostrada și se avîntă în centrul orașului. Conducînd ca un nebun, cu tot felul de fente demne de Formula unu, nimeri în zona de sud, într-un complex de blocuri de locuințe. "Destul de drăguț", își zise el; parcările erau curățate și fațadele din jur erau albe. Toate, fără excepție. Își parcă BMW-ul, de la telefonul public din apropiere chemă un taxi căruia îi dădu o adresă la două cvartale distanță de locul în care se afla, apoi o luă la fugă printre clădiri și ajunse la adresa indicată în același timp cu taxiul.
― La autogara Greyhound, îi strigă el È™oferului. Repede pentru că mai sînt doar zece minute pînă la plecare.
― Stai blînd, amice. E la È™ase străzi de aici.
Mitch se afundă cît putu de mult în canapeaua din spate și începu să privească foarte atent mașinile care treceau pe lîngă ei. Șapte minute mai tîrziu, taxiul se opri în fața autogării. Mitch îi aruncă șoferului două hîrtii de cinci dolari și fugi spre casa de bilete unde cumpără un bilet dus pentru autobuzul de patru treizeci spre Atlanta. Ceasul de pe hol arăta patru treizeci și unu.
― Autobuzul 454, plecarea imediat, anunță casiera.
Șoferul luă bagajele și biletul lui Mitch și îl urmă pe tînăr pînă la autobuz. Primele trei rînduri de banchete erau ocupate de niște negri în vîrstă, iar o duzină de alți pasageri erau risipiți în partea din spate a autobuzului. Mitch călca încet pe interval, privind atent fiecare chip, dar nu găsi ce căuta. În cele din urmă se așeză la fereastră, pe al patrulea rînd din spate, își puse o pereche de ochelari de soare și aruncă o privire în urmă. Din nou nimeni. La dracu'. Doar nu greșise autobuzul! Își întoarse privirea spre fereastra fumurie; autobuzul se puse în mișcare. Prima oprire va fi la Knoxville și, cine știe, poate că legătura lui va aștepta acolo.
Cînd autobuzul intră pe interstatală, atingînd viteza de croazieră, un bărbat în blue-jeans și cămașă de bumbac răsări pe locul gol de lîngă Mitch. Era Tarrance. Mitch se simți deodată mult mai în largul său.
― Unde ai fost pînă acum? întrebă el.
― La toaletă. Ei, ai reuÈ™it să scapi de ăia? Tarrance vorbea încet, supraveghind în acelaÈ™i timp capetele pasagerilor din faÈ›a lor. Nici unul nu asculta, nici unul nu putea auzi ce vorbeau ei doi.
― L-ai observat pe omul nostru din autogară?
― Da, era lîngă telefonul public. Un filfizon negru cu o È™apcă roÈ™ie pe cap.
― Exact Dacă te-ar fi urmărit cineva ne-ar fi dat de È™tire.
― Mie mi-a făcut semn că totul e-n regulă.
Tarrance avea ochii ascunși de o pereche de ochelari de soare cu lentile-oglindă, iar pe cap își îndesase o șapcă verde, de baseball.
― Nu prea eÈ™ti în uniformă astăzi, nu-i aÈ™a? remarcă Mitch zîmbind. Voyles È™tie că te-ai îmbrăcat aÈ™a?
― Am uitat să-i cer voie. Da' o să-i spun mîine dimineață.
― Mîine dimineață e duminică.
― Asta n-are nici o importanță. O să vrea să È™tie totul despre plimbarea noastră. Și-aÈ™a i-am dat toate datele astăzi, înainte de a pleca să mă întîlnesc cu tine.
― Da? Ei, atunci să-ncepem cu începutul. Ce e cu maÈ™ina mea?
― Peste cîteva minute o luăm de unde ai lăsat-o È™i o să o ai fain frumos la Knoxville. ÃŽn privinÈ›a asta, să n-ai nici o grijă.
― Deci, după părerea ta, tipii n-au cum să dea de noi?
― ÃŽn nici un caz! Nu te-a urmărit nimeni de cînd ai plecat din Memphis È™i n-am observat nimic suspect nici la Nashville.
― Te rog să-mi ierÈ›i îngrijorarea, dar după rateul dat cu magazinul de pantofi, m-am convins că nu sînteÈ›i scutiÈ›i de prostie.
― Bine, bine, de-acord, a fost o greÈ™eală. Noi...
― A fost o greÈ™eală imensă, care s-ar putea să mă fi pus pe lista neagră.
― Nu cred. Te-ai descurcat de minune È™i fii sigur că nu ai să mai fii pus într-o astfel de situaÈ›ie.
― Tarrance, promite-mi că nici unul dintre voi nu se va mai apropia de mine în public.
Tarrance aruncă o privire de-a lungul intervalului și dădu afirmativ din cap.
― Nu aÈ™a, Tarrance. Vreau să aud din gura ta. Promite-mi!
― OK! OK. ÃŽÈ›i promit că n-o să se mai întîmple.
― MulÈ›umesc. ÃŽn felul ăsta poate că am să reuÈ™esc să mănînc È™i eu la un restaurant fără să fiu agățat de unul dintre voi.
― OK, am înÈ›eles mesajul.
Un negru bătrîn trecu încet pe lîngă ei sprijinindu-se într-un baston. Ușa de la toaletă se închise cu un pocnet. Autobuzul Greyhound zbura ca vîntul pe lîngă mașinile care respectau codul rutier. Tarrance răsfoia o revistă în timp ce Mitch admira peisajul. Bărbatul cu baston șonticăi înapoi spre locul lui din primul rînd.
― Și care e motivul pentru care te afli aici? întrebă Tarrance cu ochii pe paginile revistei.
― Nu-mi plac avioanele. ÃŽntotdeauna călătoresc cu autobuzul.
― Aha, înÈ›eleg. Și cu ce-ai vrea să începi?
― Păi, Voyles zicea că ai un plan de bătaie.
― AÈ™a e È™i am nevoie de un fundaÈ™.
― Da' È™tii că jucătorii buni costă.
― Avem bani.
― O să vă coste al dracului de mult, mult mai mult decît vă aÈ™teptaÈ›i voi. Pentru că, din punctul meu de vedere, e vorba să renunÈ› la patruzeci de ani carieră; È™i nu pot să fac aÈ™a ceva pentru mai puÈ›in de, să zicem, o jumătate de milion pe an.
― Bine, da' asta face douăzeci de milioane!
― Da, È™tiu, da' suma e negociabilă.
― Ei, aÈ™a parcă sună mai bine. Deci presupui că ai să poÈ›i practica timp de patruzeci de ani. Să È™tii însă că e o presupunere de-a dreptul precară. Pentru că, uite, putem să presupunem È™i că în următorii cinci ani vom arunca în aer firma voastră È™i atunci te vom inculpa la un loc cu toÈ›i ceilalÈ›i. Dacă vom obÈ›ine È™i condamnări, atunci ai să faci È™i cîțiva ani închisoare. N-o să stai prea mult acolo pentru că eÈ™ti un intelectual È™i nu mă îndoiesc că ai auzit È™i tu cît de amabilă este lumea în închisorile federale. Dar, în orice caz, ai să-È›i pierzi autorizaÈ›ia, casa, maÈ™inuÈ›a È™i, probabil, nevasta. Cînd ai să ieÈ™i de-acolo, cred că ai să-È›i poÈ›i deschide un birou de detectiv particular, ca prietenul tău Lomax. E o muncă uÈ™oară, cu condiÈ›ia să nu te bagi unde nu-È›i fierbe oala
― Þi-am spus doar că preÈ›ul este negociabil.
― Foarte bine, atunci să negociem. Cît vrei?
― Cît vreau pentru ce?
Tarrance renunță la revista ilustrată și deschise un roman din acelea pe care le uiți în autobuz la coborîre. Evident, se prefăcea că citește.
― E o întrebare foarte bună, zise el încetiÈ™or, vocea confundîndu-i-se aproape cu torsul motorului. Ce vrem de la tine? Păi, mai întîi, va trebui să renunÈ›i la cariera de avocat, pentru că va trebui să divulgi secrete È™i dosare de-ale clienÈ›ilor. Or, pentru aÈ™a ceva vei fi dat afară din barou. Apoi, noi doi trebuie să cădem de acord că tu ai să ne oferi firma asta pe tavă. Dacă reuÈ™im, restul va veni de la sine. ÃŽn al doilea rînd È™i cel mai important, ai să ne furnizezi suficientă documentaÈ›ie ca să inculpăm fiecare membru al firmei È™i pe cei mai mulÈ›i dintre È™efii Familiei Morolto. Dosarele se află acolo, în clădirea aceea de pe Front Street.
― De unde È™tii?
Tarrance zîmbi.
― Știu, pentru că băgăm miliarde de dolari în lupta împotriva crimei organizate. Pentru că îi urmărim de ani de zile pe cei din Familia Morolto. Pentru că avem sursele noastre chiar în interiorul Familiei! Pentru că Hodge È™i Kozinski au apucat să vorbească înainte de a fi omorîți. Mitch, eu zic să ne acorzi totuÈ™i ceva credit.
― Și crezi că am să pot obÈ›ine informaÈ›iile de care aveÈ›i nevoie?
― Sînt convins, domnule consilier, că ai să poÈ›i aduna dovezile care să arunce în aer firma asta È™i să distrugă una din cele mai mari familii mafiote din È›ară. Va trebui să ne spui totul despre firmă: cum sînt amplasate birourile, numele tuturor secretarelor, funcÈ›ionarilor È™i auxiliarilor, cum sînt distribuite dosarele clienÈ›ilor, ce clienÈ›i are fiecare avocat în parte? Apoi structura de comandă. Și cine sînt cei de la etajul al cincilea, ce este acolo, de fapt? Unde sînt păstrate înregistrările? Există un depozit central? Care este cantitatea de informaÈ›ii stocată pe calculator? Ce cantitate este microfilmată? Și, cel mai important lucru, va trebui să scoÈ›i informaÈ›iile în afara firmei È™i să ni le aduci personal. ÃŽn momentul în care vom avea dovezi suficiente, vom putea veni peste ei ca să punem mîna pe tot ce e acolo. Numai că ăsta va fi un pas foarte important È™i pînă atunci o să mai treacă ceva timp. Trebuie să avem un dosar solid beton pînă să obÈ›inem mandatele de percheziÈ›ie.
― Doar atîta vreÈ›i?
― Nu. Va mai trebui È™i să depui mărturie împotriva tuturor prietenilor tăi È™i È™tii că procesele s-ar putea să dureze ani de zile.
Mitch respiră adînc și închise ochii. Autobuzul mergea acum mai încet din cauza unei caravane de rulote care-l depășiseră. Seara se lăsa încet și, una cîte una, mașinile de pe șosea își aprindeau farurile. Să depună mărturie la proces! La așa ceva chiar că nu se gîndise. Tarrance avea dreptate: cu milioanele lor, inculpații puteau angaja pe cei mai buni avocați penaliști din țară, iar procesele aveau toate șansele să se lungească la nesfirșit.
Între timp, Tarrance își regla lumina de citit, ca și cum ar fi fost un pasager adevărat într-o călătorie oarecare, și chiar începu să citească primele pagini din romanul acela de doi bani. După ce autobuzul străbătu vreo treizeci de mile, Mitch își scoase ochelarii de soare, îl privi pe Tarrance și rupse tăcerea.
― Și cu mine ce se va întîmpla?
― Tu vei primi un munte de bani, vei putea să locuieÈ™ti oriunde în È›ara asta, sub o nouă identitate, evident, noi îți vom face rost de o slujbă, îți vom aranja faÈ›a, vom face absolut tot ce doreÈ™ti. ÃŽn plus, dacă morala înseamnă ceva pentru tine, atunci vei putea să trăieÈ™ti în pace cu tine însuÈ›i.
Mitch încercă zadarnic să privească peisajul. În cele din urmă renunță și-l fixă cu privirea pe Tarrance.
― "Dacă morala înseamnă ceva pentru mine?" Mie să nu-mi vorbeÈ™ti în felul ăsta, Tarrance. Pentru că eu sînt o biată victimă nevinovată È™i tu È™tii foarte bine lucrul ăsta.
Pe fața lui Tarrance se întinse un zîmbet tîmp.
― Și soÈ›ia mea? întrebă Mitch după alte cîteva minute de liniÈ™te.
― A, poÈ›i s-o păstrezi dacă vrei.
― Dacă ai vrut să faci o glumă, atunci să È™tii că e o glumă proastă.
― Ai dreptate, iartă-mă. FireÈ™te că È™i soÈ›ia ta va avea tot ce-È™i va dori. Cît de mult È™tie despre toată povestea asta?
― Știe tot, zise Mitch, dar își aminti deodată de fata de pe plajă. Sau, mă rog, aproape tot.
― O să-i facem rost de o slujbă bună în Departamentul Asigurărilor Sociale în orice parte a țării veÈ›i dori să vă stabiliÈ›i. Haide, Mitch, pînă la urmă, dracul n-o să fie chiar atît de negru.
― Mda, o să fie de-a dreptul alb ca zăpada. Ce mai! O să ducem o viață minunată pînă cînd, într-o zi, unul dintre oamenii voÈ™tri o să scape o vorbă în faÈ›a cui nu trebuie È™i aÈ™a, numele noastre or să ajungă în paginile ziarelor. Mafia nu uită niciodată; mai ceva ca elefanÈ›ii. Și È™tie să-È™i păstreze secretele mai bine decît voi. Pentru că voi, băieÈ›i, aÈ›i pierdut oameni; e un adevăr pe care nu-l puteÈ›i nega.
― Nici n-am de gînd să-l neg. Și mai recunosc È™i că sînt plini de inventivitate atunci cînd se hotărăsc să ucidă.
― MulÈ›umesc. AÈ™adar, eu unde am să plec?
― Unde doreÈ™ti. ÃŽn momentul de față, vreo două mii de martori de-ai noÈ™tri trăiesc risipiÈ›i în toată È›ara sub alte nume, în alte oraÈ™e, făcînd altceva decît au învățat. SorÈ›ii sînt de partea ta.
― Deci eu hotărăsc?
― Exact. Ori iei banii È™i dispari, ori joci rolul marelui avocat È™i speri ca noi să nu reuÈ™im să ne infiltrăm în interiorul firmei.
― Ei, Tarrance, e o alegere a dracului de grea.
― Ai dreptate È™i mă bucur că tu eÈ™ti cel care trebuie să aleagă.
Tovarășa de drum a bătrînului negru se ridică cu mare greutate de pe locul ei și începu să-și tîrșească picioarele pe interval, apropiindu-se de cei doi bărbați. Mîna ei prindea rînd pe rînd spătarul fiecărui scaun, așa că Tarrance se aplecă mult spre Mitch atunci cînd bătrîna ajunse în dreptul lor. Era o negresă de aproape nouăzeci de ani, pe jumătate oloagă, probabil analfabetă, pe care n-o interesa nici cît negru sub unghie conversația celor doi; cu toate astea, Tarrance amuți, căci nu îndrăznea să vorbească în apropierea unei persoane străine.
Un sfert de oră mai tîrziu, ușa toaletei se deschise și dinăuntru se auzi zgomotul apei care se scurgea în containerul autobuzului. Bătrîna își tîrși picioarele înapoi pe interval, pînă la locul ei.
― Cine este Jack Aldrich? întrebă Mitch. Bănuia că era vorba de o acoperire È™i de aceea urmări cu mare atenÈ›ie reacÈ›ia vecinului său. Tarrance își ridică privirea de pe carte È™i o fixă pe scaunul din față.
― Numele mi-e cunoscut, da' nu È™tiu de unde să-l iau. Mitch reveni la peisajul ce mai putea fi zărit pe fereastră.
Tarrance știa, pentru că tresărise și-și mijise prea repede ochii înainte de a răspunde întrebării lui Mitch. Tînărul studia atent traficul de pe autostradă.
― Cine este tipul? întrebă Tarrance în cele din urmă.
― Chiar nu-l cunoÈ™ti?
― Dacă-l cunoÈ™team, nu te mai întrebam.
― E unul dintre angajaÈ›ii firmei noastre È™i tu ar trebui să È™tii asta, Tarrance.
― Bine, dar oraÈ™ul este plin de avocaÈ›i. Tu îi cunoÈ™ti chiar pe toÈ›i?
― ÃŽi cunosc pe cei de la Bendini, Lambert & Locke, firma aceea mică È™i liniÈ™tită pe care voi o studiaÈ›i de È™apte ani. Aldrich are o vechime de È™ase ani È™i a fost contactat, ca să zicem aÈ™a, de FBI acum vreo două luni. E-adevărat sau nu?
― Nu este deloc adevărat Cine È›i-a spus povestea asta?
― N-are nici o importanță cine mi-a spus-o. E mai degrabă un zvon care circulă pe la birou.
― E o minciună. N-am discutat cu nimeni în afară de tine din luna august È™i pînă acum. Pe cuvîntul meu de onoare. Și nici nu intenÈ›ionăm să mai discutăm cu altcineva, decît dacă, bineînÈ›eles, ai să respingi colaborarea cu noi. ÃŽn cazul ăsta, va trebui să ne gîndim la altceva.
― Deci n-aÈ›i vorbit niciodată cu Aldrich?
― AÈ™a cum ai auzit.
Mitch dădu aprobator din cap, apoi își îndreptă atenția asupra unei reviste. După vreo jumătate de oră, Tarrance renunță la romanul pe care-l citea și zise:
― Uite ce e, Mitch. Peste o oră vom fi la Knoxville È™i trebuie să ajungem la o înÈ›elegere. Mîine dimineață, directorul Voyles o să-mi pună o sumedenie de întrebări.
― Cît îmi oferiÈ›i?
― O jumătate de milion de verzi.
Orice avocat care se respectă știe că prima ofertă este făcută ca să fie respinsă. Întotdeauna, fără excepție. Mitch îl văzuse de nenumărate ori pe Avery clătinînd furios din cap, șocat și plin de dezgust la auzul primelor oferte primite la încheierea unor afaceri, oricît de rezonabile ar fi fost ele. Indiferent dacă mai urmau contraoferte, oferte la contraoferte sau alte negocieri, prima ofertă era întotdeauna respinsă.
Așa că, zîmbind înspre fereastră și clătinînd din cap ca și cînd s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns, Mitch refuză jumătatea de milion.
― Am spus ceva caraghios? întrebă Tarrance cel nepriceput în astfel de tîrguieli.
― Tarrance, propunerea ta e ridicolă. Doar nu te-aÈ™tepÈ›i să dau cu piciorul unei adevărate mine de aur pentru o amărîtă de jumătate de milion de dolari, ba chiar È™i mai puÈ›in; dacă scazi taxele, abia mai rămîn vreo trei sute de mii.
― Și dacă noi închidem mina aia de aur È™i vă trimitem pe voi toÈ›i ăștia la răcoare?
― Dacă, dacă, dacă. Dacă È™tiaÈ›i atîtea, de ce n-aÈ›i făcut nimic? Doar Voyles zicea că staÈ›i cu ochii pe ei de vreo È™apte ani. Hai, că-i bună, Tarrance. ÃŽntotdeauna vă miÈ™caÈ›i aÈ™a repede?
― N-ai vrea să-È›i încerci norocul, McDeere? Hai să zicem că toată afacerea asta o să ne mai coste încă cinci ani, da? Da' după ăștia cinci ani, tot o să aruncăm în aer È™andramaua È™i-atunci o să-È›i vîrîm curul la răcoare. Iar în clipa aia, nu prea o să mai aibă importanță de cît timp am avut nevoie, pentru că rezultatul va fi acelaÈ™i, Mitch. Nu mă crezi?
― Iartă-mă. Eu credeam că negociem, nu că ne amenințăm reciproc.
― Da' È›i-am făcut o ofertă.
― Oferta este prea mică. Vrei ca eu să-È›i furnizez dovezi prin care să obÈ›ii inculpări împotriva unora dintre cei mai mizerabili criminali din America, dovezi care ar putea să mă coste viaÈ›a, È™i vrei să fac chestia asta aproape de pomană! Vreau cel puÈ›in trei milioane.
Tarrance primi contraoferta fără să clipească, asemenea unui bun jucător de pocher, și Mitch, negociatorul, știu că țintise pe aproape.
― Trei milioane sînt o grămadă de bani, zise Tarrance aproape pentru sine. Nu cred să mai fi plătit vreodată atît de mult.
― Dar puteÈ›i să plătiÈ›i, nu-i aÈ™a?
― Mă îndoiesc. Va trebui să vorbesc cu directorul.
― Cu directorul! Păi, nu era vorba că ai toată autoritatea în cazul ăsta? Ai de gînd să dai tot timpul fuga la director pînă în momentul în care o să batem palma?
― Și ce altceva mai vrei?
― M-am gîndit la cîteva lucruri, da' nu le discutăm pînă cînd nu rezolvăm problema banilor.
Bătrînul negru părea să aibă probleme cu rinichii. Se ridicase din nou și șonticăia pe culoar. Tarrance se reîntoarse la romanul lui, iar Mitch se porni să răsfoiască un număr vechi din Field & Stream.


Autobuzul Greyhound ajunse la Knoxville cu două minute înainte de ora opt. Tarrance se aplecă spre Mitch și-i șopti:
― La ieÈ™irea din autogara ai să-l vezi pe omul nostru, un tînăr îmbrăcat într-un trening portocaliu cu emblema Universității din Tennessee; te va aÈ™tepta lîngă o camionetă albă È™i îți va spune Jeffrey. Strînge-i mîna ca unui bun prieten È™i urcă-te în maÈ™ină. El te va duce la locul unde È›i-am adăpostit BMW-ul.
― Adică unde? È™opti Mitch.
― Vizavi de căminul din campus.
― AÈ›i verificat dacă am microfoane în ea?
― Cred că da. ÃŽnsă ar fi mai bine să-l întrebi pe omul cu camioneta. Dacă te-au urmărit cînd ai plecat din Memphis, atunci tipii s-ar putea să fi intrat la bănuieli. AÈ™a că ar trebui să mergi la Cookville. La vreo sută de mile de Nashville È™i are un Holiday Inn unde ai să rămîi peste noapte. Pe fratele tău ai să-l vezi mîine dimineață. Să È™tii însă că vom fi È™i noi prin preajmă È™i dacă lucrurile nu vor fi în regulă, te voi vedea luni dimineață din nou.
― Și cînd ne vom plimba iar cu autobuzul?
― MarÈ›i e ziua de naÈ™tere a soÈ›iei tale. Rezervă o masă pentru ora opt la Grisanti, restaurantul ăla italienesc de pe autostradă. La ora nouă fix vei merge la bar È™i vei cumpăra un pachet de È›igări de la automat. ÃŽmpreună cu È›igările vei primi È™i o casetă. Cumpără-È›i un walkman È™i ascultă caseta în maÈ™ină, nu acasă È™i în nici un caz la servici. FoloseÈ™te neapărat căștile. Poate să o asculte È™i soÈ›ia ta. Acolo vei găsi ultima noastră ofertă, precum È™i alte cîteva explicaÈ›ii. Ascultă caseta de cîteva ori, apoi distruge-o.
― E ceva mai complicat de data asta, nu?
― Ai dreptate, dar e absolut necesar să nu ne mai vedem È™i să nu mai vorbim vreo cîteva săptămîni pentru că tipii te urmăresc È™i te ascultă, Mitch. Și sînt foarte buni meseriaÈ™i, nu uita lucrul ăsta.
― Nu uit, n-ai nici o grijă.
― Bun. Acum spune-mi ce număr ai avut în echipa de fotbal a liceului?
― Paisprezece.
― Și la colegiu?
― Tot paisprezece.
― OK. Atunci numărul tău de cod este l-4-l-4. Joi seara sună de la un telefon public la numărul 757-6000. ÃŽÈ›i va răspunde o voce care îți va cere să te identifici prin numărul de cod. După asta, vei auzi vocea mea înregistrată care îți va pune cîteva întrebări.
― Of, Doamne, de ce n-oi putea să fiu È™i eu doar un avocat oarecare?
Autobuzul ajunse lîngă peron și opri.
― Eu merg mai departe, la Atlanta, zise Tarrance. Vreo două săptămîni n-am să te mai văd, dar dacă apare vreo urgență, sună la unul din cele două numere de telefon pe care È›i le-am dat.
Mitch se ridică, apoi își coborî privirea spre agent.
― Trei milioane, Tarrance. Nici un ban mai puÈ›in. Din moment ce voi, băieÈ›i, puteÈ›i să cheltuiÈ›i miliarde ca să luptaÈ›i împotriva crimei organizate, puteÈ›i cu siguranță să găsiÈ›i trei milioane amărîte È™i pentru mine. Și să È™tii, Tarrance, că mai am o variantă: pot să dispar pur È™i simplu într-o noapte. Și dacă am să aleg varianta asta, atunci voi È™i cu cei din Familia Morolto n-aveÈ›i decît să vă bateÈ›i unii cu alÈ›ii pînă cînd o sta Pămîntu'n loc. Pentru că eu am să joc domino undeva în Caraibe.
― Da, Mitch, poÈ›i să joci o partidă, două, dar tipii vor da de tine în mai puÈ›in de o săptămînă. Iar noi nu vom fi acolo ca să te apărăm. Salut, amice.
Mitch sări din autobuz și o luă la fugă spre ieșire.



23

Marți dimineață, la ora opt și jumătate, Nina făcea ordine pe biroul șefului ei și, ca de obicei, constată că îi face plăcere să ducă la bun sfîrșit acest ritual cotidian. Agenda pentru întîlniri era așezată neglijent pe un colț de birou. Nina o răsfoi și nu se putu împiedica să remarce cu voce tare: "Ai o zi foarte grea astăzi, domnule McDeere".
Mitch se uită printr-un dosar, încercînd să nu ia seama la cuvintele secretarei.
― Fiecare zi e la fel de grea.
― La ora zece trebuie să fii în biroul domnului Mahan în legătură cu recursul pentru Delta Shipping.
― Abia aÈ™tept, mormăi Mitch.
― La unsprezece È™i jumătate eÈ™ti aÈ™teptat în biroul domnului Tolar pentru rezilierea contractului Greenbriar È™i secretara lui m-a anunÈ›at că povestea o să dureze cel puÈ›in două ore.
― Două ore? Dar de ce atît de mult?
― Domnule McDeere, eu nu sînt plătită ca să pun astfel de întrebări. Dacă aÈ™ face aÈ™a ceva, aÈ™ fi concediată. Prin urmare, la trei È™i jumătate eÈ™ti aÈ™teptat de Victor Milligan.
― Pentru ce?
― Domnule McDeere, mă văd obligată să repet: nu e treaba mea să pun întrebări. ÃŽn sfîrÈ™it, peste un sfert de oră trebuie să fii la biroul lui Frank Mulholland.
― Știu asta. Nu È™tiu însă cum să ajung acolo.
― Păi, biroul este în Cotton Exchange Building, la vreo È™ase străzi de aici, pe Front Street, la intersecÈ›ia cu Union. Ai trecut de sute de ori pe lîngă clădirea asta.
― Perfect. Altceva?
― Să-È›i aduc ceva de mîncare cînd mă întorc la prînz?
― Nu, mulÈ›umesc, am să-mi cumpăr un sandviÈ™ în oraÈ™.
― Minunat. Ai tot ce-È›i trebuie pentru întîlnirea cu Mulholland?
Drept răspuns, Mitch îi arătă o servietă mare și neagră pe care urma să o ia cu el. Cîteva minute mai tîrziu, tînărul traversă holul, coborî scările și ieși în stradă. Rămase cîteva clipe lîngă un felinar, se răsuci pe călcîie și porni cu pași repezi spre centrul orașului. În mîna dreaptă ducea servieta neagră, iar în mîna stîngă avea servieta din piele de țipar, roșu închis. Ãsta era semnalul.
Cînd ajunse în dreptul unei clădiri zugrăvite în verde și cu ferestrele astupate, Mitch se opri lîngă o gură de incendiu. Așteptă o secundă, apoi traversă Front Street. Încă un semnal.
La etajul al nouălea al lui Cotton Exchange Building, Tamy Greenwood de la Greenwood Services plecă de lîngă fereastră și-și îmbrăcă mantoul. După aceea ieși din încăpere, încuie ușa, apăsă pe butonul de apel al ascensorului și așteptă. Urma să se întîlnească cu un om care ar fi putut foarte ușor să-i aducă moartea.
Odată ajuns în holul clădirii, Mitch se îndreptă spre ascensor. Privi atent în jur, dar nu observă nimic deosebit. Cîțiva oameni de afaceri discutau între ei, o femeie șoptea ceva în receptorul unui telefon public, un paznic se învîrtea pe lîngă intrarea dinspre Union Avenue. Deși Mitch sperase să fie singur în ascensor, se văzu nevoit să accepte alături o prezență străină, un tînăr pus la patru ace care-și făcu apariția în ultima clipă.
Biroul lui Mulholland se afla la etajul al șaptelea. Mitch apăsă pe buton, ignorîndu-l complet pe tînărul în costum negru. Și în timp ce ascensorul urca etaj după etaj, cei doi bărbați urmăreau cu multă conștiinciozitate numerele care se aprindeau și se stingeau rînd pe rînd deasupra ușii. Apoi Mitch se retrase ceva mai în spate și lăsă servieta cea grea pe podeaua cabinei. Ascensorul se opri la etajul al patrulea, pentru a lua încă un pasager: era Tammy, într-o ținută remarcabil de reținută, doar o rochie tricotată, simplă și scurtă, fără urmă de decolteu. Își vopsise părul într-o nuanță stinsă de roșu. Tînărul din ascensor îi aruncă o privire scurtă și apăsă pe butonul care comanda închiderea ușii.
Tammy avea și ea o servietă masivă și neagră, identică cu cea a lui Mitch. Se așeză lîngă el fără să-l privească și lăsă servieta pe podea, alături de cealaltă. Cînd ajunseră la etajul al șaptelea, Mitch luă în grabă servieta ei și ieși din ascensor. La etajul al optulea coborî și tînărul în costum negru, iar la cel de-al nouălea, Tammy ridică servieta plină cu dosare ale firmei Bendini, Lambert & Locke și o duse în propriul birou. După ce încuie cu grijă ușa de la intrare, își scoase mantoul și merse în camera în care se afla copiatorul. Așeză cele șapte dosare groase pe măsuța pliantă de lîngă aparat și-l luă pe cel pe care scria Koker-Hanks pentru East Texas Pipe. Puse conținutul lui în compartimentul de alimentare automată și porni aparatul. O jumătate de oră mai tîrziu, cele șapte dosare erau din nou așezate în servieta cea neagră. La rîndul lor, cele paisprezece noi dosare fură încuiate într-un fișet antiincendiu dintr-o mică debara a cărei ușă fu la rîndul ei încuiată. Tammy așeză servieta lîngă ușă și așteptă.


Frank Mulholland era asociat al unei firme specializate în operațiuni bancare și asigurări. Clientul lui era bătrînul fondator al unui lanț de magazine cu unelte și materiale pentru mici îndeletniciri casnice; afacerea valora vreo optsprezece milioane mai înainte ca fiul bătrînului, ajutat de un consiliu de conducere renegat, să preia controlul, forțîndu-l pe patron să se pensioneze. Bătrînul intentase proces, compania contraatacase și de optsprezece luni încoace toată lumea dădea în judecată pe toată lumea. Acum, că avocații erau cu toții grași și fericiți, venise momentul să se ajungă la o înțelegere. Firma Bendini, Lambert & Locke se ocupa de tot ce însemna taxe în beneficiul fiului și al noului consiliu de conducere, așa că în urmă cu două luni Avery îl aruncase și pe Mitch în groapa cu lei. Planul lor era să-i ofere bătrînului un pachet de acțiuni, titluri de rentă și garanții în valoare de cinci milioane de dolari.
Mulholland nu era însă impresionat de planul lor. Dimpotrivă, le explicase el de nenumărate ori, clientul lui nu era lacom și, în plus, știa că nu va mai obține niciodată controlul asupra companiei. Al propriei lui companii, dacă vă mai amintiți! Dar cinci milioane pur și simplu nu erau de-ajuns. Era clar că orice juriu, cît de cît inteligent i-ar fi dat dreptate bătrînului; și-apoi, orice tîmpit putea să-și dea seama că procesul făcea... să zicem cel puțin douăzeci de milioane!
După o oră de propuneri, oferte și contraoferte, Mitch ridicase valoarea pachetului în cauză la opt milioane, în timp ce avocatul bătrînului anunță că s-ar putea să accepte totuși cincisprezece. În sfîrșit, Mitch își rearanjă, foarte politicos, toate hîrtiile în servietă, iar Mulholland îl conduse, la fel de politicos, pînă la ușă. Conveniră să se revadă peste o săptămînă și se despărțiră ca niște buni prieteni.
Ascensorul se opri la etajul al cincilea și Tammy își făcu apariția în cadrul ușii. Înăuntru nu era decît Mitch, care o întrebă:
― Ceva probleme?
― Nu. Avem cîte două copii de fiecare dosar puse sub cheie.
― Cît timp È›i-a luat toată povestea asta?
― O jumătate de oră.
Cînd se opriră la etajul al patrulea, Tammy ridică servieta cea goală și-l întrebă:
― Mîine la prînz?
― Da, răspunse el.
Ușa ascensorului se deschise și ea dispăru pe culoarul de la etajul al patrulea. Holul de la parter era pustiu și Mitchell McDeere, avocat și consilier juridic, ieși grăbit din clădire, cu cîte o servietă în fiecare mînă, și se întoarse, plin de importanță, la birou.
Sărbătorirea zilei de naștere a lui Abby fu mai degrabă tristă. Așezați la o masă într-un colț mai întunecat al restaurantului Grisanti, Mitch și Abby vorbeau în șoaptă și încercau să-și zîmbească, dar le venea foarte greu. Chiar în clipa aceea, undeva în restaurant, un agent FBI aștepta să se facă ora nouă ca să introducă o casetă în automatul pentru țigări, iar Mitch trebuia să ia caseta aceea fără să fie văzut sau prins de "băieții cei răi", oricine ar fi fost și oricum ar fi arătat ei. Banda cu pricina urma să le spună celor doi McDeere cîți bani aveau să primească în schimbul probelor furnizate și al unei vieți de evadați.
Așteptînd să se facă ora nouă, Abby și Mitch ciuguleau din mîncarea comandată, încercau să-și zîmbească și să stea de vorbă, dar de fapt erau neliniștiți și preocupați să urmărească pe cadranul ceasului trecerea timpului. Fu o cină scurtă; la nouă fără un sfert terminaseră deja de mîncat și Mitch se ridică de la masă, porni spre toaletă, iar cînd ajunse în dreptul holului întunecat, privi foarte atent în jur. Automatul pentru țigări era acolo, în colț, exact în locul în care ar fi trebuit să se afle.
Comandară cafelele, apoi fix la ora nouă, Mitch se întoarse în hol; cu un gest nervos, vîrî șase monede în automat și trase de maneta aflată sub marca Marlboro Lights, în amintirea lui Eddie Lomax. Întinse repede mîna, luă pachetul de țigări și, pipăind puțin în întuneric, găsi și caseta. Era atît de încordat încît tresări cînd auzi sunînd telefonul public de alături. Se întoarse și privi din nou cu atenție în jur. Holul era aproape pustiu; doar la bar doi bărbați urmăreau programul la televizor. Undeva, într-un colț întunecat al încăperii, un rîs de om beat sparse liniștea.
Abby îi urmări fiecare mișcare plnă cînd se așeză din nou în fața ei la masă. Sprîncenele i se ridicară întrebător: "Ei?"
― Gata, o am aici, răspunse Mitch, cu un zîmbet nevinovat pe față. ÃŽn timp ce își bea cafeaua privi din nou cu mare atenÈ›ie în jur, dar se liniÈ™ti: nimeni nu-i urmărea. Mitch îi spuse chelnerului că se grăbesc È™i după cîteva clipe primiră nota de plată.
BMW-ul era, într-adevăr, plin de microfoane. Băieții lui Tarrance îl examinaseră în amănunt în timpul plimbării cu autobuzul cu patru zile în urmă. Un echipament teribil de sofisticat transmitea și înregistra chiar și cea mai slabă răsuflare; nu exista însă nici un dispozitiv de urmărire. Mitch se gîndi că era foarte drăguț din partea lor că se mulțumeau doar să asculte, fără să mai și urmărească deplasările mașinii.
Părăsiră parcarea restaurantului fără să schimbe o vorbă între ei. Abby puse cu mare grijă caseta într-un casetofon portabil, îi dădu căștile lui Mitch, apăsă pe PLAY și urmări foarte atentă reacțiile soțului ei la cele imprimate pe bandă. Mașina se îndrepta spre interstatală.
Era vocea lui Tarrance: "Bună. Mitch. Astăzi este marți, 9 martie, puțin după ora douăzeci și unu. La mulți ani frumoasei tale soții. Mesajul de pe banda asta durează vreo zece minute; ascultă-l o dată sau de două ori cu mare atenție și după aceea distruge caseta. Am avut o întîlnire între patru ochi cu directorul Voyles și l-am informat despre plimbarea noastră care, apropo, mi-a plăcut foarte mult. Directorul este foarte mulțumit de felul cum merg lucrurile, dar e de părere că am vorbit destul. Așa că vrea să batem palma și asta cît mai repede. Mi-a explicat în termeni foarte clari că nu am plătit niciodată trei milioane de dolari și că n-o să începem cu tine. A înjurat cît a putut, dar în cele din urmă mi-a zis că putem plăti un milion, bani gheață, și nimic mai mult. Banii vor fi depuși într-o bancă elvețiană și nimeni, nici măcar Serviciul de Venituri Interne, nu va ști vreodată de existența contului ăsta. Un milion de dolari, neimpozabil. Asta este ultima noastră ofertă și directorul Voyles a zis că poți să te duci dracului dacă o refuzi. Pentru că tot o să aruncăm în aer firma aia, cu sau fără ajutorul tău, Mitch."
Un zîmbet răutăcios răsări pe chipul împricinatului care, altfel, urmărea foarte atent mașinile ce treceau pe lîngă ei. Abby îl privea tăcută, așteptînd mai departe un semn despre mesajul de pe casetă.
Vocea continuă: "Vom avea grijă de voi, Mitch. Veți beneficia de protecția FBI ori de cîte ori veți considera necesar. Dacă vreți, putem să facem și verificări periodice asupra situației voastre. Dacă după cîțiva ani veți intenționa să vă mutați în alt oraș, vă vom ajuta. Veți putea să vă mutați la fiecare cinci ani dacă doriți; noi vă vom face rost de locuință, mașină și locuri de muncă. Slujbe bune în administrație sau chiar într-o întreprindere al cărei patron să lucreze pentru guvern. Doar să spuneți ce vreți, Mitch! Bineînțeles că vă vom asigura identități noi pe care le puteți schimba și în fiecare an dacă în felul ăsta vă veți simți în siguranță. Nu e nici o problemă, ba chiar, dacă aveți o idee mai bună, sîntem gata să vă ascultăm. Sau poate vreți să locuiți în Europa sau în Australia; nu trebuie decît să ne spuneți, pentru că vă vom oferi un tratament special. Știu că sînt promisiuni mari, Mitch, dar sînt adevărate și sîntem gata să punem totul pe hîrtie. Vă dăm un milion, bani gheață, neimpozabili, și vă aranjăm o situație oriunde doriți. În schimb, tu, Mitch, va trebui să ne pui în mînă firma și pe membrii Familiei Morolto. Și cu asta, gata pentru astăzi. O să mai vorbim altă dată. Voyles îmi stă în cîrcă, așa că lucrurile trebuie să meargă repede. Sună-mă la numărul știut joi seara la ora nouă, de la telefonul public de lîngă toaleta din restaurantul Houston's de pe Poplar. Salut, Mitch."
La semnul lui, Abby apăsă pe STOP, apoi derula caseta. Mitch îi dădu căștile și fu rîndul ei să asculte cu toată atenția mesajul înregistrat.


Erau doi îndrăgostiți ce se plimbau mînă-n mînă pe aleile parcului scăldat în lumina rece a lunii. La un moment dat se opriră lîngă un tun de bronz și admirară fluviul care curgea maiestuos spre New Orleans. Era același tun lîngă care, într-o seară biciuită de lapoviță, Eddie Lomax prezentase unul din ultimele lui rapoarte profesionale.
Abby ținea strîns în mînă caseta și privea apele fluviului. Ascultase de două ori înregistrarea, dar nu vrusese să lase caseta în mașină: cine știe cine ar fi putut pune mîna pe ea. După săptămîni de tăcere sau de conversații scurte, furate în afara casei, cei doi tineri își găseau cu greu cuvintele.
― Știi, Abby, zise Mitch într-un tîrziu. ÃŽntotdeauna mi-am dorit să lucrez la poÈ™tă. Am avut È™i un unchi la È›ară care era factor poÈ™tal. Ar fi o muncă foarte potrivită.
Era doar o încercare de a destinde atmosfera, dar rezultatul fu cel sperat. Abby ezită cîteva secunde, apoi izbucni
într-un rîs ușor, care arăta că vorbele lui într-adevăr o amuzaseră.
― Mda, iar eu aÈ™ putea să spăl podele într-un spital pentru veteranii de război.
― Da' de ce să speli podele? Ai putea să faci ceva mult mai folositor È™i mai puÈ›in bătător la ochi. Să schimbi plosca bolnavilor, de exemplu. Și-apoi am locui într-o căsuță albă È™i curată pe Maple Street, în Omaha. Eu am să fiu Harvey, tu ai să fii Thelma È™i vom avea un nume de familie scurt È™i simplu.
― Poe, fu de părere Abby.
― ÃŽhî, sună grozav: Harvey È™i Thelma Poe, familia Poe. Vom avea un cont de un milion de dolari în bancă, dar nu vom putea cheltui nici o centimă din ei, pentru că toÈ›i vecinii de pe Maple Street ar observa, noi am ieÈ™i în evidență È™i ăsta este ultimul lucru pe care să ni-l dorim.
― Eu am să-mi aranjez puÈ›in nasul.
― Bine, dar ai un nas perfect!
― Nasul lui Abby este perfect, cel al Thelmei însă, nu. Și eu zic că trebuie să-l reparăm.
― Mda, s-ar putea să ai dreptate.
Mitch obosise tot încercînd să fie amuzant, așa că tăcu. Abby trecu în fața lui și el îi înconjură umerii cu brațele. Ochii lor urmăreau înaintarea lentă pe apele fluviului a unui șlep însoțit de vreo sută de barje. Luna se ascunse într-un nor și un vînt rece se ridică dinspre apus.
― Crezi că e-adevărat ce spune Tarrance? întrebă Abby.
― Cum adică?
― Păi, să presupunem că tu nu mergi mai departe. Crezi că pînă la urmă tot vor reuÈ™i să penetreze firma?
― Ei bine, mi-e teamă să nu-l cred.
― Atunci, luăm banii È™i-o întindem?
― Pentru mine este mult mai uÈ™or să iau banii È™i s-o întind Abby, pentru că nu las nimic în urma mea. Cu tine însă este altceva. Tu n-o să-i mai vezi niciodată pe ai tăi.
― Unde am putea să plecăm?
― Habar n-am. Tot ce È™tiu este că n-aÈ™ vrea să rămîn în È›ară. Nu poÈ›i avea încredere totală în federali È™i m-aÈ™ simÈ›i mult mai în siguranță undeva, în străinătate. N-am să-i spun însă lui Tarrance chestia asta.
― Și-atunci care-i pasul următor?
― Păi, cădem la învoială È™i după aia strîngem repede suficiente informaÈ›ii ca să scufundăm corabia. N-am nici cea mai vagă idee despre ceea ce vor, dar am să le aduc ce-mi cer. Cînd Tarrance va avea material suficient, ne luăm banii, ne aranjăm feÈ›ele È™i dispărem.
― Cîți bani o să avem?
― Peste un milion. Nu-È›i face griji, suma este încă negociabilă.
― Și atunci, cam cît crezi că vom obÈ›ine?
― Două milioane bani gheață, neimpozabili, nici un cent mai puÈ›in.
― Oare ei vor fi de acord cu suma asta?
― Da, dar nu asta e întrebarea. ÃŽntrebarea e dacă ar fi bine să luăm banii È™i s-o È™tergem?
Lui Abby i se făcuse frig și Mitch îi înfășură umerii în propriul lui palton, ținînd-o strîns în brațe.
― Nenorocită afacere, Mitch. Da' cel puÈ›in vom fi împreună.
― Mă cheamă Harvey, nu Mitch.
― Ce crezi, Harvey, oare vom fi în siguranță?
― E clar că aici nu sîntem în siguranță.
― Nu-mi place locul ăsta. Mă simt singură È™i mi-e teamă.
― Știi ceva? m-am plictisit să fiu avocat.
― Atunci, hai să luăm banii È™i să o È™tergem.
― S-a făcut, Thelma.
Abby îi dădu caseta. Mitch o privi cîteva clipe, apoi o aruncă departe, în direcția fluviului. Þinîndu-se de mînă, străbătură cu pași repezi parcul și se îndreptară spre locul unde își lăsaseră mașina, pe Front Street.



24

Pentru a doua oară în cariera lui, Mitch primise permisiunea să pătrundă în aristocratica sufragerie de la etajul al cincilea. Avery își motivase invitația prin faptul că asociații fuseseră absolut impresionați de cele șaptezeci și una de ore facturate în medie pe săptămînă, în luna februarie; de aceea doriseră să-i ofere lui Mitch un prînz-recompensă. O asemenea invitație nu putea fi refuzată, oricît de încărcat i-ar fi fost programul din ziua respectivă. Nici unul dintre angajații obișnuiți ai firmei nu spusese vreodată "nu" unei invitații pentru sufrageria de la etajul al cincilea și fiecare primea două astfel de invitații pe an.
Mitch avusese la dispoziție două zile ca să se pregătească. Prima lui pornire fusese să refuze și prin minte îi trecuse vreo duzină de scuze amărîte. A lua prînzul și a sta de vorbă cu niște criminali, oricît de bogați și de rasați ar fi fost ei, îl atrăgea mult mai puțin decît un castron de supă împărțit cu un vagabond într-o stație de autobuz. Pe de altă parte însă, un refuz ar fi însemnat o gravă încălcare a tradiției. Or, în situația actuală, mișcările lui erau și așa suficient de suspecte.
Prin urmare, se așeză cu spatele la fereastră și se forță să zîmbească și să stea de vorbă cu Avery, Royce McKnight și, bineînțeles, cu Oliver Lambert. De două zile știa că avea să stea la masă cu cei trei. Știa că îl vor urmări îndeaproape, încercînd să detecteze și cea mai slabă lipsă de entuziasm sau urmă de cinism sau de disperare din partea lui. Știa că cei trei se vor agăța de fiecare cuvînt pe care-l va rosti, știa că vor revărsa pe umerii lui fragili un val impresionant de laude și de promisiuni.
Oliver Lambert nu fusese niciodată mai fermecător.
― Șaptezeci È™i una de ore pe săptămînă facturate de un membru obiÈ™nuit al firmei în luna februarie reprezentau un record în istoria firmei, zise el în timp ce Roosevelt servea primul fel. ToÈ›i asociaÈ›ii erau uluiÈ›i È™i încîntaÈ›i în acelaÈ™i timp, explică el cu voce blîndă, privind în jur.
Mitch schiță un zîmbet chinuit și se aplecă deasupra farfuriei. Ceilalți asociați, uluiți sau indiferenți, discutau între ei sau se concentrau asupra mîncării. Mitch numără optsprezece asociați activi și șapte pensionari; aceștia din urmă erau îmbrăcați în pulovere și aveau o privire relaxată.
― Ai o putere de muncă remarcabilă, Mitch, zise Royce McKnight cu gura plină.
Tînărul dădu aprobator din cap: "Da, da, și mă antrenez tot timpul", își zise în sinea lui. Încerca din toate puterile să nu se gîndească la Joe Hodge și la Marty Kozinski și la ceilalți trei avocați imortalizați pe peretele bibliotecii. Îi era însă imposibil să nu se gîndească la fata de pe plajă și se întreba dacă nu cumva erau toți la curent cu întîmplarea. Oare văzuseră cu toții fotografiile? Și le trecuseră unii altora în timpul vreunui prînz între asociați, fără nici un fel de invitat? De Vasher îi promisese să nu le arate nimănui, dar ce-nseamnă promisiunea unui bandit? Firește că le văzuseră. Doar Voyles îi spusese că toți asociații și chiar și unii dintre membrii obișnuiți ai firmei făceau parte din conspirație.
Pentru cineva căruia nu-i era foame, se descurcă onorabil cu înfocarea. Reuși chiar să mănînce încă o chiflă cu unt, doar așa, ca să pară cît mai normal.
― Prin urmare, tu È™i cu Abby plecaÈ›i săptămînă viitoare în Cayman? întrebă retoric Oliver Lambert.
― ÃŽntr-adevăr. Ea intră în vacanÈ›a de primăvară È™i am închiriat unul din apartamente încă de acum două luni. Abia aÈ™teptăm să plecăm.
― Da' e o perioadă groaznică pentru concediu, zise Avery dezgustat. Sîntem deja cu o lună în urmă față de program.
― ÃŽntotdeauna sîntem cu o lună în urmă față de program, Avery. Ce mai înseamnă o săptămînă în plus? Bănuiesc că vrei să-mi iau È™i dosarele cu mine.
― N-ar fi rău. Eu mi le iau întotdeauna cu mine.
― Să nu faci asta, Mitch, protestă în glumă Oliver Lambert. Tu È™i Abby meritaÈ›i să aveÈ›i o săptămînă doar pentru voi, iar pe noi ai să ne găseÈ™ti tot aici cînd ai să te întorci.
― Ai să vezi că insulele or să-È›i placă foarte mult, interveni Royce McKnight, ca È™i cînd Mitch n-ar mai fi fost acolo niciodată, povestea de pe plajă nu s-ar fi întîmplat È™i nici unul dintre ei n-ar fi È™tiut nimic despre blestematele acelea de fotografii.
― Cînd plecaÈ›i? întrebă Lambert.
― Duminică dimineață, cît mai devreme.
― Vă duce avionul nostru?
― Nu, mergem cu compania Delta.
Lambert și McKnight schimbară priviri scurte pe care Mitch n-ar fi trebuit să le observe. De fapt și alții din încăpere îi aruncaseră priviri rapide și pline de curiozitate pe care Mitch le observase încă de cînd pășise în sufragerie. Era clar că fusese adus acolo ca să fie văzut.
― Faci înot subacvatic? întrebă Lambert, care încă se mai gîndea la alegerea făcută de Mitch în privinÈ›a avionului.
― Nu, dar vrem să învățăm.
― A, dacă-i aÈ™a, să È™tii că e un tip la Rum Point, Adrian Bench care are un centru sportiv nemaipomenit într-o săptămînă îți dă È™i certificat .E-adevărat că e o săptămînă plină, dar merită.
"Cu alte cuvinte, nu te apropia de Abanks", își zise Mitch.
― Cum îi zice centrului ăstuia? întrebă el.
― Rum Point Divers È™i este un loc grozav.
Mitch se încruntă semnificativ, ca și cînd și-ar fi notat în minte acest fapt atît de util. Deodată, Oliver Lambert se întrista:
― Să fii prudent, Mitch. Mi-am amintit de Marty È™i Joe.
Avery și McKnight își plecară ochii în farfurii pentru o secundă de reculegere în amintirea celor doi tineri morți. Mitch înghiți cu greutate și mai că i-ar fi zîmbit batjocoritor lui Lambert. Reuși însă să-și păstreze calmul și să arate la fel de trist ca toți ceilalți. Marty și Joe, și tinerele lor văduve, și copiii lor orfani. Marty și Joe, doi avocați tineri și bogați, uciși de profesioniști și eliminați înainte de a putea vorbi. Marty și Joe, doi rechini de viitor devorați de cei asemenea lor. Voyles îl avertizase pe Mitch să se gîndească la Marty și la Joe ori de cîte ori îl vede pe Oliver Lambert. Iar acum se așteptau ca, pentru un amărît de milion de dolari, el, Mitch, să facă, și încă fără să fie prins, ceea ce Marty și Joe nu apucaseră să ducă la bun sfîrșit. Hm, te pomenești că anul viitor pe vremea asta, un nou angajat va sta aici, chiar pe locul lui, și-i va asculta pe asociații plini de tristețe povestind despre tînărul Mitch McDeere, și despre remarcabila lui putere de muncă, și despre ce avocat nemaipomenit ar fi ajuns dacă nu ar fi avut accidentul acela. Oare pe cîți aveau de gînd să-i mai omoare? Ei bine, pentru toate astea, voia două milioane, plus încă alte două-trei lucruri.
După o oră de mîncare bună și de conversație plină de miez, prînzul ajunse la sfîrșit, asociații mai schimbară cîteva vorbe cu Mitch, apoi părăsiră încăperea. Ziseseră că sînt foarte mîndri de el, că el era pe cale să devină cea mai strălucitoare stea a firmei Bendini, Lambert & Locke. Mitch zîmbise și le mulțumise pentru cuvintele frumoase.


Cam pe cînd Roosevelt le servea celor din sufrageria de la etajul al cincilea plăcinta cu banane și cafeaua, Tammy Greenwood Hemphill de la Greenwood Services își parcă broscuța îngrozitor de murdară chiar în spatele Peugeot-ului strălucitor din parcarea de la Școala Episcopală "St. Andrew". Lăsă motorul să meargă, coborî din mașină, descuie portbagajul Peugeot-ului și luă din el o servietă neagră. Închise la loc portbagajul, se urcă în broscuță și demară în trombă.
Abby stătea la fereastra cancelariei bîndu-și cafeaua și privind cu atenție parcarea de dincolo de terenul de sport.
Zîmbi și-și verifică ceasul: douăsprezece și jumătate, exact așa cum plănuiseră.
Tammy reuși să se strecoare prin traficul aglomerat, de amiază, înspre centrul orașului. Conducerea mașinii devenea obositoare în condițiile în care trebuia să fie atentă și la oglinda retrovizoare. Ca de obicei, nu observă nimic suspect și tot ca de obicei, parcă pe locul care îi era rezervat, peste drum de Cotton Exchange Building.
De data asta, încărcătura cuprindea nouă dosare pe care Tammy le așeză frumos pe măsuța pliantă de lîngă copiator. Dosarele Sigalas Partners, Lettie Plunk Trust, Handy Man Hardware, plus încă altele două legate cu o bandă de cauciuc și purtînd eticheta DOSARELE LUI AVERY. Tammy trase cîte două copii după fiecare pagină, reasamblă piesele și notă într-un registru data, ora și titlul fiecărui dosar în parte. Aveau acum treizeci și nouă de dosare, iar Mitch zisese că în final vor fi vreo patruzeci. În sfîrșit, ascunse cîte o copie în fișetul încuiat din debara și puse originalele și celelalte copii înapoi în servieta cea neagră.
Cu o săptămînă în urmă, conform instrucțiunilor lui Mitch, Tammy închiriase pe numele ei un spațiu de depozitare de doisprezece pe doisprezece, la Summer Avenue Mini Storage, la vreo paisprezece mile distanță de centrul orașului. O jumătate de oră după ce părăsise parcarea de la Cotton Exchange Building, Tammy ajunse în locul cu pricina și descuie ușa de la numărul 38C. Aranja celelalte nouă copii într-o cutie de carton pe care scrise data și pe care o așeză pe podea, alături de alte trei cutii identice.
În cele din urmă, la ora trei fix a după-amiezii, își readuse mașina în spatele Peugeot-ului căruia îi deschise portbagajul pentru a pune servieta exact în locul de unde o luase la prînz.
Cîteva secunde mai tîrziu, Mitch ieși din Bendini Building, respiră adînc, își întinse brațele și-și plimbă privirea peste Front Street. Ce frumoasă zi de primăvară! Apoi observă la etajul al nouălea al clădirii aflate la trei cvartale mai
spre nord că cineva trăsese storurile, acoperind complet fereastra. Bun, ăsta era semnalul că totul e-n regulă. Zîmbi și se întoarse în birou.


În noaptea aceea, la ora trei, Mitch se dădu jos din pat și se îmbrăcă fără să facă cel mai mic zgomot; își puse o pereche de blue-jeans vechi și uzați, o bluză de flanelă de pe vremea studenției, niște ciorapi impermeabili și o pereche de cizme de cauciuc, încercînd să semene cît mai tare a șofer de camion. O sărută pe Abby, care de altfel nici nu dormea, și plecă. Cartierul era pustiu la ora aceea; la fel fu tot drumul pînă la intersecția cu interstatala. Era clar că nu-l urmărea nimeni la o oră atît de imposibilă.
După ce străbătu vreo douăzeci și cinci de mile înspre Senatobia, Mississippi, Mitch opri mașina în parcarea unui service non-stop pentru camioane răsărit din întunericul nopții și așteptă, urmărind forfoteala unei duzini de camioane în jurul pompelor de alimentare cu carburant.
Deodată, de după colț, se ivi un negru a cărui față era oarecum ascunsă de o șapcă purtînd însemnele echipei de fotbal Falcons. Mitch recunoscu în el agentul din autogara de la Kronxville, așa că opri motorul și coborî din mașină.
― McDeere? îl întrebă agentul.
― Evident, cine altul? Unde-i Tarrance?
― ÃŽnăuntru, într-un separeu lîngă fereastră.
Mitch deschise portiera mașinii și puse cheile în palma agentului FBI.
― Unde mi-o duceÈ›i?
― Ceva mai departe pe È™osea. Din oraÈ™ È™i pînă aici n-ai avut nici o coadă, aÈ™a că stai liniÈ™tit. De altfel, È™tii că vom avea grijă de maÈ™ină.
Cu aceste cuvinte, agentul se urcă în BMW, se strecură printre două pompe pentru motorină diesel și se îndreptă spre autostradă. La ora trei patruzeci și cinci, Mitch intră în barul service-ului.
Încăperea era înțesată de camionagii solizi, de vîrstă mijlocie, care beau cafea, mîncau plăcinte cumpărate pe drum, își curățau dinții cu scobitori colorate de plastic și vorbeau cu voce tare despre pescuit și politică. Mulți dintre ei aveau accentul fonfăit al celor din Nord. La toate astea se adăuga urletul neîntrerupt al tonomatului.
Avocatul înainta greoi spre capătul încăperii, pînă cînd observă într-un colț întunecat o figură familiară ascunsă de o pereche de ochelari de soare și de o șapcă de baseball. Sub cozoroc răsări un zîmbet; Tarrance ținea în mînă o listă de bucate, dar ochii lui urmăreau cu atenție intrarea în bar.
― Bună, prietene, îl întîmpină Tarrance. Cum te simÈ›i ca È™ofer de camion?
― Minunat, deÈ™i prefer autobuzul.
― Ei, atunci data viitoare vom încerca un tren sau poate altceva, ca să nu ne plictisim. Laney È›i-a luat maÈ™ina?
― Laney?
― Tipul ăla negru. E tot de-al nostru.
― A! Nu ne-a făcut nimeni cunoÈ™tință, aÈ™a că numele lui... Da, da, mi-a luat maÈ™ina. Ai putea totuÈ™i să-mi spui È™i unde o duce?
― Mai încolo, pe autostradă. Se va întoarce cam într-o oră. Vom face tot posibilul să pleci pe la ora cinci, în aÈ™a fel încît să fii la birou la È™ase. Ne-ar părea tare rău să-È›i stricăm programul de astăzi.
― Ha, programul meu... oricum l-a luat dracu'.
O chelneriță șchioapă, pe nume Dot, le întrerupse conversația întrebîndu-i ce doresc.
― Doar cafea, mulÈ›umesc.
În aceeași clipă, un val proaspăt de șoferi năvăli înăuntru și zgomotul invaziei reuși să acopere pînă și tonomatul.
― Ei, È™i ce mai fac băieÈ›ii de la birou? întrebă Tarrance, plin de veselie.
― Totul e-n ordine. Aparatele marchează tot timpul È™i averile lor cresc conform aÈ™teptărilor. MulÈ›umesc de întrebare.
― N-ai pentru ce.
― Ce mai face bunul meu prieten Voyles? întrebă Mitch la rîndul lui.
― Păi, ce să facă? E cam neliniÈ™tit. M-a sunat de două ori numai astăzi ca să-mi repete pentru a "n"-a oară că vrea un răspuns din partea ta. Zicea că ai avut tot timpul să te hotărăști. I-am spus să se liniÈ™tească È™i i-am povestit despre rendez-vous-ul din noaptea asta. A fost încîntat de afacere È™i mi-a zis să-i dau telefon peste patru ore.
― ÃŽn cazul ăsta, Tarrance, poÈ›i să spui că un milion nu este de-ajuns. Vouă, băieÈ›i, vă place să vă bateÈ›i cu pumnul în piept despre miliardele cheltuite ca să combateÈ›i crima organizată, aÈ™a că eu vin È™i spun: AruncaÈ›i-mi È™i mie o bucățică. Ce-nseamnă două milioane bani gheață pentru guvernul federal?
― A, acum s-au făcut două milioane?
― La dracu', sigur că s-au făcut două milioane È™i nici un ban mai puÈ›in. Vreau un milion acum È™i un milion mai tîrziu. ÃŽn momentul de față sînt pe cale să-mi copiez toate dosarele È™i ar trebui să termin în cîteva zile. Cred că sînt toate perfect legale si pentru povestea asta, pot să fiu radiat definitiv din barou. In consecință, vreau primul milion în clipa în care vă voi înmîna documentele. Am putea să le spunem "bani pentru bună credință".
― Cum vrei să fie făcută plata?
― Vreau să depuneÈ›i banii într-o bancă din Ziirich, dar vom discuta amănuntele mai tîrziu.
Dot trînti pe masă două farfurioare și două cești desperecheate și începu să toarne cafeaua de la o înălțime apreciabilă, împroșcînd totul în jur cu stropi maronii.
― Dacă vi le mai umpleÈ›i, să È™tiÈ›i că-i gratis, mormăi ea È™i se îndepărtă.
― Bun, È™i al doilea milion? întrebă Tarrance, ignorînd cafeaua.
― Vreau o jumătate în clipa în care tu È™i Voyles consideraÈ›i că v-am dat suficient material ca să obÈ›ineÈ›i inculpările. Cealaltă jumătate rămîne să o primesc după ce voi depune ultima oară în instanță. Și È›in să-È›i spun, Tarrance, că e un tîrg incredibil de corect.
― Ai dreptate. Batem palma.
Mitch răsuflă adînc și se simți sleit. Gata, făcuse tîrgul. Contractul. Înțelegerea, în sfîrșit, ceva ce nu va fi niciodată pus pe hîrtie, dar care, cu toate astea, avea la fel de multă greutate. Bău din cafea, dar fără să-i simtă gustul. Se înțele-seseră în privința banilor, deci urma să fie pe o listă de plată. Era momentul să insiste.
― Mai e ceva, Tarrance.
― Zău?
― E un lucru pe care îl puteÈ›i face foarte uÈ™or È™i nici nu vă costă nimic, OK? zise Mitch, apropiindu-se È™i mai mult de urechea lui Tarrance.
― Te-ascult.
― Uite despre ce este vorba: Fratele meu, Ray, este închis la Brushy Mountain È™i mai are È™apte ani pînă la eliberarea pe cuvînt. Vreau să-l scoateÈ›i de acolo.
― Asta-i bună, Mitch! Om putea noi să facem o sumedenie de lucruri, da' să eliberăm pe cuvînt deÈ›inuÈ›i din închisorile statale, asta e ceva ce ne depășeÈ™te. Din închisorile federale, mai treacă meargă, da' în nici un caz din cele statale, în nici un caz.
― Ascultă-mă, Tarrance, È™i cască bine urechile la ceea ce-È›i spun. Dacă plec la drum cu Mafia pe urmele mele, fratele meu merge cu mine. Și È™tiu că dacă directorul Voyles vrea, îl poate scoate pe Ray din închisoare. Știu foarte bine lucrul ăsta. Prin urmare, băieÈ›i, vouă nu vă rămîne decît să puneÈ›i la cale planul de bătaie.
― Bine, da' nu-nÈ›elegi că nu avem autoritatea să intervenim în cazul deÈ›inuÈ›ilor statali?
Mitch zîmbi și-și reluă ceașca de cafea.
― James Earl Ray a reuÈ™it să evadeze de la Brushy Mountain fără să mai fie ajutat de cineva din afară.
― Asta-i bună! Doar nu vrei să atacăm închisoarea în chip de comando ca să-l salvăm pe fratele tău!
― Tarrance, nu face pe prostul cu mine! Ce È›i-am spus nu este negociabil.
― Bine, bine. Să văd ce pot face. Mai ai È™i alte surprize de-astea?
― Nu, doar cîteva întrebări despre unde o să mergem È™i ce-o să se întîmple cu noi. Unde o să ne ascundem la început? Unde o să ne ascundem în timpul proceselor? Unde o să locuim după aceea? Vezi? Doar cîteva întrebări despre nimicuri din astea.
― Vom discuta despre toate lucrurile astea mai tîrziu.
― Acum spune-mi ce v-au povestit Hodge È™i Kozinski?
― Nu îndeajuns. Avem un registru destul de gros în care am notat tot ce È™tim despre Familia Morolto È™i despre firmă: organizare, persoane-cheie, activități ilegale È™i aÈ™a mai departe. Va trebui să citeÈ™ti tot materialul înainte de a începe să lucrăm efectiv.
― Adică după ce voi fi primit primul milion.
― Evident. Și noi cînd putem să-È›i vedem dosarele?
― Peste vreo săptămînă. Am reuÈ™it să copiez È™i patru dosare care aparÈ›in altcuiva È™i s-ar putea să mai pun mîna È™i pe altele.
― Cine face copiile?
― Asta nu te priveÈ™te.
Tarrance se gîndi o clipă, apoi se hotărî să nu insiste.
― Cîte dosare vei avea în final?
― Patruzeci-cincizeci. La unele din ele am lucrat timp de opt luni, la altele doar o săptămînă, dar după părerea mea sînt toate legale.
― Pe cîți dintre clienÈ›ii ăștia i-ai cunoscut personal?
― Pe doi sau trei.
― Atunci nu fi atît de sigur că sînt toÈ›i în perfectă legalitate. Hodge ne-a povestit despre niÈ™te dosare false sau "dosare pentru asudat", cum le spun asociaÈ›ii, care există de vreo cîțiva ani È™i pe care își macină timpul È™i avîntul fiecare nou angajat. Sînt dosare grele, care cer sute de ore de muncă È™i care îi fac pe boboci să se simtă adevăraÈ›i avocaÈ›i.
― "Dosare pentru asudat"?
― AÈ™a zicea Hodge. E un joc simplu, Mitch. Te momesc cu bani, apoi te sufocă cu lucrări aparent legale È™i care probabil chiar sînt legale în cea mai mare parte, pentru ca după cîțiva ani să te trezeÈ™ti prins în conspiraÈ›ie fără nici o posibilitate de ieÈ™ire. Și cu tine e la fel, Mitch. Ai început să lucrezi acum opt luni, în iulie, È™i mai mult ca sigur că pînă acum ai pus mîna È™i pe unele din dosarele murdare. BineînÈ›eles că n-ai È™tiut È™i nici n-aveai de ce să bănuieÈ™ti aÈ™a ceva, dar ai fost păcălit.
― Două milioane, Tarrance. Două milioane È™i fratele meu.
Tarrance sorbi din cafeaua călduță și, cînd Dot își făcu din nou apariția, comandă niște plăcintă cu cocos. După ce își verifică ceasul, privi cu atenție șoferii care umpluseră încăperea: toți fumau, beau cafea și pălăvrăgeau.
― AÈ™adar, ce să-i spun domnului Voyles?
― Spune-i că nu facem afacerea dacă nu-l scoate pe Ray din închisoare. Nici un fel de afacere, ai înÈ›eles, Tarrance?
― Ei bine, vom găsi noi o soluÈ›ie.
― Sînt convins că o veÈ›i găsi.
― Cînd plecaÈ›i în Caymane?
― Duminică dimineață. De ce mă-ntrebi?
― Din curiozitate.
― Ei, dacă tot veni vorba, È™i eu sînt curios să È™tiu cîte grupuri diferite mă vor urmări acolo. Cer prea mult? Sînt sigur că vom avea o întreagă armată pe urmele noastre È™i, sincer vorbind, sperasem să avem È™i noi parte de puÈ›ină intimitate.
― VeÈ›i locui într-unui din apartamentele firmei?
― FireÈ™te.
― Atunci, uită de intimitate, pentru că probabil în apartamentul ăla sînt mai multe microfoane decît într-un studio de înregistrări. Și s-ar putea să fie chiar È™i ceva camere de luat vederi.
― M-ai liniÈ™tit. Avem de gînd să stăm vreo două nopÈ›i la Abanks Dive Lodge, aÈ™a că, dacă vi se întîmplă să fiÈ›i prin apropiere, vă aÈ™tept să bem ceva împreună.
― Știi că ai haz? Dacă vom fi pe-acolo, vom fi cu un scop anume, È™i tu È™tii asta.
Tarrance își termină bucata de plăcintă din trei înghițituri, lăsă pe masă doi dolari, apoi cei doi bărbați porniră împreună spre parcarea ascunsă în întuneric. Asfaltul murdar trepida sub camioanele grele, aerul vibra din cauza motoarelor diesel.
― Peste cîteva ore am să stau de vorbă cu Voyles, zise Tarrance. N-ai vrea ca tu È™i soÈ›ia ta să faceÈ›i o plimbare cu maÈ™ina mîine după-amiază? Tot e sîmbătă.
― Undeva anume?
― Da. La treizeci de mile-Est de aici este un oraÈ™ căruia îi spune Holly Springs. E plin de case vechi È™i de istorie confederată. Femeile adoră să se plimbe È™i să privească vilele alea vechi. Dacă ajungeÈ›i acolo pe la patru, o să vă găsim noi. Prietenul nostru Laney o să conducă un Chevy Blazer roÈ™u aprins, cu număr de Tennessee. LuaÈ›i-vă după el È™i o să găsim noi un loc unde să stăm de vorbă.
― Crezi că vom fi în siguranță?
― Ai încredere în noi. Dacă ni se pare ceva suspect, anulăm totul. PlimbaÈ›i-vă vreo oră prin oraÈ™ È™i dacă-n timpul ăsta nu-l zăriÈ›i pe Laney, luaÈ›i cîte un sandviÈ™ È™i plecaÈ›i acasă. Nu riscăm nimic.
― MulÈ›umesc. SînteÈ›i niÈ™te tipi grozavi.
BMW-ul apăru de după un colț și se opri lîngă ei.
― Totul e curat, n-am dat de nimeni, zise Laney, coborînd din maÈ™ină.
― Bun, spuse Tarrance. Ne vedem mîine. Drum bun.
― Ne e negociabil, Tarrance, repetă Mitch, strîngînd mîna sergentului.
― PoÈ›i să-mi spui Wayne. Ne vedem mîine.



25

Cînd Mitch și Abby McDeere, uzi leoarcă și obosiți, ajunseră în sfîrșit în apartamentul luxos aparținînd firmei Bendini, Lambert & Locke, plaja Seven Mile era pustie, căci tunetele asurzitoare și ploaia torențială reușiseră să alunge turiștii. De data asta primise apartamentul B, după ce, în timpul primei lui vizite în insule, locuise în apartamentul A. În realitate, cele două apartamente păreau să fie identice, cu excepția tapetului și a mobilelor. Ușa de la intrare se descuie fără probleme și cei doi tineri pătrunseră în vestibul chiar în clipa în care ploaia se porni cu și mai multă înverșunare.
Își duseseră bagajele în dormitorul de la etaj, al cărui balcon privea plaja udă și pustie. Supraveghindu-și cu mare grijă cuvintele, Abby și Mitch inspectară fiecare încăpere a noului lor domeniu de vacanță. Constatară că frigiderul era gol, dar că în schimb barul era foarte bine aprovizionat, drept pentru care Mitch prepară două pahare cu rom și Coca-Cola, în cinstea insulelor, evident. Ieșiră apoi în balconul biciuit de ploaie, de unde priviră oceanul ce-și revărsa furios spuma albă pe plaja părăsită de turiști. Barul Rumheads, abia vizibil din cauza ploii, era și el aproape pustiu: doar doi localnici beau bere și priveau marea.
― Uite, acolo este Rumheads, zise Mitch, întinzînd mîna în care È›inea paharul.
― Rumheads? Ce-i asta?
― Rumheads, doar È›i-am povestit despre cîrciuma asta unde turiÈ™tii vin să bea ceva, iar localnicii, să joace domino.
― Aha, da, zise Abby, cîtuÈ™i de puÈ›in impresionată. Apoi căscă si se aÈ™eză mai comod pe scaunul de plastic, închizînd ochii.
― Ei, asta-i bună, Abby! E prima noastră călătorie în străinătate care mai e È™i adevărata noastră călătorie de nuntă, iar tu te găseÈ™ti să adormi la zece minute după ce ajungem aici.
― Dar sînt atît de obosită, Mitch! Toată noaptea am făcut bagajele, da' tu n-ai cum să È™tii, pentru că dormeai.
― Păi ai luat opt valize, È™ase pentru tine È™i două pentru mine. Cred că ai împachetat toate hainele pe care le avem, aÈ™a că nu-i de mirare că n-ai dormit toată noaptea.
― Da, pentru că nu vreau să fiu pusă în situaÈ›ia de a nu avea cu ce să mă îmbrac.
― Să nu ai cu ce să te îmbraci? Da' cîte costume de baie È›i-ai luat: zece, douăsprezece?
― Șase.
― Grozav! Deci unu pe zi; păi, atunci de ce nu-È›i pui unul din ele chiar acum?
― Ce să fac?
― M-ai auzit, doar; uite, pune-È›i-l pe ăla albastru făcut numai din sfericele, care cîntăreÈ™te o juma' de gram, costă È™aizeci de dolari È™i-È›i lasă tot fundul afară cînd mergi. Hai, că vreau să-l văd.
― Bine, da' plouă . M-ai adus aici în anotimpul musonului. Ia uite ce nori negri È™i urîți; cred că pînă la urmă nici nu voi avea nevoie de costum de baie săptămîna asta.
Mitch zîmbi și începu să-i maseze picioarele.
― Ba mie-mi place ploaia. Și, de fapt, sper să plouă toată săptămîna. Asta o să ne È›ină în casă, ba chiar în pat È™i o să bem rom È™i o să încercăm să ne tachinăm unul pe altul.
― Vai, Mitch, da' eÈ™ti de-a dreptul È™ocant! Cum, chiar vrei să facem dragoste? Adu-È›i aminte că am făcut deja o dată luna asta!
― Ba de două ori.
― Eu credeam că vii aici ca să înoÈ›i È™i să mergi la pescuit.
― Nu; cred că pe-acolo, pe undeva, e un rechin care mă pîndeÈ™te.
Vîntul se întețise și acum balconul era plin de apă.
― Ce-ar fi să ne scoatem hainele astea de pe noi?


După o oră, furtuna începu să se îndepărteze. Ploaia slăbi din intensitate, apoi se transformă într-o burniță ușoară și în cele din urmă se opri. Cerul se lumină încet, pe măsură ce norii părăseau micuța insulă, îndreptîndu-se spre nord-est, spre Cuba. Cu puțin timp înainte de dispariția obișnuită dincolo de orizont, soarele își arătă fața o clipă pentru un bis spectaculos. Suficient însă ca să golească de turiști toate cabanele de pe plajă, apartamentele din oraș și camerele de hotel și să umple plajele. Barul Rumheads deveni deodată neîncăpător: aruncători la țintă, jucători de domino, localnici însetați reveniseră în trombă, hotărîți să recupereze timpul pierdut. Alături, la cîrciuma Palms, orchestra își reluă repertoriul reggae.
Mitch și Abby se plimbau fără țintă pe malul apei, departe însă de locurile legate de amintirea fetei. Totuși, din cînd în cînd, Mitch se gîndea și la ea și la fotografii. Ajunsese la concluzia că tipa era o profesionistă și că De Vasher o plătise ca să-l seducă pe tînărul avocat al firmei în fața unor camere ascunse de luat vederi. Prin urmare, nu se mai aștepta să o întîlnească de data asta.
Ca într-un scenariu bine pus la punct, în aceeași clipă, muzica încetă, cei care se plimbau pe malul apei se opriră brusc, zgomotul de la Rumheads se domoli și toate privirile se întoarseră spre soare ca să surprindă îmbrățișarea lui cu marea. Nori cenușii și albi, rămășițe ale furtunii, începură să îmbrace orizontul, mai întîi în tonuri palide, apoi în nuanțe strălucitoare de portocaliu, de galben și de roșu. Timp de cîteva clipe, cerul devenise o pînză pe care soarele arunca, în tușe îndrăznețe , minune de culori. Deodată, globul de un portocaliu arzător atinse apa și după cîteva secunde dispăru
în neant. Norii își schimbară culoarea în negru și se împrăștiară. Fusese un apus de soare în Caymane.


O Abby speriată și prudentă manevra încet jeep-ul închiriat prin traficul matinal din cartierul comercial al orașului, în fond, nu mai condusese niciodată mașina pe partea stîngă a drumului, doar era de fel din Kentucky. Alături de ea, Mitch îi spunea pe unde să meargă, urmărind în același timp oglinda retrovizoare. În ciuda orei matinale, străzile înguste și trotuarele erau deja înțesate de turiști în căutare de porțelanuri, cristaluri, parfumuri, camere de luat vederi, aparate de fotografiat și bijuterii, toate duty-free.
Mitch făcu semn spre o străduță laterală aproape invizibilă și jeep-ul țîșni printre două grupuri de turiști în direcția indicată.
― Ne întîlnim tot aici la ora cinci, zise Mitch È™i o sărută pe obraz.
― Fii atent, îi recomandă ea. Eu am să merg la bancă È™i pe urmă am să stau pe plajă în dreptul apartamentului nostru.
Mitch coborî din mașină și dispăru pe aleea dintre două prăvălioare. Dintr-un magazin de tricouri își cumpără o cămașă înflorată, în nuanțe stridente de galben și verde, și o panama. Două minute mai tîrziu ieși în stradă și se aruncă în primul taxi întîlnit.
― La aeroport! Repede È™i fii atent în spate, s-ar putea să ne urmărească cineva.
Șoferul nu-i răspunse și, după un drum de zece minute, opri mașina în dreptul intrării aeroportului.
― Ne-a urmărit cineva? întrebă Mitch în timp ce scotea banii din buzunar.
― Nu, mon. Face patru dolari È™i zece cenÈ›i.
Mitch îi dădu o hîrtie de cinci dolari și intră cu pași repezi în aeroport. Cursa Cayman Airways pentru Cayman Brac pleca la ora nouă. Tînărul intră într-un magazin de cadouri de unde cumpără o ceașcă de cafea și supraveghe atent pe cei aflați în hol. Nu observă nimic suspect. E adevărat că nu știa cum arată cei care-l urmăreau, dar nu văzu pe nimeni care să bîntuie de colo-colo, în căutare de pasageri rătăciți. Dar poate că urmăreau jeep-ul sau poate că pieptănau cartierul comercial, căutîndu-l pe el. Poate.
În noaptea în care sosiseră, de la un telefon public, Abby rezervase pentru el un loc în avionul de zece locuri care asigura cursa pentru Cayman Brac. Mitch urcă la bord în ultima clipă, atunci cînd văzu că pilotul se pregătea să închidă ușile și să decoleze.
Cei zece pasageri nu fură prea vorbăreți în timpul zborului, care dură douăzeci de minute; se mulțumiră să admire marea de un albastru strălucitor. Pe măsură ce se apropiau de Cayman Brac, pilotul începu să facă și pe ghidul; le vorbi mai ales de stîncile care înaintau în mare la capătul estic al insulei: fără ele, insula ar fi fost tot atît de plată ca și Grand Cayman, zicea el. În sfîrșit, pilotul așeză ușor avionul pe o bandă îngustă de asfalt.
În imediata apropiere a clădirii albe pe care cuvîntul AEROPORT apărea scris pe toate laturile, un bărbat cu trăsături caucaziene urmărea cu atenție coborîrea pasagerilor: era Rick Acklin, agent special FBI. Picături de transpirație îi cădeau de pe nas și îi îmbibau cămașa.
― Mitch, È™opti el, făcînd un pas înainte.
Mitch ezită o clipă, apoi se îndreptă spre agent.
― MaÈ™ina este în faÈ›a aeroportului, zise Acklin.
― Unde este Tarrance? întrebă Mitch privind în jur.
― Te aÈ™teaptă.
― MaÈ™ina are aer condiÈ›ionat?
― Mi-e teamă că nu; îmi pare rău.
Mașina nu avea nici aer condiționat, nici semnalizare și nici motor de putere. Era un LTD model 1974, dar pe insula asta nu prea aveai ce să alegi, îi explică Acklin lui Mitch pe cînd automobilul înainta chinuit pe drumul plin de praf. Iar guvernul Statelor Unite închinase mașina pur și simplu pentru că Acklin și Tarrance nu fuseseră în stare să găsească un taxi; abia dacă găsiseră o cameră într-un timp atît de scurt.
Lăsară mașina într-o parcare, pe nisip, lîngă un ansamblu numit Brac Divers. Vreo sută de bărci de toate tipurile și dimensiunile erau ancorate de un dig vechi ce intra adînc în mare. Către apus, o duzină de cabane acoperite cu stuf se înșirau de-a lungul plajei, oferind adăpost turiștilor veniți din toate colțurile lumii. Foarte aproape de dig se afla un bar în aer liber, fără nume, în care îi găseai pe nelipsiții jucători de domino și aruncători la țintă. Înăuntru, evantaie mari se roteau încet și fără zgomot, răcorindu-i pe jucători și pe barman.
Singur la o masă, cu un pahar de Coca-Cola în față, Wayne Tarrance urmărea cu privirea o echipă de scufundători care încărcau o sumedenie de butelii galbene, identice, într-o barcă ancorată la dig. Þinuta lui Tarrance era absolut isterică, chiar și pentru un turist: ochelari de soare cu lentile negre și rame galbene, sandale maro împletite și evident noi, ciorapi negri, o cămașă hawaiană strîmtă pe care se amestecau cel puțin douăzeci de culori strigătoare la cer, o pereche de pantaloni scurți aurii, foarte vechi și foarte scurți, care nu prea îi acopereau picioarele de un alb strălucitor și bolnăvicios. Cînd îi văzu pe cei doi le făcu semn să se așeze pe cele două scaune libere de lîngă el.
― Da' ce cămașă frumoasă ai, Tarrance! zise Mitch fără să-È™i ascundă amuzamentul.
― MulÈ›umesc. Nici a ta nu e rea.
― Și eÈ™ti È™i foarte frumos bronzat.
― Mda, păi trebuie să arăt È™i eu ca toată lumea de pe aici, nu?
Un chelner se tot învîrtea pe lîngă ei, așteptînd comanda. Acklin ceru o Coca-Cola, iar Mitch vru tot o Coca, dar îmbunătățită cu o lacrimă de rom. După ce chelnerul se îndepărtă, atenția celor trei bărbați fu captivată de scufundătorii care se pregăteau de plecare pe mare.
― Ce s-a întîmplat la Holly Springs? întrebă Mitch într-un tîrziu.
― ÃŽmi pare rău, da' n-am avut ce face. Te-au urmărit pînă aÈ›i ieÈ™it din Memphis, iar alte două maÈ™ini vă aÈ™teptau la Holly Springs. N-am avut cum să ne apropiem de voi.
― Tu È™i Abby aÈ›i discutat între voi despre călătoria aceea înainte de a pleca? întrebă Acklin.
― Cred că da. S-ar putea să fi amintit de ea o dată sau de două ori, stînd în casă.
Acklin păru mulțumit de răspuns.
― Era clar că aÈ™teptau. Un Skylark verde v-a urmărit vreo douăzeci de mile, după care a dispărut. Atunci ne-am hotărît să anulăm toată afacerea.
― Sîmbătă noaptea tîrziu, avionul firmei a plecat din Memphis È™i a zburat fără escală pînă în Grand Cayman, interveni Tarrance. Noi sîntem convinÈ™i că a adus aici doi sau trei dintre pistolarii lor. Avionul a plecat înapoi spre Memphis duminică dimineață, foarte devreme.
― Vrei să spui că tipii sînt acum aici È™i ne urmăresc?
― BineînÈ›eles. S-ar putea chiar să fi avut unu sau doi oameni, bărbaÈ›i sau femei sau È™i una È™i alta, în avionul care v-a adus pe tine È™i pe Abby. Cine È™tie? Nu uita, Mitch, că ăștia au o grămadă de bani. ÃŽi putem recunoaÈ™te pe doi dintre cîinii lor de vânătoare: unul a fost după tine la Washington; e blond, cu trăsături nordice, înalt cam de un metru optzeci È™i cinci, e tuns perie ca cei din Marina militară È™i are vreo patruzeci de ani. E puternic È™i se miÈ™că foarte repede. L-am văzut ieri într-un Ford Escort roÈ™u, închiriat de la Coconut Car Rentals din insulă.
― Mi se pare că l-am văzut È™i eu, zise Mitch.
― Unde? întrebă iute Acklin.
― ÃŽntr-un bar din aeroportul de la Memphis. L-am surprins privindu-mă È™i atunci mi s-a părut că-l mai văzusem È™i la Washington.
― El este. Ei bine, să È™tii că acum se află aici, în insule.
― Și cine este celălalt?
― Tony Verkler sau Tony Balena, cum îi spunem noi. E un fost puÈ™căriaÈ™, cu un dosar impresionant. Lucrează pentru Familia Morolto de ani de zile. CîntăreÈ™te vreo sută cincizeci de kilograme È™i e nemaipomenit pentru a-i urmări pe alÈ›ii, pentru că nimeni nu-l poate bănui.
― Aseară a fost la Rumheads, adăugă Acklin.
― Aseară zici? Și noi am fost acolo aseară.
În sfîrșit, scufundătorii părăsiră cu mare zarvă malul, îndreptîndu-se spre marea deschisă. Dincolo de dig, pescarii
își strînseră năvoadele și catamaranele viu colorate lăsară nestingherite în urmă țărmul. Insula se trezise de-a binelea: jumătate din bărcile de lîngă dig fie plecaseră, fie se pregăteau să plece.
― Și voi, băieÈ›i, cînd aÈ›i ajuns în oraÈ™? întrebă Mitch, sorbind din paharul în care era mai mult rom decît Coca.
― Duminică seara, răspunse Tarrance, cu ochii la barca ce se pierdea în zare.
― AÈ™ fi curios să È™tiu cîți oameni aveÈ›i acum în Caymane?
― Patru bărbaÈ›i È™i două femei.
Acklin amuțise, lăsînd conversația în seama superiorului său.
― Și, de fapt, pentru ce aÈ›i venit aici?
― A, pentru mai multe lucruri. ÃŽn primul rînd, am vrut să vorbim cu tine È™i să încheiem odată afacerea aia. Directorul Voyles e nerăbdător să ajungem la o înÈ›elegere. ÃŽn al doilea rînd, vrem să aflăm de cîți pistolari dispun ăia aici, aÈ™a că ne vom petrece săptămîna încercînd să-i identificăm. E o insulă mică, deci e un loc bun pentru aÈ™a ceva.
― Și în al treilea rînd, voiaÈ›i să vă mai bronzaÈ›i puÈ›in, nu? Acklin scăpă un hohot de rîs. Tarrance însă zîmbi, apoi
de încruntă.
― Nu, nu tocmai. ÃŽn al treilea rînd, sîntem aici ca să vă protejăm, pe tine È™i pe soÈ›ia ta.
― Să ne protejaÈ›i?
― Cum ai auzit. Ultima oară cînd am stat la masa asta, eram împreună cu Joe Hodge È™i Marty Kozinski. Asta era cam nouă luni în urmă, cu exact o zi înainte ca ei să fie uciÈ™i.
― Și crezi că asta mă aÈ™teaptă È™i pe mine?
― Nu, nu încă.
Mitch îi făcu semn barmanului să-i pregătească un alt pahar cu aceeași combinație de Coca și rom. Jocul de domino se încinsese, drept pentru care jucătorii localnici se luaseră la harță.
― BăieÈ›i, fiindcă veni vorba, pistolarii ăștia, cum le spuneÈ›i voi, o urmăresc probabil chiar acum pe soÈ›ia mea în Grand Cayman. ÃŽnÈ›elegeÈ›i că voi fi cam nervos pînă mă întorc acolo. AÈ™a că ce-ar fi să trecem la afacerea noastră?
Ochii lui Tarrance părăsiră marea și barca scufundătorilor și se întoarseră spre Mitch.
― Două milioane sînt OK È™i...
― Evident că sînt OK, Tarrance. Doar ne-am înÈ›eles odată, nu?
― LiniÈ™teÈ™te-te, Mitch. ÃŽÈ›i vom da un milion în momentul în care ne vei preda dosarele. Dar din clipa aceea, pentru tine nu va mai exista cale de întoarcere, cum se spune. Vei fi vîrît pînă în gît în povestea asta.
― Tarrance, È™tiu foarte bine toate astea. Doar eu v-am făcut propunerea, dacă-È›i aduci aminte!
― Ei, da,; da' asta este partea uÈ™oară, pentru că de fapt noi nu dosarele tale le vrem; alea sînt curate, legale. Pe noi ne interesează dosarele murdare, cele pe care scrie, de sus pînă în jos, inculpare. Ori dosarele astea sînt mult mai greu de obÈ›inut. Vei mai primi încă o jumătate de milion atunci cînd ne vei da documentele pe care le vrem, iar restul, după ultimul proces.
― Și fratele meu?
― Vom încerca să rezolvăm È™i cu el.
― Asta nu-i de-ajuns, Tarrance. Vreau o promisiune din partea ta.
― Bine, da' nu-È›i putem promite aÈ™a ceva. Ce dracu', doar È™tii că mai are cel puÈ›in È™apte ani de stat acolo.
― E fratele meu, Tarrance, È™i nu-mi pasă nici dacă ar fi un asasin multiplu, care È™i-ar aÈ™tepta ultima masă înainte de a fi executat. E fratele meu È™i dacă mă vreÈ›i pe mine, va trebui să-l eliberaÈ›i pe el.
― Þi-am spus că vom încerca, dar de promis, nu-È›i pot promite nimic. Nu există nici o posibilitate legală de a-l scoate de acolo, aÈ™a că va trebui să încercăm pe alte căi. Ce se va-ntîmpla însă dacă va fi împuÈ™cat în timpul evadării?
― Ar fi mai bine să-l scoateÈ›i întreg de-acolo, Tarrance.
― Vom încerca.
― Deci veÈ›i arunca în joc toată puterea È™i resursele FBI-ului ca să-l ajutaÈ›i pe fratele meu să scape din închisoare; corect, Tarrance?
― Ai cuvîntul meu că da.
Mitch se rezemă de spătarul scaunului și sorbi pe îndelete din paharul cu rom-Cola. Gata, tîrgul fusese încheiat. În sfîrșit, putea și el să respire mai ușor, drept pentru care îi oferi un zîmbet splendidului albastru caraibean.
― ÃŽn condiÈ›iile astea, poÈ›i să-mi spui cînd vom primi dosarele tale? întrebă Tarrance.
― Păi, parcă ziceai că n-aveÈ›i nevoie de ele, că sînt prea curate, nu?
― FireÈ™te că avem nevoie de ele, Mitch, pentru că abia cînd le vom avea pe ele vom fi siguri că eÈ™ti al nostru; în clipa aia, te vom avea la mînă sau, mă rog, autorizaÈ›ia ta de a practica avocatura, dacă vrei. AÈ™adar?
― Peste zece, cincisprezece zile.
― Cîte dosare?
― ÃŽntre patruzeci È™i cincizeci. Unele sînt subÈ›iri de-un deget, altele sînt atît de groase încît n-ar avea loc pe masa asta. Nu pot să folosesc copiatoarele de la serviciu, aÈ™a că am găsit alte soluÈ›ii.
― N-am putea să te ajutăm cumva? întrebă Acklin.
― Nu, n-aÈ›i putea. Dacă voi avea nevoie de ajutorul vostru, poate că am să vi-l cer.
― Și cum vei face ca să ni le dai? întrebă Tarrance.
― Foarte simplu, Wayne. ÃŽn momentul în care le voi fi copiat pe toate, iar voi veÈ›i fi dus milionul meu de dolari acolo unde vă voi spune, eu vă voi înmîna cheia unei anumite cămăruÈ›e din zona Memphis-ului, de unde le veÈ›i putea ridica.
― Bine, da' am fost de acord să-È›i depunem banii într-o bancă din ElveÈ›ia, replică Tarrance.
― Da, numai că nu mai vreau să mi-i depuneÈ›i acolo, OK? Vă voi comunica termenii transferului, iar voi îi veÈ›i urma întocmai. De-acum înainte, băieÈ›i, eu sînt cel care dictează, pentru că pe butuc e capul meu È™i nu al altcuiva... Sau care încearcă să dicteze.
Tarrance zîmbi și își întoarse privirea spre dig.
― Adică n-ai încredere în elveÈ›ieni?
― Hai mai bine să zicem că am o altă bancă în minte. Nu uita, Wayne, că lucrez pentru cei care spală bani murdari È™i că am devenit un expert în a ascunde bani în conturi din străinătate.
― Vom vedea.
― PoÈ›i să-mi spui cînd voi putea să văd È™i eu registrul ăla despre Familia Morolto?
― După ce primim dosarele È™i efectuăm prima rată. Te vom îndruma cît vom putea, dar de fapt vei alerga mai mult de unul singur. Noi doi va trebui să ne întîlnim destul de des È™i asta va fi foarte periculos. S-ar putea să fie nevoie È™i de cîteva plimbări cu autobuzul.
― OK, dar data viitoare am să stau eu pe locul de la margine.
― Sigur, nici o problemă. O persoană care valorează două milioane de dolari are tot dreptul să-È™i aleagă locul într-un autobuz Greyhound.
― N-am să trăiesc de-ajuns ca să mă bucur de ei, Wayne. Știi bine asta.


Mitch îl zări deodată pe drumul îngust și șerpuit spre Bodden Town, la trei mile depărtare de Georgetown. Tipul era ghemuit în spatele unei broscuțe Volkswagen cu capota ridicată, ca și cum ar fi avut o pană de motor. Era un bărbat bronzat, îmbrăcat ca localnicii, și ar fi putut să treacă foarte ușor drept unul dintre britanicii care lucrau pentru guvern sau în domeniul bancar. Dădea impresia că studiază cheia franceză pe care o ținea în mînă și că privește absolut întîmplător jeep-ul Mitsubishi care îl depăși. Bărbatul avea trăsături nordice și ar fi trebuit să treacă neobservat.
Mitch reduse instinctiv viteza, așteptîndu-l să apară.
Abby supraveghea drumul. Șoseaua îngustă spre Bodden Town urma linia țărmului pe o distanță de cinci mile, apoi se ramifica spre interiorul insulei. Nu trecură nici cinci minute de cînd Volkswagen-ul verde apăru în trombă de după o curbă, dar jeep-ul era mult mai aproape decît anticipase tipul cu trăsături nordice. Lucrul acesta îl făcu să încetinească brusc și să intre cu Volkswagen-ul pe primul drum pietruit care ducea spre malul mării.
Mitch apăsă pe accelerație și, după ce trecu de Bodden Town, se îndreptă spre sud; după mai puțin de o milă, ajunseră din nou țărmul oceanului.
Era abia ora zece dimineața, dar parcarea de la Abanks Dive Lodge era aproape plină. Cele două vase speciale pentru scufundare plecaseră de mai bine de o jumătate de oră. Cei doi McDeere intrară iute în barul unde Henry începuse să distribuie bere și țigări jucătorilor de domino.
Sprijinit de un stîlp care susținea acoperișul de stuf al barului, Barry Abanks urmărea cu privirea cele două vase care aveau să dispară curînd în zare. Ele vor duce scufundătorii în locuri precum Bonnie's Arch, Devil's Grotto, Eden Rock, Roger's Wreck Point, locuri unde Abanks se scufundase și pe care le arătase de mii de ori turiștilor. Unele din ele fuseseră descoperite de Abanks însuși.
Cei doi tineri se apropiară de proprietar, Mitch făcu prezentările și porniră împreună spre micul dig unde un marinar pregătea de plecare o barcă de pescuit. Abanks dădu drumul unui șir greu inteligibil de comenzi destinate urechilor tînărului marinar, care fie că era surd, fie că nu dădea doi bani pe autoritatea șefului lui.
― Spune-mi, îi cunoÈ™ti pe toÈ›i tipii ăia din bar? îl întrebă Mitch pe Abanks, care se încruntă întrebător. Eram doar curios. Cineva a încercat să mă urmărească pînă aici.
― ÃŽmm, doar obiÈ™nuiÈ›i de-ai casei, nici un străin, zise Abanks.
― Ai observat vreo prezență străină pe-aici în dimineaÈ›a asta?
― Uite ce e, locul ăsta atrage tot felul de oameni cărora nu le È›in socoteala.
― N-ai observat un american cu părul roÈ™u, gras cam la vreo sută cincizeci de kile?
Abanks clătină din cap. Marinarul dezlegă barca care se îndepărtă ușor de dig, îndreptîndu-se spre linia orizontului. Abby stătea pe o băncuță și urmărea cu privirea Centrul sportiv care rămînea în urmă. La picioarele ei, într-o sacoșă, două costume noi de scufundare arătau oricui că era vorba de o excursie obișnuită a unor scufundători obișnuiți, care poate că vor încerca și o mică partidă de pescuit. Abanks acceptase să-i însoțească, dar numai după ce Mitch insistase, spunîndu-i că trebuie să discute împreună niște probleme personale, referitoare la moartea fiului marelui bărbat.
Din balconul de la etajul al doilea al vilei de pe plaja Cayman Kai, tipul cu trăsături nordice urmărea atent cele două capete care apăreau și dispăreau în valuri în jurul bărcii de pescuit. Apoi îi întinse binoclul lui Tony Balena Verkler, dar acesta se plictisi foarte repede și i-l înapoie. O blondă superbă, într-un costum de baie întreg, de culoare neagră, adînc răscroit, veni în spatele tipului cu trăsături nordice și luă binoclul. Marinarul prezenta un interes deosebit
― Nu-nÈ›eleg nimic. Dacă aveau de gînd să discute lucruri serioase, atunci de ce l-au mai luat È™i pe băiat? La ce le mai trebuia încă o pereche de urechi prin preajmă? întrebă Tony.
― Poate că nu vorbesc decît despre înot subacvatic È™i pescuit, mai È™tii? zise tipul cu trăsături nordice.
― Știu È™i eu, replică blonda! Abanks nu prea își petrece vremea pe o barcă de pescuit. El preferă scufundătorii. Prin urmare, trebuie că are un motiv important ca să-È™i piardă o zi întreagă cu doi începători. Eu cred că pun ceva la cale.
― Cine-i băiatu' ăla? întrebă Tony.
― Unul dintre cei doisprezece angajaÈ›i ai lui Abanks, răspunse blonda.
― Crezi c-ai să poÈ›i sta de vorbă cu el ceva mai tîrziu? întrebă tipul cu trăsături nordice.
― Bună idee, adăugă Tony. Arată-i ceva frumos, dă-i pe la nas cu ceva bun È™i-o să vorbească.
― Am să-ncerc, zise ea.
― Cum îl cheamă? întrebă tipul cu trăsături nordice.
― Keith Rook.


Keith Rook conduse barca de-a lungul digului de la Rum Point. Mitch, Abby și Abanks coborîră din barcă și porniră spre plajă. Keith, care nu era invitat la masă, se apucă să spele puntea.
Barul Shipwreck se ridica la o sută de yarzi de țărm, în mijlocul unui pîlc de copaci. Înăuntru era aproape întuneric; ventilatoarele vechi spînzurate de tavan scîrțîiau enervant în încercarea vană de a clinti aerul greu și umed. În plus, nici urmă de reggae, domino sau aruncări la țintă. Clienții de la mese erau cufundați în conversații particulare.
Masa la care se aÈ™ezară cei trei era lîngă o fereastră ce dădea spre mare. Comandară bere È™i cheeseburgers ― un fel de mîncare naÈ›ională pe insulă.
― Barul ăsta nu seamănă cu ce-am văzut pînă acum, observă Mitch.
― AÈ™a este, recunoscu Abanks, È™i pe bună dreptate. Pentru că de fapt este un loc de întîlnire pentru traficanÈ›ii de droguri ale căror case le puteÈ›i admira peste tot pe-aici. Vin încoace cu avioanele personale, își depun banii în băncile noastre È™i petrec pe-aici vreo cîteva zile, controlîndu-È™i proprietățile.
― Select cartier!
― Adevărul e că este foarte drăguÈ›. Tipii au averi de milioane È™i nu se amestecă cu restul lumii.
O mulatră vînjoasă care făcea pe chelnerița le trînti fără o vorbă pe masă trei sticle de bere jamaicană, Red Stripe. Abanks își sprijini coatele de masă și se aplecă mult în față, adoptînd și el poziția obișnuită a celor care veneau la Shipwreck ca să discute afaceri.
― Prin urmare, sînteÈ›i convinÈ™i că puteÈ›i să plecaÈ›i de acolo? întrebă el.
Mitch și Abby imitară mișcarea făcută de Abanks și acum trei capete erau adunate conspirativ deasupra sticlelor de bere din mijlocul mesei.
― Nu să plecăm, ci să alergăm cît ne È›in picioarele. Să alergăm ca È™i cînd am avea toÈ›i dracii din iad pe urma noastră È™i să ne pierdem urma. Dar pentru asta, avem nevoie de ajutorul tău.
Abanks se gîndi o clipă, apoi dădu din umeri.
― Ce trebuie să fac? întrebă el, luînd o înghiÈ›itură de bere.
Abby fu prima care o văzu, pentru că numai o femeie este în stare să observe că o altă femeie încearcă, de altfel cu multă eleganță, să tragă cu urechea la mica lor conversație. Era o blondă solidă, cu fața ascunsă aproape în întregime de o pereche de ochelari de soare ieftini, care stătea cu spatele la Abanks; admira marea, dar încercase mult prea evident să audă ce-și spun cei trei. Ba chiar, cînd aceștia își lipiseră capetele deasupra sticlelor de bere, blonda se ridicase în picioare, ascultînd fără nici o jenă. Stătea singură la o masă de două persoane.
Abby își înfipse unghiile în coapsa lui Mitch și în clipa următoare, la masa lor se făcu liniște. Blonda ascultă mai departe, apoi cînd își dădu seama că ceilalți nu mai aveau de gînd să spună nimic, se întoarse la berea ei.


Vinerea următoare, ținuta lui Wayne Tarrance suferise o îmbunătățire vizibilă. Sandalele împletite, șortul minuscul și ochelarii de soare coborîți din benzile desenate dispăruseră fără urmă. Dispăruseră chiar și picioarele de un alb bolnăvicios; fuseseră înlocuite de altele de un roz strălucitor, datorat unor arsuri care întreceau orice închipuire. După trei zile petrecute în regiunea tropicală cunoscută sub numele de Cayman Brac, Tarrance și Acklin, acționînd în numele guvernului Statelor Unite, se năpustiseră să închirieze una din acele camere ieftine de pe Grand Cayman aflate la multe mile distanță de Seven Mile Beach și de apele oceanului. În acea cameră își stabiliseră cartierul general de unde supravegheau toate mișcările familiei McDeere și ale altor persoane demne de interes. Tarrance și Acklin împărțeau o cămăruță cu două paturi și duș rece la motelul Coconut. În dimineața zilei de miercuri, reușiseră să contacteze subiectul numit McDeere și să-i ceară să se întîlnească cu ei cît mai curînd posibil. Subiectul însă îi refuzase, spunîndu-le că este prea ocupat, că el și soția lui petreceau o nouă lună de miere și că nu aveau timp pentru astfel de întîlniri. "Poate altă dată, mai tîrziu", fusese tot ce obținuseră de la el.
În după-amiaza zilei următoare, Mitch și Abby tocmai se delectau cu niște grătar în cîrciuma Lighthouse, pe șoseaua spre Bodden Town, cînd Laney, agentul Laney, îmbrăcat adecvat și aducînd foarte bine cu un negru de prin partea locului, apăru lîngă masa lor și le spuse pe un ton foarte ferm că Tarrance ținea neapărat să se întîlnească cu Mitch.
În Insulele Cayman, puii trebuie să fie importați. Numai pui de calitatea a doua pentru americanii aflați în insule, care fără acest aliment de bază, s-ar fi simțit pierduți. Colonelul Sanders trecuse prin momente cumplite încercînd să le învețe pe localnice cum să frigă un pui; era ceva ce depășea puterea lor de înțelegere.
Așa se face că agentul special FBI Wayne Tarrance, de fel din Bronx, aranjă o întîlnire secretă la rotiseria Kentucky Fried Chicken, singura rotiserie de pe insula Grand Cayman. Fusese convins că locul acela avea să fie pustiu, dar se înșelase amarnic. Peste o sută de turiști flămînzi veniți din Georgia, Alabama, Texas și Mississippi se călcau pe picioare și devorau cantități uriașe de pui crocanți, cartofi prăjiți cu smîntînă și salată de varză. Cele de-acasă aveau un gust mult mai bun, da' mergeau și astea.
Așezați într-un separeu al restaurantului supraaglomerat, Tarrance și Acklin urmăreau nervoși ușa de la intrare. Nu era încă prea tîrziu ca să anuleze totul. Era prea multă lume în jur. Într-un tîrziu, Mitch își făcu apariția în încăpere; se așeză foarte calm la coadă, își cumpără o porție de pui, după care veni la masa federalilor. Fără să spună vreun cuvînt, începu să-și mănînce cina pe care dăduse patru dolari și optzeci și nouă de cenți, în monedă caymaneză. Erau doar pui de import!
― Unde ai fost pînă acum? îl întrebă Tarrance. Mitch muÈ™că dintr-un copan.
― Pe-aici, pe insulă. E stupid să ne întîlnim aici, Tarrance, e prea multă lume în jur.
― Știm foarte bine ce facem, Mitch.
― A, da, tot aÈ™a cum È™tiaÈ›i È™i în magazinul ăla de pantofi.
― Foarte nostim, ce să zic?! Mai bine spune de ce n-ai vrut să ne vezi miercuri.
― Pentru că miercuri am avut treabă. Sînt curat?
― Evident că eÈ™ti curat, altfel Laney È›i-ar fi făcut semn încă de la intrare.
― Locul ăsta mă face nervos, Tarrance.
― De ce te-ai dus să-l vezi pe Abanks?
Mitch se șterse la gură.
― Abanks are o barcă, eu voiam să pescuiesc È™i să înot puÈ›in, aÈ™a că am căzut la învoială. Voi unde eraÈ›i în timpul ăsta, Tarrance? într-un submarin care ne urmărea în jurul insulei?
― Ce È›i-a spus Abanks?
― A, multe, că doar È™tie o mulÈ›ime de cuvinte: ăă... "bună, dă-mi o bere, cine ne urmăreÈ™te"; cum spuneam, o mulÈ›ime de cuvinte.
― Știi că aÈ›i fost urmăriÈ›i?
― UrmăriÈ›i? De cine: de ai voÈ™tri sau de-ai lor? De o vreme încoace mă urmăresc atîtea persoane, că se produc È™i ambuteiaje.
― De ăia răii, Mitch; de cei din Memphis, Chicago È™i New York. De ăia care te vor omorî chiar mîine dacă ai să faci pe isteÈ›ul.
― Ei, să È™tii că m-ai impresionat! Deci am fost urmărit de ăia răii. Și unde i-am dus oare? Să înoate È™i să pescuiască. Haida de, Tarrance. Ei mă urmăresc pe mine, voi îi urmăriÈ›i pe ei, voi mă urmăriÈ›i È™i pe mine, ei vă urmăresc È™i pe voi. Dacă aÈ™ apăsa puÈ›in pe frînă, m-aÈ™ trezi cu vreo douăzeci de nasuri lipite de fundul meu. Mai bine spune-mi, Tarrance, de ce ne întîlnim aici? Locul ăsta e plin ochi.
Tarrance aruncă în jur o privire nemulțumită.
Mitch puse capacul pe cutia cu mîncare.
― Uite ce e, Tarrance, sînt nervos È™i mi-a trecut pofta de mîncare.
― LiniÈ™teÈ™te-te. Þi-am spus doar că ai fost curat venind încoace.
― Păi, întotdeauna sînt curat, Tarrance. Bănuiesc că È™i Hodge È™i Kozinski erau curaÈ›i ori de cîte ori se miÈ™cau: È™i la Centrul sportiv al lui Abanks, È™i pe iaht, È™i la înmormîntare N-ai avut o idee bună, Tarrance, să mă chemi aici. AÈ™a că eu plec chiar acum.
― OK. Spune-mi numai la ce oră aveÈ›i avionul?
― De ce? VreÈ›i să veniÈ›i È™i voi? Pe cine vreÈ›i să urmăriÈ›i, pe mine sau pe ei? în condiÈ›iile astea, ce-ar fi dacă ne-am încurca de tot È™i m-aÈ™ apuca să urmăresc eu pe toată lumea?
― Hai, Mitch, lasă!
― Mîine dimineață la nouă È™i patruzeci. Am să încerc să vă opresc un loc. Cred că vei putea să te aÈ™ezi la fereastră, lîngă Tony Balena.
― Cînd ai să ne dai dosarele?
Mitch se ridică, ținînd în mînă cutia cu pui prăjit.
― Peste aproximativ o săptămînă sau... zece zile. Și încă ceva Tarrance: s-a terminat cu întîlnirile în public. Ãștia omoară avocaÈ›i, nu agenÈ›i FBI idioÈ›i.



26

Luni dimineața, la ora opt, Oliver Lambert și Nathan Locke intrară în biroul Iui De Vasher, care îi aștepta .Șeful pazei avusese o noapte grea, în care se luptase fără succes cu o sticlă de vodcă; nu se alesese decît cu doi ochi roșii și cu o durere de cap absolut insuportabilă.
― Ieri m-am întîlnit cu Lazarov la Las Vegas È™i i-am explicat cît am putut eu de bine care e motivul pentru care voi, băieÈ›i, È™ovăiÈ›i atît să-i concediaÈ›i pe ăia patru avocaÈ›i ai voÈ™tri ― Lynch, Sorrell, Buntin È™i Myers. I-am explicat totul pe-ndelete, È™i atunci el mi-a spus că are să se mai gîndească, dar că între timp voi va trebui să faceÈ›i pe dracu'n patru È™i să-i puneÈ›i pe puÈ™tii ăia să lucreze la dosare absolut curate. Să nu riscaÈ›i nimic È™i să fiÈ›i cu ochii pe ei.
― Ce tip drăguÈ› e Lazarov ăsta, nu-i aÈ™a? remarcă Lambert.
― A, sigur că da. Este cu adevărat fermecător. Mi-a mai zis È™i că domnul Morolto întreabă de firmă cel puÈ›in o dată pe săptămînă, È™i asta de vreo È™ase săptămîni încoace. De fapt, mi-a zis că sînt neliniÈ™tiÈ›i cu toÈ›ii.
― Și tu ce i-ai spus?
― Păi, ce să-i spun? I-am zis că lucrurile sînt în siguranță È™i că deocamdată găurile au fost astupate... Da', după părerea mea, nu m-a crezut.
― Despre McDeere ce poÈ›i să ne spui? întrebă Locke.
― McDeere È™i nevastă-sa au petrecut o săptămînă minunată. AÈ›i văzut-o vreodată pe damă în bikini string? Numai în aÈ™a ceva a fost îmbrăcată toată săptămînă. E senzaÈ›ională! Am făcut È™i niÈ™te fotografii, doar aÈ™a, ca să ne amuzăm.
― N-am venit aici ca să ne uităm la fotografii, i-o tăie Locke cu o voce È™fichiuitoare.
― Nu mai spune! Și eu care credeam că... Mă rog. Au petrecut o zi întreagă împreună cu prietenul nostru Abanks, doar ei trei È™i un marinar. S-au bălăcit în apă, au pescuit È™i au stat foarte mult de vorbă nu È™tim despre ce. Nu ne-am putut apropia de ei. Mie unu' însă povestea asta mi se pare foarte, foarte suspectă.
― Nu înÈ›eleg de ce, interveni Oliver LamberL Despre ce altceva crezi că ar fi putut să vorbească dacă nu despre pescuit, înot È™i, fireÈ™te, despre Hodge È™i Kozinski. Și dacă au vorbit despre Hodge È™i Kozinski, ce e rău în asta?
― Păi, Oliver, el nu i-a cunoscut pe Hodge È™i Kozinski, zise Locke. De ce să-l intereseze atît de mult moartea lor?
― Pentru că È›ine minte ce i-a spus Tarrance la prima lor întîlnire: că moartea celor doi nu a fost un accident. AÈ™a că acum băiatul face pe Sherlock Holmes È™i caută urme.
― Dar nu va găsi nimic, nu-i aÈ™a, De Vasher?
― La dracu'. FireÈ™te că nu. A fost o treabă absolut perfectă. A, sigur, există cîteva întrebări la care nu s-a primit răspuns, da' nici poliÈ›ia din Cayman nu poate să răspundă la ele, darămite băiatul nostru, McDeere!
― Și atunci de ce eÈ™ti îngrijorat? întrebă Lambert.
― Pentru că cei din Chicago sînt îngrijoraÈ›i, iar pe mine mă plătesc gras ca să fiu îngrijorat aici. Și pînă cînd federalii nu ne lasă în pace, toată lumea trebuie să fie îngrijorată. OK?
― Și ce-a mai făcut în vacanță?
― Păi, ce se face de obicei în Cayman: sex, plajă, rom, ceva cumpărături È™i ceva plimbări. Am avut trei oameni acolo, dar l-au pierdut de vreo două ori; nimic serios, sper. V-am mai spus că nu poÈ›i urmări pe cineva douăzeci È™i patru de ore pe zi, È™apte zile pe săptămînă, fără să fii observat. AÈ™a că, din cînd în cînd, trebuie să mai slăbim frîiele.
― După părerea ta, McDeere a acceptat să vorbească? întrebă Locke.
― Eu È™tiu că minte, Nat. A minÈ›it È™i acum o lună, cînd cu magazinul de pantofi. Atunci voi n-aÈ›i vrut să mă credeÈ›i, dar eu sînt convins că băiatul a intrat de bună voie în magazin, pentru că voia să vorbească cu Tarrance. Unul dintre ai noÈ™tri a greÈ™it, s-a apropiat prea mult È™i le-a stricat È™edinÈ›a. Nu asta a fost versiunea lui McDeere, da' asta s-a-ntîmplat în realitate. Da, Nat, cred că băiatul vorbeÈ™te. Poate că atunci cînd se întîlneÈ™te cu Tarrance, îl trimite pe agent la dracu'. Poate că fumează iarbă împreună. Știu È™i eu?
― Dar nu ai nimic concret, De Vasher, observă Lambert. Creierul lui De Vasher se dilată brusc, presînd dureros
pe craniu. Furia devenea mult prea dureroasă în aceste condiții.
― Nu, Ollie, nu aÈ™a cum am avut pentru Hodge È™i Kozinski, dacă asta ai vrut să spui. Pe băieÈ›ii ăia i-am imprimat pe bandă È™i am È™tiut că erau pe cale să ciripească. Cu McDeere e puÈ›in diferit.
― Pe deasupra, el mai este È™i un începător, cu doar opt luni de meserie în spate, care nu È™tie nimic. A lucrat sute de ore pe dosare pentru transpirat, iar clienÈ›ii cu care a avut de-a face au fost cu toÈ›ii absolut curaÈ›i. Avery a fost foarte prudent în privinÈ›a dosarelor la care a avut acces McDeere.
― N-are ce să spună, pentru că nu È™tie nimic, adăugă Lambert. Marty È™i Joe È™tiau al dracului de multe lucruri, dar ei lucrau la noi de ani de zile. McDeere e doar un recrut.
De Vasher își masă ușor tîmplele.
― Păi atunci înseamnă că v-aÈ›i pricopsit cu un tîmpit clasa întîi. Ia hai să ne imaginăm că FBI-ul bănuieÈ™te cine este cel mai mare client al nostru. OK? Și să ne mai imaginăm că Hodge È™i Kozinski le-au confirmat identitatea clientului ăsta. ÃŽnÈ›elegeÈ›i unde vreau să ajung? Ei, È™i să ne mai imaginăm È™i că federalii i-au spus lui McDeere tot ce È™tiu, ba chiar È™i ceva pe deasupra. Atunci bobocul vostru cel ignorant devine brusc un tip foarte isteÈ›. Și foarte periculos.
― PoÈ›i să dovedeÈ™ti?
― Pentru început, întărim supravegherea. O punem È™i pe nevastă-sa pe regim de două'È™'patru din două'È™'patru. Am vorbit deja cu Lazarov È™i i-am mai cerut oameni; i-am zis că avem nevoie de niÈ™te feÈ›e noi. Mîine mă duc la Chicago ca să-l informez pe Lazarov È™i, poate, È™i pe domnul Morolto. Lazarov crede că domnul Morolto ar avea posibilitatea să prindă un fir chiar în interiorul Biroului, cineva apropiat de Voyles È™i dispus să ne vîndă informaÈ›iile pe care le vrem. Numai că ne va costa foarte mult, evident. Dar vor să evalueze foarte bine situaÈ›ia, pentru ca apoi să hotărască pe ce drum să o ia.
― Ai de gînd să le spui că McDeere vorbeÈ™te? îl întrebă Locke.
― Am de gînd să le spun tot ce È™tiu È™i tot ce bănuiesc. Mie mi-e teamă că dacă o să tot aÈ™teptăm concretul, pînă la urmă o să fie prea tîrziu. Sînt sigur că Lazarov va vrea să discutăm È™i planurile pentru eliminarea lui McDeere.
― Planurile preliminare, vrei să spui? întrebă Lambert cu un fir de speranță în voce.
― Am trecut de faza preliminară, Ollie.


Cîrciuma Hourglass din New York se află pe Strada 46, aproape de intersecția cu Ninth Avenue. E o bombă mică și întunecată, cu numai douăzeci și două de locuri, faimoasă pentru prețurile foarte ridicate și pentru cele cincizeci și nouă de minute acordate fiecărui client pentru a lua masa. Înșirate de-a lungul pereților, clepsidre cu nisip alb adună fără zgomot secundele și minutele, pînă în momentul în care chelnerița face toate calculele și anunță expirarea timpului. Cîrciuma respectivă, frecventată de obișnuiții Broadway-u-lui, este tot timpul plină ochi.
Lui Lou Lazarov îi plăcea grozav Hourglass tocmai pentru că întunericul ei protector era favorabil conversațiilor particulare, scurte e-adevărat, sub cincizeci și nouă de minute. Îi mai plăcea și pentru că localul nu se afla în cartierul Little Italy; deși Lazarov lucra pentru patroni sicilieni, Lazarov nu era italian și nu putea să sufere mîncarea italienească. Îi plăcea circiuma asta și pentru că se născuse și-și petrecuse primii patruzeci de ani de viață în cartierul teatrelor. Fusese transferat la Chicago în momentul în care cartierul general al afacerilor se mutase acolo; aceleași afaceri însă îl obligau să vină la New York de cel puțin două ori pe săptămînă și de fiecare dată cînd trebuia să se întîlnească cu un membru important al unei alte Familii, Lazarov propunea Hourglass. Tubertini se situa pe aceeași treaptă cu Lazarov, ba poate chiar ceva mai sus, și acceptă fără entuziasm o întîlnire în cîrciuma cu pricina.
Lazarov sosi primul și nu fu nevoit să aștepte eliberarea unei mese; știa din proprie experiență că, mai ales joia, pe la ora patru după-amiaza clienții se mai răreau. Se așeză la o masă de lîngă fereastră, cu spatele spre sală, și comandă un pahar cu vin roșu. Chelnerița notă comanda, apoi întoarse clepsidra așezată pe polița de deasupra mesei și se îndepărtă. Lazarov era un bărbat solid, în vîrstă de cincizeci și opt de ani, cu un piept lat și un abdomen proeminent. Se sprijini cu coatele de masă și își concentră atenția asupra mașinilor care treceau pe Strada 46.
Slavă Domnului, Tubertini își făcu apariția mai înainte chiar ca ceasul cu nisip să fi marcat trecerea unui sfert de oră. Cei doi bărbați se salutară cu multă politețe, Tubertini oferindu-i lui Lazarov chiar și un zîmbet aproape electoral. Cu toate acestea, oaspetele nu era încîntat nici de restaurant, pe care-l privea cu ochi disprețuitori, nici de locul ce-i fusese oferit la masă, cu spatele la stradă, un loc efectiv periculos. Dar cum mașina și doi dintre oamenii lui erau totuși afară, se hotărî să fie amabil.
Tubertini, un tip rasat, în vîrstă de treizeci și șapte de ani, era căsătorit cu singura fiică a bătrînului Palumbo însuși. Avea o siluetă superbă și un bronz de invidiat, iar părul negru, tuns scurt și plin de briantină, era pieptănat perfect spre spate. Odată așezat la masă, ceru tot un pahar de vin roșu.
― Ce mai face prietenul meu, Joey Morolto? întrebă el, însoÈ›indu-È™i cuvintele de un zîmbet absolut strălucitor.
― Foarte bine. Dar domnul Palumbo?
― Este foarte bolnav È™i foarte prost dispus. Ca-ntotdeauna.
― Te rog să-i transmiÈ›i salutările mele.
― Cu plăcere.
Chelnerița se apropie, privind amenințător la clepsidra de deasupra mesei.
― Vin doar pentru mine, zise Tubertini.
Lazarov studie lista de bucate și apoi comandă:
― Sote de peÈ™te È™i încă un pahar cu vin.
Tubertini aruncă o privire oamenilor pe care îi lăsase în mașină și care păreau că moțăie, apoi se întoarse spre Lazarov.
― Ei, care e problema la Chicago?
― Nu e vorba de o problemă. Avem nevoie de o mică informaÈ›ie, asta-i tot. Și am auzit ― e doar un zvon, bineînÈ›eles ― că voi aÈ›i avea pe cineva demn de încredere undeva, foarte sus, în FBI; cineva foarte apropiat de Voyles.
― Și dacă am avea acest cineva?
― Ne-ar trebui niÈ™te informaÈ›ii pe care numai el le poate obÈ›ine. E vorba de o mică firmă a noastră din Memphis È™i pe care federalii încearcă din răsputeri să o penetreze. Ei, È™i noi bănuim că unul dintre angajaÈ›ii noÈ™tri colaborează cu ei, dar nu-l putem prinde asupra faptului.
― Și dacă reuÈ™iÈ›i să-l prindeÈ›i?
― Atunci îl vom spinteca È™i-i vom arunca măruntaiele la È™obolani.
― Prin urmare, e vorba de ceva grav, nu?
― Deosebit de grav. Ceva îmi spune că federalii au luat în colimator mica noastră firmă È™i lucrul ăsta ne enervează grozav.
― Mda; să zicem că pe omul nostru îl cheamă Alfred È™i că este foarte apropiat de Voyles.
― OK, e suficient un simplu răspuns din partea lui: vrem să È™tim dacă angajatul nostru colaborează sau nu cu federalii.
― Răspunsurile simple sînt specialitatea lui, ba chiar le preferă. Noi am apelat la el numai de două ori, cînd situaÈ›ia a fost foarte critică, È™i de fiecare dată l-am întrebat doar "federalii vin aici sau dincolo"? Este un tip extrem de prudent È™i nu cred că v-ar da prea multe detalii.
― InformaÈ›iile lui sînt corecte?
― Absolut.
― Atunci va fi în măsură să ne ajute. Dacă răspunsul lui va fi afirmativ, vom acÈ›iona în consecință. Dacă va fi negativ, atunci angajatul nostru iese din cauză.
― Să È™tii însă că Alfred este foarte scump.
― Mă aÈ™teptam. Cît vrea?
― Âă, tipul lucrează de È™aisprezece ani în FBI È™i a făcut o carieră frumoasă. Asta îl face să fie prudent pentru că are mult de pierdut.
― Cît?
― Jumătate de milion.
― La dracu'!
― FireÈ™te că avem È™i noi micul nostru profit de pe urma acestei tranzacÈ›ii; doar Alfred e totuÈ™i omul nostru.
― Un mic profit, zici?
― Foarte mic, chiar. Cea mai mare parte din bani îi revine lui Alfred... Știi, stă zilnic de vorbă cu Voyles; biroul lui se află chiar lîngă cel al directorului.
― Bine, bine, plătim cît spui.
Tubertini îi oferi un zîmbet cuceritor și gustă din vin.
― Cred că m-ai minÈ›it, domnule Lazarov. Mi-ai spus că e vorba de o mică firmă din Memphis, dar nu ăsta este adevărul, nu-i aÈ™a?
― Ai dreptate.
― Cum se numeÈ™te firma?
― Bendini.
― Fiica bătrînului Morolto s-a măritat cu un Bendini.
― AcelaÈ™i.
― Cum îl cheamă pe angajatul vostru?
― Mitchell McDeere.
― S-ar putea să dureze vreo două-trei săptămîni pentru că o întîlnire cu Alfred trebuie pregătită foarte bine.
― ÃŽnÈ›eleg, dar fă în aÈ™a fel încît să aibă loc cît mai repede.



27

Era ceva cu totul neobișnuit ca soțiile avocaților să-și facă apariția în mica fortăreață liniștită de pe Front Street. Erau fără îndoială binevenite, cel puțin așa li se spusese, dar erau foarte rar invitate să viziteze sediul firmei. În consecință, Abby McDeere își făcu intrarea pe ușa principală fără să fi fost invitată și fără să-și anunțe vizita în prealabil. Trebuia să-și vadă neapărat soțul, insistă ea. Recepționera telefona la etajul al doilea și peste cîteva secunde Nina sosi alergînd să o întîmpine plină de căldură, pe soția șefului. Mitch era într-o ședință, explică secretara. Întotdeauna este într-o afurisită de ședință, replică Abby; de data asta vreau să-l scoți de-acolo! Porniră împreună grăbite spre birou și cînd ajunseră în încăpere, Abby închise ușa în urma lor și începu să aștepte.
Mitch era martor la o nouă plecare haotică, atît de caracteristică pentru Avery Tolar. Ca de obicei, secretarele se izbeau una de alta, călcîndu-se pe picioare și pregătind serviete după serviete, în timp ce șeful lor urla la telefon. Așezat pe canapeaua din încăperea aglomerată, Mitch urmărea foarte atent scena, ținînd în mînă un carnețel de însemnări. Îndrumătorul lui trebuia să plece pentru două zile în Grand Cayman. Data de 15 aprilie se profila amenințător la orizont, de parcă ar fi fost vorba de o întîlnire cu plutonul de execuție: băncile din insulă dețineau anumite dosare a căror situație devenise critică. Urmau două zile de muncă și iar de muncă, insistase Avery. De cinci zile le împuiase capul tuturor cu această călătorie de care se temea, pe care o blestema, dar pe care o găsea absolut de neocolit. Urma să plece cu avionul firmei care îl aștepta deja, îi aminti una dintre secretare.
"Aștepta deja plin, probabil cu o încărcătură de bani gheață", își zise Mitch în gînd.
Avery trînti telefonul în furcă și-și înșfăcă haina chiar în clipa în care Nina intra în birou adresîndu-i-se lui Mitch:
― Domnule McDeere, soÈ›ia dumitale este aici si vrea să te vadă. Spune că e vorba de ceva urgent È™i foarte important.
Secretarele înghețară și peste haosul general coborî liniștea. Mitch îl fixă pe Avery cu o privire lipsită de orice expresie.
― Ce s-a întîmplat? întrebă el, ridicîndu-se de pe canapea.
― Te aÈ™teaptă în birou, răspunse Nina.
― Trebuie să plec, Mitch, interveni Avery. ÃŽÈ›i dau mîine un telefon. Sper că totul e-n regulă.
― Da, da, sigur, zise Mitch, plecînd fără o vorbă în urma Ninei. Intră în birou, închizînd uÈ™a în urma lui, apoi își privi intens soÈ›ia.
― Mitch, trebuie să plec acasă la ai mei.
― De ce, ce s-a întîmplat?
― Tocmai m-a sunat tata la È™coală. Medicii i-au găsit mamei o tumoare la unul din plămîni. O operează mîine.
― ÃŽmi pare rău, zise el, respirînd adînc.
Abby nu plîngea, așa că Mitch nu încercă să o mîngîie.
― Trebuie să plec acum. M-am învoit de la È™coală.
― Cît timp ai să lipseÈ™ti? întrebă el cu un tremur nervos în voce.
― Nu È™tiu, Mitch, răspunse ea fără să-l privească. Cred că o să stăm puÈ›in departe unul de altul. ÃŽn clipa asta sînt atît de obosită; am nevoie de timp È™i cred că plecarea mea ne va prinde bine la amîndoi.
― Nu vrei să stăm puÈ›in de vorbă tocmai despre plecarea asta?
― Tu eÈ™ti mult prea ocupat pentru aÈ™a ceva, Mitch. De È™ase luni de zile tot încerc să stau de vorbă cu tine, dar pur È™i simplu nu mă auzi.
― Cît timp ai să lipseÈ™ti, Abby?
― Nu È™tiu; bănuiesc că depinde de starea mamei... nu, depinde de foarte multe lucruri.
― Abby, mă sperii cu vorbele astea.
― Am să mă întorc; nu È™tiu cînd, dar îți promit că am să mă întorc; peste o săptămînă, peste o lună, nu È™tiu. Simt nevoia să-mi clarific anumite lucruri.
― Peste o lună?
― Nu È™tiu, Mitch. Tot ce È™tiu este că am nevoie de puÈ›in timp È™i că am nevoie să fiu lîngă mama.
― ÃŽn cazul ăsta, ai grijă de tine.
― Te iubesc, Mitch.
El se mulțumi să dea ușor din cap și să o privească intens în timp ce ea ieșea din încăpere. Nici unul dintre ei nu schițase vreun gest de îmbrățișare.
La etajul al cincilea, De Vasher, chemat de urgență de unul dintre tehnicieni, asculta foarte concentrat dialogul din căști.
― Deruleaz-o încă o dată, îi ceru tehnicianului. Cînd s-a întîmplat chestia asta? întrebă el după un timp.
― Acum două minute È™i paisprezece secunde în biroul de la etajul al doilea, fu răspunsul celuilalt.
― La dracu', la dracu', la dracu'! Dama îl părăseÈ™te, nu-i aÈ™a? N-au zis nimic de despărÈ›ire sau de divorÈ› pînă acum?
― Dacă ar fi zis, am fi È™tiut imediat. S-au tot hîrîit că el e obsedat de serviciu È™i că nu poate să-i sufere pe părinÈ›ii ei, da' de aÈ™a ceva n-au vorbit niciodată.
― Da, da, bine. Ia legătura cu Marcus È™i vezi dacă el a auzit ceva înainte. VerificaÈ›i înregistrările, poate a trecut ceva cu vederea. Fir'ar al dracului să fie!


Abby porni spre Kentucky, dar nu ajunse niciodată acolo. Cînd fu la o oră distanță vest de Nashville, părăsi interstatala 40, luînd-o spre nord pe autostrada 13. Nu observase nimic suspect în oglinda retrovizoare, așa că, odată ajunsă în dreptul orășelului Clarksville de la granița cu Kentucky, schimbă brusc direcția pe autostrada 12. O oră mai tîrziu, Peugeot-ul roșu intra în Nashville pe șoseaua districtuală și se pierdea în aglomerația orașului.
După ce-și lăsă mașina într-una din parcările din apropiere, Abby intră în clădirea aeroportului din Nashville. Intr-una din toaletele de la etajul întîi își scoase rochia și se îmbrăcă cu o pereche de pantaloni scurți și cu un pulover tricotat; pantofii cu toc îi schimbă cu o pereche de mocasini. Era cam răcoare pentru o asemenea ținută, dar, în fond, ea se îndrepta spre locuri mult mai calde. Își adună părul într-o coadă de cal, își puse alți ochelari de soare și părăsi respectiva încăpere, îndreptîndu-se spre poarta de îmbarcare.
Deși în lumea liberă nici o cursă a companiei Delta nu poate ocoli orașul Atlanta, Abby avu norocul să nu fie obligată să schimbe și avionul. Așteptă cuminte pe locul ei de la fereastră, privind lăsarea serii pe aeroportul aglomerat. Era nervoasă, dar încerca să nu se lase copleșită, drept pentru care comandă un pahar de vin și începu să răsfoiască un Newsweek.
Două ore mai tîrziu, avionul ateriza pe aeroportul din Miami. Abby traversă iute clădirea, observînd privirile pe care i le aruncau unii dintre cei aflați prin preajmă. Erau ocheadele obișnuite, pline de admirație și pofticioase, și nimic altceva. Cînd ajunse la unica poartă de îmbarcare pentru cursele companiei Cayman, prezentă biletul, certificatul de naștere și permisul de conducere, așa cum i se ceruse. Pentru că locuitorii din Caymane sînt niște oameni minunați, atîta doar că nu-ți dau voie să intri la ei în țară dacă nu ți-ai cumpărat și biletul de plecare. Poftiți la noi să vă cheltuiți banii, dar plecați. Vă rugăm.Abby se așeză într-un colț al sălii de așteptare și încercă să citească ceva. Un tînăr tătic însoțit de o soție foarte drăguță și de doi copilași rămăsese cu ochii lipiți de picioarele ei. Era singurul care o observase. Avionul spre Grand Cayman urma să decoleze peste o jumătate de oră.


După un început mai dificil, Avery își luă avînt și petrecu șapte ore la Royal Bank of Montreal din Georgetown. La ora cinci după-amiază, cînd în sfîrșit părăsi clădirea băncii, sala de conferințe de lîngă biroul în care lucrase era plină cu imprimante de calculator și cu prezentări de conturi, pe care le va termina mîine, evident. Ar fi avut mare nevoie de McDeere, dar condiții obiective îi ajustaseră puternic planurile de călătorie. În momentul de față, se simțea epuizat și îi era foarte sete.
Cînd ajunse la Rumheads, își cumpără o bere și merse să se așeze la o masă din curtea interioară. Exact cînd Avery trecea pe lîngă jucătorii de domino, Tammy Greenwood Hemphill de la Greenwood Services străbătu cu mers nervos, mulțimea clienților și se așeză nonșalantă la bar, urmărindu-l discret cu privirea pe Avery; se vedea de la o poștă că era bronzată artificial, și asta din cauza cîtorva pete mai închise la culoare decît restul pielii. Una peste alta, însă Tammy avea un bronz de invidiat pentru acel sfîrșit de martie. De data asta părul era de un blond cenușiu foarte cald, iar machiajul căpătase un aspect mult mai temperat. Un bikini pur și simplu artistic, de un portocaliu fosforescent, atrăgea toate privirile. Sînii impresionanți nu dădeau voie sutienului să facă nici o cută. Bucățica de material bine întinsă peste fese nu reușea să ascundă nimic. Tammy avea patruzeci de ani și își arăta vîrsta, și cu toate astea cel puțin douăzeci de priviri flămînde îi urmăriră mișcările și formele în drumul ei spre bar. Așezată pe scaunul înalt, cu un pahar de sifon în față, Tammy își aprinse o țigară, fără să-l scape din ochi pe Avery.
Bărbatul făcea parte din tagma lupilor: era conștient că arată bine și examina fără nici o reținere fiecare prezență feminină din preajmă. La un moment dat se opri la o blondă apetisantă, dar tocmai cînd se pregătea de atac își făcu apariția bărbatul care o însoțea, iar Avery se văzu nevoit să se întoarcă la berea lui și la admiratul de la distanță.
Tammy comandă încă un pahar cu sifon și lămîie și se îndreptă spre grădină. Privirea lupului se lipi de sînii enormi, urmărindu-le fiecare tresărire.
― Locul ăsta e liber? întrebă ea.
― Da, fireÈ™te! răspunse el, ridicîndu-se pe jumătate È™i oferindu-i un scaun. Era o clipă mare pentru el: dintre toÈ›i lupii flămînzi È™i pofticioÈ™i din jur, femeia îl alesese pe el. Era sigur că ar fi putut avea puicuÈ›e mai tinere, dar în clipa aceea È™i în locul acela, femeia din faÈ›a lui era cea mai încinsă.
― Sînt Avery Tolar din Memphis.
― ÃŽncîntată de cunoÈ™tință. Eu sînt Libby, Libby Lox din Birmingham.
Acum ea era Libby. Avea o soră pe care o chema Libby, mama lor era Doris, iar pe ea însăși o chema Tammy. Și în condițiile astea, spera din tot sufletul să nu cumva să amestece borcanele. Pe deasupra, deși nu purta verighetă, avea în dotare și un soț al cărui nume oficial înscris în acte era Elvis; în această perioadă a anului, tipul ar fi trebuit să se afle în Oklahoma City, imitîndu-l pe King ca să cîștige un ban și agățînd adolescente înnebunite după steaua rock-ului.
― Ce te-a adus prin locurile astea? întrebă Avery.
― Pur È™i simplu dorinÈ›a de a mă distra. Am sosit azi-dimineață È™i stau la Palms. Tu?
― Eu sînt avocat specializat în taxe È™i, mă crezi sau nu, sînt aici pentru chestiuni de serviciu. De fapt trebuie să fac mai multe călătorii pe an prin locurile astea, È™i-È›i mărturisesc că pentru mine aÈ™a ceva e un adevărat supliciu.
― Unde locuieÈ™ti?
― Firma la care lucrez are două apartamente în zona aia, răspunse el, întinzînd mîna într-o anumită direcÈ›ie. E un locÈ™or foarte drăguÈ›.
― DrăguÈ›, într-adevăr.
Lupul din el nu pierdu ocazia să pluseze:
― N-ai vrea să-l vezi?
― Poate ceva mai tîrziu, chicoti ea ca o puÈ™toaică.
El îi zîmbi mulțumit: totul va fi foarte ușor de data asta. Ah, iubea la nebunie insulele astea!
― Ce vrei să bei? o întrebă.
― Gin cu apă tonică È™i o fărîmă de lămîie.
Cînd se întoarse de la bar, el își aduse scaunul mai aproape de al ei, în așa fel încît picioarele lor se atingeau. Sînii ei se sprijineau confortabil de tăblia mesei și privirea lui îi învălui lacomă.
― EÈ™ti singură? era o întrebare retorică care trebuia neapărat pusă.
― Da. Dar tu?
― La fel. Ai ceva pentru astă-seară?
― Nu, nu prea.
― Foarte bine, pentru că astă-seară la ora È™apte, la Palms, vor să organizeze o cină în aer liber; È™i au cea mai bună bucătărie marină de pe insulă. Au muzică bună, punch cu rom, tot tacîmul. Þinuta obiÈ™nuită. Ce zici?
― M-ai convins.
Se apropiară și mai mult unul de celălalt și, deodată, mîna bărbatului își făcu loc între genunchii femeii, iar cotul lui se cuibări lîngă sînul ei stîng. Își zîmbiră. "Pînă la urmă, toate astea nu erau chiar neplăcute", își zise Tammy, dar avea treburi mult mai importante de făcut.
Apoi orchestra, numită semnificativ Barefoot Boys, își acordă instrumentele și festivalul începu. Din toate direcțiile se revărsau spre Palms valuri de amatori de muzică și mîncare bună. Localnici îmbrăcați în haine albe pregăteau mesele în timp ce mirosul de creveți fierți, de fructe de mare fripte și de rechin la grătar invadă toată plaja.
Timp de trei ore, porumbeii, pe numele lor Avery și Libby, dansară și mîncară, dansară și băură, dansară și... se înfierbîntară din ce în ce mai mult. Din clipa în care băutura puse definitiv stăpînire pe Avery, ea reveni la sifon cu lămîie. Pe la zece, cînd el se muiase detot, Libby preluă comanda și cei doi părăsiră ringul de dans, îndreptîndu-se spre apartamentul din vecinătate. El dezlănțui atacul chiar la intrare: se sărutară și se pipăiră cu lăcomie mai bine de cinci minute.
― Hai să mai bem un pahar, propuse ea, după ce intrară în apartament. ÃŽÈ™i luară paharele cu gin È™i apă tonică ― ea È™i cu whisky È™i apă ― el È™i ieÈ™iră în balcon, ca să admire marea argintată de lună.
"Þinuse pasul cu el pahar după pahar, își zise Avery, așa că dacă ea putea să mai bea, el nu era să se dea bătut în fața unei femei" însă natura își ceru din nou drepturile și se văzu nevoit să dispară pentru cîteva clipe. Ea zîmbi cînd observă paharul cu whisky și apă rămas fără stăpîn. Totul devenea infinit mai simplu decît sperase. Din fîșia de pînză portocalie care-i trecea printre picioare dădu la iveală un pachețel de plastic și aruncă o capsulă de narcotic în pahar.
― Dă-l peste cap, băiete, îi spuse ea cînd se întoarse în cameră. Sînt gata de culcare.
El bău pe nerăsuflate, dar simțurile îi erau de mult amorțite și nu simți gustul băuturii. Capul începu să i se clatine din ce în ce mai tare și în cele din urmă căzu cu bărbia în piept.
― Somn uÈ™or, iubitei! zise ea mai mult pentru sine.
Doza ar fi trebuit să producă circa zece ore de somn adînc, dar cum el nu băuse chiar tot conținutul paharului, perioada se reducea doar la vreo opt ore. Reuși cu greu să-l tragă pînă în pat, îl dezbrăcă de șortul colorat de surf, și preț de cîteva secunde rămase cu ochii lipiți de trupul bărbătesc întins în fața ei; apoi îl înveli bine cu păturile și îl sărută ușor pe obraz.
Pe comoda din cameră văzu două legături care adunau unsprezece chei. Pe holul dintre bucătărie și livingul ce dădea spre plajă găsi misterioasa ușă încuiată despre care povestise Mitch. Atunci, în noiembrie, cînd fusese aici, el măsurase cu pasul fiecare încăpere din apartament și apreciase că cea aflată dincolo de ușa încuiată trebuie să aibă cam cinci metri pe cinci. Ceea ce dădea de bănuit era tocmai ușa din metal masiv, bine încuiată, pe care stătea scris DEPOZIT; era singura ușă etichetată din apartament. Pe un inel erau adunate o cheie de Mercedes, două chei pentru Bendini Building, o cheie de la casă, două chei de la apartament și o cheie de la birou. Cheile de pe cel de-al doilea inel nu erau marcate; abia cea de-a patra fu cea potrivită. Își ținu respirația și răsuci cheia în broască: nici un șoc electric, nici o sonerie, nici un fel de sistem de alarmă. Mitch îi spusese să aștepte cinci minute după ce va descuia și, dacă nu se întîmplă nimic în astea cinci minute, atunci poate să aprindă lumina.
Așteptă zece minute lungi și apăsătoare. Mitch bănuia că apartamentul A era destinat asociaților și clienților de încredere ai firmei, în timp ce apartamentul B era folosit de angajații obișnuiți și de alte persoane plasate sub supraveghere permanentă. De aceea spera ca, în primul caz, încăperile să nu fie burdușite cu microfoane, camere de luat vederi și sisteme de alarmă. După ce se scurseră cele zece minute, Tammy deschise ușa larg și aprinse lumina; așteptă din nou cîteva secunde, dar nu se întîmplă nimic. Era o încăpere pătrată, de aproximativ cinci pe cinci, în care se aflau douăsprezece fișete din material neinflamabil și nimic altceva. Se apropie încetișor de unul din ele și trase de sertarul de sus; nu era încuiat.
Stinse lumina, închise ușa și se întoarse în dormitorul unde Avery, căzut într-un somn adînc, sforăia îngrozitor. Era zece și jumătate; în următoarele opt ore, trebuia să lucreze într-un ritm nebunesc ca să termine pînă a doua zi dimineață, la șase.
Trei serviete stăteau cuminți într-un colț. Tammy le luă în brațe, stinse lumina și ieși în stradă. Mica parcare era pustie la ora aceea; o alee cu pietriș ieșea în șosea, trotuarul mărginit de gard viu se oprea în dreptul gardului de scînduri albe care delimita proprietatea. Poarta dădea spre un gorgan mititel acoperit de iarbă, dincolo de care se ridica Palms.
Drumul de la apartament pînă la Palms fusese scurt, dar cînd ajunse la ușa camerei 188, servietele cîntăreau parcă de două ori mai mult decît la plecare. Tammy transpirase toată cînd bătu la ușă. De la fereastra camerei se vedea piscina, dar nici măcar un centimetru de plajă.
Abby deschise iute ușa, luă servietele și le așeză pe pat.
― Ai avut ceva probleme?
― Deocamdată, nu. Cred că tipul e mort pentru multă vreme.
Tammy își șterse fața cu un prosop, apoi își desfăcu o cutie de Coca-Cola.
― Unde l-ai lăsat? întrebă Abby fără să zîmbească.
― ÃŽn pat. Cred că avem la dispoziÈ›ie opt ore, pînă dimineață la È™ase.
― Ai reuÈ™it să intri în camera aceea? întrebă Abby în timp ce îi dădea celeilalte o pereche de pantaloni scurÈ›i È™i o cămașă largă de bumbac.
― Da, am intrat È™i am dat de vreo duzină de fiÈ™ete mari, neîncuiate. Mai erau È™i cîteva cutii de carton, însă nimic important.
― O duzină de fiÈ™ete spui?
― Exact, din alea înalte pentru dosare de dimensiuni oficiale. Să È™tii că numai dacă avem noroc terminăm pînă la È™ase.
ÃŽn camera de motel cu un singur pat, canapeaua, măsuÈ›a pentru cafea È™i patul îngust È™i scurt fuseseră împinse Iîngă perete; în mijlocul camerei trona acum un copiator Canon 8580 cu alimentare automată. Era închiriat de la Island Office Supply la un preÈ› de speculă ― trei sute de dolari pentru douăzeci È™i patru de ore. Era cel mai nou È™i cel mai mare copiator de pe insulă, li se explicase È™i proprietarul nu prea era încîntat să se despartă de el pentru o perioadă atît de scurtă. Abby reuÈ™ise totuÈ™i să-l vrăjească pe respectivul proprietar, înÈ™irînd bancnotele de o sută de dolari pe birou. Lîngă pat aÈ™teptau cuminÈ›i două cutii cu hîrtie de copiat, adică zece mii de coli.
Cele două femei deschiseră prima servietă și extraseră șase dosare subțirele. Tammy desfăcu clamele și începu să scoată documentele din primul dosar.
― Mitch zice că sînt foarte tipicari cu aÈ™ezarea hîrtiilor în dosar. Zice că avocaÈ›ii au un al È™aselea simÈ› cu care își dau imediat seama dacă o secretară sau un funcÈ›ionar a umblat prin hîrtii. AÈ™a că trebuie să fim foarte atente È™i să lucrăm încet. După ce copiem un document, trebuie să avem grijă să prindem clamele exact pe urmele vechi. E plictisitor È™i obositor, dar n-avem ce face.
Datorită alimentării automate, copierea unui document de zece pagini le luă doar opt secunde.
― Merge repede, observă Tammy.
Terminară prima servietă în douăzeci de minute. Tammy îi dădu lui Abby cele două legături de chei, apoi luă două serviete Samsonite absolut noi și se întoarse în apartamentul unde îl lăsase pe Avery.
Abby ieși la rîndul ei, se urcă în Nissan-ul Stanza închiriat de Tammy și se îndreptă spre oraș. La două cvartale distanță de impunătoarea Swiss Bank Building, pe o străduță îngustă mărginită de case bine îngrijite, bătu la ușa singurului lăcătuș de pe insula Grand Cayman. Sau cel puțin singurul pe care reușise să-l găsească fără să ceară ajutorul cuiva. Era o casă verde cu ferestre deschise, înconjurate de o dungă albă.
Lăsă mașina în stradă și merse prin nisip pînă la mica verandă unde lăcătușul și vecinii lui se cinsteau cu ce aveau la îndemînă și ascultau Radio Cayman. Se transmitea reggae autentic, adevărate bijuterii din aur masiv. La sosirea ei discuția încetă, dar nimeni nu se ridică în picioare. Era aproape unsprezece noaptea. Tipul îi spusese că putea să facă totul în atelierul din spatele casei, că cerea un preț modest și că voia o sticlă de Myers's Rum drept avans.
― Domnule Dantley, te rog să mă ierÈ›i că am întîrziat. Uite, È›i-am adus un mic dar, zise ea întinzîndu-i o sticlă de rom.
Domnul Dantley apăru în lumină, luă sticla și începu să o studieze atent; apoi exclamă:
― BăieÈ›i, e o sticlă de Myers's.
Deși nu pricepea nici un cuvînt din ceea ce-și spuneau, pentru Abby era clar că erau cu toții foarte interesați de sticla cu pricina. Dantley lăsă romul în grija prietenilor lui și o conduse pe Abby în micul atelier din spatele casei plin cu tot felul de unelte și de mașinării. În jurul singurului bec spînzurat de tavan bîzîiau sute de țînțari atrași de lumina galbenă și chioară. Abby îi întinse lui Dantley cele unsprezece chei pe care acesta le înșiră cu grijă pe bancul de lucru.
― E treabă uÈ™oară, zise el fără să o privească.
Deși fusese găsit bînd aproape de miezul nopții, Dantley părea stăpîn pe sine și totul fu gata în doar douăzeci de minute.
― MulÈ›umesc, domnule Dantley. Cît îți datorez?
― Un dolar de bucată, zise el tărăgănînd cuvintele.
Abby îi întinse repede banii și plecă.


Tammy umplu cele două serviete cu tot ceea ce găsi în primul sertar al primului fișet. Douăsprezece fișete cu cîte cinci sertare fiecare însemnau șaizeci de drumuri între apartament și copiator, în opt ore. Se puteau face greu, dar se puteau face. Mitch le spusese să copieze tot: dosare, carnete de însemnări, imprimante de calculator; nu știa prea bine ce caută, așa că era mai bine să copieze tot.
Stinse lumina și dădu o fugă pînă în dormitor să vadă ce mai face amantul casei. Dormea dus și sforăia cu cîteva note mai jos.
Cele două serviete Samsonite se îngreunaseră și brațele o dureau cumplit cînd bătu la ușa camerei 188. Era abia primul drum din cele șaizeci și își zise că nu va fi în stare să ducă totul la bun sfîrșit. Abby nu se întorsese încă, așa că așeză conținutul servietelor pe pat Bău o înghițitură de Coca-Cola și plecă din nou. Sertarul numărul doi era identic cu primul, începu să transpire abundent și să gîfîie din greu. "Astea-s alea patru pachete pe zi", își zise ea, jurîndu-și să reducă rația de țigări la doar două pachete pe zi, ba poate chiar la un singur pachet. Repede pînă în dormitor să mai verifice o dată. Dar marele bărbat nici măcar nu apucase să respire de la ultima ei plecare.
Copiatorul bîzîia ușor cînd ajunse din nou la motel. Abby tocmai terminase de copiat conținutul celei de-a doua serviete și se pregătea să o înceapă pe a treia.
― Ai cheile? întrebă Tammy.
― Da, n-a fost nici o problemă. Ce mai face omul nostru?
― Ha, dacă n-ar merge copiatorul ăsta, ai putea să-i auzi de aici sforăitul, răspunse Tammy, apoi înÈ™iră totul pe pat, își È™terse faÈ›a cu un prosop È™i plecă spre locul cu fiÈ™etele.
Abby termină și documentele din cea de-a treia servietă si alese un nou teanc de hîrtii; se mișca deja cu siguranța și iuțeala unui funcționar încercat. Tammy se întoarse din cea de-a treia călătorie cu răsuflarea tăiată și cu stropi de sudoare picurîndu-i de pe nas.
Sertarul numărul trei, raportă ea. Tot mai sforăie.
― Umplu servietele cu documentele din primul sertar, își trase puÈ›in sufletul, își trecu repede prosopul pe față È™i o luă iar din loc. De acum înainte, pentru tot restul nopÈ›ii, servietele nu vor mai fi nici o clipă goale.
La miezul nopții, Barefoot Boys cîntară ultima melodie și Palms se pregăti de culcare. Bîzîitul ușor al copiatorului nu trecea dincolo de pereții camerei 188. Ușa era încuiată, draperiile acopereau complet ferestrele, toate luminile erau stinse, cu excepția lămpii de la capătul patului. Nimeni nu o observă pe doamna obosită și scăldată în sudoare care tot intra și ieșea din camera aceea, cărînd mereu aceleași două serviete Samsonite.
Cînd ceasul bătu miezul nopții, renunțară și să-și mai vorbească; erau mult prea obosite, prea ocupate și prea speriate pentru a mai face conversație și oricum nu mai rămăsese nimic de raportat, în afară de mișcările în pat ale lui "iubitei". El însă dormea dus. Tammy intra să-l vadă de fiecare dată cînd se întorcea în apartament, întrebîndu-se mereu ce ar face dacă el s-ar trezi brusc și ar sări pe ea. În buzunarul șortului ascunsese un tub cu spray paralizant pentru cazul în care situația ar fi evoluat în așa fel încît fuga s-ar fi dovedit absolut necesară. Mitch nu prea dezvoltase subiectul ăsta; îi spusese doar să folosească sprayul și pe urmă să fugă cît o țin picioarele, strigînd "Viol"!
După douăzeci și cinci de drumuri dus-întors între motel și apartament, Tammy se convinse că vor mai trece cîteva ore bune pînă ca el să-și recapete judecata. Îi era de-ajuns că trebuia să alerge de colo-colo, încărcată ca un animal de povară, dar să mai și urce cele paisprezece trepte pînă în dormitor ca să-l verifice pe Casanova. Așa că se hotărî să-l verifice o dată la două drumuri, apoi o dată la trei.
Pe la ora două dimineață, reușiseră să copieze conținui a cinci fișete. Făcuseră peste patru mii de exemplare și patul din camera de motel era plin cu teancuri ordonate de documente. Foile lor erau înșirate de-a lungul peretelui de lîngă canapea, aranjate în șapte șiruri identice, înalte cam pînă în dreptul taliei.
Hotărîră să se odihnească un sfert de oră.


Cînd ceasul arătă ora cinci și jumătate, prima geană de soare apăru la răsărit și cele două femei uitară de oboseală. Abby își acceleră ritmul mișcărilor, sperînd din suflet ca aparatul să nu se ardă. Tammy își masă ușor gambele pline de cîrcei, apoi porni iute înapoi, spre apartament. Pierduse șirul drumurilor astea de noapte și oricum trebuia să se oprească un timp, pentru că el s-ar putea să o aștepte.
Deschise ușa și, ca de obicei, merse direct în încăperea-depozit; tot ca de obicei, așeză cele două serviete pline pe podea, apoi urcă în dormitor. Ceea ce văzu o îngheță de-a dreptul: Avery stătea pe marginea patului privind țintă fereastra. Cînd o auzi intrînd, se întoarse cu fața spre ea; avea ochii umflați și împăienjeniți și o privire amenințătoare.
Tammy își descheie instinctiv șortul kaki și îl lăsă să alunece pe podea.
― Bună, băiatule, îl salută ea, încercînd să respire normal È™i să se poarte ca o tovarășă de petrecere. Se apropie de pat È™i adăugă: Te-ai trezit cam devreme. Ce-ar fi să mai dormi puÈ›in?
El își întoarse privirea la fereastră fără să scoată un cuvînt. Tammy se așeză lîngă el, pe marginea patului, și-l mîngîie pe coapsă; își lăsă mîna să alunece între coapse și pe picior în sus, dar el nu avu nici o reacție.
― Te-ai trezit? îl întrebă ea.
Nici un răspuns.
― Avery, spune-mi ceva, puiule. Hai să mai dormim puÈ›in că afară e întuneric.
El căzu înapoi pe pernă și mormăi ceva. În sfirșit, închise ochii. Ea îi ridică picioarele în pat și îl înveli cu pătura. Stătu lîngă el vreo zece minute și cînd sforăitul atinse din nou intensitatea inițială, își puse repede șortul și o luă la fugă spre Palms.
― Abby, s-a trezit, Abby! dădu ea raportul cuprinsă de panică. S-a trezit È™i pe urmă a adormit din nou.
Abby se opri din lucru și o privi cu atenție. Amîndouă își întoarseră privirile spre patul plin de documente necopiate.
― OK. Fă un duÈ™, zise Abby pe un ton rece, apoi mergi lîngă el în pat È™i aÈ™teaptă. ÃŽncuie uÈ™a de la depozit È™i dă-mi un telefon cînd se va trezi È™i va fi în baie. ÃŽn timpul ăsta, eu voi copia ce a mai rămas, iar de mutat vom încerca să mutăm totul după plecarea iui.
― E o miÈ™care teribil de riscantă.
― Totul e teribil de riscant, aÈ™a că È™terge-o.
Cinci minute mai tîrziu, Tammy/Doris/Libby cea cu bikiniul portocaliu făcu un nou drum pînă la apartament; de data asta însă nu mai ducea nici o servietă. Încuie ușa de la intrare și ușa depozitului, după care urcă în dormitor. Își scoase sutienul și se strecură în așternut.
În primul sfert de oră, sforăitul de lîngă urechea ei o împiedică să adoarmă, dar se obișnui imediat și fu gata să ațipească. Cînd își dădu seama, se așeză în capul oaselor, încercînd din răsputeri să rămînă trează. O speria faptul că era în pat, alături de un bărbat gol, care ar ucide-o dacă ar ști. Dar trupul ei obosit se relaxă din nou și nu se mai putu împotrivi somnului.


"Iubitel" ieși din comă fix la nouă și trei minute. Gemu tare și se rostogoli pînă la marginea patului. Deschise încet-încet pleoapele și lumina strălucitoare a soarelui îl făcu să geamă și mai tare. Capul îi cîntărea zeci de kilograme și se bălăbănea într-un mod ciudat, de la dreapta la stînga, făcînd să se clatine violent creierul din interior. Inspiră adînc și simți aerul proaspăt pătrunzîndu-i cu un scrîșnet în tîmple. Apoi atenția îi fu atrasă de mîna lui dreaptă; încercă să o ridice, dar creierul refuza să dea comanda. În cele din urmă reuși să o ridice încet, foarte încet, și încercă să o privească mai întîi cu ochiul drept, apoi și cu cel stîng. Observă ceasul. Privi cadranul peste treizeci de secunde pînă reuși să priceapă semnificația cifrelor. Nouă și cinci. La dracu' ! Trebuia să fie la bancă la ora nouă! Gîndul acesta îl făcu să geamă din nou. Apoi, memoria îi reveni brusc: femeia aceea!
Îi simți toate mișcările și îi auzi toate mîrîielile, dar rămase nemișcată și cu ochii închiși. Se rugă la Dumnezeu să nu-l lase să o atingă. Îi simțea privirea lipită de trupul ei.
Pentru acest zurbagiu și "băiat rău" de carieră mahmureala era ceva obișnuit, dar așa ceva nu i se mai întîmplase. Privea intens chipul femeii, încercînd să-și amintească cît de bună fusese, pentru că indiferent de mahmureală, reținuse întotdeauna calitățile femeilor cu care se culcase. O mai privi un timp, apoi renunță să mai încerce.
― La dracu'! exclamă, încercînd să meargă. Dar picioarele, parcă pline cu plumb, refuzau să-l asculte. ÃŽÈ™i adună toată puterea de care era în stare È™i rămase sprijinit de uÈ™a care dădea în balcon.
Baia se afla la cîțiva pași, drept pentru care se hotărî să meargă într-acolo, biroul și comoda ajutîndu-l să-și atingă ținta.
Ea se răsuci cu fața spre balcon și îl simți așezîndu-se alături, pe pat.
― Libby, trezeÈ™te-te, zise el scuturînd-o uÈ™or de umăr. TrezeÈ™te-te, dragă, insistă el ca un adevărat gentleman.
Îi dărui cel mai frumos zîmbet de care era în stare, un zîmbet de "a doua zi dimineață", satisfăcut și plin de promisiuni. Zîmbetul lui Scarlett O'Hara din dimineața care a urmat nopții aceleia de pomină petrecută în brațele lui Rhett Butler.
― Ai fost grozav, băiete, gînguri ea.
În ciuda durerii și a senzației de greață, în ciuda plumbului din picioare și a capului greu cît o bilă de bowling, se simți plin de mîndrie la auzul acestor cuvinte. Femeia fusese impresionată. Și deodată își aminti că fusese într-adevăr grozav noaptea trecută.
― Libby, am dormit prea mult. Trebuie să plec la serviciu, că sînt deja în întîrziere.
― Nu prea ai chef, hm? chicoti ea, rugîndu-se în sinea ei ca bărbatului să nu-i vină totuÈ™i cheful.
― Nu, acum nu. Ce-ai zice însă de diseară?
― Voi fi aici, băiete.
― Bun. Acum trebuie să fac un duÈ™.
― TrezeÈ™te-mă È™i pe mine cînd ai terminat.
El se ridică mormăind și se încuie în baie. Atunci ea luă telefonul și o sună pe Abby.
― Acum e-n baie.
― Tu eÈ™ti bine?
― Da, sînt OK. Să È™tii că È™i dacă ar fi vrut n-ar fi putut să facă nimic.
― De ce a durat atît?
― Păi nu putea să se trezească.
― BănuieÈ™te ceva?
― Nu. Nu-È™i aminteÈ™te nimic din noaptea trecută. Acum cred că se luptă cu mahmureala.
― Cît mai stai acolo?
― Am să-i dau un pupic de la revedere cînd va ieÈ™i din baie. Asta înseamnă încă zece-cincisprezece minute.
― OK. Dar grăbeÈ™te-te.
Tammy așeză telefonul în furcă și reveni la locul ei în pat. În mansarda de deasupra bucătăriei, magnetofonul se opri cu un clinchet.


La zece și jumătate erau gata de ultimul asalt asupra apartamentului. Marfa fusese împărțită în trei părți egale și urmau trei raiduri îndrăznețe, în plină zi. Parcarea din fața apartamentelor era încă pustie, iar pe șosea circulația era încă redusă.
Cheia cea nouă era perfectă și Tammy pătrunse fără probleme în apartament. Cheia de la depozit se potrivi și ea, așa că cinci minute mai tîrziu Tammy părăsi zona. Următoarele două drumuri fură la fel de rapide și de lipsite de evenimente neașteptate. Înainte să părăsească definitiv depozitul, Tammy se uită cu atenție în jur: totul era în ordine, exact ca la început. În sfîrșit, încuie apartamentul și duse cele două serviete Samsonite înapoi în camera ei.
O oră întreagă cele două femei stătură întinse una lîngă alta în pat și rîseră în hohote de Avery și mahmureala lui.
Totul se terminase, iar ele erau autoarele unei crime perfecte. "Iubitei" fusese și el participant ignorant, dar plin de inițiativă. Fusese ușor, hotărîră ele în cele din urmă.
Micul munte de probe materiale intră în unsprezece cutii și jumătate. La două și jumătate, un localnic cu capul acoperit de o pălărie de paie bătu la ușă, anunțîndu-le că fusese trimis de Cayman Storage. Prima cutie fu dusă îngrozitor de încet pînă la dubita oprită în fața motelului. Ca toți localnicii, șoferul dubitei se mișca după timpul din Caymane. "Nu-i nici o grabă, mon".
Se ținură după el pînă la un depozit din oraș. Acolo, Abby verifică încăperea propusă și plăti cu banii jos chiria pentru trei luni.



28

Wayne Tarrance se așeză pe ultimul rînd de scaune al autobuzului Greyhound care făcea cursa de unsprezece și patruzeci Louisville-Indianapolis-Chicago. Era vineri seara și autobuzul era aglomerat. Plecaseră de o jumătate de oră din Kentucky și deja avea convingerea că ceva nu era în regulă. De treizeci de minute nici un semnal, nici un cuvînd de nicăieri. Să fi greșit autobuzul? Să se fi răzgîndit McDeere? Să se fi întîmplat lucruri neașteptate? Scaunul se afla chiar deasupra motorului și abia acum Wayne Tarrance, de felul lui din Bronx, înțelese de ce obișnuiții curselor Greyhound se luptau să obțină scaunele din spatele șoferului. Simțea vibrațiile motorului pînă în fundul creierului. Treizeci de minute. Nimic.
Ușa toaletei se deschise brusc și mirosul atît de cunoscut năvăli în autobuz. Tarrance deveni brusc interesat de cele ce se întîmplau pe autostradă. Răsărită de niciunde, ea se strecură pe locul de la margine și își drese glasul. Tarrance tresări puternic și întoarse capul. O mai văzuse, cu siguranță, undeva.
― SînteÈ›i domnul Tarrance?
Purta blue-jeans, un pulover verde și teniși albi; ochii îi erau ascunși în spatele unor ochelari de soare.
― Da. Dar dumneata cine eÈ™ti?
― Abby McDeere, răspunse ea strîngîndu-i cu putere mîna.
― Bine, da' îl aÈ™teptam pe soÈ›ul dumitale.
― Știu, numai că el s-a hotărît să nu mai vină È™i prin urmare iată-mă pe mine.
― Păi, ăă, eu vroiam să stau de vorbă cu el.
― Poate, numai că el m-a trimis pe mine. AÈ™a că luaÈ›i-mă drept agentul lui, să zicem.
Tarrance renunță la revista pe care o răsfoise din cînd în cînd și se întoarse spre fereastră.
― Unde este soÈ›ul dumitale?
― De ce este atît de important să È™tiÈ›i lucrul ăsta, domnule Tarrance? Doar ne-am întîlnit aici ca să discutăm afaceri, nu altceva.
― Bine, bine. Atunci vorbeÈ™te încet È™i fii atentă: dacă vine cineva pe interval, ia-mă de mînă È™i nu mai spune nici un cuvînt. Poartă-te ca È™i cum am fi căsătoriÈ›i sau ceva de genul ăsta. OK? Bun; ei È™i-acum, domnul Voyles ― È™tii cine este domnul Voyles?
― Știu tot, domnule Tarrance.
― Foarte bine. Deci domnul Voyles este pe cale să scoată scîntei pentru că nu avem încă dosarele lui Mitch. Dosarele cele bune. Dumneata înÈ›elegi de ce sînt dosarele astea atît de importante pentru noi, nu-i aÈ™a?
― Cum să nu?!
― Prin urmare, noi vrem dosarele de care È›i-am spus.
― Iar noi vrem un milion de dolari.
― Da, doar aÈ™a a fost înÈ›elegerea. Dar mai întîi trebuie să primim dosarele.
― Ba nu este asta înÈ›elegerea. Domnule Tarrance, înÈ›elegerea a fost ca să ne primim milionul de dolari exact acolo unde vrem noi È™i abia după aceea vă dăm dosarele.
― Adică nu aveÈ›i încredere în noi?
― Chiar aÈ™a, nu avem încredere în voi, nici în Voyles, nici în nimeni altcineva. Banii vor fi depuÈ™i prin transfer telegrafic într-un anumit cont într-o bancă din Freeport, Bahamas. Cei de acolo ne vor anunÈ›a imediat È™i noi vom transfera din nou toată suma într-o altă bancă. ÃŽn clipa în care vom avea banii acolo unde dorim, dosarele vor fi ale voastre.
― Și dosarele astea unde le È›ineÈ›i?
― ÃŽntr-un minidepozit din Memphis. Sînt cincizeci È™i nouă de dosare aÈ™ezate frumos în cutii, aÈ™a cum trebuie. VeÈ›i vedea că are să vă placă. Pentru că lucrăm foarte îngrijit.
― "Lucrăm"? Vrei să spui că ai văzut È™i dumneata documentele alea?
― BineînÈ›eles. L-am ajutat să le pună în cutii. Și pot să vă spun că în cutia numărul opt veÈ›i da peste niÈ™te surprize.
― Bun, am înÈ›eles. Despre ce este vorba?
― Mitch a reuÈ™it să copieze trei din dosarele lui Avery Tolar care par destul de dubioase. Două sînt despre o companie, Dunn Lane Ltd., despre care È™tim că este de fapt o corporaÈ›ie controlată de Mafia È™i înregistrată în Insulele Cayman. A fost înfiinÈ›ată în 1986 cu un capital iniÈ›ial de zece milioane de dolari murdari. Dosarele conÈ›in două proiecte de construcÈ›ii finanÈ›ate de corporaÈ›ie È™i sînt absolut fascinante.
― De unde È™tiÈ›i că a fost înregistrată în Caymane? Și cum aÈ›i aflat de cele zece milioane? Doar aÈ™a ceva nu este scris în dosarele alea.
― Ai dreptate, aÈ™a ceva nu este scris acolo. Avem È™i alte dosare.
Tarrance rumegă pe parcursul a șase mile știrea despre celelalte dosare. Era clar că nu avea să pună mîna pe ele mai înainte ca cei doi McDeere să își primească primul milion. Renunță să mai insiste.
― Nu sînt sigur însă că vom putea trimite banii conform dorinÈ›ei voastre fără să primim întîi dosarele.
Era un bluf atît de evident încît Abby îl descifră imediat și zîmbi.
― Domnule Tarrance, chiar trebuie să jucăm toată comedia asta? Ar fi mult mai bine să terminaÈ›i cu hărÈ›uiala È™i să ne daÈ›i banii.
Un tip care aducea a student străin, probabil arab, venea agale pe interval, îndreptîndu-se spre toaletă. Tarrance înțepeni pe scaun, cu privirea lipită de fereastră. Abby însă îl ținea de braț ca o adevărată logodnică. De dincolo de ușă, apa se auzi curgînd cu zgomot de cascadă. .
― Cît de repede putem face schimbul? întrebă Tarrance.
― Păi, dosarele sînt gata. Cît de repede puteÈ›i face rost de un milion?
― Putem să-l strîngem È™i mîine.
― Bun. Atunci fiÈ›i atent: astăzi este vineri. MarÈ›ea viitoare, la ora zece dimineaÈ›a, ora din Bahamas, transferaÈ›i telegrafic un milion de dolari din contul vostru de la Chemical Bank din Manhattan într-un anumit cont de la Ontario Bank din Freeport. Un transfer absolut legal, care nu vă va lua mai mult de cincisprezece secunde.
― Și ce se va întîmpla dacă nu avem un cont la Chemical Bank, în Manhattan? întrebă Tarrance încruntat, după ce o ascultase plin de încordare pe Abby.
― A, dacă nu È™tiÈ›i nimic despre contul ăsta, veÈ›i afla cu siguranță de el luni È™i sînt sigură că aveÈ›i pe cineva la Washington care să rezolve un simplu transfer telegrafic.
― BineînÈ›eles că avem.
― Perfect.
― Dar, spune-mi, de ce Chemical Bank?
― Astea sînt ordinele lui Mitch, domnule Tarrance. E bine să aveÈ›i încredere în el pentru că È™tie ce face.
― Hm, văd că Mitch a lucrat bine È™i acasă.
― ÃŽntodeauna lucrează bine È™i acasă. Și-apoi ar mai fi ceva: nu uitaÈ›i că este mai inteligent decît dumneavoastră.
Tarrance pufni, dar se prefăcu amuzat de ultima ei remarcă. O bucată de vreme nici unul nu mai scoase o vorbă; fiecare răsucea în minte alte întrebări și posibile răspunsuri.
― OK, zise Tarrance ca pentru sine. Și totuÈ™i, cînd vom primi dosarele alea?
― Noi vom fi anunÈ›aÈ›i imediat de sosirea banilor la Freeport. ÃŽn consecință, miercuri dimineață, înainte de zece È™i jumătate, veÈ›i primi la biroul dumneavoastră din Memphis un pachet Federal Express însoÈ›it de un bilet È™i de cheia de la un minidepozit.
― Deci pot să-i spun domnului Voyles că pînă miercuri după-amiază vom avea dosarele?
Abby ridică din umeri fără să-i răspundă, iar Tarrance își dădu seama că pusese o întrebare prostească. Așa că se gîndi repede la una mult mai bună.
― Nu crezi că vom avea nevoie de numărul contului din Freeport?
― FiÈ›i liniÈ™tit, am să vi-l dau atunci cînd autobuzul se va opri.
Așadar, epuizaseră toate detaliile. Tarrance reîncepu să răsfoiască paginile cărții, prefăcîndu-se că citește.
― Nu te ridica încă, zise el.
― Mai aveÈ›i vreo întrebare?
― Da. Ai putea să îmi mai spui ceva despre celelalte dosare de care ai amintit?
― FireÈ™te.
― Ei bine, unde se află dosarele astea?
― Asta-i o întrebare bună. După cum mi s-a explicat mie, mai întîi primim rata următoare de o jumătate de milion, mi se pare, pentru probele care să vă permită obÈ›inerea inculpărilor. Dosarele de care am pomenit sînt legate de ultima rată.
― Vrei să spui că aÈ›i obÈ›inut deja, ăă, dosarele cele murdare? întrebă Tarrance.
― Să zicem că avem cam tot ce ne trebuie. Și, da, avem È™i ceva dosare murdare.
― Unde le È›ineÈ›i?
― Vă asigur că nu sînt împreună cu cele curate în minidepozitul de care v-am vorbit, zise ea zîmbind È™i bătîndu-l uÈ™or pe braÈ›.
― Dar le aveÈ›i, nu-i aÈ™a?
― Să zicem. AÈ›i vrea să vedeÈ›i cîte ceva, ca să vă convingeÈ›i?
― Fără îndoială, spuse el, privind-o drept în ochi È™i închise cartea respirînd adînc.
― Mi-am închipuit eu. Ei bine, Mitch zice că vă va da È™i cîteva documente despre Dunn Lane Ltd., copii după registre bancare, documente de constituire a corporaÈ›iei, minute, hotărîri de uz intern, liste de funcÈ›ionari È™i de acÈ›ionari, înregistrări de transferuri telegrafice de bani, scrisori trimise de Nathan Locke lui Joey Morolto, în sfîrÈ™it, sute de chestii de-astea care vă vor face să uitaÈ›i pînă È™i de somn. E o marfă absolut minunată È™i Mitch susÈ›ine că s-ar putea să obÈ›ineÈ›i doar din asta cel puÈ›in treizeci de inculpări.
Tarrance îi sorbea fiecare cuvînt, convins că spune adevărul.
― Și eu cînd pot s-o văd? întrebă el cu voce scăzută, dar plină de nerăbdare.
― Atunci cînd Ray nu va mai fi în închisoare. Face parte din înÈ›elegere, dacă vă mai amintiÈ›i.
― A, da, Ray.
― A, da. El, Ray, trebuie să iasă de acolo, domnule Tarrance. Altfel vă puteÈ›i lua adio de la firma Bendini. Mitch È™i cu mine ne vom lua milionul nostru amărît È™i ne vom pierde în noapte.
― OK, OK, problema e în studiu.
― Ar fi mai bine să ajungeÈ›i odată la rezolvare.
Era mai mult decît o ameninÈ›are È™i el È™tia lucrul acesta. Renunță să mai adauge ceva È™i-È™i reluă cartea. Atunci, Abby scoase din buzunar o carte de vizită oficială a firmei Bendini, Lambert & Locke pe spatele căreia scrisese numărul contului ― 477 DL-l9584, Ontario Bank, Freeport ― È™i o lăsă să cadă pe cartea lui Tarrance.
― Acum am să mă întorc la locul meu din spatele È™oferului, departe de motorul ăsta îngrozitor. Ne-am înÈ›eles pentru marÈ›ea viitoare?
― Nici o problemă, mon. Cobori la Indianapolis?
― Da.
― Păi, unde mergi?
― Acasă, la părinÈ›ii mei, în Kentucky. Mitch È™i cu mine ne-am despărÈ›it, explică ea, apoi dispăru.


Tammy aștepta la una din cozile lungi și înnebunitoare din vama aeroportului din Miami. Purta pantaloni scurți, sandale, o bluză scurtă pînă în talie, ochelari de soare și o pălărie de paie care o făceau să semene cu droaia de turiști obosiți care se întorceau acasă, lăsînd în urmă plajele înnecate de soarele Caraibelor. În fața ei, doi tineri proaspăt căsătoriți cărau o mulțime de sacoșe cu lichioruri și parfumuri duty-free și se certau îngrozitor. În spatele ei se aflau două valize de piele Hartman absolut noi; erau burdușite cu suficiente documente și dosare care să aducă pe banca acuzaților vreo patruzeci de avocați. Patronul ei, tot avocat de meserie, îi sugerase să cumpere niște valize cu rotițe ca să le care mai ușor. Evident, avea cu ea și o valijoară cu cîteva haine și o periuță de dinți, în așa fel încît să nu dea de bănuit.
După o oră de cînd se așezase la rînd, Tammy ajunse în fața vameșului.
― Ceva de declarat? întrebă acesta într-o engleză stricată È™i cu voce răstită.
― Nu! răspunse ea pe un ton la fel de răstit.
― Acolo ce este? întrebă el, indicînd cu privirea valizele de piele.
― Hîrtii.
― Hîrtii?
― Da, hîrtii.
― Ce fel de hîrtii?
"Hîrtie igienică, fu ea tentată să răspundă; mi-am petrecut concediul bătînd Caraibele și strîngînd hîrtie igienică."
― Documente juridice, porcării de felul ăsta. Sînt avocat.
― Bine, bine, zise el È™i trase fermoarul valijoarei. OK. Următorul.
Un hamal încărcă cele două valize într-un cărucior.
― Cursa Delta 282 spre Nashville, poarta 44, sala de aÈ™teptare B, îi spuse ea È™i îi întinse o bancnotă de cinci dolari.
Tammy sosi la Nashville sîmbătă, la miezul nopții. Cînd ajunse în suburbia Brentwood, își lăsă broscuța în parcare, pe locul rezervat, apoi tîrî cu chiu cu vai cele două valize Hartman în apartamentul de două camere pe care îl închinase mai de mult.
În cameră nu era nici un fel de mobilă, cu excepția unei canapele pliante. Desfăcu valizele în dormitor și se apucă imediat să sorteze și să aranjeze hîrtiile. Mitch voia lista tuturor documentelor, a registrelor bancare, a corporațiilor. Îi spusese că, într-o zi, va arunca o privire rapidă prin tot ce era acolo, așa că încărcătura trebuia pusă în ordine.
Inventarul îi luă două ore. După trei călătorii de cîte o zi în Grand Cayman, camera era pe cale să se umple. Luni urma să plece din nou.
Avea senzația că în ultimele două săptămîni nu apucase să doarmă mai mult de trei ore. Dar Mitch îi spusese că problema era urgentă, o chestie de viață și de moarte.


Tarry Ross, alias Alfred, se așeză în colțul cel mai întunecat din holul hotelului Washington Phoenix Park. Știa că întîlnirea va fi extrem de scurtă. Sorbindu-și cafeaua își promise să nu aștepte mai mult de cinci minute. Ceașca începu să tremure nestăpînit cînd încercă să o ducă la buze și cafeaua se vărsă pe masă. Încercă disperat să nu privească în jur. Așteptă. Oaspetele răsări de niciunde și se așeză alături, cu spatele la perete. Numele lui era Vinnie Cozzo și făcea parte din Familia Palumbo; un gangster din New York.
Vinnie observă și ceașca tremurătoare și cafeaua vărsată.
― LiniÈ™teÈ™te-te, Alfred. E destul de întuneric aici.
― Ce vreÈ›i? È™uieră Alfred.
― Păi aÈ™ vrea ceva de băut.
― N-am timp pentru aÈ™a ceva. Trebuie să plec.
― PotoleÈ™te-te, Alfred. Calmează-te, prietene. Nu-s nici măcar trei persoane aici.
― Ce vreÈ›i? È™uieră acesta din nou.
― Doar o informaÈ›ie È™i-aia mică.
― Da' È™tiÈ›i că are să vă coste.
― Ca-ntotdeauna, nu? remarcă Vinnie, care comandă un pahar cu rom È™i apă unui chelner ce-È™i făcuse apariÈ›ia în preajma lor.
― Spune-mi ce mai face prietenul meu, Denton Voyles? întrebă Vinnie.
― Ia mai pupă-mă, Cozzo! Să È™tii că plec, nu mai stau o clipă.
― OK, prietene. Calmează-te. Am nevoie doar de niÈ™te informaÈ›ii.
― Atunci spune repede ce vrei, zise Alfred, măturînd holul cu privirea. CeaÈ™ca lui era aproape goală, mai toată cafeaua zăcînd împrăștiată pe masă.
Chelnerul aduse comanda și Vinnie bău tacticos.
― Avem o mică problemă în Memphis. Și pe cîțiva din băieÈ›i i-a cam luat grija. Ai auzit vreodată de firma Bendini?
Alfred clătină instinctiv din cap: nu. Întotdeauna trebuie să spui "nu" prima dată. Apoi, după ce ai făcut săpături atente, poți să revii cu un raport micuț și drăguț și să spui da. Da, auzise de firma Bendini și de clientul lor nemaipomenit. Operațiunea Laundromat. Chiar Voyles găsise numele și era foarte mîndru de imaginația lui creatoare.
Vinnie luă încă o înghițitură de rom și continuă:
― Uite despre ce este vorba. La Memphis e un tip pe nume McDeere, Mitchell McDeere, È™i tipul ăsta este angajatul firmei Bendini. Noi îl bănuim pe McDeere ăsta că e-n combinaÈ›ie cu oamenii voÈ™tri. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun? Noi credem că tipul vinde informaÈ›ii despre firmă federalilor. Vrem să È™tim dacă este adevărat, atîta tot.
Alfred ascultă fără să clipească, deși nu-i era ușor. Era la curent chiar și cu grupa sanguină a lui McDeere, ba știa și care este restaurantul preferat al avocatului. Mai știa că McDeere vorbise cu Tarrance de vreo șase ori pînă acum și că a doua zi, marți, McDeere va deveni milionar. Pentru el, informația aceea era o nimica toată.
― Să văd ce pot să fac. Și acum să vorbim despre bani. Vinnie își aprinse o È›igară.
― Ei bine, Alfred, problema este foarte serioasă È™i n-am să te mint. ÃŽÈ›i oferim două sute de mii, bani gheață.
Alfred scăpă ceașca din mînă și începu să-și șteargă nervos ochelarii cu batista pe care o scosese din buzunarul de la spate al pantalonilor.
― Două sute de mii? Bani gheață?
― Exact cît am spus. Cît È›i-am dat data trecută?
― Șaptezeci È™i cinci de mii.
― Acum înÈ›elegi ce vreau să spun? E o treabă a dracului de delicată, Alfred. PoÈ›i s-o rezolvi?
― Da.
― Cînd?
― Dă-mi două săptămîni.



29

Cu o săptămînă înaintea datei de 15 aprilie, maniacii muncii de la firma Bendini, Lambert & Locke atinseseră nivelul maxim de stres și numai adrenalina îi mai ținea în stare de funcționare. Adrenalina și spaima. Spaima de greșeala care i-ar putea costa pe un client bogat un milion de dolari în plus. Spaima de a spune unui client că toate actele erau gata și că ele arătau un plus de opt sute de mii la capitolul taxe. Spaima de a nu putea termina totul pînă în data de 15, ceea ce însemna prelungiri de termene pe de o parte, penalități și dobînzi suplimentare pe de altă parte. La șase dimineața parcarea era plină ochi, secretarele lucrau douăsprezece ore pe zi, nervii erau întinși, conversațiile erau rare și grăbite.
Neavînd o soție care să-l aștepte acasă, Mitch muncea douăzeci și patru de ore pe zi. Sonny Capps îl înjurase și-l luase la refec pe Avery pentru cei patru sute cincizeci de mii de dolari pe care îi datora statului la un venit de șase milioane. Avery tăbărîse pe Mitch, apoi, împreună, transpiraseră din nou pe dosarele Capps înjurînd și verificînd pagină cu pagină. Mitch fu autorul a două hîrtii foarte îndoielnice care scăzuseră suma datorată la trei sute douăzeci de mii de dolari. Dar Capps declară că în asemenea condiții avea de gînd să caute o altă firmă specializată în taxe. Una din Washington.
Cînd mai erau doar șase zile pînă în data fatidică, Capps îi ceru lui Avery să vină la Houston. Asociatul firmei Bendini, Lambert & Locke plecă la miezul nopții cu avionul firmei, nu înainte de a-i lăsa lui Mitch o grămadă de instrucțiuni.
Se întoarse la birou pe la ora unu și jumătate noaptea. În parcare nu erau decît vreo trei Mercedes-uri, un BMW și un Jaguar. Paznicul îi deschise ușa de seriviciu și Mitch luă ascensorul pînă la etajul al patrulea. Ușa de la biroul lui Avery era încuiată, așa cum cerea regulamentul în cazul asociaților. La capătul culoarului se auzea vocea lui Victor Milligan, șeful compartimentului taxe, care tuna și fulgera împotriva propriului calculator. Restul birourilor erau de asemenea încuiate.
Mitch își ținu respirația, vîrî cheia în broască, apăsă pe clanță și pătrunse în biroul lui Avery. Aprinse lumina și se îndreptă spre mica masă de conferințe acoperită de dosare, documente, registre ale Serviciului de Venituri Interne. Mitch se așeză pe unul din scaunele în jurul cărora se ridicau alte grămezi de hîrtii oficiale și reluă lucrul la dosarul Capps. Din însemnările FBI reieșea că Sonny Capps era un om de afaceri curat, care lucra cu firma Bendini, Lambert & Locke de mai bine de opt ani. În consecință, nu prezenta interes pentru federali.
O oră mai tîrziu se lăsă liniștea și în biroul lui Milligan, care încuie ușa și plecă fără să-și ia rămas bun. Imediat după plecarea lui, Mitch verifică fiecare birou, apoi coborî și la etajul al treilea. Rezultatul fu același: toate încăperile erau pustii. Ceasul arăta ora trei din noapte.
În biroul lui Avery, chiar lîngă bibliotecă, se aflau patru fișete din lemn masiv de stejar. Mitch le observase cu multe luni în urmă, dar nu văzuse pe nimeni căutînd ceva în ele. Secretarele nu făceau săpături decît în dosarele din fișetele metalice așezate lîngă fereastră. Mitch închise ușa în urma lui și merse direct la fișetele de stejar. Folosindu-se de o cheie minusculă, descuie primul fișet.
Din inventarul făcut de Tammy la Nashville, reținuse numele mai multor companii din Insulele Cayman care spălau bani murdari. Aceleași nume apăreau acum în dosarele din primul sertar: Dunn Lane Ltd., East-Pointe Ltd., Virgin Bay Ltd., Inland Contractors Ltd., Gulf-South Ltd. Nume și mai familiare apărură în sertarele doi și trei. Dosarele erau pline cu documente pentru împrumuturi de la băncile caymaneze, registre de transferuri telegrafice de bani, acte de garanție, concesionări, dovezi de ipotecări și multe altele. Mitch era interesat în special de dosarele Dunn Lane și Gulf-South pentru că Tammy înregistrase un număr deosebit de mare de documente pentru cele două companii.
Mitch alese un dosar Gulf-South plin de note de transferuri telegrafice și de documente pentru împrumuturi de la Royal Bank of Montreal și-l luă cu el în camera copiatorului. Locul era pustiu; din obișnuință, ridică privirea spre plafon, dar nu observă nici de data asta vreo cameră de luat vederi. Introduse ca număr de acces codul dosarului doamnei Lattie Plunk a cărei declarație de taxe se afla chiar în clipa aceea pe biroul lui de la etajul al doilea și care putea să accepte cîteva copii în plus. Așeză documentele în compartimentul pentru alimentare automată și trei minute mai tîrziu aparatul îi oferi o sută douăzeci și opt de copii trecute în contul numitei Lettie Plunk. Următorul teanc de documente fu copiat în numele companiei Greenmark Partners din Bartlett, Tennessee, o companie perfect legală, care-și putea permite să plătească cîteva copii în plus; cîteva, adică vreo nouăzeci și una de bucăți.
Toate cele optsprezece declarații de taxe la care tocmai lucra Mitch primiră facturi pentru copiile dosarelor Gulf-South și Dunn Lane. Pe lîngă ele mai folosise și trei coduri împrumutate din dosarele lui Lamar, precum și alte trei numere luate din dosarele Capps.
De la copiator pleca un cordon care trecea prin perete, pînă într-o debara unde se cupla cu cablurile de la celelalte trei copiatoare de pe etaj. Un cordon mai gros ajungea în camera de facturare, unde un calculator înregistra și factura fiecare copie făcută între pereții firmei. De acolo, un conductor subțirel de culoare gri lega calculatorul respectiv de un altul de la etajul al cincilea, care înregistra numărul de acces, numărul de copii și locul unde se afla copiatorul care le executase.


Pe 15 aprilie, la ora cinci după-amiază, firma Bendini, Lambert & Locke își trase obloanele, iar pe la șase parcarea era pustie. Însă automobilele de lux care o umpleau de obicei se strînseseră ceva mai departe, la vreo două mile distanță, în spatele unui venerabil local numit Anderton's. Înăuntru, o mică sală de banchete fusese rezervată pentru chiolhanul anual de 15 aprilie. Erau prezenți toți angajații obișnuiți, toți asociații activi, precum și alți unsprezece asociați retrași din activitate. Aceștia din urmă erau cu toții bronzați și arătau odihniți, în timp ce toți ceilalți arătau uzați și prăpădiți. Dar toată lumea era dornică să petreacă și gata să-și renoveze fațada. În noaptea asta, regulile atît de dure referitoare la moderație și la o viață sănătoasă vor fi date uitării. De la președinte pînă la ultima secretară, toți cei de față urmau să se conformeze unei alte reguli interioare, și anume nici un angajat al firmei nu lucrează pe 16 aprilie.
Mesele așezate de-a lungul pereților erau înțesate cu platouri de lemn pline cu creveți și stridii. Într-un hîrdău de lemn, printre bucăți de gheață, se lăfăiau nenumărate sticle de bere; alte zece lădițe așteptau cuminți în spatele hîrdăului, în timp ce Roosevelt făcea să sară dopurile cu o dexteritate ieșită din comun. În noaptea asta pînă și el avea voie să se îmbete la un loc cu toți ceilalți, iar Oliver Lambert îl va pune într-un taxi care să-l ducă acasă la Jessie Frances. Făcea parte din ritual. Un văr de-al lui Roosevelt, pe numele lui Little Bobby Blue Beker, cînta melodii triste la pianul așezat într-un colț.
Deocamdată el se ocupa de partea distractivă a serii. Mai tîrziu însă, nimeni nu va mai avea nevoie de el.
Mitch nu băgă în seamă platourile apetisante; își luă o sticlă de bere și se așeză la o măsuță, lîngă pian. Lamar îl urmă, ducînd în mînă o farfurie plină cu creveți. Din colțul lor, îi urmăreau cu privirea pe colegii care își lăsau hainele unde apucau, pentru a se repezi la sticlele verzi și brumate.
― Ai terminat tot? întrebă Lamar în timp ce devora un crevete.
― Da, pe ale mele le-am terminat ieri. Avery È™i cu mine tot la hîrtiile lui Sonny Capps pînă la cinci după-amiază, da' am reuÈ™it să terminăm.
― Cît are?
― Un sfert de milion.
― Phii! Mi se pare că n-a plătit în viaÈ›a lui o sumă aÈ™a de mare, zise Lamar, apoi deschise o sticlă È™i dintr-o singură înghiÈ›itură o goli pe jumătate.
― ÃŽntr-adevăr È™i asta îl face teribil de nervos. Pe cuvîntul meu dacă-l înÈ›eleg pe tip. A adunat È™ase milioane din tot felul de combinaÈ›ii, în schimb e nebun de furie pentru că trebuie să plătească cinci la sută taxe.
― Și Avery ce zice?
― Avery este cam îngrijorat. Săptămîna trecută, Capps i-a cerut să se întîlnească la Houston, dar întîlnirea n-a prea mers cum trebuie. Avery a plecat de aici cu avionul nostru, la miezul nopÈ›ii; mai tîrziu, mi-a spus că Sonny Capps îl aÈ™teptase la birou la patru dimineaÈ›a È™i că era extrem de furios din cauza taxelor. A dat vina pe Avery È™i l-a avertizat că va căuta o altă firmă.
― Am impresia că asta este replica lui obiÈ™nuită. Mai vrei o bere?
Lamar aduse alte două sticle.
― Ce mai face mama lui Abby? întrebă Lamar, privindu-È™i foarte atent prietenul.
― Bine, răspunse Mitch È™i desfăcu încă o sticlă.
― Uite ce e, Mitch, È™tii bine că puÈ™tii noÈ™tri sînt elevi la Școala Episcopală "St. Andrew's" È™i că nu e nici un secret că Abby È™i-a luat concediu. Doar lipseÈ™te de două săptămîni. Sîntem la curent cu toate astea È™i sîntem îngrijoraÈ›i.
― Lasă, ai să vezi că pînă la urmă lucrurile se vor aranja. Pur È™i simplu simte nevoia să fie singură o vreme. Nu e nimic grav, crede-mă.
― Ei asta-i, fireÈ™te că e grav cînd nevasta pleacă de acasă fără să spună cînd se întoarce. Cel puÈ›in aÈ™a i-a spus ea directorului È™colii.
― Păi, ăsta-i adevărul. Nu È™tie cînd se întoarce, poate peste vreo lună. I-a fost greu să se adapteze programului meu de lucru.
În sfîrșit, se strînseseră toți avocații și Roosevelt putu să închidă ușa. Atmosfera se încălzea treptat, iar Bobby trecuse la capitolul "cîntece la cerere".
― Nu te-ai gîndit să mai încetineÈ™ti puÈ›in ritmul? întrebă Lamar.
― Nu, nu prea. Pentru ce s-o fac?
― Uite, Mitch, eu sînt prietenul tău, da? Ei bine, dă-mi voie să-È›i mărturisesc că mă îngrijorezi. ÃŽnÈ›elege că nu poÈ›i să faci un milion de verziÈ™ori din primul an.
"A, ba te înșeli, dragă prietene", își zise Mitch. "Dacă ai ști că nu mai departe de săptămîna trecută am făcut exact un milion! în numai zece secunde contul din Freeport a sărit de la zece mii la un milion zece mii, iar după un sfert de oră contul era deja închis și banii depuși într-o bancă sigură din Elveția. Și toate astea au fost posibile datorită minunii numite "transfer telegrafic"!" În plus, transferul ăsta făcea ca Mitch să participe la primul și ultimul 15 aprilie din scurta, dar distinsa lui carieră de avocat. Bunul lui prieten, atît de îngrijorat de mersul căsniciei prietenilor lui, va ajunge cu siguranță după gratii și asta într-un timp foarte scurt. De fapt, același lucru se va întîmpla cu toți cei prezenți acum, aici; mă rog, cu excepția lui Roosevelt. Sau, la dracu', cine știe, poate că Tarrance se va amuza inculpîndu-i și pe Roosevelt împreună cu Jessie Frances la un loc cu toți ceilalți.
Apoi, veneau la rînd procesele. "Eu, Mitchell Y. McDeere, jur solemn să spun adevărul, tot adevărul și numai adevărul. Așa să-mi ajute Dumnezeu." Și de pe banca martorilor va îndrepta un deget acuzator spre bunul lui prieten, Lamar Quin. Iar în timpul ăsta, Kay și copiii vor sta în primul rînd în sală, plîngînd încetișor.
Termină ce-a de-a doua sticlă de bere și o începu pe a treia.
― Știu, Lamar, dar n-am de gînd să slăbesc ritmul. Ai să vezi că Abby se va adapta în cele din urmă È™i totul se va aranja.
― Dacă zici tu... Kay vrea să vii mîine pe la noi la o friptură. Scoatem grătarul în grădină. Ei, ce zici?
― Vin, dar cu o condiÈ›ie: nu discutăm nimic despre Abby. Pur È™i simplu s-a dus acasă să-È™i vadă mama È™i se va întoarce. OK?
― OK. Sigur!
Avery se așeză la masa lor. Adusese un platou cu creveți și începu să-i decojească.
― Tocmai discutam despre Capps, zise Lamar.
― Hm, nu prea e un subiect plăcut de discuÈ›ie, replică Avery. Mitch urmărea cu atenÈ›ie miÈ™cările lui Avery È™i cînd pe farfurie se adunară vreo È™ase creveÈ›i curățaÈ›i, întinse mîna, îi luă dintr-o singură miÈ™care È™i îi vîrî în gură. Avery îl privi cu ochi obosiÈ›i È™i triÈ™ti. ÃŽncercă să găsească o replică adecvată, dar renunță È™i continuă să cureÈ›e creveÈ›ii.
― Păcat că le-au scos capetele; îmi plac mai mult cei cu cap, zise el printre înghiÈ›ituri.
― Mie îmi plac cozile, zise Mitch mestecînd de zor. ÃŽntotdeauna am preferat coada.
― GlumiÈ›i, zise Lamar.
― Nici gînd, zise Avery. Pe cînd eram copil, la El Paso, prindeam creveÈ›i cu plasele È™i îi mîncam pe loc, cît încă mai miÈ™cau. Și după mine capul e cea mai bună parte, cu toate sucurile alea din creier.
― CreveÈ›i la El Paso?
― Păi da, Rio Grande e plin cu aÈ™a ceva.
Lamar plecă să mai aducă bere. Alcoolul și oboseala făcură ca încăperea să devină și mai zgomotoasă. Bobby Blue trecuse la rockuri. Pînă și Nathan Locke zîmbea și vorbea tare; devenise unul de-al lor. Roosevelt avea grijă ca hîrdăul cu bere la gheață să nu rămînă fără încărcătură.
Pe la zece, se puseră pe cîntat. Un Wally Hudson fără papion se cocoță pe scaun lîngă pian și începu să dirijeze corul de urlători; aleseseră un potpuriu de cîntece australiene de beție. Restaurantul se închisese, dar nimănui nu-i păsa. Următorul artist fu Kendall Mahan; acesta jucase rugby la Universitatea Corneli și avea un repertoriu uluitor de cîntece de berărie. Era acompaniat de cincizeci de voci bete și lipsite de orice urmă de talent, dar fericite.
Mitch se scuză și merse la toaletă. Apoi, un băiat de serviciu îi deschise ușa de acces și ieși în parcarea restaurantului. De la distanța asta, corul din salonul de recepții avea chiar o sonoritate plăcută. Mitch se opri în întuneric și ascultă. Kendall se așezase la pian și corul interpreta un cîntec absolut obscen.
Erau glasurile pline de veselie ale unor oameni bogaÈ›i È™i fericiÈ›i. ÃŽi privise cu atenÈ›ie cît timp fusese înăuntru, alături de ei: aveau feÈ›ele roÈ™ii È™i ochii strălucitori. Erau cu toÈ›ii prietenii lui ― oameni cu familie, prinÈ™i pînă la unul în această conspiraÈ›ie îngrozitoare.
Anul trecut, Joe Hodge și Marty Kozinski făceau și ei parte din cor. Anul trecut, el însuși era un absolvent teribilist de la Harvard, cu cîte o ofertă de serviciu în fiecare buzunar. Acum devenise milionar și în curînd se va pune un preț pe capul lui.
Interesant ce poate aduce cu el un an de zile.
Cîntați înainte, fraților!
Mitch se răsuci pe călcîie și se pierdu în întuneric.


Cam pe la miezul nopții, taxiurile se aliniară pe Madison Avenue, în fața restaurantului, și cei mai bogați avocați din oraș fură cărați sau tîrîți în mașini. Bineînțeles că cel mai zdravăn dintre ei era Oliver Lambert, care conducea operațiunea de evacuare. Erau cincisprezece taxiuri în total, pline cu avocați beți.
La aceeași oră, dar în cealaltă parte a orașului, pe Front Street, își făcură apariția în fața porții două furgonete Ford identice, bleumarin cu galben pe care scria Curățătorie. Dutch Hendrix le deschise poarta și mașinile se opriră în dreptul intrării de serviciu; opt femei îmbrăcate în aceleași culori începură să descarce aspiratoare și găleți pline cu butelii de spray, mături, cîrpe și prosoape de hîrtie. Li se spusese să curețe cîte un etaj odată și începură cu etajul al patrulea. Pe culoare, paznicii le urmăreau cu mare atenție.
Femeile nu-i băgau în seamă și își vedeau de treabă: goleau coșurile de gunoi, ștergeau mobila de praf, dădeau cu aspiratoarele și curățau toaletele. Fata cea nouă era ceva mai înceată decît celelalte. Atunci cînd paznicii nu erau atenți, trăgea sertarele și deschidea fișetele, iar ochii îi alergau în toate părțile.
Era a treia noapte în care făcea meseria asta și încă se familiariza cu locurile și cerințele. Cînd dădu de biroul lui Tolar, zîmbi mulțumită.
Purta niște blue-jeans murdari și o pereche de teniși rupți. Pe tricoul albastru al uniformei, a cărui lărgime exagerată îi ascundea silueta și o făcea să pară șleampătă, ca toate celelalte colege ale ei, un ecuson arăta că o cheamă DORIS.
Cînd erau aproape gata cu etajul al doilea, un paznic le spuse lui Doris, Susie și Charlotte să-l urmeze. Ascensorul se opri la subsol. Paznicul descuie o ușă grea din metal și intrară într-o încăpere spațioasă, împărțită în douăsprezece cabinete. Peste tot se vedeau terminale de calculator; de-a lungul pereților se înșirau impresionante fișete negre. Încăperea nu avea ferestre.
― GăsiÈ›i aici tot ce aveÈ›i nevoie, zise paznicul arătînd o debara. Cele trei femei scoaseră de acolo un aspirator È™i cîte-va butelii de spray È™i se apucară de lucru.
― Să nu vă atingeÈ›i de birouri!



30

Mitch își legă șireturile pantofilor de sport și se așeză pe canapea lîngă telefon. Deprimat de cele două săptămîni petrecute fără stăpîna lui, Hearsay veni lîngă Mitch și încercă să doarmă. Telefonul sună la zece și jumătate fix. Era Abby.
Convorbirea fu rece și forțată.
― Cum se simte mama ta? întrebă el.
― Mult mai bine. O mai doare încă, dar se plimbă prin casă, iar psihic e foarte bine.
― ÃŽmi pare bine că este aÈ™a. Și tatăl tău?
― La fel. E mai tot timpul ocupat. Ce-mi face cîinele?
― E singur È™i deprimat. Cred că pînă la urmă o să crape.
― Mi-e dor de el. Și tu? Cum stai cu serviciul?
― A trecut È™i 15 aprilie, fără nici un fel de dezastru. Toată lumea e mult mai bine dispusă. Jumătate din asociaÈ›i au plecat în concediu, aÈ™a că e mult mai multă liniÈ™te prin preajmă.
― Bănuiesc că în condiÈ›iile astea ai redus È™i tu programul la È™aisprezece ore pe zi?
Mitch ezită, apoi se hotărî să nu răspundă: n-avea rost să se certe.
― Cînd vii acasă?
― Nu È™tiu. Mama mai are nevoie de mine È™i mi-e teamă că tata nu prea se descurcă. Au ei o menajeră, dar mama are
nevoie de mine. Am sunat astăzi la școală și le-am spus că nu mă întorc înainte de sfîrșitul trimestrului.
― Mai sînt două luni pînă la sfîrÈ™itul trimestrului. Vrei să spui că mai stai acolo încă două luni?
― ÃŽncă cel puÈ›in două luni, Mitch. ÃŽnÈ›elege că am nevoie de timp, atîta tot.
― Timp pentru ce?
― Hai să n-o luăm de la început, vrei? N-am chef de ceartă.
― Bine, bine, bine; da' pentru ce ai chef?
Ea nu-i răspunse și reluă conversația după o lungă pauză.
― Cît alergi pe zi?
― Vreo două mile. Am mers pe jos pînă la pistă È™i pe urmă am alergat vreo opt ture.
― Fii atent la pistă; e teribil de întunecată.
― MulÈ›umesc.
O nouă pauză.
― Trebuie să închid, zise ea. Mama e gata de culcare.
― Mă suni È™i mîine seară?
― Da, la aceeaÈ™i oră, răspunse ea È™i închise telefonul. Pur È™i simplu.
Mitch își trase șosetele albe de atletism, își puse un T-shirt lăbărțat, încuie ușa de la bucătărie și începu să tropăie mărunt pe strada întunecată. West Junior High School se afla la șase cvartale spre est. Imediat în spatele clădirii din cărămidă roșie era terenul de baseball, iar ceva mai departe, la capătul aleii pentru mașini, era terenul de fotbal. Acesta era înconjurat de o pistă cu zgură, foarte căutată de toți iubitorii de jogging din împrejurimi.
Căutată, dar nu la ora unsprezece într-o noapte fără lună. Pista era pustie, ceea ce lui Mitch îi convenea de minune; aerul primăvăratic era limpede și răcoros, așa că alergă prima milă în opt minute. A doua tură o făcu la pas. Cînd ajunse în dreptul tribunei, zări cu colțul ochiului o siluetă nedeslușită, dar nu se opri din mers.
― Pssst.
Mitch se opri.
― Da. Cine este acolo?
― Joey Morolto, È™uieră o voce răguÈ™ită.
Mitch se îndreptă spre tribună.
― EÈ™ti foarte amuzant, Tarrance. Sînt curat?
― FireÈ™te că eÈ™ti curat. Laney, care este în autobuzul ăla de È™coală de colo, a semnalizat cu o lumină verde cînd ai trecut pe lîngă el; dacă ai să vezi ceva ca o lumină roÈ™ie, treci înapoi pe pistă È™i zici că eÈ™ti Carl Lewis.
Cei doi bărbați urcară în tribună și intrară în cabina presei. Se așezară în întuneric, cu privirile ațintite asupra școlii. Autobuzele erau perfect aliniate de-a lungul aleii.
― Ei, e un loc suficient de retras, după părerea ta?
― Merge. Ia spune, cine e fata?
― Știu că tu adori întîlnirile la lumina zilei, de preferință într-un loc foarte aglomerat, de exemplu într-un local cu fast-food sau într-un magazin de pantofi, dar mie îmi plac mai mult locurile astea discrete.
― Perfect. Cine este fata?
― Hai că sînt isteÈ›, nu?
― Da, e o idee grozavă. Cine e tipa?
― Lucrează pentru mine.
― Unde ai găsit-o?
― Ce importanță are unde am găsit-o? De ce pui întotdeauna întrebări din astea fără importanță?
― ÃŽntrebări fără importanță zici? Adică primesc astăzi un telefon de la o necunoscută care-mi zice că trebuie să-mi spună ceva despre Bendini Building, că trebuie să schimbăm telefoanele, mă trimite la un anumit telefon public de lîngă o anumită băcănie, la o anumită oră È™i mai zice că are să mă sune la ora unu È™i jumătate fix. Mă duc unde mi-a zis tipa È™i într-adevăr sună acolo la ora unu È™i jumătate fix. ReÈ›ine că am acolo trei oameni care supraveghează tot ce miÈ™că în zonă. Ei, È™i tipa îmi zice să fiu aici la zece patruzeci È™i cinci astă-seară, să curăț bine locul È™i să te aÈ™tept.
― Și-a mers, nu?
― Pînă acum, da. Dar vreau să È™tiu cine e femeia. Adică, acum mai este o persoană implicată în povestea asta È™i chestia mă îngrijorează, McDeere. Cine este tipa È™i cît cunoaÈ™te din afacere?
― Ai încredere în mine, Tarrance. Este angajata mea È™i È™tie totul. De fapt, dacă tu ai È™ti ce È™tie ea, în momentul ăsta ai căuta să faci rost de inculpări È™i n-ai sta aici să pui întrebări prosteÈ™ti.
Tarrance inspiră adînc, se gîndi o clipă, apoi zise:
― OK, atunci spune-mi tu ce È™tie tipa asta.
― Păi, È™tie că în ultimii trei ani, Familia Morolto È™i complicii ei au scos din È›ară peste opt sute de milioane de dolari, bani gheață, È™i i-au depozitat în diverse bănci din Caraibe. CunoaÈ™te numele băncilor, conturile, datele depunerilor È™i multe alte chestii de-astea. Știe că Familia Morolto controlează cel puÈ›in trei sute cincizeci de companii înregistrate în Insulele Cayman È™i că aceste companii trimit cu regularitate în È›ară bani spălaÈ›i. Știe datele È™i sumele transferate telegrafic. CunoaÈ™te numele a cel puÈ›in patruzeci de companii americane ai căror proprietari sînt corporaÈ›ii caymaneze deÈ›inute de Familia Morolto. Știe al dracului de multe lucruri, Tarrance. E o femeie foarte bine informată, nu crezi?
Tarrance amuțise. Ochii lui fixau cu încăpățînare întunericul de pe alee.
Mitch se distra de minune.
― Mai È™tie È™i cum își adună banii murdari, cum îi transformă în bancnote de o sută de dolari È™i cum îi scot peste graniță.
― Ei bine, cum?
― Cu avionul firmei, bineînÈ›eles. Dar mai folosesc È™i cărăuÈ™i. Au o adevărată armată de cărăuÈ™i, de obicei ticăloÈ™ii care sînt în solda lor È™i prietenele acestora, dar È™i studenÈ›i sau tipi care lucrează pe cont propriu; le dau nouă mii opt sute cash, plus un bilet spre Caymane sau Bahamas. Știi că pentru sume sub zece mii de dolari nu e nevoie de declaraÈ›ie vamală. Ei, È™i cărăuÈ™ii merg regulat acolo sub formă de turiÈ™ti cu buzunarele pline de bani, pe care îi depun în băncile cu pricina. Nu sînt sume mari dacă te gîndeÈ™ti la fiecare în parte, dar la trei sute de oameni care fac cîte douăzeci de călătorii pe an, se adună o sumă frumuÈ™ică de bani cash care ies din È›ară.
Tarrance dădu ușor din cap, ca și cînd ar fi avut cunoștință de toate acestea.
― N-ai idee cîte persoane vor să petreacă o vacanță pe gratis, dar să cheltuiască È™i bani. Pe urmă, există È™i super-cărăuÈ™ii. Ãștia sînt oamenii de încredere ai Familiei Morolto care înfășoară un milion de dolari în ziare È™i reviste, astfel încît aparatele de pe aeroport nu reuÈ™esc să depisteze nimic, pun banii în serviete È™i urcă în avion ca oricare dintre noi. Poartă costum È™i cravată È™i seamănă cu cei care lucrează pe Wall Street. Uneori. Alteori sînt încălÈ›aÈ›i cu sandale, pe cap poartă pălării de pai, iar banii sînt ascunÈ™i în sacoÈ™ele lor colorate. Din cînd în cînd, mai puneÈ›i È™i voi mîna pe cîte unul dintre ei, băieÈ›i, da' asta se întîmplă foarte rar È™i atunci super-cărăuÈ™ul ajunge după gratii. Atîta că nici unul dintre ei nu vorbeÈ™te, nu-i aÈ™a, Tarrance? Tot din cînd în cînd cîte un cărăuÈ™ începe să se gîndească prea mult la banii din valiză È™i îi vine ideea să-i păstreze doar pentru sine. Și dispare cu încărcătură cu tot. Dar Mafia nu uită niciodată È™i în cele din urmă îl găseÈ™te pe fugar oricît timp i-ar lua treaba asta. Banii vor fi dispărut demult, dar acelaÈ™i lucru îl aÈ™teaptă È™i pe cel care s-a bucurat de ei. Pentru că Mafia nu uită niciodată, nu, Tarrance? AÈ™a cum n-o să mă uite nici pe mine.
Tarrance ascultă în liniște, pînă cînd fu evident că trebuie neapărat să spună ceva.
― Păi, tu È›i-ai primit milionul de dolari.
― MulÈ›umesc. Da' să È™tii că sînt aproape gata pentru rata următoare.
― Aproape gata?
― Da, pentru că È™i eu, È™i fata de care È›i-am povestit mai avem cîte ceva de făcut. ÃŽncercăm să obÈ›inem un supliment de dosare din clădirea de pe Front Street.
― Cîte documente ai acum?
― Peste zece mii.
Tarrance rămase cu gura căscată și cu ochii țintă la Mitch.
― Drace! De unde le ai?
― Iar pui întrebări din astea?
― Zece mii de documente!
― Cel puÈ›in zece mii: dosare bancare, înregistrări de transferuri telegrafice de bani, regulamente de funcÈ›ionare a corporaÈ›iilor, acte doveditoare de împrumuturi, aide-memoire-uri, corespondență. Foarte multă marfă valoroasă, Tarrance.
― SoÈ›ia ta a pomenit de o companie numită Dunn Lane Ltd. Am trecut în revistă dosarele pe care mi le-ai dat deja È™i pot să-È›i spun că sînt tot marfă valoroasă. AÈ™adar, ce mai È™tii despre compania asta?
― Foarte multe lucruri. A fost înregistrată în 1986 cu un capital de zece milioane transferate corporaÈ›iei dintr-un cont aflat în Banco de Mexico; erau aceleaÈ™i zece milioane care fuseseră aduse cash în Grand Cayman de un anumit avion marca Lear, aparÈ›inînd unei mici È™i discrete firme de avocatură din Memphis, dar de fapt la început fuseseră paisprezece milioane ce scăzuseră la zece după ce fuseseră unÈ™i toÈ›i cei ce trebuia să închidă ochii, fie în vamă, fie în băncile caymaneze. Agentul care înregistrase compania era un tip pe nume Diego Sanchez care, absolut întîmplător, este VIP în Banco de Mexico. PreÈ™edintele era un tip minunat, pe numele lui, Nathan Locke, iar secretarul era vechiul nostru prieten, Royce McKnight. ÃŽn sfîrÈ™it, trezorierul acestei mici corporaÈ›ii atît de confortabile era un tip pe nume Al Rubinstein pe care sînt sigur că îl cunoÈ™ti. Eu însă habar n-am cine este persoana.
― Este unul dintre locotenenÈ›ii lui Morolto.
― Ia te uită ce surpriză. Ei, mai vrei È™i altceva?
― Spune mai departe.
― Bun. Deci, după ce au investit cele zece milioane de sămînță în afacerea asta, în următorii trei ani au mai fost depuÈ™i tot aici încă nouăzeci de milioane de dolari cash. După cum vezi, este o întreprindere foarte profitabilă. Compania a început să cumpere tot felul de chestii în È›ară ― plantaÈ›ii de bumbac în Texas, complexe de apartamente în Dayton, magazine de bijuterii în Beverly Hills, hoteluri în St. Petersburg È™i în Tampa. Cele mai multe tranzacÈ›ii au fost operate telegrafic din patru sau cinci bănci diferite, din Caymane. Este de fapt o operaÈ›ie elementară de spălare a banilor.
― Chiar ai toate documentele astea de care vorbeÈ™ti?
― Doamne, da' prosteÈ™ti întrebări mai pui, Tarrance! Păi, de unde voiai să È™tiu toate astea, dacă nu din documente? Poate îți mai aminteÈ™ti că eu nu lucrez decît la dosare legale.
― De cît timp ai nevoie?
― De vreo două săptămîni. Eu È™i cu angajata mea vrem să mai È™terpelim cîte ceva de pe Front Street. Și să È™tii că nu o să fie prea uÈ™or să scoatem toate hîrtiile alea de acolo.
― De unde provin miile astea de documente?
Mitch ignoră întrebarea, se ridică în picioare și porni spre ușă.
― Abby È™i cu mine ne-am gîndit că ne-ar plăcea să locuim în Albuquerque. E un oraÈ™ mare, dar oarecum în afara rutei obiÈ™nuite. AÈ™a că ar fi bine să studiezi problema.
― Știi ceva? Nu scoate încă pistolul, că mai sînt încă multe de făcut.
― Am spus două săptămîni, Tarrance. Voi fi gata de livrare peste două săptămîni, ceea ce înseamnă că pe urmă va trebui să dispar.
― N-o lua aÈ™a de repede, McDeere. Trebuie să văd È™i eu vreo două-trei din documentele astea.
― Da' scurtă memorie mai ai, Tarrance. Frumoasa mea soÈ›ie parcă îți promisese că vei primi un teanc întreg de documente Dunn Lane imediat după ce Ray iese de acolo.
― Să văd ce pot face, zise Tarrance, privind întunericul.
Mitch se apropie de el și-l împunse cu degetul.
― Ascultă-mă, Tarrance, È™i fii foarte atent la ce-È›i spun, pentru că am impresia că nu ne înÈ›elegem. Astăzi e 17 aprilie, peste două săptămîni este întîi mai È™i la întîi mai È›i-am promis că-È›i livrez ― È™i am de gînd s-o fac ― peste zece mii de documente care vor distruge una din cele mai puternice familii mafiote din lume. Și care în cele din urmă mă vor costa chiar viaÈ›a. Dar È›i-am promis s-o fac. Iar tu mi-ai promis că îl vei scoate pe fratele meu din închisoare. Ai o săptămînă ca să rezolvi, pînă pe 24 aprilie. Dacă nu ai nici un rezultat, atunci eu am să dispar. Și împreună cu mine vor dispărea È™i cazul È™i cariera ta.
― Și ce va face cînd va ieÈ™i de-acolo?
― Tarrance, tu È™i cu întrebările tale tîmpite... O să fugă ca de dracu', asta o să facă. Doar are un frate milionar, expert în spălatul banilor È™i în sisteme electronice bancare. AÈ™a că în douăsprezece ore va fi peste graniță.
― ÃŽn Bahamas.
― Ei, Bahamas! Tîmpit mai eÈ™ti, Tarrance! ÃŽn Bahamas cheltuieÈ™ti un milion în zece minute È™i nici nu poÈ›i să ai încredere în zănatecii ăia corupÈ›i.
― Domnului Voyles nu-i plac termenele limită È™i se va supăra foarte tare.
― Spune-i domnului Voyles să mă pupe. Și mai spune-i să strîngă următoarea jumătate de milion pentru că sînt aproape gata. Spune-i să-mi scoată fratele din închisoare, pentru că altfel toată înÈ›elegerea cade. Spune-i ce vrei, Tarrance, dar Ray trebuie să iasă din închisoare peste o săptămînă sau, dacă nu, dispar eu.
Mitch ieși trîntind ușa cabinei și începu să coboare treptele tribunei.
― Cînd mai stăm de vorbă? strigă Tarrance în urma lui. Mitch intrase din nou pe pistă.
― Te va suna angajata mea. Da' fii atent să faci exact ce-È›i spune ea.



31

La ordinele lui Lazarov, De Vasher anunțase cele trei zile de vacanță pe care Nathan Locke și le lua în fiecare an după data de 15 aprilie. În biroul de la etajul al cincilea, Locke și Oliver Lambert îl ascultau pe De Vasher care încerca, fără succes, să pună cap la cap niște fapte aparent fără legătură între ele.
― Deci, nevastă-sa pleacă. Zice că trebuie să meargă la maică-sa, care are cancer la plămîni. Și mai zice È™i că s-a săturat de nefăcutele lui. Toate bune, atîta că noi am depistat cîteva probleme mărunte pe ici pe colo. De exemplu, de-a lungul vremii s-a zbîrlit ea de cîteva ori din cauza orelor lui de lucru, dar de fapt n-a fost nimic serios. Și, deodată, se supără È™i pleacă acasă la mama. Zice că nu È™tie cînd se va întoarce, pentru că mămica este bolnavă, nu-i aÈ™a? Doar i s-a scos un plămîn, nu-i aÈ™a? Numai că pînă acum n-am reuÈ™it să dăm de spitalul în care a fost operată Marine Sutherland. Și credeÈ›i-mă că am verificat toate spitalele din Kentucky, Indiana È™i Tennessee. Ia ziceÈ›i, băieÈ›i, nu vi se pare ciudat?
― Ei, È™i tu, De Vasher, zise Lambert. Și nevastă-mea s-a operat acum cîțiva ani È™i pentru asta am luat avionul È™i ne-am dus la Clinica Mayo. Nu cunosc să existe vreo lege care să te oblige să te operezi numai în spitalele aflate pe o rază de o sută de mile de casă. EÈ™ti absurd. Și pe urmă, părinÈ›ii ei sînt oameni de societate È™i poate că a fost internată sub un alt nume. Ca să nu se afle. Se întîmplă.
Locke dădu aprobator din cap.
― De cîte ori a vorbit cu ea pînă acum?
― Ea este cea care dă telefon în fiecare zi. Și vorbesc despre toate cele: despre cîine, despre mama ei, despre serviciul lui. Aseară, ea i-a spus că nu se întoarce cel puÈ›in două luni.
― A menÈ›ionat vreodată numele spitalului? întrebă Lambert.
― Nici măcar o dată. E foarte prudentă în privinÈ›a asta È™i nu prea vorbeÈ™te despre operaÈ›ie. Mămica este acum acasă. Dacă va fi fost vreodată plecată.
― De fapt, unde vrei să ajungi, De Vasher? întrebă Locke.
― Am să vă spun, dacă tăceÈ›i È™i nu mă mai întrerupeÈ›i. Ei bine, ce-ar fi dacă toate astea n-ar fi decît o stratagemă ca să o scoată pe nevastă-sa din oraÈ™, departe de noi È™i de ceea ce va urma? ÃŽnÈ›elegeÈ›i ce vreau să spun?
― Adică tu presupui că McDeere lucrează pentru ei? întrebă Locke.
― Păi, de-aia sînt plătit, Nat, ca să fac presupuneri. AÈ™a că presupun că el È™tie că telefoanele sînt interceptate È™i că asta îi face să fie aÈ™a de prudenÈ›i cînd vorbesc. Presupun că el a scos-o din oraÈ™ ca să o protejeze.
― Nu prea È›ine teza asta, interveni Lambert.
De Vasher, care se plimba nervos în spatele biroului, se opri și îl privi sever pe Lambert; apoi se hotărî să ignore vorbele acestuia.
― Acu' vreo zece zile, cineva a făcut cîteva copii cam neobiÈ™nuite la copiatorul de la etajul al patrulea. NeobiÈ™nuite, pentru că le-a făcut la ora trei dimineaÈ›a. ÃŽnregistrările noastre arată că numai doi avocaÈ›i erau aici la ora aia. McDeere È™i Scott Kimble. Și nici unul dintre ei nu avea ce să caute la etajul al patrulea. Au fost folosite douăzeci È™i patru de coduri de acces: trei de la dosarele lui Lamar Quin, trei de la dosarele Sonny Capps È™i optsprezece de la dosarele lui McDeere. Nici un cod de la dosarele lui Kimble. Cînd a plecat Victor Milligan, pe la două È™i jumătate, McDeere lucra în biroul lui Avery. Mai devreme, îl condusese pe Tolar la aeroport. Acum, Avery zice că È™i-a încuiat biroul, da' nu e prea sigur. AÈ™a că ori a uitat să încuie uÈ™a ori McDeere are È™i el o cheie. Să È™tiÈ›i că l-am strîns cît am putut cu uÈ™a pe Avery È™i pînă la urmă mi-a zis că e aproape sigur că a încuiat biroul; dar era miezul nopÈ›ii, iar el era È™i grăbit È™i îngrozitor de obosit. S-ar putea, totuÈ™i, să fi uitat să încuie. Oricum însă, nu l-a autorizat pe McDeere să se întoarcă la birou È™i să lucreze. De fapt, povestea asta nici nu are o importanță aÈ™a mare, pentru că amîndoi lucraseră toată ziua la declaraÈ›ia de taxe a lui Capps. A fost folosit copiatorul numărul unsprezece care, întîmplător, este È™i cel mai aproape de biroul lui Avery. AÈ™a că, după mine, cel mai sigur e să presupunem că McDeere a făcut copiile alea.
― Cîte copii au fost?
― Două sute douăsprezece bucăți.
― Ce dosare?
― Cele optsprezece erau pentru taxele unor clienÈ›i. Acu', eu sînt sigur că McDeere poate să explice chestia asta, zicînd că a lucrat la declaraÈ›iile de taxe È™i că a copiat tot ce-a făcut. Sună foarte corect, nu-i aÈ™a? Atîta că, întotdeauna secretarele sînt cele care fac copiile după documente; prin urmare, ce dracu' îl apucase să facă el însuÈ™i două sute de copii la ora trei dimineaÈ›a È™i la etajul al patrulea? A, să nu uit, asta s-a întîmplat în dimineaÈ›a zilei de 7 aprilie. Or, cîți dintre băieÈ›ii voÈ™tri își termină lucrările È™i mai fac È™i copii cu o săptămînă înainte de 15 aprilie?
De Vasher se opri brusc din plimbarea lui enervantă și îi urmări cu atenție pe cei din încăpere: rămăseseră pe gînduri și nu mai scoteau nici o vorbă.
― Ei, È™i-acum, bomba: cinci zile mai tîrziu, secretara lui McDeere introduce È™i ea aceleaÈ™i coduri de acces, dar pe copiatorul ei de la etajul al doilea. A făcut cam trei sute de copii care, deÈ™i nu sînt avocat, bănuiesc că sînt mult mai aproape de realitate. Voi ce ziceÈ›i?
Ceilalți doi se mulțumiră să dea aprobator din cap; erau avocați de meserie, obișnuiți să întoarcă o problemă pe toate fețele, așa că așteptau și alte argumente. De Vasher zîmbi răutăcios și își reluă plimbarea.
― Deci l-am prins pe McDeere că a făcut două sute de copii pe care nu le poate explica. Dar întrebarea de bază este: ce anume a copiat? Dacă a folosit coduri de acces false, atunci ce dracu' a copiat? Vă spun drept că habar n-am. Toate birourile, cu excepÈ›ia biroului lui Avery, erau închise, aÈ™a că i-am pus întrebarea asta tocmai lui Avery. El are niÈ™te fiÈ™ete metalice în care își È›ine dosarele obiÈ™nuite. Sînt ele încuiate, dar È™i el, È™i McDeere, È™i secretarele scotocesc prin ele toată ziua. S-ar putea să fi uitat să le încuie înainte de a pleca la aeroport. Ei È™i? Ce să facă McDeere cu copiile unor dosare perfect legale? Nimic, evident. Dar, ca toÈ›i cei de la etajul al patrulea, Avery mai are È™i patru fiÈ™ete de lemn în care își È›ine marfa secretă, iar de fiÈ™etele astea nu se atinge nimeni, aÈ™a e? Asta-i regula. Iar McDeere nu poate să ajungă la ele dacă n-are o cheie. Avery mi-a arătat cheile È™i mi-a zis că nu se mai atinsese de fiÈ™etele alea dinainte de 7 aprilie. S-a uitat prin dosare, dar totul părea să fie în ordine. Numai că cine e ăla care să-È™i dea seama dacă i-au fost copiate dosarele? AÈ™a că azi-dimineață am scos dosarele din fiÈ™ete È™i le-am trimis la Chicago să le verifice pentru amprente. O să dureze vreo săptămînă.
― N-avea cum să copieze McDeere dosarele alea, zise Lambert.
― Păi atunci ce putea să copieze, Ollie? Vreau să spun că totul era închis È™i la etajul al patrulea, È™i la al treilea. Totul, în afară de biroul lui Avery. Or, presupunînd că McDeere È™i Tarrance își È™optesc una-alta la ureche, ce altceva putea să caute McDeere în biroul lui Avery, dacă nu dosare secrete.
― AÈ™adar, acum presupui È™i că McDeere are chei potrivite? zise Locke.
― Exact. Presupun că È™i-a făcut un set după cheile lui Avery.
Lambert pufni, izbucnind într-un rîs exasperat.
― E incredibil ce spui. Pur È™i simplu, nu pot să cred aÈ™a ceva.
Ochi Negri îl privi pe De Vasher cu un zîmbet răutăcios pe buze.
― Și cum crezi că ar fi putut face rost de chei?
― Bună întrebare, È™i încă una la care nu pot să dau nici un răspuns. Sînt unsprezece chei pe care Avery le È›ine tot timpul la el. AÈ™a e regula. AÈ™a trebuie să facă orice avocat bun. Cînd este treaz, cheile sînt în buzunar. Cînd însă doarme undeva departe de casă, pune cheile sub saltea.
― Pe unde a umblat Avery în ultima lună? întrebă Ochi Negri.
― Nu ne interesează călătoria de la Houston, cînd s-a întîlnit cu Capps; e prea recentă. Ne interesează cea anterioară, cînd a stat două zile în Grand Cayman. Era pe la întîi aprilie.
― Da, îmi aduc aminte, zise Lambert, ascultînd încordat.
― Bravo È›ie, Ollie. L-am întrebat pe Avery ce-a făcut acolo în cele două nopÈ›i È™i mi-a zis că nimic. ÃŽntr-una din seri a fost la un bar È™i-atît. Jură că a a dormit singur în ambele nopÈ›i.
De Vasher dădu drumul unui magnetofon portabil.
― Numai că minte, pentru că telefonul ăsta este din 2 aprilie È™i a fost dat la ora nouă È™i un sfert din dormitorul apartamentului A. Ia ascultaÈ›i!
― "Acum face duÈ™, zise prima voce de femeie.
― Tu eÈ™ti bine? întrebă a doua voce de femeie.
― Da. Că nici dac' ar fi vrut n-ar fi putut.
― De ce a durat atît?
― Păi nu putea să se trezească.
― BănuieÈ™te ceva?
― Nu, nu-È™i aminteÈ™te nimic. Cred că acum are dureri mari.
― Cît mai stai acolo?
― Cînd iese din baie îi dau un pupic de la revedere; aÈ™a că peste vreo zece minute, un sfert de oră, am scăpat.
― OK! Dar grăbeÈ™te-te.
De Vasher opri magnetofonul și își reluă plimbarea prin încăpere.
― Să È™tiÈ›i că habar n-am cine sînt tipele È™i lui Avery nu i-am dat banda să o asculte. Nu încă, pentru că omul mă cam îngrijorează. Nevastă-sa a băgat divorÈ› È™i el È™i-a pierdut controlul. Aleargă tot timpul după dame. Or, de data asta e vorba de o breșă în sistemul de securitate È™i ceva mă face să cred că Lazarov are să facă explozie cînd va afla.
― După cum vorbea tipa, Avery se lupta cu o mahmureală cumplită, zise Locke.
― Evident.
― Crezi că ea a făcut copii după chei? întrebă Lambert.
De Vasher ridică din umeri și se așeză la birou. Toată impertinența îi dispăruse.
― E posibil, dar mă îndoiesc. M-am tot gîndit la asta, dar nu cred. Dacă era o tipă pe care a agățat-o la bar, s-au îmbătat È™i noaptea, tîrziu, au ajuns în apartament. Ei, cum putea ea să facă niÈ™te copii de chei în cursul nopÈ›ii, pe o insulă amărîtă? De-aia nu cred.
― Da, dar a avut o complice, insistă Locke.
― AÈ™a e, da' drept să spun, nu-nÈ›eleg care-i schema. Poate că voiau doar portofelul lui Avery, dar nu le-a mers afacerea. De obicei, Avery are la el vreo două mii de dolari cash È™i dacă s-a îmbătat, cine È™tie ce le-o fi spus ăstora două. Poate că tipa plănuise să-l uÈ™ureze de bani È™i după aia să se roiască. Da' n-a făcut-o. Nu È™tiu ce să zic.
― Mai ai vreo presupunere? întrebă Lambert.
― ÃŽn clipa asta, nu, nu mai am nici una. DeÈ™i îmi place la nebunie să fac presupuneri, ar fi prea mult să mă gîndesc că femeile alea două au luat cheile, că au reuÈ™it să facă dubluri după ele, la miezul nopÈ›ii, tocmai pe insula aia È™i fără È™tirea lui Avery È™i că, la sfîrÈ™it, una dintre ele s-a mai È™i culcat cu el. Iar pe deasupra, toate astea să aibă legătură cu McDeere È™i cu faptul că el a folosit copiatorul de la etajul al patrulea. Este, pur È™i simplu, prea mult.
― De-acord cu tine, aprobă Lambert.
― Ia spune, ce părere ai despre camera depozit? întrebă Ochi Negri.
― Să È™tii că m-am gîndit È™i la asta, Nat. De fapt, nici n-am mai putut dormi din cauza asta. Dacă tipa ar fi fost interesată de dosarele din camera specială, atunci ar trebui să existe o legătură cu McDeere sau cu altcineva. Iar eu nu reuÈ™esc să-mi dau seama despre ce fel de legătură poate fi vorba. Să zicem că tipa a găsit È™i camera, È™i dosarele; da' ce putea face cu ele în mijlocul nopÈ›ii È™i cu Avery adormit alături?
― Ar fi putut să le citească, de exemplu.
― Ai dreptate, mai ales că sînt numai vreun milion de acte. A, È™i în plus, È›ineÈ›i cont că mai È™i băuse cot la cot cu Avery, altfel el ar fi intrat la bănuieli. AÈ™a că femeia È™i-a petrecut noaptea bînd È™i făcînd amor. Apoi, după ce el a adormit, simte deodată nevoia să citească documente bancare. Nu È›ine, băieÈ›i.
― S-ar putea ca tipa să lucreze pentru FBI, își dădu cu părerea Lambert.
― Nu, e imposibil.
― De ce?
― Păi, e foarte simplu, Ollie. Dacă era de la FBI, dama n-ar fi folosit telefonul. Un profesionist n-ar fi făcut aÈ™a ceva. După mine, dama era doar o hoață de buzunare.


Teoria cu hoaÈ›a de buzunare îi fu prezentată È™i lui Lazarov, care o răsuci pe toate părÈ›ile È™i care, neputînd să-È™i imagineze altceva mai bun, sfîrÈ™i prin a o accepta. Dar dădu ordin să fie schimbate toate broaÈ™tele È™i încuietorile de la etajele al treilea È™i al patrulea È™i de la subsolul lui Bendini Building, precum È™i cele de la apartamentele din Grand Cayman. Mai dădu ordin È™i să fie căutaÈ›i toÈ›i lăcătuÈ™ii din insulă ― nu puteau fi prea mulÈ›i, fu el de părere ― È™i să se afle dacă vreunul dintre ei făcuse niÈ™te copii de chei în noaptea de întîi aprilie sau în dimineaÈ›a zilei de 2 aprilie. Apoi ceru analiza amprentelor de pe dosarele din biroul lui Avery. De Vasher prinse momentul ca să-i spună, plin de mîndrie, că făcuseră deja analiza respectivă È™i că găsiseră amprentele lui McDeere pe dosarul despre baroul statal.
În sfîrșit, Lazarov ordonă o suspendare de șaizeci de zile pentru Avery Tolar. Dar De Vasher veni cu ideea că lucrul ăsta l-ar putea neliniști pe McDeere, determinîndu-l să facă un gest neașteptat.
― Bine, zise Lazarov, atunci spune-i lui Tolar să se interneze în spital pentru că are niÈ™te dureri în piept. Două luni ― aÈ™a îi recomandă doctorul. ÃŽi încui biroul, iar pe McDeere îl repartizezi lui Victor Milligan.
― Ziceai ca ai un plan bun pentru eliminarea lui McDeere, zise De Vasher.
― Mda, zise Lazarov rînjind. Cred că trebuie să punem în aplicare planul ăla. ÃŽl vom trimite într-un mic voiaj de afaceri în insule È™i tocmai atunci se va produce o explozie absolut misterioasă.
― Adică să pierdem È™i piloÈ›ii? întrebă De Vasher.
― Păi, întîmplarea trebuie să arate cît mai bine.
― Atunci nu trebuie să aibă loc în apropiere de Caymane. Ar fi o coincidență prea bătătoare la ochi.
― OK, dar trebuie să se întîmple undeva, deasupra mării; rămîn mult mai puÈ›ine urme. Vom folosi È™i ceva de mare calibru, ca să nu fie prea multe de recuperat.
― Da' È™tii că avionul ăla costă foarte mulÈ›i bani.
― Știu, de-aia am să vorbesc cu Joey despre afacere.
― Tu eÈ™ti È™efu'. Anunță-mă dacă te putem ajuta cu ceva.
― Nici o grijă. Iar tu, apucă-te să studiezi problema.
― Ce mai È™tii de omul tău din Washington? întrebă De Vasher.
― ÃŽncă aÈ™tept. Am sunat la New York azi-dimineață È™i mi-au spus că fac săpături. Avem răspunsul peste o săptămînă.
― Asta va uÈ™ura mult situaÈ›ia.
― Exact. Dacă răspunsul este da, atunci va trebui să îl eliminăm în douăzeci È™i patru de ore.
Clădirea era liniștită chiar și pentru o sîmbătă dimineață.


Cam o mînă de asociați și vreo duzină de avocați obișnuiți își pierdeau vremea pe-acolo, în timp ce secretarele aveau, toate, zi liberă. Mitch își citi corespondența, dictă cîteva scrisori și după vreo două ore hotărî că era momentul să plece spre Ray.
Timp de cinci ore, își conduse ca un tîmpit mașina pe interstatala 40: țîșnea nebunește la fiecare semafor, pendula de pe o bandă pe alta a șoselei, se oprea la intrarea în pasaje, așteptînd să vadă ceva în oglinda retrovizoare. Cu toate astea, nu observă absolut nimic dubios. Pur și simplu, renunțaseră să-l urmărească.
După ce îi verifică pachetul cu cărți și țigări, gardianul îl îndreptă spre cabina numărul nouă. Cîteva minute mai tîrziu, Ray se așeză de cealaltă parte a ecranului.
― Unde ai fost pînă acum? întrebă el cu o uÈ™oară iritare în glas. EÈ™ti singurul om din lumea asta care vine să mă vadă È™i asta este abia a doua vizită în patru luni.
― Ai dreptate, dar e perioada taxelor È™i n-am avut timp nici să respir. De-acum încolo, va fi însă altceva. Cu toate astea, È›i-am scris, nu-i aÈ™a?
― Mda, primesc două rînduri o dată pe săptămînă: "Bună, Ray. Cum e patul? Cum e mîncarea? Cum sînt pereÈ›ii? Cum merge cu greaca sau cu italiana? Eu sînt bine. Abby se simte grozav. Cîinele este bolnav. Trebuie să fug, am să te vizitez curînd. Cu dragoste, Mitch." Frățioare, da' È™tiu că scrii niÈ™te scrisori, o splendoare. Le păstrez ca pe-o comoară.
― Las' că nici tu nu eÈ™ti mai breaz.
― Da' despre ce vrei să-È›i vorbesc eu? Despre gardienii care vînd droguri, despre un prieten de-al meu care a fost înjunghiat de treizeci È™i una de ori, despre puÈ™tiul pe care l-au violat sub ochii mei? Haida-de, Mitch cui îi place să audă aÈ™a ceva?
― Pe cuvîntul meu că am să mă revanÈ™ez.
― Ce face mama?
― Nu È™tiu. N-am mai văzut-o de la Crăciun.
― Da' te-am rugat să ai grijă de ea, Mitch. Dacă derbedeul ăla o bate, vreau să-l pui la locul lui. Dacă aÈ™ putea să ies de aici, aÈ™ avea eu grijă de toate astea.
― Ai să ieÈ™i.
Era o afirmație, nu o întrebare. Mitch își duse un deget la buze și dădu ușor din cap. Ray se aplecă în față, ascultînd intens fiecare cuvînt Mitch vorbea foarte încet.
― "Español. Hable despacio". Spaniolă. VorbeÈ™te rar.
Ray zîmbi ușor.
― "¿Quándo?" Cînd?
― "La semana próxima." Săptămîna viitoare.
― "¿Qué día?" ÃŽn ce zi?
Mitch se gîndi o clipă:
― "Martes o miércoles." MarÈ›i sau miercuri.
― "¿Qué tempo?" La ce oră?
Mitch zîmbi și ridică din umeri, privind în jur.
― Ce face Abby? întrebă Ray.
― E în Kentucky de vreo două săptămîni. Maică-sa este bolnavă, răspunse Mitch, apoi îl privi pe Ray, spunînd doar din buze "Ai încredere în mine".
― Da 'ce i s-a întîmplat?
― I-au scos un plămîn. Cancer. A fumat puternic toată viaÈ›a. Și tu ar trebui să te laÈ™i de tutun.
― Am să mă las, dacă am să ies vreodată de-aici.
― Păi, mai ai cel puÈ›in È™apte ani, zise Mitch zîmbind.
― Da È™i e imposibil să evadez. Ãia care au încercat s-o facă au fost pînă la urmă prinÈ™i È™i împuÈ™caÈ›i.
― Ei da, da' James Earl Ray, de exemplu, tot a reuÈ™it să sară dincolo de ziduri, nu?
Vorbind, Mitch dădea ușor din cap, iar Ray zîmbea, urmărind privirea fratelui mai mic.
― Da' tot l-au prins È™i pe el. Pentru că te urmăresc niÈ™te tipi din ăia de la munte, cu cîinii È™i pînă la urmă tot nu scapi.
― Ce-ar fi să vorbim despre altceva? zise Mitch.
― Bună idee.
Doi paznici stăteau lîngă fereastră și se uitau la niște fotografii porno confiscate de la un vizitator, ignorîndu-i complet pe cei din încăpere. Pe partea deținuților, un singur gardian, pe jumătate adormit, se plimba de colo-colo.
― Și pe cînd să mă aÈ™tept la ceva nepoÈ›ei È™i nepoÈ›ele? întrebă Ray.
― Poate peste cîțiva ani. Abby vrea cîte unul din fiecare categorie È™i e gata să înceapă fabricarea lor chiar acum. Numai că eu nu sînt încă pregătit pentru aÈ™a ceva.
― "¿Adonde voy?" întrebă Ray, dintr-o suflare. Eu unde am să merg?
― La Perdido Beach Hilton. Am fost cu Abby în Insulele Cayman acum o lună. A fost o vacanță minunată.
― N-am auzit niciodată de locul ăsta. Unde se află?
― ÃŽn Caraibe, mai jos de Cuba.
― "¿Que' es mi nombre?" Care va fi numele meu?
― Lee Stevens. Marea era minunată È™i caldă È™i am făcut È™i ceva scufundări. Firma are două apartamente pe Seven Mile Beach È™i noi n-am plătit decît biletele de avion. A fost excelent.
― Adu-mi o carte despre locurile alea. "¿Pasaporte"?
Mitch dădu din cap, zîmbind. Gardianul veni în spatele lui Ray și se opri. Frații începură să vorbească despre copilăria lor, în Kentucky.


Pe înserat ajunse la Nashville și parcă BMW-ul pe partea neluminată a unei promenade de periferie. Lăsă cheile în contact, dar încuie portiera cu cheile de rezervă. Se alătură mulțimii de cumpărători care intrau și ieșeau pe ușile magazinului Sears, în căutare de cadouri pentru Paște. Odată ajuns înăuntru, se îndreptă spre raionul de confecții pentru bărbați, de unde urmări cu atenție intrarea în magazin. Nesesizînd nimic dubios, ieși din magazin și se amestecă printre trecătorii care se îmbulzeau pe promenadă. Într-o vitrină observă un pulover negru pe care se hotărî să-l cumpere. Probă puloverul și îi plăcu atît de mult încît rămase îmbrăcat cu el. De la un telefon public de pe promenadă chemă un taxi; operatoarea îi spuse să aștepte vreo zece minute.
Se lăsase deja întunericul acela răcoros de primăvară timpurie din Sud. Pe fereastra unui bar, urmărise atent promenada și acum era sigur că nu fusese urmărit. În sfîrșit apăru și taxiul.
― Brentwood, îi spuse el È™oferului, aÈ™ezîndu-se apoi confortabil pe bancheta din spate. ― Brentwood se afla la o distanță de douăzeci de minute ― È™i adăugă: Savannah Creek Apartments. Cînd taxiul ajunse la numărul 480 E, îi aruncă È™oferului o bancnotă de douăzeci de dolari È™i coborî din maÈ™ină. UÈ™a de la numărul respectiv era încuiată.
― Cine e? întrebă nervos o voce feminină la auzul căreia simÈ›i că-È™i pierde puterile.
― Barry Abanks, răspunse el.
Cu o mișcare bruscă, Abby dădu ușa la perete și se aruncă asupra lui. Se sărutară pătimaș, apoi Mitch o ridică în brațe, intră în cameră și închise ușa cu piciorul. Mîinile lui pline de o nerăbdare sălbatică o dezbrăcară de pulover, îi desfăcură sutienul și îi scoaseră fusta în numai cîteva secunde. Continuau să se sărute cu aceeași patimă. Cu un ochi, Mitch cîntări patul pliant ieftin și șubred: nu prea avea de ales, așa că o întinse pe Abby cu blîndețe pe pat și se dezbrăcă și el. Patul era prea scurt și, pe deasupra, mai și scîrțîia; salteaua era, de fapt, o bucată subțire de burete înfășurată în pînză ieftină, iar bretelele de metal care o susțineau aveau niște tresăriri de-a dreptul periculoase.
Dar cei doi tineri nu observară nimic din toate astea.


Cînd întunericul se lăsă de-a binelea peste oraș, făcînd să se rărească mulțimea trecătorilor de pe promenadă, un Chevrolet Silverado de un negru strălucitor se opri în spatele BMW-ului. Din el coborî un omuleț care privi atent în jur;
apoi vîrî o șurubelniță în broască și descuie într-o clipă portiera BMW-ului. Cîteva luni mai tîrziu, cînd i se citi sentința, omulețul îi spuse judecătorului că reușise să fure peste trei sute de mașini în opt state și că era în stare să descuie o portieră și să pornească un motor mai repede decît ar face-o judecătorul însuși folosind cheile mașinii. Declară că, pentru așa ceva, avea nevoie, în medie, de douăzeci și opt de secunde, dar judecătorul nu fu deloc impresionat.
Uneori, cînd avea noroc, găsea și o mașină în care un gură-cască să-și fi uitat cheile și atunci timpul mediu de care vorbise se reducea simțitor. Zîmbi văzîndu-le în contact și, cît ai clipi din ochi, Chevrolet-ul porni ca din pușcă, urmat de BMW.
Tipul cu trăsături nordice sări din dubiță, dar totul se petrecuse prea repede; pur și simplu nu-i venea să creadă: Chevrolet-ul îi blocase vederea doar cîteva secunde și deodată, bang! BMW-ul dispăruse. Furat chiar de sub nasul lui. Ei, cum va explica el întîmplarea asta? Furios, se urcă din nou în dubiță, așteptîndu-l pe McDeere.


Ora petrecută pe patul pliant alungase sentimentul dureros al singurătății. Apoi se plimbară prin apartamentul micuț, ținîndu-se de mînă și sărutîndu-se neîncetat. În dormitor, Mitch văzu pentru prima oară ceea ce ei și Tammy numeau documentele Bendini; studiase, firește, însemnările și inventarele, dar nu avusese niciodată în fața ochilor documentele reale. Camera era plină de teancuri de hîrtii aliniate; pe pereți, Tammy atîrnase note, liste și scheme de tot felul.
Într-o zi care nu era departe, Mitch va petrece ore întregi în această cameră, studiind actele și pregătindu-și cazul. Dar în seara asta văzuse de-ajuns. Peste cîteva minute numai, trebuie să-și părăsească iubita și să se întoarcă printre trecătorii de pe promenadă. Abby îl trase înapoi pe patul pliant.



32

Culoarul de la etajul al zecelea, numit Madison Wing, al Spitalului Baptist era pustiu dacă nu punem la socoteală recepționera și infirmierul care completa un teanc de fișe. Programul de vizită se terminase la ora nouă, iar acum era zece și jumătate. Tînărul traversă holul, schimbă cîteva cuvinte cu recepționera, fu ignorat de infirmier și, în cele din urmă, bătu la ușa rezervei.
― Intră! se auzi dinăuntru o voce puternică.
Împinse ușa grea la perete și se opri lîngă pat.
― Bună, Mitch, zise Avery. Ia spune-mi, îți vine să crezi ce vezi?
― Da' ce È›i s-a întîmplat?
― Păi să vezi, m-am trezit azi-dimineață pe la È™ase cu niÈ™te dureri de stomac: crampe, mi-am zis È™i m-am dus să fac un duÈ™. Dar după aia, o gheară ascuÈ›ită mi-a prins umăru', n-am mai putut respira È™i am început să transpir. Of, nu, nu eu, mi-am zis; n-am decît patru' È™i patru de ani, ce dracu'! Sînt într-o formă grozavă, mănînc bine, beau poate puÈ›in cam mult, da' ăsta nu este un motiv. I-am telefonat doctorului care mi-a zis că mă aÈ™teaptă aici. După părerea lui, a fost un mic infarct, nimic serios, speră el, dar oricum, trebuie să-mi fac niÈ™te analize.
― Un infarct?!
― AÈ™a a zis doctorul.
― Păi să È™tii că nici nu mă miră, Avery. Ba chiar mă întreb cum de reuÈ™esc unii dintre avocaÈ›ii firmei să apuce vîrsta de cincizeci de ani.
― Capps mi-a făcut-o, Mitch. Sonny Capps. Infarctul ăsta i-l datorez lui. Mi-a telefonat vinerea trecută È™i m-a anunÈ›at că È™i-a găsit o firmă nouă de avocaÈ›i, la Washington. Mi-a cerut să-i dau toate dosarele pe numele lui. ÃŽnÈ›elegi? Era cel mai mare client pe care l-am avut. Anul trecut, am facturat patru sute de mii de dolari pentru lucrările lui È™i È™tii care e culmea? Nu e furios pentru onorariul pe care a trebuit să mi-l plătească, în schimb a înnebunit pentru că trebuie să plătească taxele alea. Este pur È™i simplu absurd, Mitch.
― Bine, dar nu merită să mori pentru atîta lucru.
Mitch privi în jur și observă că în încăpere nu se afla nici unul din aparatele obișnuite în cazurile de infarct. Se așeză pe singurul scaun din încăpere și își sprijini picioarele de marginea patului.
― Știi că Jean a intentat acÈ›iune de divorÈ›?
― Da, am auzit. Nu s-ar putea spune că e o surpriză, nu-i aÈ™a?
― Ba mă surprinde că a făcut-o abia acum. I-am oferit o mică avere pe care sper să o accepte, pentru că nu am nevoie de un divorÈ› urît.
"Parcă cine are", se gîndi Mitch.
― Ce-a zis Lambert? întrebă cu voce tare.
― Drept să-È›i spun, a fost chiar amuzant. Timp de nouăsprezece ani, nu l-am văzut niciodată pierzîndu-È™i sîngele rece; or, acum, tocmai asta s-a întîmplat. Mi-a reproÈ™at că beau prea mult, că umblu după fuste È™i cîte È™i mai cîte. Mi-a zis că am pus firma într-o situaÈ›ie jenantă È™i mi-a recomandat să merg la un psihiatru.
Avery vorbea rar, cumpănit, cu o voce uneori slabă și răgușită, alteori puternică și normală. Stătea întins în pat, perfect nemișcat, ca un cadavru, înfășurat în cearșafurile albe, bine întinse. Obrajii aveau o culoare sănătoasă. Situația avea un aer fals.
― Da, cred că ai nevoie de un psihiatru. Poate chiar de doi psihiatri.
― MulÈ›umesc. N-am nevoie decît de o lună de vacanță. Doctorul a zis că peste două-trei zile îmi dă drumul de aici, dar că n-am voie să mă întorc la lucru decît peste două luni. Adică peste È™aizeci de zile, Mitch. N-am voie sub nici o formă să vin la birou timp de È™aizeci de zile.
― Bine, da' asta e o adevărată binecuvîntare. Cred că am să fac È™i eu un infarct mititel.
― La ritmul în care lucrezi, e de-a dreptul garantat.
― A, te pomeneÈ™ti că acum ai ajuns È™i doctor!
― Nu, sînt numai speriat. Cînd te loveÈ™te o chestie de-asta, începi să-È›i pui întrebări. Astăzi a fost pentru prima oară în viaÈ›a mea cînd m-am gîndit la moarte. Și-abia cînd te gîndeÈ™ti la moarte înÈ›elegi cît de preÈ›ioasă este viaÈ›a.
― Da' văd că situaÈ›ia este de-a dreptul gravă.
― Ai dreptate. Spune-mi ce mai face Abby?
― Cred că este OK. N-am mai văzut-o de cîtăva vreme.
― Ai face bine să te duci după ea È™i s-o aduci acasă. Și s-o faci fericită. Șaizeci de ore pe săptămînă sînt de-ajuns, Mitch. Altfel, ai să-È›i distrugi È™i căsnicia È™i sănătatea. Abby vrea copii, aÈ™a că ai grijă să-i aibă. Ce bine ar fi fost dacă mi-aÈ™ fi organizat È™i eu astfel viaÈ›a.
― Ce dracu' te-a apucat, Avery? Gata, È›i-ai fixat È™i data înmormîntării? N-ai decît patruzeci È™i patru de ani È™i ai trecut printr-un foarte uÈ™or atac de cord. Crede-mă că nu arăți deloc a legumă.
În încăpere își făcu apariția infirmierul care îi spuse lui Mitch:
― Programul de vizită s-a terminat, domnule. Trebuie să plecaÈ›i.
― A, da, fireÈ™te, zise Mitch, ridicîndu-se de pe scaun. Vin să te văd peste vreo două zile, Avery.
― MulÈ›umesc pentru vizită. Transmite-i lui Abby salutări din partea mea.
Nu mai era nimeni în ascensor și Mitch apăsă pe butonul pentru etajul al șaisprezecelea. Mai urcă două etaje pe scări, își trase sufletul și intră în holul de la etajul al optsprezecelea. Undeva, la capătul culoarului, departe de zona ascen-soarelor, Rick Acklin se prefăcea că vorbește la un telefon public. La semnul lui Acklin, Mitch se îndreptă spre o așa-zisă sală de așteptare pentru rudele celor internați. În încăperea întunecoasă și pustie nu se zăreau decît două șiruri de scaune pliante, un televizor care nu funcționa și un automat pentru Coca-Cola, singura sursă de lumină de altfel. Așezat în dreptul razei de lumină, Tarrance răsfoia o revistă ilustrată. Era îmbrăcat în trening, în picioare avea niște teniși albi, iar pe frunte își pusese o bentiță colorată; de data asta era Tarrance-sportivul.
Mitch se așeză lîngă el, cu fața spre culoar.
― EÈ™ti curat. Te-au urmărit de la birou, pînă în parcare. Acum Acklin este în hol, iar Laney se învîrteÈ™te È™i el pe aici, pe undeva. LiniÈ™teÈ™te-te.
― ÃŽmi place bentiÈ›a.
― MulÈ›umesc.
― Văd că ai primit mesajul meu.
― Evident, nu? Un plan foarte inteligent, McDeere. Adică astăzi după-amiază stau liniÈ™tit la biroul meu È™i încerc să mă mai ocup È™i de altceva decît de cazul Bendini ― pentru că, È™tii, mai am È™i altele de făcut ―, cînd secretara mea mă anunță că la telefon este o femeie care vrea să vorbească cu mine despre un tip pe nume Marty Kozinski. Eu atunci sar de pe scaun, înÈ™fac telefonul È™i aflu că sînt căutat, aÈ™a cum mă aÈ™teptam de altfel, de angajata aia a ta. Ca de obicei, îmi spune că e ceva urgent. AÈ™a că eu îi zic OK, hai să stăm de vorbă. Da' ea nu È™i nu, mă face să las totul baltă, să alerg la Peabody, să intru în hol È™i să mă aÈ™ez pe primul fotoliu ieÈ™it în cale. Ei, È™i stau acolo, È™i mă tot gîndesc cît de stupidă este situaÈ›ia asta, pentru că eu È™tiu că telefoanele noastre sînt curate. Ce dracu', Mitch, È™tiu sigur că sînt curate. Putem să vorbim la telefoanele noastre! Și tocmai cînd îmi beau cafeaua vine barmanul È™i mă întreabă dacă mă cheamă Kozinski. Kozinski È™i mai cum? întreb eu, doar aÈ™a, ca să mă distrez. Marty Kozinski, răspunde el, cu o privire nedumerită. Da, eu sînt, zic È™i-n tot timpul ăsta m-am simÈ›it ca un idiot, Mitch. Și atunci el îmi spune că sînt căutat la telefon. Merg la bar È™i cînd ridic receptorul aud vocea angajatei tale care-mi spune că Tolar a avut un atac de inimă sau aÈ™a ceva. Și că am să te găsesc aici pe la unÈ™pe. Cum È›i-am zis, deÈ™tept plan.
― A mers, nu-i aÈ™a?
― Da, dar ar fi mers la fel de bine È™i dacă tipa aia mi-ar fi spus totul încă de la primul telefon.
― ÃŽmi place mai mult aÈ™a cum l-am gîndit eu; este mai sigur. Și pe urmă, te mai scoate È™i pe tine din birou.
― Aici ai a dracului de multă dreptate. Și pe lîngă mine, mai scoate încă trei din birou.
― Uite ce e, Tarrance, o să facem totul aÈ™a cum vreau eu, OK? Capul meu este pe butuc, nu al tău.
― Da, da. Ascultă, poÈ›i să-mi spui È™i mie ce dracu' maÈ™ină e aia cu care umbli?
― Una închiriată. Nu-i drăguță?
― Hm. Da' ce s-a întîmplat cu maÈ™inuÈ›a aia neagră a avocatului nostru?
― Păi ce să se întîmple? Era plină de gîngănii ascultătoare, aÈ™a că am parcat-o sîmbătă seara pe o promenadă din Nashville È™i am lăsat cheile în contact. Pînă la urmă, s-a găsit cineva să o ia cu împrumut. Știi, mie îmi place la nebunie să cînt, da' n-am voce deloc. Și din momentul în care am primit permisul de conducere, am tot cîntat în maÈ™ină, cînd am fost singur, bineînÈ›eles. Or, în maÈ™ina aia plină cu de toate, pur È™i simplu nu mă simÈ›eam în largul meu. ÃŽn cele din urmă m-am plictisit de situaÈ›ia asta È™i...
― Hai că-i bună, McDeere, zise Tarrance, neputîndu-se împiedica să zîmbească.
― Ar fi trebuit să vezi mutra lui Oliver Lambert cînd i-am pus, azi-dimineață, raportul PoliÈ›iei pe birou. A început sâ se bîlbîie È™i nu nimerea să-mi spună cîte de rău îi pare de ce s-a întîmplat. Iar eu mă prefăceam supărat la culme. Lambert mi-a zis că asigurarea va acoperi pierderea È™i că îmi vor cumpăra o altă maÈ™ină. Dar că pînă atunci îmi vor închiria una; È™i atunci eu i-am spus că o È™i închiriasem, încă de sîmbătă seara, din Nashville. Nu prea i-a plăcut chestia, pentru că maÈ™ina închiriată nu era căptuÈ™ită cu gîngănii È™i, prin urmare, a telefonat imediat la magazin pentru maÈ™ina cea nouă. Cînd m-a întrebat ce culoare vreau, i-am zis că m-am plictisit de negru È™i că aÈ™ vrea un roÈ™u închis cu tapiÈ›eria cafenie. Ieri am È™i fost la magazin, da` n-am găsit nici un model în culorile astea. Tipul de la magazin È™tia ce vreau È™i se tot scuza că nu mă poate servi. Pe urmă a început să mă piseze dacă nu vreau altă culoare. Nu, nu, nu, zic eu hotărît, vreau neapărat o maÈ™ină roÈ™u închis. Atunci îmi zice că în cazul ăsta trebuie să fac o comandă. Foarte bine, zic. Da' sînteÈ›i sigur că nu vreÈ›i o altă culoare? întreabă tipul. RoÈ™u închis, mă încăpățînez eu È™i, în sfîrÈ™it, persoana își dă seama că dacă mai insistă devine de-a dreptul ridicol. Ei, È™i uite aÈ™a se face că pentru prima oară după zece luni de zile, pot È™i eu să cînt nestingherit în propria mea maÈ™ină.
― Bine, bine, dar totuÈ™i, un avocat de calibrul tău să se mulÈ›umească cu aÈ™a o rablă! Cred că situaÈ›ia este dureroasă.
― Hm, merge, nici o problemă.
Tarrance zîmbea evident impresionat.
― Mă întreb ce-or să facă băieÈ›ii care vor ciopîrÈ›i BMW-ul, cînd vor da de toate gîngăniile alea.
― Ei, probabil că le vor duce la o casă de amanet pe post de echipament stereo. Apropo, cam cît face toată instalaÈ›ia aia?
― Păi, băieÈ›ii noÈ™tri ziceau că este de prima clasă, aÈ™a că face vreo zece, cincisprezece mii, È™tiu È™i eu? Da' în orice caz toată afacerea este amuzantă la culme.
Două infirmiere traversară culoarul rîzînd și vorbind tare; Acklin se prefăcu din nou că vorbește la telefon.
― Ce mai face Tolar? întrebă Tarrance.
― Splendid. Adevărul e că sper să fac È™i eu un infarct tot atît de uÈ™or. Are să stea aici cîteva zile È™i pe urmă se va da de-o parte două luni de zile. Nu e ceva grav.
― PoÈ›i să mai intri în biroul lui?
― Pentru ce? Doar am copiat deja tot ce se află acolo. Tarrance se aplecă în față, aÈ™teptînd amănunte.
― Nu, nu mai pot intra în biroul lui. Au înlocuit toate broaÈ™tele de la etajele trei È™i patru; È™i pe cele de la subsol.
― De unde È™tii asta?
― De la angajata mea, Tarrance. ÃŽn ultima săptămînă a intrat pe rînd în toate birourile din clădire, inclusiv în cele de la subsol; a verificat fiecare ușă, a deschis fiecare sertar, a scotocit în fiecare debara. A citit corespondență, a răsfoit dosare, a căutat prin gunoi (mă rog, atîta cît este în Bendini Building). Știi, de exemplu, că la subsol există patru tocătoare de hîrtie?
Tarrance îi sorbea fiecare cuvînt fără să tresară.
― Dar cum...?
― Nu mă întreba, Tarrance, pentru că n-am să-È›i răspund.
― Fata asta lucrează acolo! Asta este! E secretară sau aÈ™a ceva. Adică te ajută din interior.
Mitch clătină din cap, cu un aer surprins.
― Un raÈ›ionament strălucit, Tarrance. Păi astăzi te-a căutat de două ori la telefon, pe la două È™i un sfert È™i-apoi pe la trei È™i ceva. După părerea ta, cum ar putea o secretară să dea două telefoane la FBI în decurs de o oră?
― Poate că a avut zi liberă È™i a telefonat de acasă.
― GreÈ™eÈ™ti, Tarrance, È™i încetează să mai dai cu presupusul. Și-n general, nu-È›i mai pierde vremea gîndindu-te la fata asta. Pentru tine este de-ajuns să È™tii că lucrează pentru mine È™i că împreună îți vom livra marfa.
― Ce se găseÈ™te la subsol?
― O sală mare împărÈ›ită în douăsprezece cabine, douăsprezece birouri pline cu hîrtii È™i o mie de fiÈ™ete supravegheate electronic. Eu cred că acolo se află centrul operaÈ›ional pentru tot ce È›ine de spălarea banilor. Pe pereÈ›i sînt liste cu nume È™i numere de telefon ale unor zeci de bănci din Caraibe. Sînt foarte prudenÈ›i în privinÈ›a documentelor È™i nu prea găseÈ™ti informaÈ›ii prin încăperea aceea. Mai există o cameră, mai mică decît prima, a cărei ușă este foarte bine încuiată; înăuntru e plin cu calculatoare mari cît niÈ™te frigidere.
― Cred că este chiar ce căutăm.
― ÃŽntr-adevăr, dar nu-È›i face iluzii pentru că este imposibil să scoÈ›i ceva de-acolo fără să te simtă. Efectiv imposibil. Eu nu cunosc decît un singur mod de a scoate marfa din clădire.
― Și anume?
― Cu un mandat de percheziÈ›ie.
― Las-o baltă, McDeere, doar È™tii că nu există motiv pentru aÈ™a ceva.
― Ascultă-mă, Tarrance. Ai să faci exact ce-È›i spun eu, OK? Deci, eu nu-È›i pot da toate documentele pe care le vrei dar È›i le voi da pe toate cele de care ai nevoie. ÃŽn momentul de față, eu am pus mîna pe zece mii de documente È™i, deÈ™i nu m-am uitat prin toate, am văzut totuÈ™i suficient de multe ca să-mi dau seama că, dacă le-ar vedea, orice judecător È›i-ar semna imediat un mandat de percheziÈ›ie pentru Front Street. Prin urmare, iei dosarele astea È™i pe baza lor ai să poÈ›i obÈ›ine inculpări pentru cel puÈ›in jumătate dintre avocaÈ›ii firmei. Tot pe baza lor, poÈ›i să mai faci rost È™i de un mandat de percheziÈ›ie care va aduce după el È™i un munte de inculpări. Și te rog să mă crezi că ăsta e singurul mod de a rezolva problema.
Tarrance ieși pe culoar și privi în jur: locul era pustiu. Se întoarse lîngă automatul pentru Coca-Cola, cu privirea ațintită la mica fereastră ce dădea spre răsărit.
― De ce numai pentru jumătate din avocaÈ›ii firmei?
― Asta va fi doar la început. Adaugă È™i numele cîtorva asociaÈ›i care s-au pensionat, dar care au fost naÈ™ii companiilor alea fictive din Caymane făcute cu banii lui Morolto. Asta va fi partea cea mai uÈ™oară a întregii afaceri. Iar în clipa în care vei pune mîna pe toate dosarele, atunci vei putea să-i arestezi pe toÈ›i ceilalÈ›i.
― Spune-mi, de unde-ai făcut rost de documentele tale?
― Pur È™i simplu am avut noroc. La un moment dat, mi-a venit o idee: ce-ar fi dacă cei de la firmă nu ar È›ine dosarele despre băncile caymaneze aici, în È›ară, ci chiar acolo, în insule? Din fericire, am avut dreptate. AÈ™a că am copiat documentele la faÈ›a locului, în Caymane.
― Cine "am"?
― Păi, fata de care È™tii. Și încă o persoană.
― Și unde sînt acum dosarele astea?
― Of, Tarrance! Tu È™i cu întrebările tale! Le am È™i asta-i tot ce trebuie să È™tii.
― Vreau documentele alea de la subsol.
― Ascultă, Tarrance. Fii foarte atent la ce-È›i spun. Pe documentele de la subsol n-ai să pui mîna decît dacă intri acolo cu un mandat de percheziÈ›ie. Altfel e imposibil, înÈ›elegi?
― Cine sînt tipii care lucrează în subsolul ăsta?
― Habar n-am. De zece luni, de cînd lucrez la firmă, nu i-am văzut niciodată la față. Nu È™tiu nici unde-È™i parchează maÈ™inile, È™i nici cum intră sau cum ies din clădire. Sînt pur È™i simplu invizibili. Eu cred că asociaÈ›ii È™i cu tipii ăștia se ocupă de afacerile murdare.
― Ce aparatură au acolo, jos?
― Două copiatoare, patru tocătoare de hîrtie, cîteva printere cu viteză mare È™i foarte multe computere. Absolut impresionant.
Tarrance se apropie de fereastră și rămase o vreme adîncit în gînduri.
― Da, da, aÈ™a se leagă, toate se leagă. ÃŽntotdeauna m-am întrebat cum reuÈ™eÈ™te firma asta ca, în ciuda tuturor
secretarelor și funcționarilor care viermuiesc acolo, să păstreze secretul absolut asupra afacerilor Morolto.
― Da' nu este deloc greu de înÈ›eles. Secretarele È™i funcÈ›ionarii nu cunosc nimic din toate dedesubturile murdare. Ei sînt ocupaÈ›i cu clienÈ›ii adevăraÈ›i. ÃŽn timpul ăsta, asociaÈ›ii È™i avocaÈ›ii mai vechi stau în birourile lor grozave È™i imaginează tot felul de moduri, care de care mai exotice, de spălat bani murdari, iar echipa de la subsol face toate corvezile. Totul este o scenerie nemaipomenită.
― Asta înseamnă că firma are totuÈ™i foarte mulÈ›i clienÈ›i legali?
― Sute de asemenea clienÈ›i. Vorbim totuÈ™i de niÈ™te avocaÈ›i talentaÈ›i, cu o clientelă uluitoare, care asigură o acoperire excelentă.
― Adică vrei să spui, McDeere, că tu ai acum documente suficiente ca să obÈ›in È™i inculpările È™i mandatul de percheziÈ›ie?
― AÈ™a cum ai auzit.
― Le ai aici, în È›ară?
― Da, Tarrance, documentele sînt aici, în È›ară. Ba chiar foarte aproape de locul în care ne aflăm acum.
Tarrance devenise nervos: se lăsa cînd pe un picior, cînd pe celălalt și începuse să-și trosnească degetele.
― Și ce altceva poÈ›i să mai scoÈ›i din clădirea aia a voastră de pe Front Street?
― Nimic, È›i-am mai spus. Este prea periculos. Mă îngrijorează oarecum È™i faptul că au schimbat încuietorile. Vreau să spun că mă îngrijorează faptul că le-au înlocuit doar pe cele de la etajele trei È™i patru. De ce nu È™i pe cele de la unu È™i doi? Acum două săptămîni am folosit copiatorul de la etajul patru È™i acum îmi dau seama că n-a fost o idee bună. AÈ™a că basta cu dosarele de pe Front Street.
― Dar fata?
― Nici ea nu mai are acces la ele.
Tarrance își rodea unghiile, legănîndu-se mai departe, fără să-și ia privirea de la fereastră.
― McDeere, vreau dosarele È™i asta cît mai curînd; mîine, de exemplu.
― Cînd își primeÈ™te Ray hîrtiile de drum?
― Ce este astăzi, luni? Păi cred că lucrurile sînt aranjate pentru mîine seară. Nici nu-È›i închipui cu ce înjurături m-a blagoslovit Voyles pentru povestea asta. A fost nevoit să se folosească de toate relaÈ›iile pe care le are È™i să È™tii că nu glumesc. Le-a făcut cîte o vizită ambilor senatori de Tennessee care, la rîndul lor, l-au vizitat personal la Nashville pe guvernator. Iar pe mine m-a făcut albie de porci È™i toate astea din cauza fratelui tău, McDeere.
― Care vă mulÈ›umeÈ™te foarte mult.
― Ce-o să facă după ce iese la lumină?
― Mă ocup eu de problema asta. Voi nu trebuie decît să-l scoateÈ›i de-acolo!
― Nu pot să-È›i garantez nimic. Dacă va fi cumva rănit, să È™tii că nu este vina noastră.
Mitch se ridică și se uită la ceas.
― Trebuie să fug. Sînt sigur că cineva, acolo afară, mă aÈ™teaptă.
― Cînd ne mai vedem?
― Are să te caute ea la telefon. Să faci exact ce-È›i va spune ea.
― Hai, Mitch, ce Dumnezeu! Doar n-o s-o È›inem aÈ™a la nesfîrÈ™it. ÃŽÈ›i jur că poate să-mi spună totul la telefon. Doar avem grijă să ne È›inem telefoanele curate. Te rog, nu începe iar.
― Cum o cheamă pe mama ta, Tarrance?
― Ce? A, Doris!
― Doris?
― Da, Doris.
― Ia te uită ce mică e lumea. Nu, nu putem folosi numele ăsta. Spune-mi, cu cine ai dat examenul de promovare în cursul superior la colegiu?
― Ãă, nu cred că l-am dat.
― Mda, nici nu mă miră. Atunci, cum o chema pe prima fată cu care È›i-ai dat întîlnire, dacă a fost vreuna?
― Mary Alice Brenner. Era nebună după mine.
― Nici nu mă îndoiesc. Ei, pe fata mea o cheamă Mary Alice. Data viitoare cînd îți va da telefon, să faci exact ce-È›i spune Mary Alice, OK?
― Abia aÈ™tept să o aud.
― Și, Tarrance, fă-mi È™i mie o favoare, te rog! Cred că Tolar se preface È™i am sentimentul ciudat că infarctul lui are într-un fel legătură cu mine. Pune-i pe băieÈ›ii tăi să dea puÈ›in tîrcoale pe aici È™i să verifice toată povestea asta cu atacul de inimă.
― Nici o grijă. Și-aÈ™a nu prea aveam ce face.



33

Marți dimineață, toți cei de la firmă erau îngrijorați de cele întîmplate cu Avery Tolar. Nu, nu fusese nimic grav, venea răspunsul; acum e bine, face doar niște analize. Muncise prea mult, fusese suprasolicitat. Capps era de vină. Și divorțul. Deocamdată, avea liber.
Nina îi aduse un teanc de scrisori la semnat.
― Domnul Lambert vrea să te vadă; dacă nu eÈ™ti prea ocupat, bineînÈ›eles.
― Grozav! Doar È™tii că trebuie să mă întîlnesc cu Frank Mulholland la ora zece, nu?
― FireÈ™te că È™tiu; doar asta îmi este meseria! Și unde va avea loc întîlnirea, aici sau la Mulholland, la birou?
Mitch răsfoi agenda, prefăcîndu-se neștiutor. Era vorba de Cotton Exchange Building.
― La el la birou, răspunse încruntat.
― Tot acolo v-aÈ›i întîlnit È™i ultima oară, nu-i aÈ™a? La facultate nu v-a învățat nimeni că niciodată, repet niciodată nu trebuie să te întîlneÈ™ti de două ori la rînd pe terenul adversarului? Este o dovadă de slăbiciune È™i de lipsă de profesionalism.
― O, Nina, oare mă vei putea ierta vreodată?
― Stai să vezi ce are să iasă după ce am să le povestesc fetelor; mai ales că toate sînt de părere că eÈ™ti un macho foarte dulce; dacă poÈ›i să înÈ›elegi chestia asta. Vor avea un È™oc cînd am să le spun că nu eÈ™ti decît un amărît.
― După mine, chiar au nevoie să fie puÈ›in È™ocate.
― Ce mai face mama lui Abby?
― Mult mai bine. Am să dau o fugă pînă acolo la sfîrÈ™itul săptămînii.
― Lambert te aÈ™teaptă, îi reaminti ea, ieÈ™ind din birou.
Oliver Lambert îl invită să se așeze pe canapea și îi oferi o ceașcă de cafea.
― Starea lui Avery mă îngrijorează foarte mult, îi spuse el lui Mitch.
― L-am văzut aseară. Mi-a spus că medicul îi interzice să mai vină la birou două luni de zile.
― AÈ™a este È™i ăsta-i È™i motivul pentru care te afli acum, aici. ÃŽn următoarele două luni vreau să lucrezi împreună cu Victor Milligan. El are să se ocupe de majoritatea dosarelor lui Avery, aÈ™a că pentru tine va fi un teren familiar.
― Mă bucur, pentru că Victor îmi este un bun prieten.
― Ai multe de învățat de la el; este efectiv un geniu în domeniul taxelor. Ajunge să citească È™i două cărÈ›i pe zi.
"Splendid, își zise Mitch. Înseamnă că va ajunge la zece pe zi cînd va fi la răcoare."
― Da, este un tip foarte inteligent. M-a scos È™i pe mine din încurcătură o dată sau de două ori.
― Foarte bine. M-am gîndit eu că vă veÈ›i înÈ›elege. Ar fi bine să dai pe la el prin birou chiar în dimineaÈ›a asta. Acum, Avery avea niÈ™te afaceri de rezolvat în Caymane. De altfel, È™tii că merge destul de des acolo. Și, întîmplător, chiar mîine ar fi trebuit să plece pentru două zile în insule. ÃŽn dimineaÈ›a asta am vorbit cu el È™i mi-a spus că tu cunoÈ™ti È™i conturile È™i clienÈ›ii, aÈ™a că este nevoie să mergi acolo.
Într-o secundă, o mie de gînduri îi trecură prin minte: avionul, prada din magazia de bagaje, apartamentul, camera depozit, conturile.
― ÃŽn Caymane? Mîine?
― Exact. Știi, e o problemă urgentă. Trei dintre clienÈ›ii lui Avery au neapărată nevoie de dările de seamă asupra conturilor lor È™i de alte lucrări. Eu l-aÈ™ fi trimis pe Milligan, dar mîine dimineață trebuie să fie la Denver. Și-apoi, Avery a zis că poÈ›i să te descurci.
― FireÈ™te că pot să mă descurc.
― Bun. Atunci ai să pleci mîine pe la prînz cu avionul firmei È™i ai să te întorci vineri cu o cursă obiÈ™nuită. Vreo problemă?
Da, și încă multe probleme: Ray, care ieșea din închisoare; Tarrance, care voia marfa; o jumătate de milion de dolari de adunat; dispariția lui, planificată să se producă în orice moment.
― Nu, nici un fel de probleme.
Revenit în biroul lui, Mitch încuie ușa, își scoase pantofii din picioare, se întinse pe podea și închise ochii.


Ascensorul se opri la etajul al șaptelea și Mitch urcă pe scări încă două etaje. Tammy îi deschise ușa, apoi o încuie în urma lui. Mitch se opri lîngă fereastră.
― Ai fost atentă la ce se întîmplă afară? întrebă el.
― FireÈ™te. Paznicul parcării voastre a rămas pe trotuar È™i te-a urmărit pînă ai ajuns aici.
― Splendid. Pînă È™i Dutch mă urmăreÈ™te. Arăți obosită, remarcă el, întorcîndu-se È™i cercetînd-o cu atenÈ›ie.
― Obosită? Vrei să spui moartă de oboseală. ÃŽn ultimele trei săptămîni am fost, una după alta, îngrijitoare, secretară, avocată, bancher, tîrfă, curier È™i detectiv particular. Am zburat de nouă ori în Grand Cayman, am cumpărat nouă rînduri de valize È™i am cărat încoace pe puÈ›in o tonă de documente furate. Am fost la Nashville de patru ori cu maÈ™ina È™i de zece ori cu avionul. Am citit atîtea rapoarte bancare È™i porcării de-astea juridice, că aproape am orbit. Cînd vine vremea de culcare, îmi pun tricoul cu Dustbusters È™i mă joc de-a femeia de serviciu timp de È™ase ceasuri. Am atîtea nume, că am ajuns să le scriu pe palmă ca să nu le încurc.
― Apropo, È›i-am mai făcut rost de unul.
― Nici nu mă surprinde. Care e ăla?
― Mary Alice. De-acum încolo, cînd ai să vorbeÈ™ti cu Tarrance, ai să te numeÈ™ti Mary Alice.
― Stai să-l notez. Știi, nu-mi place tipu'! Este aÈ™a de grosolan la telefon.
― Lasă asta. Am pentru tine o veste grozavă.
― Mor de nerăbdare s-o aud.
― PoÈ›i să pleci de la Dustbusters.
― Nu mai spune! Cred că am să izbucnesc în plîns. Da' de ce să plec?
― Pentru că nu are rost să mai rămîi.
― Asta È›i-am spus È™i eu încă de săptămîna trecută. Era imposibil să scoÈ›i dosarele de acolo, să le copiezi È™i pe urmă să le duci înapoi fără să fii prins.
― Ai vorbit cu Abanks? întrebă Mitch.
― Da.
― A primit banii?
― Da, au fost transferaÈ›i vineri.
― Este gata de acÈ›iune?
― El zice că da.
― Bun. Ce È™tii despre falsificator?
― Mă întîlnesc cu el în după-amiaza asta.
― Cine este tipul?
― Un fost puÈ™căriaÈ™, prieten cu Lomax. Eddie zicea că e cel mai bun din È›ară în meserie.
― Ar fi È™i cazul! Cît vrea?
― Cinci mii. Cash, evident; doar este vorba de cărÈ›i de identitate, paÈ™apoarte, permise de conducere È™i vize cu totul È™i cu totul noi.
― De cît timp are nevoie ca să le facă?
― N-am idee. Tu cînd ai nevoie de ele?
Mitch se așeză pe marginea biroului și respiră adînc, încercînd să calculeze.
― Cît mai repede posibil. Eram convins că mai am la dispoziÈ›ie încă o săptămînă, dar acum nu mai sînt sigur. AÈ™a că le vreau cît mai repede. PoÈ›i să ajungi la Nashville în seara asta?
― A, cum să nu. Este tot ce-mi doresc; doar n-am mai fost acolo de două zile.
― Vreau o cameră video È™i un trepied în dormitor. Și cumpără È™i cîteva casete. Vreau să rămîi acolo cîteva zile È™i să păzeÈ™ti telefonul. Te rog să mai treci o dată prin documentele Bendini È™i să revezi tot ce-ai notat.
― Chiar vrei să rămîn acolo?
― Da, de ce?
― Păi, mi-am nenorocit È™ira spinării tot dormind pe patul ăla.
― Tu l-ai închiriat!
― Deci, ce-i cu paÈ™apoartele?
― Cum îl cheamă pe tip?
― Doc È™i nu mai È™tiu cum. Am numărul lui de telefon.
― Dă-mi-l È™i spune-i omului că am să-l caut peste vreo zi-două. Cîți bani mai ai?
― Bine că m-ai întrebat. Am pornit cu cincizeci de mii, da? Ei, am cheltuit zece mii pe avioane, hoteluri, bagaje È™i maÈ™ini închiriate. Și încă n-am terminat. Acum zici că mai vrei È™i o cameră video È™i cărÈ›i de identitate false. Să È™tii că nu vreau deloc să pierd bani în afacerea asta.
― ÃŽncă cincizeci de mii? întrebă Mitch îndreptîndu-se spre ușă.
― Primesc.
El îi făcu cu ochiul și ieși din cameră, întrebîndu-se în timp ce închidea ușa, dacă o va mai vedea vreodată.


În celulă erau doar două paturi suprapuse și o toaletă într-un colț. Patul de deasupra nu era ocupat de peste un an de zile. Așezat pe patul de jos, cu niște sîrme ciudate ieșindu-i din urechi, Ray își spunea povești într-o limbă foarte străină. În turcă. Undeva pe culoar se auzeau frînturi de conversație, luminile erau aproape toate stinse. Era ora unsprezece, marți noaptea.
Gardianul se apropie fără zgomot de celulă.
― McDeere, strigă el încetiÈ™or.
Ray se așeză pe marginea patului, își scoase căștile și îl fixă cu privirea.
― Directorul vrea să te vadă.
"Păi! își zise el, la un'șpe noaptea, directorul stă la birou și mă așteaptă pe mine."
― Unde mergem? întrebă el pe un ton neliniÈ™tit.
― ÃŽncalță-te È™i hai.
Ray aruncă o privire rapidă în jur, făcînd un fel de inventar al bunurilor sale lumești. În opt ani de zile reușise să adune un televizor alb-negru, un casetofon, două cutii de carton pline cu casete și cîteva duzini de cărți. O zi la spălătoria închisorii însemna trei dolari, dar cea mai mare parte din bani se ducea pe țigări. Asta era tot ce strînsese. În opt ani de zile.
Gardianul vîrî o cheie mare și grea în broască și deschise ușa; apoi avu grijă să stingă lumina.
― Vino după mine È™i să nu care cumva să te È›ii de bancuri. Nu È™tiu cine eÈ™ti, da' È™tiu că ai niÈ™te prieteni barosani de tot.
Alte chei descuiară alte uși și în curînd ajunseră pe terenul de baschet.
― Rămîi în urma mea, îi ceru gardianul.
Ochii lui Ray încercau să străpungă întunericul. Zidul se ridica asemenea unui munte în fața lor, dincolo de curtea și de zona de plimbare unde adunase mii de mile în picioare și unde fumase o tonă de țigări. Ziua, zidul avea o înălțime de peste cinci metri; noaptea însă părea mult mai înalt. Turnurile de pază, bine luminate, erau așezate din șaizeci în șaizeci de metri. Cei dinăuntru erau bine înarmați. Gardianul era calm și indiferent. E-adevărat că avea uniformă și pistol. Oricum, se mișca plin de încredere, spunîndu-i mereu lui Ray să-l urmeze și să își păstreze calmul. Și Ray încerca să facă întocmai ce i se spunea. Se opriră lîngă colțul unei clădiri și gardianul studie cu atenție zidul aflat acum mult mai aproape. Reflectoarele măturau curtea la intervale regulate de timp.
"De ce ne ascundem? se întrebă Ray în sinea lui. Tipii înarmați de-acolo, de sus, sînt de partea noastră?" Ar fi vrut să cunoască răspunsul înainte de a face vreo mișcare.
Gardianul făcu semn chiar spre locul pe unde James Earl Ray și banda lui săriseră zidul. Era, de altfel, un punct de atracție faimos, studiat și admirat de cei mai mulți dintre pensionarii de la Brushy Mountain. Sau, în orice caz, de albii de acolo.
― Peste vreo cinci minute or să-È›i arunce o scară. Cablul a fost deja tăiat È™i ai să găseÈ™ti o frînghie pe partea ailaltă.
― Te deranjează dacă te întreb ceva?
― Nu, da' fă-o repede.
― Ce se va întîmpla cu toate luminile alea?
― Or să fie toate reorientate, aÈ™a că o să ai la dispoziÈ›ie un întuneric complet.
― Și armele de-acolo?
― Nu-È›i face griji. Tipii or să se uite în partea ailaltă.
― Fir'ar al dracului de treabă! EÈ™ti sigur?
― Uite ce e, omule, am mai văzut afaceri aranjate înăuntru, da' asta e a mai tare din toate. A fost aranjată chiar de directorul Lattemer, care în momentul ăsta se află uite acolo, zise gardianul, făcînd semn spre turnul cel mai apropiat.
― Directorul zici?
― Aha. AÈ™a că totul o să meargă uns.
― Cine-mi aruncă scara?
― Doi gardieni.
Ray își șterse cu mîneca stropii de sudoare de pe frunte și respiră adînc. Gura îi era uscată și genunchii îi tremurau.
― Vezi că dincolo o să te-aÈ™tepte unu' de-l cheamă Bud. Un alb. Să faci exact cum zice el, îi È™opti gardianul.
Reflectoarele măturară din nou curtea.
― Fii atent, zise gardianul.
Întunericul și o liniște înspăimîntătoare puseră stăpînire pe tot locul. În turnul cel mai apropiat, cineva fluieră de două ori: era semnalul.
În clipa aceea, două siluete țîșniră din spatele clădirii alăturate; cînd ajunseră la poalele zidului, cei doi ridicară ceva din iarbă.
― Fugi, băiete, fugi! zise gardianul.
La auzul acestui îndemn, Ray își vîrî bărbia în piept și porni în goană spre zid. Cei doi gardieni îl prinseră de brațe și îl împinseră pe prima treaptă a scării. O deschidere generoasă fusese tăiată în sîrma ghimpată ce încununa zidul gros de o jumătate de metru. Frînghia era atîrnată chiar acolo unde se aștepta să o găsească. Coborî fără zgomot pînă aproape de pămînt, apoi se hotărî și sări. Se ridică nervos, își scutură hainele și privi în jur. Peste tot întuneric. Reflectoarele nu-și reluaseră încă plimbarea.
La trei metri în față, începea pădurea.
― Aici, se auzi o voce.
Bud îl aștepta într-un tufiș.
― Vino după mine! Hai, repede!
Ray îl urmă în tăcere, pînă cînd nu mai putură vedea zidul închisorii. În sfîrșit, se opriră într-o poieniță, lîngă un drumeag plin de noroi.
― Eu sînt Bud Rinley, se recomandă necunoscutul, întinzînd mîna. Haioasă situaÈ›ie, nu-i aÈ™a?
― Incredibilă. Eu sînt Ray McDeere.
Bud era un tip îndesat, cu fața acoperită de o barbă neagră și cu o beretă neagră înfundată pe cap. Purta cizme militare, blue-jeans și o jachetă de camuflaj. Nu părea să fie înarmat.
― Mai e cineva cu tine? întrebă Ray.
― Nu, nimeni. Lucrez pe cont propriu pentru director. De obicei mă cheamă cînd e cineva care trebuie să sară zidul. E-adevărat că de data asta e ceva mai altfel. Pentru că de obicei, îmi aduc È™i dulăii cu mine. Mă gîndeam să mai aÈ™teptăm puÈ›in, pînă încep să urle sirenele. Ca să le poÈ›i auzi È™i tu. N-ar fi cinstit să nu apuci să le auzi. Vreau să spun că într-un fel or să-È›i dea onorul.
― A, este OK. Le-am mai auzit È™i altădată.
― Da, da' acum este altceva, pentru că tu eÈ™ti ăla care a sărit zidul. Are să-È›i placă sunetul lor.
― Uite ce e, Bud. Eu...
― Ascultă-mă, Ray. Avem destul timp. N-or să te vîneze... prea mult.
― Prea mult?
― ÃŽhî. Trebuie să facă ceva scandal, să-i trezească pe toÈ›i, ca să semene a evadare adevărată. Atîta că n-or să vină după tine. Amice, nu È™tiu cine e ăla de te susÈ›ine, da' È™tiu că e mare.
Urletul sirenelor sfîșie liniștea și Ray sări în picioare. Lumini se încrucișau pe cerul negru și undeva, la distanță, se auzeau vocile înăbușite ale gardienilor din turn.
― Ai înÈ›eles ce vreau să-È›i spun?
― Să mergem, zise Ray.
― Camionul meu este aici, aproape. Þi-am adus È™i niÈ™te haine; sper să-È›i placă, pentru că măsura mi-a dat-o directorul.
Cînd ajunseră la camion, Bud își pierduse deja respirația.
― ÃŽmi plac, Bud, zise Ray după ce își schimbă hainele.
― Pe celelalte poÈ›i să le laÈ™i aici, în tufiÈ™uri.
Mașina parcursese două mile pe drumul de munte răsucit în serpentine cînd Ray întrebă:
― Unde mergem, Bud?
― Păi, directorul a zis că nici nu-i pasă È™i nici nu vrea să È™tie unde. A zis să faci cum vrei. Eu zic să mergem într-un oraÈ™ în care să găseÈ™ti o autogara È™i, de-acolo, te priveÈ™te ce faci.
― Pînă unde poÈ›i să mă duci?
― Sînt la dispoziÈ›ia ta toată noaptea. Zi-mi doar numele oraÈ™ului È™i acolo te duc.
― AÈ™ vrea să lăsăm cîteva mile în urma noastră È™i abia după asta să încep să caut o autogara. AÈ™a că ce părere ai de Knoxville?
― Dacă asta vrei, asta ai. Și pe urmă?
― Nu È™tiu. Tot ce È™tiu este că trebuie să ies din È›ară.
― Cu prietenii pe care îi ai, nu vor fi probleme. Dar totuÈ™i, fii atent. Pentru că mîine fotografia ta are să fie admirată de È™erifii din zece state.
În vîrful dealului se întîlniră cu trei mașini de poliție. Ray se aruncă pe podeaua mașinii.
― LiniÈ™teÈ™te-te, Ray. N-au cum să te vadă.
― Dar barajele de pe È™osea? întrebă Ray.
― Uite, Ray. Ca să te liniÈ™teÈ™ti, află că n-o să fie nici un baraj pe È™osea. Ai încredere în ce-È›i spun. Þine aici È™i cinci sute de dolari. Mi i-a dat directorul. Și află de la mine că ai niÈ™te prieteni È›epeni de tot, amice.



34

Miercuri dimineață Tarry Ross urca scările spre etajul al patrulea al lui Phoenix Park Hotel. Ajuns pe palier, se opri în fața ușii care dădea pe culoar ca să-și tragă sufletul. Broboane de sudoare stăteau agățate de firele sprîncenelor. Își scoase ochelarii negri de soare și își șterse fața cu mîneca pardesiului. Senzația de greață îl lovi din plin, obligîndu-l să se sprijine cu toată greutatea trupului de balustrada scării. Servieta goală căzu pe podeaua de ciment, iar el se așeză pe ultima treaptă. Mîinile îi tremurau ca niște frunze bătute de vînt și simțea nevoia să plîngă. Își încrucișă brațele strîns pe abdomen, abținîndu-se din răsputeri să nu vomite.
SenzaÈ›ia de greață dispăru È™i el reuÈ™i să respire din nou. "Fii tare, omule, fii tare. Doar te aÈ™teaptă două sute de mii de verzi la capătul culoarului ăsta! Dacă eÈ™ti bărbat, te duci acolo È™i îi iei! Și pleci cu ei, dar pentru asta îți trebuie curaj ― respiră adînc È™i mîinile i se opriră din tremurat. Fii bărbat, omule, fii bărbat!"
În ciuda genunchilor de vată, reuși să ajungă pînă la ușă, a opta pe dreapta. În dreptul ei, își ținu respirația o clipă, apoi ciocăni ușor.
― Da, se auzi o voce dinăuntru.
― Sînt eu, Alfred, adăugă el.
"Ce nume caraghios, își zise în sinea lui. Cum Dumnezeu l-or fi găsit?"
O figură nedeslușită apăru în crăpătura ușii. Apoi lanțul de siguranță căzu și ușa se deschise larg. Alfred păși în încăpere.
― Bună dimineaÈ›a, Alfred, îl întîmpină Vinnie Cozzo cu căldură. Vrei puÈ›ină cafea?
― Nu pentru asta sînt aici, îl repezi Alfred, aÈ™ezîndu-È™i cu grijă servieta pe pat.
― ÃŽntotdeauna eÈ™ti prea nervos, Alfred. De ce nu încerci să te relaxezi. ÃŽnÈ›elege că nu au cum să te prindă.
― Tacă-È›i gura, Cozzo. Mai bine spune-mi unde sînt banii?
Vinnie Cozzo făcu un semn spre o sacoșă de piele, apoi zîmbetul îi dispăru de pe buze.
― PovesteÈ™te-mi, Alfredl
Din nou senzația aceea de greață, dar de data aceasta reuși să o domine. Îi privi atent pe cei din cameră; inima îi bătea în piept ca un ciocan.
― OK. Omul vostru, McDeere, a primit deja un milion de dolari È™i mai aÈ™teaptă încă unul. A livrat deja o tranșă de documente Bendini È™i pretinde că mai are încă zece mii.
O durere ascuțită îl izbi în pîntece, obligîndu-l să se așeze pe pat.
― Dă-i înainte, ceru Cozzo.
― ÃŽn ultimele È™ase luni, McDeere a avut multe conversaÈ›ii cu oamenii noÈ™tri. Va depune mărturie la proces È™i pe urmă va dispărea; el È™i nevastă-sa vor fi martori protejaÈ›i.
― Unde sînt celelalte documente?
― La dracu'! Nu È™tiu, pentru că tipul nu vrea să spună unde le È›ine. Știu însă că sînt gata de livrare. Și-acum vreau banii, Cozzo.
Cozzo aruncă sacoșa de piele pe pat și Alfred o deschise cu mîini tremurînde.
― Două sute de mii? întrebă el în timp ce aÈ™eza teancurile de bancnote în servietă.
― Nu aÈ™a ne-am înÈ›eles, Alfred? Dar să È™tii că peste vreo două săptămîni vor mai avea ceva pentru tine.
― ÃŽn nici un caz, Cozzo. Nu mai pot să fac aÈ™a ceva, zise el, trîntind capacul servietei È™i pornind în goană spre ușă.
Înainte să iasă din încăpere, se opri și încercă să se calmeze.
― Ce aveÈ›i de gînd cu McDeere?
― Tu ce crezi, Alfred?
Era o întrebare cu un singur răspuns si Alfred își mușcă buzele, ieșind din cameră fără un cuvînt. În urma lui, Cozzo încuie ușa, zîmbind. Scoase o carte de vizită din buzunar și formă numărul de telefon de la reședința din Chicago a domnului Lou Lazarov.
Cuprins de panică, Tarry Ross încerca să străbată cît mai repede holul. Ochelarii negri de soare îl împiedicau să vadă ce se întîmplă în jur și, exact în clipa în care se apropie de ascensor, o mînă uriașă răsări din întuneric și îl tîrî pe neașteptate într-una din camere. Cînd ușa se închise în urma lui, mîna îl pocni cu putere peste față, iar un pumn străin îl izbi violent în stomac. Un alt pumn îi turti nasul și îl trimise, amețit și plin de sînge, la podea. Cineva răsturnă conținutul servietei pe pat.
Alfred sau Tarry Ross fu azvîrlit pe un scaun și lumina din cameră se aprinse brusc Trei agenți FBI, trei colegi de-ai lui, îl fixau cu privirea. Directorul Voyles, pe al cărui chip se citea stupefacția, se apropie încet de el. Stăpînul acelor mîini atît de eficiente se afla și el în apropiere. Un al cincilea agent număra banii.
― Ross, eÈ™ti un trădător, eÈ™ti o lepădătură de cea mai ordinară specie. Pur È™i simplu nu-mi vine să cred ce văd, zise Voyles.
Ross își mușcă buzele și izbucni în suspine.
― Cine este tipul? întrebă directorul pe un ton imperativ.
Ross începu să plîngă în hohote, dar nu răspunse.
Voyles îl pocni cu sete peste tîmpla stîngă, făcîndu-l să se chircească de durere.
― Cine este tipul? Răspunde, Ross!
― Vinnie Cozzo, bîigui el printre suspine.
― Știu că este vorba de Cozzo! La dracu'! Vreau să È™tiu ce i-ai spus lui Cozzo!
Fața lui Ross era scăldată în lacrimi și în sînge, trupul îi tremura și se răsucea într-un fel demn de milă, dar gura nu pronunță nici un cuvînt.
Voyles continuă să-l lovească.
― VorbeÈ™te, canalie! Spune-mi ce vrea Cozzo.
Ross se ghemui pe scaun, așezîndu-și fruntea pe genunchi; plînsul i se mai domolise.
― Două sute de mii de dolari! exclamă agentul care numărase banii.
Voyles se lăsă într-un genunchi și aproape că șopti:
― McDeere este, nu-i aÈ™a, Ross? Te rog, te implor, spune-mi că nu este McDeere. Tarry, spune-mi că nu este McDeere!
Dar Tarry se sprijinea cu coatele de genunchi și privea fix podeaua. Picăturile de sînge se adunau într-o mică băltoacă pe covor. "Þine-ți firea, Tarry. Banii s-au dus și tu ești în drum spre închisoare. Tarry, ești o rușine pentru cei din jur. Nu faci nici cît un găinaț și cu asta, basta. N-ai absolut nimic de cîștigat păstrînd tăcerea. Așa că ține-ți firea, Tarry."
Voyles își menținu pledoaria. Păcătoșilor, unde sînteți?
― Te rog, spune-mi că nu este vorba de McDeere. Tarry, te implor, spune-mi că nu este el.
Dar Tarry se ridică în picioare și-și șterse ochii cu degetele; trase adînc aer în piept, își drese glasul, și-și mușcă buzele. Apoi îl privi pe Voyles drept în ochi și dădu afirmativ din cap.


De Vasher era atît de grăbit încît nu mai așteptă ascensorul și o luă la fugă pe scări. Odată ajuns la etajul al patrulea, năvăli în biroul lui Locke unde se adunaseră aproape jumătate din asociați: Locke, Lambert, Milligan, McKnight, Dunbar, Denton, Lawson, Banahan, Kruger, Welch și Shottz. Cealaltă jumătate fusese de asemenea convocată. În încăpere se simțea plutind panica. De Vasher se așeză în capul mesei de conferințe.
― OK, băieÈ›i. Deocamdată nu este cazul să ne facem valizele È™i să o tundem în Brazilia. Astăzi de dimineață am primit confirmarea: McDeere a vorbit în mai multe rînduri cu federalii, ăia i-au plătit deja un milion cash È™i i-au mai promis unul. El deÈ›ine niÈ™te documente despre care se crede că ne-ar fi fatale. Toate astea au fost deci confirmate de FBI, iar Lazarov, însoÈ›it de o adevărată mică armată, este chiar acum în drum spre Memphis. Se pare totuÈ™i că nenorocirea nu s-a produs încă. Sursa noastră, un mahăr din FBI, a zis că McDeere are în mînă vreo zece mii de documente gata de livrare. ÃŽnsă pînă acum nu le-a dat federalilor decît cîteva din ele. E clar că am aflat de afacere la vreme È™i, dacă vom putea împiedica producerea unor necazuri mai mari, atunci totul va fi bine. Evident că nu este cine È™tie ce de hîrtiile alea, pentru că altfel federalii ar fi fost de mult aici, cu mandate de percheziÈ›ie cu tot.
De Vasher se afla în centrul atenției și lucrul ăsta îi făcea o plăcere extraordinară; un zîmbet superior i se întinsese pe față în timp ce-i studia pe bărbații cei importanți și speriați din încăpere.
― Ei, È™i-acum spuneÈ›i-mi unde este McDeere?
― ÃŽn biroul lui. Tocmai am vorbit cu el È™i nu bănuieÈ™te nimic, răspunse Milligan.
― Minunat. Din cîte È™tiu eu, peste trei ore trebuie să plece spre Grand Cayman. Am dreptate, Lambert?
― Da, aÈ™a este. Plecarea este la prînz.
― Atunci, aflaÈ›i băieÈ›i că avionul nu va ajunge niciodată la destinaÈ›ie. Pilotul va avea puÈ›ină treabă la New Orleans, unde va face o scurtă escală, È™i abia după aia va porni spre insule. Ei, È™i cînd va fi ajuns deasupra mării, avionul va dispărea pentru totdeauna de pe radar. Resturile se vor împrăștia pe o rază de zeci de mile, iar cei de la bord vor fi de negăsit. E trist, dar necesar.
― Deci, avionul... interveni Denton.
― Da, fiule, chiar aÈ™a. Da' lasă, că-È›i vom cumpăra altă jucărie.
― Faci prea multe presupuneri, De Vasher, zise Locke. ÃŽn clipa asta, presupunem că documentele intrate deja în posesia FBI-ului sînt inofensive. Dar acum patru zile erai de părere că McDeere copiase cîteva din dosarele secrete ale lui Avery. Prin urmare?
― Cei din Chicago au studiat dosarele cu pricina È™i sînt, într-adevăr, pline de probe incriminatoare, dar insuficiente pentru o decizie. Voi È™tiÈ›i că materialele grele se află în Caymane È™i aici, în subsol. Or, subsolul este de neatins, iar dosarele din apartamentul caymanez par să fie în regulă; le-am verificat.
Dar Locke nu era satisfăcut de răspuns.
― Bine, dar atunci de unde provin cele zece mii de documente?
― Păi, presupunem că sînt zece mii. De fapt, eu mă-ndoiesc că sînt chiar atîtea. AduceÈ›i-vă aminte că tipul încearcă să mai stoarcă un milion de piÈ™tari înainte să dispară. Și atunci probabil că îi minte, ca să mai poată È™terpeli ceva documente. Dacă are zece mii de hîrtii, atunci cum se face că federalii nu au pus încă mîna pe ele?
― ÃŽn cazul ăsta, de ce să ne fie teamă? întrebă Lambert.
― De necunoscut, Ollie. ÃŽn realitate, noi nu È™tim cu siguranță decît că McDeere are un milion de verziÈ™ori. Și cum nu este un tîmpit, s-ar putea ca, lăsat de capul lui, să dea peste cine È™tie ce chestie grea. Iar noi nu putem accepta să se întîmple una ca asta. Vezi tu, Lazarov a zis să-i aruncăm fundu' în aer. Am deschis È™i închis citatul.
― Este imposibil ca un avocat începător să găsească È™i să copieze atîtea dosare incriminatoare, zise Kruger plin de îndrăzneală È™i privi în jur, cetind aprobarea celorlalÈ›i.
― De ce vine Lazarov aici? întrebă Dunbar, specialistul în imobiliar. PronunÈ›ase numele lui Lazarov, de parcă ar fi spus că însuÈ™i NaÈ™ul vine la cină.
― Asta este o întrebare absolut tîmpită, zise De Vasher cu o voce È™fichiuitoare È™i cu ochii căutînd idiotul care o pusese. Mai întîi, trebuie să ne ocupăm de McDeere È™i să sperăm că pagubele sînt minime. După care, vom analiza în amănunt tot ce È›ine de firma asta È™i vom opera toate schimbările necesare.
Locke se ridică și zise, privindu-l sever pe Oliver Lambert:
― McDeere trebuie să fie neapărat în avionul acela.


Tarrance, Acklin și Laney ascultau uluiți cuvintele lui Voyles reproduse de telefonul de pe birou. Directorul le explică în amănunt ce se întîmplase și îi avertiză că peste o oră urma să părăsească Washingtonul pentru a veni la Memphis. În glas avea o nuanță de disperare.
― Trebuie să-l aduci la noi, Tarrance Și încă repede. Cozzo nu È™tie că noi am aflat de Tarry Ross. ÃŽn schimb, Ross i-a spus lui Cozzo că McDeere este pe punctul de a livra dosarele. AÈ™a că tipii îl pot da la o parte în orice clipă. Trebuie să pui mîna pe el chiar acum. Ai idee unde se află McDeere în momentul ăsta?
― Este la birou, răspunse Tarrance.
― OK, asta-i foarte bine. Adu-l la noi. Vin È™i eu în două ore È™i vreau să vorbesc cu el. La revedere.
Tarrance apăsă în furca telefonului, apoi formă un număr.
― Unde telefonezi? întrebă Acklin.
― La Bendini, Lambert & Locke ― AvocaÈ›i.
― Wayne, ai înnebunit? întrebă Laney
― Taci È™i ascultă, zise Tarrance È™i începu să vorbească la telefon:
― Cu Mitchell McDeere, vă rog.
― O clipă, aÈ™teptaÈ›i, zise operatoarea.
Apoi se auzi vocea secretarei:
― Biroul domnului McDeere.
― Trebuie să vorbesc cu Mitchell McDeere.
― ÃŽmi pare rău, domnule, dar este într-o È™edință.
― Uite ce este, scumpă doamnă, eu sînt judecătorul Henry Hugo. Mitchell McDeere trebuia să fie la mine la tribunal de acum un sfert de oră. Este o chestiune urgentă.
― Bine, dar nu este nimic notat pe agendă pentru dimineaÈ›a asta.
― Dumneata îi notezi întîlnirile în agendă?
― Da, domnule.
― Atunci este vina dumitale. Și-acum dă-mi-l la telefon.
Nina intră în fugă în biroul șefului ei.
― Mitch, te caută la telefon un oarecare judecător Hugo. Zice că trebuia să fii la tribunal la ora asta. Ar fi bine să vorbeÈ™ti cu el.
Mitch țîșni în picioare și înșfacă telefonul. Pălise.
― Da.
― Domnule McDeere, sînt judecătorul Hugo, zise Ta-rance. Ai întîrziat la tribunal. Te aÈ™tept să vii aici imediat.
― Da, domnule judecător, zise el È™i închise telefonul.
Își lua haina și servieta, ieșind din încăpere, nu înainte de a-i arunca Ninei o privire încruntată.
― ÃŽmi pare rău, dar nu este notat nimic în agendă, se scuză ea.
Mitch nici n-o mai auzi; traversă în goană culoarul, coborî scările, trecu ca un fulger prin fața recepției și ieși în stradă. Odată ajuns pe Front Street, își continuă cursa nebună spre Union, unde schimbă direcția și o luă spre est, spre MidAmerica Mall.
Un tînăr bine îmbrăcat, cu o servietă diplomat în mînă, alergînd pe stradă ca un cîine scăpat din lanț poate fi ceva obișnuit în anumite orașe, dar nu și în Memphis; oamenii întorceau capul să vadă mai bine scena.
La un moment dat, se ascunse după un chioșc de fructe și încercă să-și tragă sufletul. Nu-l urmărea nimeni, așa că își oferi răgazul să mănînce un măr. Și dacă tot era vorba de cros, spera ca Tony Balena să fi fost cel lansat pe urmele lui.
De fapt, nu fusese niciodată impresionat de inteligența lui Wayne Tarrance. Magazinul de pantofi fusese un fiasco,
iar cîrciuma cu pui fripți din Grand Cayman fusese o chestie tot atît de idioată. În plus, registrul despre Faptele Familiei Morolto l-ar fi plictisit și pe un copil. În schimb idea despre un cod de urgență, o alarmă de genul "nu pune nici o întrebare, pur și simplu fugi ca să-ți salvezi pielea", fusese absolut strălucită. De o lună de zile Mitch știa că, dacă primește telefon de la judecătorul Hugo, atunci trebuie să țîșnească pe ușă într-o cursă turbată contracronometru cu moartea. Și acum se produsese nenorocirea, iar băieții de la etajul al cincilea erau pe urmele lui. Unde o fi Abby? se întrebă el.
Pe Union, cîțiva trecători se plimbau nepăsători. Lui Mitch i-ar fi convenit mai mult un trotuar plin de oameni, dar fu nevoit să se împace cu situația. În intersecția Front cu Union nu observă nimic suspect. Atunci se hotărî să intre în holul hotelului Peabody, în speranța că va găsi un telefon. Și chiar găsi unul la mezanin, lîngă toaletă. Formă numărul din Memphis al FBI-ului.
― Cu Wayne Tarrance, vă rog. Urgent. Sînt Mitch McDeere.
― Mitch, unde eÈ™ti? întrebă Tarrance o secundă mai tîrziu.
― OK, Tarrance, ia spune-mi ce s-a întîmplă?
― Unde eÈ™ti acum?
― Am ieÈ™it din clădirea firmei, domnule judecător Hugo. Deocamdată sînt în siguranță. Deci, ce s-a întîmplat?
― Mitch, trebuie să vii aici.
― Ba nu trebuie să fac absolut nimic, Tarrance. Și nici n-am să fac pînă nu-mi spui tot.
― Păi, avem, ăă, avem o problemă. A apărut o mică breșă È™i e nevoie ca tu...
― O breșă, Tarrance? Ai spus o "breșă"? Știi bine că aÈ™a ceva nu există. PovesteÈ™te tot, Tarrance, înainte să închid È™i să dispar. ÃŽncerci să afli de unde dau telefon, nu-i aÈ™a Tarrance? Fii atent că închid.
― Nu! Ascultă-mă, Mitch! Tipii au aflat, È™tiu totul despre întîlnirile noastre, despre bani È™i despre dosare.
― Și mai zici că este "o mică breșă", Tarrance, zise Mitch după cîteva secunde bune de liniÈ™te. Pare mai degrabă o explozie în toată regula. PovesteÈ™te-mi despre breÈ™a asta, Tarrance, da' repede, că n-am timp.
― Oh, Doamne, simt că mi se face rău. Mitch, vreau să-È›i spun că sufăr cumplit, crede-mă. Voyles este pur È™i simplu distrus. Unul din È™tabii noÈ™tii ne-a vîndut. L-am prins chiar în dimineaÈ›a asta, într-un hotel din Washington. L-au plătit cu două sute de mii. Sîntem cu toÈ›ii sub È™oc, Mitch.
― Ha! Sînt emoÈ›ionat. Și îngrijorat din cauza È™ocului È™i durerii pe care le trăiÈ›i, Tarrance. Bănuiesc că vreÈ›i să vin urgent la voi, la birou, È™i să ne consolăm unii pe alÈ›ii.
― Voyles va fi aici pe la prînz, Mitch. Vine cu cei mai buni oameni È™i vrea să te vadă. ÃŽÈ›i promit că te scoatem din oraÈ™.
― AÈ™a deci, vreÈ›i să alerg în braÈ›ele voastre ca să mă protejaÈ›i. EÈ™ti un idiot, Tarrance; la fel È™i Voyles È™i toÈ›i ai voÈ™tri. Iar am fost nebun că am avut încredere în voi. CauÈ›i telefonul de la care vorbesc, Tarrance?
― Nu!
― MinÈ›i! Acum închid, Tarrance. Stai liniÈ™tit; am să vă sun peste o jumătate de oră din altă parte.
― Nu! Mitch, ascultă-mă. Dacă nu vii aici eÈ™ti mort.
― La revedere, Wayne! Nu pleca de lîngă telefon.
Ascuns în spatele unei coloane de marmură, Mitch studie cu atenție holul hotelului: rățuștele se jucau în bazin, barul era pustiu; cîteva bătrîne bogate beau ceai la o măsuță, iar un musafir siguratic discuta cu recepționerul. Nimic deosebit.
Deodată, tipul cu trăsături nordice răsări de după una din plantele ornamentale și îl zări.
― Acolo! îi strigă el unui coleg.
Barmanul și bătrînele priveau nedumeriți la cei trei actori ai scenei.
― Cheamă PoliÈ›ia! urlă Mitch în timp ce se îndepărta de balustrada scării.
Ceilalți doi traversară în fugă holul și porniră pe scări în sus. Mitch reveni lîngă balustradă. Barmanul și bătrînele erau paralizați de spaimă.
Auzind zgomotul puternic de pe scări, Mitch aruncă servieta, încălecă balustrada și sări pe covorul din hol. Căzu ca un bolovan, dar ateriză totuși pe amîndouă picioarele. O durere ascuțită îi înfășură gleznele și șoldurile, însă genunchiul cu problema nu cedă.
În spatele lui, lîngă ascensoare, era un mic magazin în care un puști de nici nouăsprezece ani făcea pe vînzătorul. Mitch intră șchiopătînd în magazin.
― UÈ™a de colo este încuiată? întrebă el calm, arătînd o ușă ce dădea spre Union..
― Da, domnule.
― Vrei să cîștigi o mie de dolari? Nu trebuie să feci ceva ilegal, continuă Mitch aruncînd pe tejghea zece bancnote de o sută de dolari.
― A, cum să nu. Cel puÈ›in aÈ™a cred.
― Nimic ilegal, OK? ÃŽÈ›i jur că nu este nimic ilegal. Descuie uÈ™a aia È™i cînd vor intra aici doi tipi care vor întreba de mine, spune-le că am ieÈ™it pe acolo È™i că m-am urcat într-un taxi.
Puștiul îi dărui un zîmbet strălucitor și înhață teancul de bancnote dintr-o singură mișcare.
― Sigur. Nici o problemă.
― Unde este cabina de probă?
― Acolo, domnule, chiar lîngă debara.
― Descuie uÈ™a, zise Mitch, strecurîndu-se în cabină.
Vînzătorul tocmai aranja niște cravate cînd Nordicul și partenerul lui năvăliră pe ușa ce dădea în holul hotelului.
― Bună dimineaÈ›a, le ură vesel puÈ™tiul.
― N-a intrat aici un bărbat de înălÈ›ime medie, într-un costum gri închis È™i cu cravată grena?
― Ba da, domnule. A ieÈ™it pe uÈ™a cealaltă È™i s-a urcat într-un taxi.
― ÃŽntr-un taxi? Fir'ar a dracului de treabă!
Ușa se deschise și se închise imediat, iar în magazin se lăsă liniștea.
― Au plecat, domnule, îl anunță puÈ™tiul cu voce tare.
― Bun, zise Mitch care se aÈ™ezase pe scaunul din cabina de probă È™i-È™i masa genunchii. Du-te la ușă È™i vezi ce se întîmplă afară; stai acolo vreo două minute, pe urmă vino să-mi spui dacă cei doi mai sînt prin zonă.
Două minute mai tîrziu puștiul se întoarse satisfăcut:
― Au plecat.
Din cabina de probă, Mitch trimise un zîmbet spre ușa larg deschisă.
― Splendid. Acum dă-mi, te rog, o jachetă sport din cele verzi È™i o pereche de pantaloni albi de piele. Adu-le aici, te rog, È™i fii atent mai departe la ce se întîmplă afară.
― Da, domnule, răspunse puÈ™tiul È™i începu să adune lucrurile cerute de Mitch, pe care apoi le vîrî pe sub uÈ™a cabinei de probă. Mitch își aruncă cravata È™i-È™i schimbă rapid hainele.
― Cît îți datorez? îl întrebă el din cabină.
― Păi, să vedem. Ce-aÈ›i zice de cinci sute?
― Bine. Acum cheamă-mi un taxi È™i anunță-mă cînd a sosit.


Tarrance aproape că săpase un șanț tot plimbîndu-se în jurul biroului. Depistaseră telefonul la Peabody, dar Laney ajunsese prea tîrziu; acum ședea iritat lîngă Acklin. După patruzeci de minute de la prima convorbire secretara anunță prin interfon:
― Domnule Tarrance! Vă caută McDeere.
― Unde eÈ™ti?
― ÃŽn oraÈ™, dar nu pentru multă vreme.
― Mitch, fii atent: singur, nu vei rezista nici măcar două zile. Tipii vor aduce aici suficient de mulÈ›i oameni care să înceapă un nou război. Trebuie să ne laÈ™i să te ajutăm.
― Știu È™i eu, Tarrance?! Un motiv foarte ciudat mă face să nu am încredere în voi, băieÈ›i. Efectiv, nu-mi dau seama de ce. Este mai mult o presimÈ›ire rea.
― Te rog, Mitch! Nu face greÈ™eala asta.
― Bănuiesc că vrei să mă faci să cred că mă puteÈ›i proteja cîte zile mai am de trăit. Tarrance, nu È›i se pare că este o situaÈ›ie cît se poate de caraghioasă? Adică fac un tîrg cu FBI-ul È™i era cît pe-aci să fiu împuÈ™cat chiar la mine în birou. Asta da protecÈ›ie!
Tarrance răsuflă adînc, dar nu mai scoase nici un cuvînt.
― Și documentele? zise el în cele din urmă. Doar È›i le-am plătit cu un milion de dolari!
― Tarrance, să È™tii că nu te mai È›in curelele. Mi-aÈ›i plătit un milion de dolari pentru dosarele mele despre care È™tiaÈ›i că sînt curate. Dar e-adevărat că asta este doar o parte a tîrgului nostru. Pentru că ne înÈ›elesesem ceva È™i despre protecÈ›ie.
― Dă-ne afurisitele alea de dosare, Mitch. Sînt ascunse pe aici, pe-aproape, doar aÈ™a mi-ai spus. Dispari dacă aÈ™a vrei, dar lasă-ne dosarele.
― Nu È›ine, Tarrance. Pot să dispar chiar acum È™i cei din Familia Morolto s-ar putea nici să nu vină după mine. Dacă n-aveÈ›i dosarele, n-aveÈ›i de ce să faceÈ›i rost de inculpări. Și dacă tipii nu sînt inculpaÈ›i, s-ar putea ca într-o zi să uite de mine. BineînÈ›eles, dacă am noroc. Pentru că i-am speriat la culme, dar nu le-am produs pagube ireparabile. Sau, mai È™tii, s-ar putea să mă È™i primească înapoi pînă la urmă.
― Doar nu crezi aÈ™a ceva, Mitch! Te vor vîna pînă cînd te vor găsi. Iar dacă nu ne dai dosarele, vom fi È™i noi pe urmele tale. Asta-i situaÈ›ia!
― Dacă-i aÈ™a, eu pariez pe Morolto. Și dacă voi mă veÈ›i găsi primii, atunci se va produce o breșă. Una mică de tot.
― Ai înnebunit, Mitch?! Chiar crezi că poÈ›i să dispari în ceață, cu milionul ăla de dolari cu tot? Te vor căuta pînă È™i în nisipurile deÈ™ertului. Nu face asta, Mitch.
― La revedere, Wayne. Ray îți trimite salutări, zise el punînd punct convorbirii.
Tarrance își pierdu cumpătul și trînti telefonul de perete.
Mitch aruncă o privire spre ceasul din holul aeroportului, apoi formă un alt număr de telefon. La celălalt capăt al firului se auzi vocea lui Tammy.
― Bună, scumpeteo. ÃŽmi pare nespus de rău că te trezesc din somn.
― Nu-È›i face griji, că oricum canapeaua asta nu mă lasă să dorm. Ce s-a întîmplat?
― Necaz mare. Ia un creion È™i ascultă-mă foarte atent. N-am timp de pierdut: am fugit È™i tipii sînt pe urmele mele.
― Dă-i drumul!
― Punctu' unu. Sun-o pe Abby acasă la părinÈ›ii ei. Spune-i să lase totul baltă È™i să plece din oraÈ™. Spune-i că nu are timp s-o mai pupe pe maică-sa sau să-È™i facă bagajul. Spune-i că, imediat ce termină de vorbit cu tine, să se urce în maÈ™ină È™i să plece fără să se mai uite înapoi. Să meargă pe interstatala 64 pînă la Huntington, în West Virginia, È™i de acolo să ia avionul pînă la Mobile. Acolo să închirieze o maÈ™ină È™i să o ia pe interstatala 10, pînă la Gulf Shores, apoi spre Est, pe autostrada 182, spre Perdido Beach. Să rezerve o cameră la Perdido Beach Hilton pe numele Rachel James È™i să aÈ™tepte acolo. Ai notat?
― Da.
― Punctu' doi. Doc mi-a spus că paÈ™apoartele È™i restul actelor nu sînt gata. L-am înjurat, da' degeaba. Mi-a promis că lucrează toată noaptea È™i că mi le dă mîine dimineață. Numai că în locul meu vei merge tu la Memphis ca să primeÈ™ti hîrtiile. Iei avionul pînă acolo.
― Da, să trăiÈ›i.
― Punctu' trei. Te urci iar în avion È™i ajungi la Nashville. Acolo te încui în apartament È™i stai lîngă telefon. Nu te miÈ™ti de lîngă el.
― Mi-am notat.
― Punctu' patru. Sună-l pe Abanks.
― OK. Ce planuri de călătorie ai?
― Vin È™i eu la Nashville, da' nu È™tiu cînd. Acum trebuie să plec. Ascultă, Tammy, spune-i lui Abby că dacă nu fuge cît o È›in picioarele, poate fi moartă în mai puÈ›in de-o oră. AÈ™a că să nu stea pe gînduri!
― OK,È™efu'.
La poarta de intrare 22, își luă un bilet pentru cursa de zece și patru minute spre Cincinnati a Companiei Delta. În mînă ținea strîns o revistă plină cu bilete dus, cumpărate pe numele lui Mitchell McDeere: spre Tulsa, la cursa de zece și paisprezece; spre Chicago, la cursa zece și un sfert; spre Dallas, la cursa de zece și jumătate; spre Atlanta, la cursa de unsprezece și zece. Pentru toate biletele acestea se folosise de Master Card.
Biletul spre Cincinnati fusese cumpărat cu bani cash, pe numele lui Sam Fortune.


Toți cei prezenți în biroul de la etajul al patrulea se înclinară în fața lui Lazarov. De Vasher părea un copilaș speriat, iar asociații își studiau șireturile de la pantofi.
― Nu putem da de el, zise De Vasher.
Lazarov nu făcea parte dintre cei care țipă și înjură în situații limită; dimpotrivă, era chiar mîndru de sîngele rece de care dădea dovadă în astfel de momente.
― Vrei să spui că a plecat absolut liniÈ™tit de aici? întrebă el cu răceală.
Nimeni nu-i răspunse. De altfel, nici nu era nevoie.
― E-n regulă, De Vasher. Planul este următorul: îți trimiÈ›i toÈ›i oamenii la aeroport ca să verifice fiecare cursă. Unde È™i-a lăsat maÈ™ina?
― ÃŽn parcarea noastră.
― E nemaipomenit. A plecat de aici pe jos. Pur È™i simplu a ieÈ™it din mica voastră fortăreață, mergînd liniÈ™tit. Joey va fi încîntat cînd va afla chestia asta. VerificaÈ›i toate companiile care închiriază maÈ™ini. Și-acum, cîți onorabili asociaÈ›i avem aici?
― Șaisprezece.
― ÃŽi împărÈ›i în echipe de cîte doi oameni È™i îi trimiÈ›i pe aeroporturile din Miami, New Orleans, Houston, Atlanta, Chicago, Los Angeles, San Francisco È™i New York. Să doarmă, să mănînce, să trăiască acolo È™i să supravegheze toate zborurile internaÈ›ionale. Mîine vor primi întăriri. Pentru că dumneavoastră, onorabili domni, îl cunoaÈ™teÈ›i atît de bine, veÈ›i merge să-l căutaÈ›i. Este o treabă grea, dar nu mai avem nimic de pierdut. VeÈ›i avea mult de lucru, domnilor consilieri, È™i-mi pare nespus de rău că trebuie să vă dau această veste, dar sînt nevoit s-o fac: orele care vor urma nu sînt facturabile. Și-acum, ce È™tiÈ›i despre nevastă-sa?
― Este la părinÈ›ii ei, în Danesboro, Kentucky.
― AduceÈ›i-o de acolo, dar fără să-i faceÈ›i vreun rău.
― Să începem să distrugem arhivele? întrebă De Vasher.
― Mai aÈ™teptaÈ›i douăzeci È™i patru de ore. Dar trimite pe careva în Grand Cayman să distrugă documentele de acolo. Și-acum, grăbeÈ™te-te, De Vasher.


Voyles se învîrtea ca un apucat în jurul biroului lui Tarrance, trîntind tot felul de comenzi în stînga și în dreapta. Vreo duzină de locotenenți își luau notițe.
― MergeÈ›i la aeroport. VerificaÈ›i fiecare cursă. AnunÈ›aÈ›i birourile noastre din toate oraÈ™ele mari. LuaÈ›i legătura cu vama. Avem vreo fotografie de-a lui?
― Deocamdată n-am găsit nici una, domnule.
― Mai căutaÈ›i, ne trebuie neapărat una, È™i asta cît mai repede. Pînă seara, vreau să ajungă în toate filialele noastre È™i în toate punctele de vamă. Ticălosul a întins-o!



35

Miercuri noaptea, autobuzul părăsi Birmingham-ul puțin după ora două. Așezat undeva în spate, Ray studia atent chipul fiecărui nou pasager ce-și căuta locul. Un taxi îl dusese ceva mai devreme într-o zonă comercială a orașului unde cumpărase o pereche de blue-jeans, o cămașă de golfín carouri și niște pantofi sport, alb cu roșu. Avusese timp și pentru o pizza și pentru o haltă într-o frizerie, în urma căreia se alesese cu o tunsoare stil infanterie marină. La ținuta sportivă pe care o achiziționase, mai adăugă o pereche de ochelari de soare și o șapcă de aviator.
O doamnă scundă, grasă și cu tenul smead se așeză pe locul de lîngă el.
Ray îi zîmbi și o întrebă:
― "¿ De dónde es usted?" De unde sînteÈ›i?
Chipul femeii se lumină de plăcere și un zîmbet larg îi descoperi toată dantura.
― "México", răspunse ea mîndră. "¿Habla español?" îl întrebă cu vioiciune în glas.
― "Si."
Și timp de două ceasuri, cei doi trăncăniră vrute și nevrute în spaniolă, în timp ce autobuzul alerga spre Montgomery. Din cînd în cînd, femeia era nevoită să mai repete cîte un cuvînt, dar, oricum, lui Ray nu-i venea să creadă că se descurcă atît de bine. În fond, de opt ani, nu mai avusese ocazia să-și folosească cunoștințele de spaniolă.
Agenții speciali Jenkins și Jones urmăreau autobuzul cu un Dodge Aries. Călătoria devenise plictisitoare imediat după ieșirea din Knoxville. Li se spusese că este vorba doar de o supraveghere de rutină. "Dacă-l pierdeți, nu este nici o catastrofă. Totuși, poate încercați să nu-l pierdeți."


Deoarece pînă la plecarea avionului spre Atlanta mai erau vreo două ore, Abby se așeză într-un colț mai retras al unui salon întunecat de pe aeroportul din Huntigton și urmărea cu atenție tot ce se întîmpla în jur. Pe scaunul de lîngă ea se odihnea o sacoșă, pentru că, în ciuda instrucțiunilor, reușise să-și împacheteze o periuță de dinți, o trusă de machiaj și cîteva haine. Ba chiar scrisese și un bilețel în care le spunea părinților ei că trebuie să dea o fugă pînă la Memphis, să-l vadă pe Mitch: "Totul este în regulă, nu fiți îngrijorați, vă sărut, vă îmbrățișez și vă sărut, Abby".
Nici măcar nu știa dacă soțul ei mai era în viață. Tammy îi spusese că era speriat, dar că se stăpînea foarte bine. Îi mai spusese că el pleca la Nashville, în timp ce ea, Tammy, pleca la Memphis. Lucrurile păreau cam încurcate, dar ea era sigură că Mitch știa ce face. "Du-te la Perdido Beach și așteaptă acolo."
În sfirșit, îmbarcarea. Abby se așeză pe locul dinspre interval, își fixă centura și se relaxa. Și în clipa următoare o zări. O blondă frapantă, cu pomeți înalți și maxilar proeminent, aproape lipsit de feminitate, dar totuși puternic și atrăgător. Abby mai văzuse parțial chipul acela. Parțial, pentru că ochii erau și de data aceasta ascunși de ochelari de soare. Blonda se uită la Abby, apoi întoarse capul și străbătu intervalul, îndreptîndu-se spre locul ei, undeva în spate.
Barul Shipwreck! Da, da, era blonda de la bar, cea care trăsese cu urechea la conversația între ea, Mitch și Abanks. Deci ceilalți dăduseră de ea. Bine, dar atunci unde este soțul ei? Ce i-au făcut? În minte îi reveniră cele două ore de drum pline de serpentine între Danesboro și Huntigton. Condusese ca o nebună și era imposibil să o fi urmărit cineva.
Pentru a doua oară în numai trei săptămîni, Abby admira apusul soarelui dintr-un Boeing 727, pe aeroportul din Atlanta. În cele din urmă, avionul își luă zborul spre Mobile.


De la Cincinnati, Mitch luă avionul spre Nashville și sosi în oraș miercuri după-amiază la șase, oră la care băncile erau de mult închise. În cartea de telefon găsi numărul unei firme de la care închirie o camionetă. Deși plăti suma cerută cu banii jos, fu nevoit să folosească permisul de conducere și cartea de credit pentru o depunere de garanție. Și dacă De Vasher va da, în felul ăsta, de el, atunci, ducă-se; oricum, n-avea de ales. Mai cumpără și douăzeci de cutii de carton și se îndreptă spre apartament.
Nu mai mîncase nimic de marți seara și de data asta avu noroc. Tammy îi lăsase o pungă cu floricele și două cutii cu bere pe care le înghiți fără să stea pe gînduri. La ora opt, dădu primul telefon la Perdido Beach Hilton și îl ceru pe Lee Stevens. "N-a sosit încă", îi răspunse recepționera. Atunci se întinse puțin, direct pe podea, gîndindu-se la ceea ce i s-ar fi putut întîmpla lui Abby. S-ar fi putut chiar ca ea să-și fi găsit moartea acolo, în Kentucky, fără ca el să afle. Și nu putea să dea nici un telefon!
Patul nu fusese strîns, cearșafurile ieftine atîrnînd neglijent pînă la podea, căci Tammy nu prea se omora cu gospodăria. Priveliștea i-o aduse din nou în minte pe Abby, cu numai cinci nopți în urmă, pe patul acela... Dacă lucrurile mergeau așa cum sperase, atunci în momentul ăsta ea era în avion. Singură.
Intră în dormitor È™i rămase uimit: Tammy construise conÈ™tiincios coloane perfecte de hîrtie ― de o parte băncile È™i de cealaltă parte companiile din Caymane. Pe fiecare teanc era aÈ™ezat un carneÈ›el galben pe care era notat numele companiei È™i ale cărui pagini erau pline cu date, sume intrate în cont È™i nume!
Pînă și Tarrance s-ar fi putut descurca în hîrtiile respective. Iar un juriu le-ar fi devorat, pur și simplu. Procurorul general ar fi convocat o conferință de presă, iar tribunalele ar fi pronunțat nenumărate sentințe de condamnare.


În timp ce forma numărul de telefon al biroului din Memphis, agentul special Jenkins căsca de-i trosneau fălcile; nu închisese ochii de mai bine de douăzeci și patru de ore. De altfel, Jones sforăia de mama focului în mașină.
― FBI, răspunse o voce masculină.
― Da, cine-i acolo? întrebă Jenkins, după cum cerea regulamentul.
― Acklin.
― Bună, Rick. Sînt Jenkins. Am...
― Jenkins! Unde-aÈ›i fost pînă acum? AÈ™teaptă puÈ›in!
Jenkins termină de căscat și privi în jur: era în autogară.
Deodată, o voce furioasă izbucni în receptor:
― Jenkins! Unde sînteÈ›i? era Wayne Tarrance.
― Sîntem la autogara din Mobile. Și să È™tii că l-am pierdut.
― Ce-aÈ›i făcut? Cum aÈ›i reuÈ™it chestia asta?
Lui Jenkins îi pieri brusc somnul.
― Stai puÈ›in, Wayne. Nouă ni s-a spus să-l urmărim timp de opt ore ca să vedem unde merge. Simplă rutină, aÈ™a ai zis.
― Nu-mi vine să cred că l-aÈ›i pierdut.
― Wayne, da' nu ne-a zis nimeni să-l urmărim toată viaÈ›a. Doar opt ore, Wayne, opt ore. Ori noi l-am urmărit douăzeci È™i acum pur È™i simplu a dispărut. Pentru ce atîta scandal?
― De ce n-ai telefonat mai devreme?
― Ba am telefonat de două ori, de la Birmingham È™i de la Montgomery. Da' a fost mereu ocupat. Ce se întîmplă, Wayne?
― Stai puÈ›in.
Mîna lui Jenkins se încleștă pe receptor.
― Bună, Jenkins, se auzi o voce necunoscută.
― Da?
― Sînt directorul Voyles. Spune-mi ce dracu' s-a întîmplat!
Jenkins privi disperat în jur.
― Domnule director, l-am pierdut. L-am urmărit timp douăzeci de ore, dar cînd a coborît aici, în Mobile, s-a pierdut în mulÈ›ime.
― Bravo, fiule. Cînd a fost asta?
― Acum douăzeci de minute.
― Bine, acum ascultă-mă. Trebuie neapărat să dăm de el, pentru că fratele lui ne-a luat banii È™i a dispărut. AÈ™a că telefonează la PoliÈ›ia din Mobile È™i spune-le că un criminal periculos care a evadat se află în oraÈ™. S-ar putea să aibă deja fotografia È™i numele lui Ray McDeere. Maică-sa locuieÈ™te în Panama City Beach, aÈ™a că alertează toate secÈ›iile de PoliÈ›ie dintre Mobile È™i oraÈ™ul ăla. ÃŽÈ›i trimit ajutoare.
― OK. ÃŽmi pare rău, domnule director, dar nu ni s-a spus să-l urmărim la nesfîrÈ™it.
― Discutăm despre asta altă dată.


La ora zece, Mitch sună pentru a doua oară la Perdido Beach Hilton și îl ceru pe Rachel James. "Nu a sosit", i se răspunse de la recepție. Atunci ceru cu Lee Stevens. "O clipă", spuse recepționera. Mitch se așeză pe podea și așteptă plin de încordare.
― Da, se auzi o voce la celălalt capăt al firului.
― Lee? întrebă Mitch.
― Da, veni răspunsul după o scurtă pauză.
― Sînt Mitch. Felicitări.
Ray se prăbuși pe pat și închise ochii.
― Doamne, Mitch! A fost atît de uÈ™or! Cum de-ai reuÈ™it?
― Am să-È›i povestesc altă dată, cînd vom avea mai mult timp. Pentru că în momentul ăsta niÈ™te tipi încearcă să ne omoare, pe mine È™i pe Abby. AÈ™a că am luat-o la fugă.
― Cine sînt tipii ăia, Mitch?
― Mi-ar trebui zece ore ca să-È›i povestesc doar primul capitol È™i acum n-avem timp. Notează-È›i numărul ăsta de telefon: 615-889-4380.
― Nu-i din Memphis, nu-i aÈ™a?
― Nu, este din Nashville. Sînt într-un apartament care ne serveÈ™te de cartier general. Þine minte numărul ăsta. Dacă eu n-am să fiu aici, îți va răspunde o fată pe nume Tammy.
― Tammy?
― Este o poveste prea lungă. Fă ce-È›i spun È™i fii atent că în seara asta Abby vine È™i ea la hotelul tău sub numele de Rachel James. Vine cu o maÈ™ină închiriată.
― Vine aici!
― Ascultă-mă, Ray. Sîntem vînaÈ›i de niÈ™te canibali, atîta că sîntem cu un pas în faÈ›a lor.
― ÃŽn faÈ›a cui?
― A Mafiei. Și a FBI-ului.
― Doar ăștia?
― Probabil. Și-acum ascultă-mă. Există È™ansa ― mică, dar există ― ca Abby să fie urmărită. Trebuie neapărat să o găseÈ™ti È™i să faci în aÈ™a fel încît să nu fie nimeni pe urmele ei.
― Și dacă are să fie cineva?
― Sună-mă È™i vom vedea ce este de făcut.
― Nici o problemă.
― Nu folosi telefonul decît pentru numărul pe care È›i l-am dat. Și È›ine minte că nu putem vorbi prea mult.
― Am să-È›i pun o mulÈ›ime de întrebări, frățioare.
― Iar eu am toate răspunsurile, dar îți repet, lăsăm asta pe altă dată. Ai grijă de soÈ›ia mea È™i dă-mi telefon după ce ajunge la hotel.
― S-a făcut! Mitch, mulÈ›umesc.
― "Adios."


O oră mai tîrziu, Abby își lăsă mașina înmatriculată în Alabama în parcarea hotelului și porni spre veranda din fața intrării. În drept ușii se opri o clipă și privi în urmă, spre alee; apoi intră în hotel.
Nu trecură nici două minute cînd un taxi din Mobile se opri lîngă verandă. Femeia din taxi vorbi ceva cu șoferul, îi plăti cursa și coborî din mașină. Era blondă, o nuanță care sărea în ochi; era bine făcută și pantalonii strîmți din catifea reiată îi subliniau formele. Doar ochelarii negri de soare erau ciudați, căci ceasul arăta miezul nopții. Femeia se apropie bănuitoare de ușa de la intrare, așteptă un minut, apoi se hotărî să intre. Ray, care o urmărea cu atenție încă de la sosirea taxiului, se apropie de holul de la intrare.
Blonda se apropie de recepție.
― O cameră cu un singur pat, o auzi el zicînd.
Recepționerul îi întinse registrul și blonda își scrise numele.
― Doamna care a venit puÈ›in înaintea mea, cum se numeÈ™te? Am impresia că este o veche prietenă de-a mea.
― Rachel James, răspunse recepÈ›ionerul după ce căută în fiÈ™e.
― Exact, ea este. De unde vine?
― Adresa de aici este din Memphis.
― ÃŽn ce cameră stă? AÈ™ vrea să trec pe la ea să o văd.
― N-am voie să dau numerele camerelor celorlalÈ›i oaspeÈ›i ai hotelului nostru.
Blonda scoase din poșetă două hîrtii de douăzeci de dolari și le împinse spre cel din fața ei.
― Vreau doar să o salut.
― Camera 622, răspunse recepÈ›ionerul, luînd banii.
― Este vreun telefon pe-aici?
― Da, după colÈ›.
Ray se strecură pe lîngă perete și găsi cele patru telefoane publice; îl alesese pe cel din mijloc și începu să se converseze cu el însuși.
Blonda se opri lîngă telefonul cel mai îndepărtat și se întoarse cu spatele la Ray. Vorbea foarte încet și el nu reușea să audă decît frînturi de fraze.
― ...luat o cameră... 622... Mobile... niÈ™te ajutor... nu pot... o oră?... da... grăbiÈ›i...
Femeia închise telefonul și Ray se porni să vorbească și mai tare în receptorul mort.
Zece minute mai tîrziu, cineva ciocăni la ușă. Blonda sări din pat și își vîrî pistolul la brîu, sub cămașă. Apoi deschise puțin ușa. Dar aceasta sări din balamale, trîntind-o pe femeie de perete. Ray o lovi scurt cu o palmă grea, îi luă pistolul și o țintui la podea.
― Dacă scoÈ›i un sunet, te ucid!
Femeia încetă să se mai zbată și închise ochii.
― Cine eÈ™ti? întrebă Ray, lipindu-i È›eava pistolului de tîmplă, dar nu primi nici un răspuns.
― Nu te miÈ™ti, nu vorbeÈ™ti, ne-am înÈ›eles? Doamne, cît mi-ar place să-È›i zbor creierii.
Relaxat, dar neslăbindu-și deloc prizoniera, Ray îi desfăcu geanta de voiaj și răsturnă conținutul pe podea.
― Deschide gura, îi porunci el femeii, dar aceasta nu se miÈ™că.
Þeava pistolului se apropie atunci din nou de tîmpla ei, convingînd-o să deschidă gura. Ray îi vîrî între dinți o pereche de șosete curate pe care le găsise în sacoșă și o legă la ochi cu propria ei cămașă de noapte; pentru picioare și pentru mîini folosi toți ciorapii pe care îi găsi, apoi rupse în fîșii cearșafurile de pe pat în cele din urmă, cînd își termină opera, femeia aducea a mumie și Ray se grăbi să o vîre sub pat.
În poșetă găsi șase sute de dolari cash și un portvizit cu un permis de conducere eliberat în Illinois, pe numele Karen Adair; era din Chicago și se născuse pe 4 martie 1962. Ray luă cu el pistolul și portvizitul.


Cînd telefonul sună la ora unu dimineața, Mitch era vîrît pînă peste cap în registre bancare, absolut fascinante de altfel și puternic incriminatoare.
― Alo, răspunse el, prudent.
― Cartierul general? întrebă o voce aflată în mod evident în vecinătatea unui tonomat cu volumul dat la maximum.
― Unde eÈ™ti, Ray?
― ÃŽntr-o bombă numită Floribama Lounge, chiar la graniÈ›a statului.
― Unde-i Abby?
― ÃŽn maÈ™ină. E bine, fii liniÈ™tit.
Mitch răsuflă ușurat la auzul acestor cuvinte și zîmbi, ascultînd mai departe.
― A trebuit să plecăm de la hotel pentru că Abby a fost urmărită de o tipă. Ea crede că era femeia pe care aÈ›i văzut-o voi într-un bar din Caymane. Zice că a urmărit-o toată ziua È™i pe urmă a apărut È™i la hotel. AÈ™a că m-am ocupat eu de tipă È™i pe urmă am dispărut.
― Te-ai ocupat de ea? Ce vrei să spui cu asta?
― Vreau să spun că n-am aflat nimic de la ea, dar am scos-o din circulaÈ›ie pentru o vreme.
― Abby e bine?!
― Da, numai că sîntem amîndoi morÈ›i de oboseală. Și acum spune-mi ce anume vrei să facem.
― SînteÈ›i la vreo trei ore distanță de Panama City Beach. Știu că sînteÈ›i morÈ›i de oboseală, dar trebuie neapărat să ajungeÈ›i acolo, să scăpaÈ›i de maÈ™ină È™i să luaÈ›i două camere la Holiday Inn. SunaÈ›i-mă după ce vă instalaÈ›i.
― Sper că È™tii ce faci.
― Ai încredere în mine, Ray.
― Am încredere, da' încep să regret că am plecat din închisoare.
― Ray, nu te mai poÈ›i întoarce acolo. ÃŽnÈ›elege că n-ai decît două posibilități: să fugi sau să mori.



36

Taxiul se opri la semafor și Mitch coborî, strîmbîndu-se din cauza durerii din picioare. Traversă șchiopătînd intersecția aflată chiar în centrul orașului.
Southeastern Bank Building era un cilindru de sticlă cu treizeci de etaje, ce semăna cu o cutie din acelea metalice în care sînt ambalate mingiile de tenis. Era închisă la culoare, aproape neagră. Se ridica, impresionantă, în mijlocul unui labirint de alei, fîntîni și verdeață bine îngrijită.
Mitch pătrunse pe ușile turnante împreună cu roiul de funcționari care se grăbeau la muncă. În vestibului placat cu marmură găsi lista angajaților și scara rulantă care-l duse la etajul al treilea. O femeie bine făcută, cam la vreo patruzeci de ani, așezată la un birou modern, îl privi fără să zîmbească.
― AÈ™ vrea să-l văd pe domnul Mason Laycook, vă rog, zise Mitch.
― LuaÈ›i loc.
Domnul Laycook își făcu apariția de după colț și era tot atît de acru ca și secretara lui.
― Pot să vă ajut cu ceva? întrebă el cu o voce fonfăită.
― Da, vreau să fac un transfer telegrafic de bani, răspunse Mitch, ridicîndu-se în picioare.
― Bine. AveÈ›i cont deschis la noi?
― Da.
― Cum vă numiÈ›i, vă rog?
― Este un cont numeric.
"Cu alte cuvinte, n-ai să afli numele meu, domnule Laycook. Nici nu ai nevoie de așa ceva."
― Foarte bine. Vă rog să mă urmaÈ›i.
Biroul nu avea nici o fereastră, în schimb era plin cu terminale și monitoare. Mitch se așeză într-un fotoliu.
― Numărul contului, vă rog.
― 214-3l-35. Numărul țîșnise cu uÈ™urință din memorie. Laycook îl introduse în calculator È™i aÈ™teptă.
― Este un cont deschis de o oarecare T. Hemphill, cu acces numai pentru ea È™i pentru o anumită persoană de sex masculin de aproximativ un metru optzeci înălÈ›ime, cîntărind circa È™aptezeci È™i cinci de kilograme, cu ochi albaÈ™tri, păr castaniu, în vîrstă de douăzeci È™i cinci, douăzeci È™i È™ase de ani. Descrierea vi se potriveÈ™te, domnule. PuteÈ›i să-mi spuneÈ›i ultimele patru cifre ale codului asigurării dumneavoastră?
― 8585.
― Foarte bine. AveÈ›i accesul. Și-acum spuneÈ›i-mi ce pot face pentru dumneavoastră.
― Vreau să transfer aici niÈ™te fonduri aflate într-o bancă din Grand Cayman.
Laycook se încruntă și luă un creion din buzunar.
― ÃŽn care bancă din Grand Cayman?
― Royal Bank of Montreal.
― Ce tip de cont?
― Cont numeric.
― Bănuiesc că aveÈ›i numărul contului?
― 499 DFH 2122.
― Nu va dura decît o clipă, zise Laycook È™i se ridică, părăsind încăperea.
După zece minute se întoarse însoțit de domnul Nokes, un vicepreședinte sau așa ceva. Nokes se prezentă. Cei doi bărbați păreau nervoși.
Nokes ținea în mînă un fragment de imprimantă de calculator și el fu cel care ținu discursul oficial.
― Domnule, contul la care v-aÈ›i referit este un cont restrictiv. Prin urmare, trebuie să deÈ›ineÈ›i anumite informaÈ›ii înainte de a declanÈ™a transferul.
Mitch dădu din cap aprobator.
― Care sînt datele È™i sumele ultimelor trei depuneri?
Din nou totul veni ușor, fără efort, doar din memorie, fără nici un fel de notă scrisă.
― Pe 3 februarie anul ăsta, È™ase milioane È™i jumătate. Pe 14 decembrie, anul trecut ― nouă milioane două sute de mii. Și pe 8 octombrie, anul trecut ― unsprezece milioane.
Laycook și Nokes urmăriră datele de pe imprimantă.
― Foarte bine, zise Nokes, cu un uÈ™or zîmbet profesional pe buze.
― Care sînt condiÈ›iile transferului? întrebă Laycook gata să-È™i noteze.
― Zece milioane de dolari transferate imediat băncii dumneavoastră, în contul 214-3l-35. AÈ™tept.
― Nu este nevoie, domnule.
― Ba da, am să aÈ™tept. Vreau să vă mai spun ceva după ce terminaÈ›i transferul.
― Cum doriÈ›i! Să vă aduc o cafea?
― Nu, mulÈ›umesc. AÈ™ vrea, în schimb, un ziar de astăzi.
― GăsiÈ›i aici, pe masă, zise Laycook.
Cei doi părăsiră biroul, iar pulsul lui Mitch începu să revină la normal. Deschise un exemplar al ziarului Tennessean din Nashville; undeva, pe la mijloc, dădu de cîteva rînduri despre evadarea de la Brushy Mountain. Nici un fel de fotografie, doar cîteva rînduri. Deci erau în siguranță la Holiday Inn, pe Miracle Strip, în Panama City Beach, Florida. Deocamdată nu le luase nimeni urma. Cel puțin așa spera Mitch.
Laycook reveni singur. Atitudinea lui era mult mai prietenoasă.
― Transferul a avut loc, banii sînt la noi. Și-acum spuneÈ›i-ne ce mai putem face pentru dumneavoastră.
― Vreau să transferaÈ›i din nou cea mai mare parte din bani.
― Cîte transferuri?
― Trei. Primul, de un milion de dolari, într-un cont numeric la Coast National Bank din Pensacola. Contul va fi accesibil unei singure persoane de sex feminin, albă, de aproximativ cincizeci de ani. Am să-i comunic eu numărul contului.
― Contul de care vorbiÈ›i există deja?
― Nu, vreau să-l deschideÈ›i dumneavoastră, o dată cu transferul.
― Foarte bine. Al doilea?
― Un milion de dolari la Dane County Bank din Danesboro, Kentucky, în orice cont deschis pe numele Harold sau Maxine Sutherland. Este o bancă mică, dar este în legătură cu United Kentucky din Louisville.
― Foarte bine. Și al treilea transfer?
― Șapte milioane la Deutschebank din Zurich, în contul numărul 772-03 BL-600. Restul banilor rămîne aici.
― Totul va dura aproximativ o oră, zise Laycook în timp ce-È™i nota indicaÈ›iile lui Mitch.
― Vă telefonez peste o oră pentru confirmare.
― Foarte bine.
― MulÈ›umesc, domnule Laycook.
Fiecare pas era dureros, dar asta nu mai avea importanță. Cu tot trupul sub control, așa cum era de altfel normal pentru un alergător, Mitch coborî scările și ieși din clădire.


La ultimul etaj al sucursalei din Grand Cayman a lui Royal Bank of Montreal, o secretară de la serviciul Transferuri telegrafice vîrî o imprimantă de calculator chiar sub nasul foarte ascuțit, de altfel, al lui Randolph Osgood. Era vorba de un transfer neobișnuit de zece milioane de dolari. Neobișnuit, pentru că, de obicei, banii din contul respectiv nu se mai întorceau în Statele Unite; în plus, suma fusese transmisă unei bănci cu care nu mai lucraseră înainte. Osgood examina imprimanta și telefona la Memphis. Domnul Tolar era în concediu, răspunse secretara. Atunci, cu Nathan Locke, ceru el. Domnul Locke lipsește din oraș. Victor Milligan? Nici domnul Milligan nu este în oraș.Osgood așeză imprimanta în teancul de hîrtii "de rezolvat mîine".


Noaptea clăduță de primăvară fusese liniștită pe Emerald Coast, de la Mobile pînă la Panama City, trecînd prin Pensacola, Fort Walton Beach și Destin. Avusese loc doar un singur eveniment violent. O tînără fusese jefuită, bătută și violată chiar în camera ei de la Perdido Beach Hilton. Prietenul ei, un tip înalt, cu trăsături nordice foarte pronunțate fusese cel care o găsise. Bărbatul se numea Aaron Rimmer și era din Memphis.
Dar adevărata senzație a nopții fusese impresionanta vînătoare declanșată pe urmele unui asasin evadat, cunoscut sub numele de Ray McDeere. Cineva îl văzuse în autogara după lăsarea serii. Fotografia tipului era publicată pe prima pagină a ziarului de dimineață și nici nu bătuse de zece că la Poliție se și prezentaseră trei martori care-l văzuseră în diverse locuri. Polițiștii îi luaseră urma pînă la Gulf Shores.
Și cum Hilton se găsea doar la vreo zece mile de Gulf Shores pe autostrada 182, și cum singurul evadat din zonă se găsea în apropierea locului unde se produsese infracțiunea cu violență din aceeași seară, concluzia veni de la sine. Recepționerul de la hotel făcu o identificare probabilă a lui Ray McDeere și așa se află că luase o cameră sub numele de Lee Stevens. Plătise cash. Victima, care sosise mai tîrziu la același hotel, îl identifică și ea pe Ray McDeere.
Recepționerul își mai aminti și că victima se interesase de o oarecare Rachel James, care venise cu cinci minute înaintea ei și plătise tot cash. Rachel James dispăruse din hotel în cursul nopții. La fel ca Ray McDeere, alias Lee Stevens. Paznicul unei parcări îl identifică și el pe McDeere și declară că, între orele douăsprezece și unu noaptea, îl văzuse urcînd într-o mașină albă însoțit de o femeie. Paznicul mai adăugă și că femeia se așezase la volan, iar cei doi aveau aerul că se grăbesc. O luaseră pe autostrada 182, îndreptîndu-se spre Est.
În urma acestei mărturii, Poliția începu să caute în zona cuprinsă între Mobile și Miami, mașina albă închiriată de Abby McDeere de la firma Avis. Șeriful îi promise lui Aaron Rimmer, prietenul victimei, să-l țină la curent cu mersul evenimentelor. Domnul Rimmer va putea fi găsit la Hilton, unde împărțea o cameră cu Tony Verkler. Camera alăturată era a șefului lor, De Vasher. La etajul al șaptelea al hotelului, alți paisprezece prieteni de-ai lui așteptau cuminți în camerele lor.


Fusese nevoit să facă șaptesprezece drumuri între apartament și furgonetă, dar la ora prînzului, documentele Ben-dini erau gata de plecare. Mitch se așeză pe canapea și, odihnindu-și picioarele umflate, începu să scrie instrucțiunile pentru Tammy, spunîndu-i, printre altele, și că va trebui să mai aștepte o săptămînă pînă să ia legătura cu mama lui.
Apoi se pregăti să ducă la bun sfirșit o sarcină foarte neplăcută. Formă numărul de la Dane County Bank și ceru să vorbească cu Harold Sutherland. Era o problemă urgentă, adăugă el.
― Alo, se auzi vocea furioasă a socrului lui.
― Domnule Sutherland, sînt eu, Mitch. AÈ›i...
― Unde este fiica mea? Ce este cu ea?
― Abby este cu mine È™i totul este în regulă. Vom pleca din È›ară pentru cîteva zile. Sau săptămîni sau luni.
― ÃŽnÈ›eleg, replică celălalt. Și pot să È™tiu unde anume?
― Nu È™tim încă. Probabil că o să hoinărim un timp.
― S-a întîmplat ceva, Mitch?
― Da, domnule; ceva foarte neplăcut, dar nu vă pot da explicaÈ›ii acum. Poate mai degrabă într-una din zilele astea. FiÈ›i foarte atent la ce vor scrie ziarele. Cam în două săptămîni vor publica ceva foarte important legat de Memphis.
― SînteÈ›i în pericol?
― Oarecum. SpuneÈ›i-mi, aÈ›i primit vreun transfer de bani mai neobiÈ™nuit în dimineaÈ›a asta?
― Da, am primit. Acum o oră, cineva È™i-a pus aici la păstrare un milion de dolari.
― Eu sînt cineva ăla, iar banii vă aparÈ›in.
O vreme nu se mai auzi nimic la celălalt capăt al firului.
― Mitch, cred că am dreptul la o explicaÈ›ie.
― AveÈ›i dreptate, domnule, dar nu v-o pot oferi acum. Dacă vom reuÈ™i să ieÈ™im cu bine din È›ară, vă vom da de È™tire cam peste o săptămînă. BucuraÈ›i-vă de bani. Și-acum trebuie să plec.
Mitch așteptă un minut, apoi sună la Holiday Inn, Panama City Beach, și ceru camera 1028.
― Alo, se auzi vocea lui Abby.
― Bună, scumpo. Cum te simÈ›i?
― Groaznic, Mitch. Fotografia lui Ray este pe prima pagină a tuturor ziarelor de aici. ÃŽntîi era vorba doar de evadare È™i de faptul că cineva îl văzuse la Mobile. Acum însă, televiziunea a anunÈ›at că este principalul suspect într-un viol petrecut azi-noapte.
― Ce?! Unde?
― La Perdido Beach Hilton. Ray a surprins-o pe blonda aceea care mă urmărea pe mine că a venit la hotel, È™i-atunci a intrat peste ea în cameră, È™i a legat-o bine. Doar atît. A, i-a mai luat È™i pistolul È™i banii, iar acum ea pretinde că a fost bătută È™i violată de Ray McDeere. AÈ™a că în momentul ăsta, fiecare poliÈ›ai din Florida este în căutarea maÈ™inii pe care am închiriat-o eu aseară în Mobile.
― Și maÈ™ina unde este?
― Am lăsat-o cam la o milă spre Vest de aici, într-o zonă de blocuri. Mitch, îmi este îngrozitor de frică.
― Unde este acum Ray?
― Pe plajă. Ziarele au publicat o fotografie veche de a lui, în care are plete È™i un ten foarte palid. De fapt, nu este o fotografie reuÈ™ită. Acum È™i-a făcut o tunsoare gen infanterie marină È™i încearcă să se bronzeze puÈ›in. După mine, chestia s-ar putea să-i ajute.
― Amîndouă camerele sînt pe numele tău?
― Da, Rachel James.
― Ascultă-mă, Abby. Gata cu Rachel, È™i Lee, È™i Ray, È™i Abby. AÈ™teptaÈ›i pînă se înserează È™i plecaÈ›i de acolo. PlecaÈ›i pe jos, pur È™i simplu. Cam la o jumătate de milă spre Est veÈ›i da de un mic motel, Blue Tide. La recepÈ›ie cereÈ›i două camere alăturate È™i plătiÈ›i cash. RecepÈ›ionerului îi spui că te cheamă Jackie Nagel. Ai reÈ›inut? Jackie Nagel. Să nu uiÈ›i numele, pentru că de el am să întreb cînd voi ajunge acolo.
― Și dacă nu au două camere una lîngă alta?
― OK, dacă e ceva care nu merge, renunÈ›aÈ›i È™i, ceva mai departe, veÈ›i da de o bombă numită Seaside. La recepÈ›ie foloseÈ™ti acelaÈ™i nume. Eu am să plec de-aici pe la ora unu È™i am să fiu acolo peste vreo zece ore.
― Și dacă vor găsi maÈ™ina?
― FireÈ™te că o vor găsi È™i vor scotoci tot Panama City Beach, aÈ™a că trebuie să fiÈ›i foarte prudenÈ›i. După ce se întunecă, încearcă să te strecori pînă la o parfumerie È™i cumpără niÈ™te vopsea de păr. Tunde-te foarte scurt È™i pe urmă fă-te blondă.
― Blondă!
― Sau roÈ™cată, culoarea n-are nici o importanță. Important este să È›i-o schimbi pe cea naturală. Spune-i lui Ray să nu iasă din cameră. Să nu vă asumaÈ›i nici un fel de riscuri.
― Mitch, È™tii că Ray are acum un pistol.
― Spune-i că am zis eu să nu-l folosească. Locurile or să viermuiască de poliÈ›iÈ™ti È™i el n-are cum să facă față cu pistolul ăla.
― Mitch, te iubesc È™i-mi este îngrozitor de frică.
― E normal să fii speriată, iubito. Da' ia gîndeÈ™te-te: nimeni nu È™tie unde sînteÈ›i È™i nimeni nu va afla nimic dacă nu faceÈ›i nici o miÈ™care. Am să fiu È™i eu cu voi în jur de miezul nopÈ›ii.


Lambert Quin, Wally Hudson și Kendall Mahan se retrăseseră în sala de conferințe de la etajul al patrulea și încercau să-și imagineze viitorul. Ca angajați vechi ai firmei, ei erau la curent cu tot ce se petrecea la etajul al cincilea și la subsol, cu domnii Lazarov și Morolto, cu ceea ce se întîmplase cu Hodge și Kozinski. Știau că, odată angajat, nimeni nu mai putea să părăsească firma.
Fiecare dintre ei povesti celorlalți cum fusese ziua aceea. Toți trei fură de acord că fusese la fel de tristă ca ziua în care aflaseră că nu există Moș Crăciun. Ziua în care Nathan Locke îi chemase în biroul lui și le vorbise despre cel mai mare client al firmei fusese cu adevărat tristă și înspăimîntătoare. Apoi le făcuse cunoștință cu De Vasher. În realitate erau angajații Familiei Morolto și nu li se cerea decît să muncească pe brînci, să-și cheltuiască veniturile atît de frumoase și să nu sufle nici un cuvînt nimănui despre ceea ce aflaseră. Cei trei se conformaseră; uneori se gîndiseră să părăsească firma, dar nu-și făcuseră niciodată cu adevărat un plan; aveau doar familii de întreținut. Cu timpul, se simțiră ceva mai bine. Aveau atît de mulți clienți curați, atîta muncă absolut legală încît partea cealaltă se mai estompă.
De afacerile murdare se ocupau asociații, dar trecerea anilor îi implicase și pe ei mai adînc în conspirație. Asociații îi asigurau mereu că era absolut imposibil să fie descoperiți: erau mult prea inteligenți și aveau prea mulți bani. Acoperirea era perfectă. Dar cei trei avocați din jurul mesei de conferințe erau preocupați mai ales de faptul că toți asociații părăsiseră orașul. Dispăruse pînă și Avery Tolar. Plecase pur și simplu de la spital.
Vorbiră apoi despre Mitch. Era clar că era speriat și că fugea ca să-și salveze pielea. Dacă-l prindea De Vasher, era un om mort, iar ei aveau să-l înmormînteze ca pe Hodge și Kozinski. În schimb, dacă-l prindeau federalii, atunci ăștia puneau mîna și pe dosare și pe firmă, adică și pe cei trei din încăpere.
Dar dacă, presupuneau ei, nu-l prindeau nici unii nici ceilalți? Dacă dispărea pur și simplu? Luîndu-și documentele cu el, evident. Dacă în clipa de față Mitch și Abby erau undeva pe o plaja, bînd rom și numărîndu-și banii? Varianta asta le plăcu cel mai mult și o mai analizară o vreme. În cele din urmă se hotărîră să aștepte pînă a doua zi: dacă Mitch era împușcat pe acolo pe unde se afla, atunci rămîneau în Memphis; dacă nimeni nu reușea să dea de el, tot rămîneau în Memphis; dar dacă puneau mîna pe el federalii, atunci pe cai, prieteni! Fugi, Mitch, fugi!


Camerele de la motelul Blue Tide erau strîmte și umede; covorul, vechi de douăzeci de ani, era uzat rău de tot; cuverturile de pe paturi erau găurite cu țigara; dar, în fond, luxul nu este important. Joi seara, Ray stătea în spatele lui Abby și îi tăia părul cu o foarfecă. Pletele ei brune zăceau pe podea în jurul scaunului. Abby îi urmărea cu atenție mișcările în oglinda de lîngă televizor și din cînd în cînd mai dădea cîte un ordin. În final, rezultă o tunsoare băiețească, de care Ray fu cît se poate de mîndru.
― Ei, È™i-acum cred că pot să-l vopsesc, zise Abby cu tristeÈ›e în glas, apoi intră în baie È™i închise uÈ™a în urma ei.
O oră mai tîrziu, ieși de-acolo în chip de blondă. Ray adormise și Abby se aplecă și strînse părul de pe podea, vîrîndu-l într-o pungă de plastic pentru gunoi, împreună cu sticluța goală de vopsea și cu pensula.
Cineva bătu la ușă și Abby îngheță. Draperiile acopereau complet fereastra. Abby se hotărî să-l trezească pe Ray și-l lovi ușor cu palma peste picior. O nouă bătaie în ușă și Ray sări în picioare, strîngînd în palmă pistolul.
― Cine este acolo? întrebă ea în È™oaptă.
― Sam Fortune, veni răspunsul.
Ray deschise ușa și-l lăsă să intre în cameră. Mitch îi îmbrățișa pe amîndoi, încuiară din nou ușa, stinseră lumina și se așezară pe pat. Pe Abby, Mitch o ținea strîns lîngă el. Aveau atîtea să-și spună încît nici unul nu scotea o vorbă.
O rază de lumină își făcu loc printre perdele; slabă la început, apoi din ce în ce mai puternică. Nicăieri, nici un zgomot. Parcarea era pustie.
― Aproape că-mi pot explica prezenÈ›a mea aici, zise Ray, rupînd tăcerea. Da' nu sînt deloc sigur că înÈ›eleg de ce eÈ™ti tu aici.
― Ba trebuie să uităm cu toÈ›ii de ce ne aflăm aici, spuse Mitch, È™i să ne concentrăm asupra plecării. ToÈ›i împreună È™i în siguranță.
― Abby mi-a povestit totul, zise Ray.
― Da' nu È™tiu chiar tot, zise ea. De exemplu, nu È™tiu cine ne urmăreÈ™te.
― Presupun că sînt cu toÈ›ii prin împrejurimi, spuse Mitch. De Vasher È™i ai lui cred că sînt la Pensacola: în fond, este cel mai apropiat aeroport. Tarrance este È™i el pe undeva, pe Coastă, conducîndu-È™i băieÈ›ii în căutarea lui Ray McDeere, violatorul, È™i a complicei acestuia, Abby McDeere.
― Și-atunci ce se va întîmpla? întrebă Abby.
― Păi ce să se-ntîmple? Vor găsi maÈ™ina, dacă nu cumva au È™i găsit-o, È™i chestia asta îi va îndrepta spre Panama City Beach. ÃŽn ziar scria că zona de căutare se întinde între Mobile È™i Miami, or asta înseamnă că s-au desfășurat puternic. De-a lungul țărmului sînt cel puÈ›in o mie de moteluri din astea ieftine. Ceea ce înseamnă că vor avea de-a face cu nenumărate roiuri de turiÈ™ti în È›inută de vacanță. Iar în condiÈ›iile astea, cu o sută de oameni puÈ™i pe urmele noastre, avem la dispoziÈ›ie vreo două-trei zile.
― Bine, È™i ce se va întîmpla în clipa în care vor înÈ›elege că sîntem aici, în locul ăsta? întrebă Abby.
― Păi, tu È™i cu Ray aÈ›i fi putut continua drumul într-o altă maÈ™ină. N-au cum să fie siguri că sîntem pe Strip, dar vor începe să ne caute È™i pe-aici. Da' totuÈ™i, ăștia nu sînt de la Gestapo; nu pot să dea buzna pe o ușă fără să existe o cauză evidentă.
― Da, da' De Vasher o poate face, interveni Ray.
― Ai dreptate, atîta doar că trebuie să dea buzna pe vreo mie de uÈ™i, cîte sînt pe-aici. Vor pune baraje pe È™osea, vor supraveghea fiecare magazin È™i fiecare restaurant, vor întreba la fiecare recepÈ›ie de hotel, arătîndu-le tuturor fotografia lui Ray. Au să viermuiască pe-aici cîteva zile È™i, dacă avem puÈ›in noroc, nu vor da de noi.
― Cu ce maÈ™ină eÈ™ti, Mitch? întrebă Ray.
― Cu o camionetă.
― Păi, atunci nu-nÈ›eleg de ce nu ne urcăm cu toÈ›ii în ea È™i să ne luăm tălpășiÈ›a. MaÈ™ina cealaltă este doar la o milă de aici, parcă aÈ™teaptă să fie găsită, È™i mai È™tim È™i că ceilalÈ›i sînt pe drum. AÈ™a că eu zic s-o È™tergem.
― Ray, s-ar putea ca tipii să fi instalat deja baraje peste tot. Ai încredere în mine, doar te-am scos din închisoare exact aÈ™a cum È›i-am promis.
Sunetul unei sirene de poliție izbucni pe Strip. Cei trei înghețară, ascultînd-o pierzîndu-se în depărtare.
― OK, băieÈ›i, zise Mitch, pornim. Nu-mi place locul ăsta. Parcarea este pustie È™i prea aproape de È™osea. Eu am parcat furgoneta ceva mai încolo, la Sea Gull's Rest Motel È™i am luat È™i două camere foarte elegante tot acolo. Pînă È™i gîndacii sînt mai mici în motelul ăla. AÈ™a că vă propun o plimbare pe plajă, în direcÈ›ia motelului, după care va urma descărcatul furgonetei. Nu-i aÈ™a că avem un program interesant pentru orele următoare?



37

Vineri dimineața, chiar înainte de răsăritul soarelui, Joey Morolto și trupele lui de asalt sosiră pe aeroportul din Pensacola cu un avion închiriat. Lazarov îi aștepta cu două limuzine și opt dubițe închiriate. În timp ce coloana de mașini părăsi orașul și se îndreptă spre răsărit pe autostrada 98, Joey primi raportul despre ultimele douăzeci și patru de ore. După o oră de drum, mașinile se opriră în dreptul unui bloc cu douăsprezece etaje numit Sandpiper, aflat chiar pe Strip, la Destin, la numai o oră distanță de Panama City Beach. Pentru apartamentul de la ultimul etaj, Lazarov plătise numai patru mii de dolari pe săptămînă, la tarif de extrasezon. În afară de apartament, toate camerele de la etajul respectiv și de la cel inferior fuseseră închiriate pentru trupă.
Domnul Morolto răcnea ordine în stînga și în dreapta ca un sergent isteric. Comandamentul fusese stabilit în camera cea mare a apartamentului, cea care dădea spre apele verzi și liniștite ale mării; oricum, lui Joey nimic nu-i convenea; voia să-și ia micul dejun și Lazarov trimise două furgonete la un supermarket din apropiere; după aceea, îl voia și pe McDeere, dar Lazarov îi ceru să aibă puțină răbdare. Cînd se lumină de ziuă, trupa fusese cazată și aștepta desfășurarea evenimentelor.
Pe aceeași plajă, dar la trei mile distanță de Sandpiper, F. Denton Voyles și Wayne Tarrance stăteau în balconul camerei lor de la etajul al optulea al hotelului Sandestin Hilton și beau cafea, admirînd răsăritul soarelui și discutînd strategia. Din păcate, nici pînă acum nu găsiseră mașina și nu reușiseră să dea de Mitch; și asta în ciuda celor șaizeci de agenți federali și a ajutoarelor locale. Fiecare oră care trecea micșora și mai mult șansele de a-i găsi pe cei trei fugari.
Mandatele de arestare erau într-un dosar de pe măsuÈ›a de cafea: pentru Ray McDeere lucrurile fuseseră simple: evadare, jaf È™i viol; pentru Abby era vorba de complicitate; pentru Mitch însă, fuseseră obligaÈ›i să-È™i folosească imaginaÈ›ia ― obstrucÈ›ionarea justiÈ›iei È™i o acuzaÈ›ie cam nebuloasă de gangsterism. Și, fireÈ™te, fraudă în domeniul poÈ™tal. De fapt, Tarrance nu era prea sigur de înÈ›elesul acestei sintagme, dar de cînd lucra la FBI, nu întîlnise nici un caz care să nu includă È™i o asemenea acuzaÈ›ie.
Mandatele fuseseră discutate în amănunt cu zeci de reporteri de la televiziunile și ziarele din tot sud-estul. Antrenat să nu se trădeze prin nimic în fața presei, Tarrance se distrase de minune în compania ziariștilor. Aveau mare nevoie de publicitate, era chiar un punct critic; autoritățile trebuiau să-i găsească pe cei trei fugari mai înainte ca Mafia să-i înhațe.
Rick Acklin năvăli, în balcon.
― Au găsit maÈ™ina!
Tarrance și Voyles se ridicară în același timp.
― Unde?
― ÃŽn Panama City Beach.
― Adună-È›i imediat toÈ›i oamenii! răcni Voyles. OpriÈ›i orice căutare. Vreau să am toÈ›i agenÈ›ii în Panama City Beach, vreau să întoarcă pe dos oraÈ™ul ăla. Spune-le să blocheze toate drumurile È™i È™oselele din zonă. LuaÈ›i amprentele de pe maÈ™ină. Cel fel de oraÈ™ mai este È™i ăsta?
― Asemănător cu Destin. O bandă de douăsprezece mile de-a lungul plajei mărginite de hoteluri, moteluri, blocuri, È™tiÈ›i modelul.
― Oamenii noÈ™tri să ia hotelurile la rînd! Portretul robot al fetei este gata?
― Ar trebui să fie, zise Acklin.
― FaceÈ›i-le la toÈ›i trei portretele-robot È™i distribuiÈ›i-le tuturor agenÈ›ilor È™i poliÈ›iÈ™tilor, împreună cu fotografia aia a lui Ray. Vreau să le vadă toată suflarea de pe Strip.
― Am înÈ›eles.
― Cît este pînă în Panama City Beach?
― Cam cincizeci de minute spre est.
― AduceÈ›i-mi maÈ™ina!


În camera lui de la Perdido Beach Hilton, Aaron Rimmer fu trezit de soneria telefonului. Era detectivul de la Poliția Districtuală care îl informă că fusese găsită mașina cu care fugise Ray. Fusese găsită acum cîteva minute la aproape o milă distanță de Holiday Inn, pe autostrada 98! Îmi pare rău de prietena dumitale, adăugă detectivul; sper că se simte mai bine.
Domnul Rimmer îi mulÈ›umi È™i apoi îl sună pe Lazarov, la Sandpiper. Zece minute mai tîrziu, Rimmer, colegul lui de cameră ― Tony ―, De Vasher È™i alÈ›i paisprezece de-ai lor, se deplasau cu toată viteza spre est. Pînă la Panama City Beach aveau de parcurs un drum de trei ore.
În Destin, Lazarov își mobiliză trupele de asalt și dubițele porniră în goană spre est. Blitzkrieg-ul fusese declanșat.


În situația dată, transformarea camionetei într-un obiectiv absolut fierbinte, căutat de toată lumea, nu mai era decît o chestiune de minute. Directorul adjunct al unei firme de închiriat mașini din Nashville, un tip pe nume Billy Weaver, veni la birou vineri dimineață devreme, își făcu o cafea și începu să răsfoiască ziarele. Chiar pe pagina întîi, Billy citi interesanta relatare despre Ray McDeere, Abby și Mitch McDeere, fratele evadatului. Ultimul nume i se păru cunoscut. Asta îl determină să se uite prin sertarul cu documente referitoare la închirieri mai deosebite. Și, într-adevăr, miercuri seara un bărbat care se semnase M.Y. McDeere închiriase o camionetă. Permisul de conducere zicea că tipul era din Memphis.
Billy, cetățean patriot și onest plătitor de taxe, îl sună pe vărul lui care lucra la Poliția Metroului. Acesta, la rîndul său, telefonă la biroul FBI din Nashville și un sfert de oră mai tîrziu, camioneta devenise o țintă căutată de sute de oameni.
Tarrance răspunse la telefon; Acklin era cel care conducea mașina, în timp ce Voyles stătea pe bancheta din spate. O camionetă. Ce să facă cu așa ceva? Doar plecase din Memphis fără să-și ia cu el nici măcar o periuță de dinți, ba mai lăsase și cîinele de izbeliște. Și atunci ce nevoie avea de o furgonetă?
Documentele Bendini, firește! Ori plecase cu ele din Nashville ori se ducea să le ia din depozit. Se punea însă întrebarea de ce Nashville?


Mitch se trezi o dată cu primele raze ale soarelui. Își învălui soția într-o privire admirativă și pofticioasă; arăta așa de nostim cu ciurul ăla blond încît pînă la urmă uită de sex. Mai bine o mai lăsa să doarmă. Făcu repede un duș, își puse pe el treningul gri cumpărat în Montgomery și ieși pe plajă. După ce merse aproape o jumătate de milă, găsi un magazin unde cumpără o sacoșă de Coca-Cola, paste făinoase, cartofi prăjiți, ochelari de soare, șepci și trei ziare.
Cînd se întoarse, îl găsi pe Ray așteptîndu-l lîngă furgonetă. Din ziare înțeleseră că situația era mai gravă decît se așteptaseră. Pe prima pagină erau publicate portretele-robot ale celor doi frați și fotografia cea veche a lui Ray. Un ziar din Pensacola scria că portretul-robot al lui Abby nu era încă gata.
"La dracu"', își zise Mitch încercînd să-și analizeze cît mai obiectiv cu putință propriul portret, să-și dea seama în ce măsură îi seamănă. Ziarele erau pline și de declarațiile dezlănțuite ale unui oarecare Wayne Tarrance, agent special FBI. Tarrance zicea acolo, în ziar, că Mitchell McDeere fusese văzut în zona cuprinsă între Gulf Shores și Pensacola; că el și Ray erau înarmați și extrem de periculoși; că cei doi juraseră să nu se lase prinși decît morți; că fuseseră adunați banii pentru recompensă; că oricine vede o persoană care să semene chiar și vag cu oricare dintre frații McDeere să anunțe, vă rugăm, Secția de Poliție cea mai apropiată.
În timp ce mîncau din pastele cumpărate de Mitch, studiară cu mare atenție portretele-robot și hotărîră că sînt departe de realitate. Apoi intrară în camera alăturată și o treziră pe Abby. Toți trei începură să despacheteze documentele Bendini și să monteze camera video.
La ora nouă, Mitch o sună pe Tammy cu taxă inversă. Ea îi spuse că are pașapoartele și noile cărți de identitate. Atunci Mitch îi ceru să le trimită prin poștă, recomandat, pentru Sam Fortune, motelul Sea Gull's Rest, recepția, 16694 autostrada 98, West Panama City Beach, Florida. Ea îi citi povestea din ziar despre el și banda lui și îi spuse că nu apăruse nici un portret-robot.
În sfîrșit, el îi spuse că, după ce va trimite pașapoartele, să plece din Nashville, să meargă patru ore înspre Knoxville, să-și ia o cameră într-un motel mare și să-l sune de acolo în camera 39 la Sea Gull's Rest.


Doi agenți FBI bătură la ușa rulotei amărîte de la numărul 486, San Luis. Domnul Ainsworth apăru în ușă îmbrăcat în pijama. Cei doi îi arătară insignele.
― Si, mă rog, ce vreÈ›i de la mine? mormăi el.
― ÃŽi cunoÈ™ti pe bărbaÈ›ii ăștia doi? îl întrebă unul dintre agenÈ›i întinzîndu-i ziarul.
― Păi, cred că sînt băieÈ›ii bătrînei mele. Io nu i-am întîlnit niciodată.
― SoÈ›ia dumitale se numeÈ™te...?
― Eva Ainsworth.
― Și unde este acum?
― La lucru, răspunse domnul Ainsworth cu ochii pe ziar. La Waffle Hut. Aicea zice că băieÈ›ii sînt prin zonă, da?
― AÈ™a este. Nu cumva i-ai văzut zilele astea?
― Ei na! Dracu' i-a văzut. Da' staÈ›i să-mi iau puÈ™ca.
― SoÈ›ia dumitale i-a văzut?
― Mie nu mi-a spus nimic despre aÈ™a ceva.
― MulÈ›umesc, domnule Ainsworth. ȘtiÈ›i, avem ordin să instalăm un post de supraveghere chiar aici, în stradă, dar vă promit că nu vă vom deranja.


Pînă la prînz, toate șoselele și drumeagurile din jurul orășelului Panama City Beach erau blocate și polițiștii opreau mașinile din patru în patru mile. Intrau în fiecare magazin și arătau tuturor portretele-robot ale celor trei. Le afișară în toate cîrciumile și magazinele de fast-food și le cerură chelnerilor și casierițelor să deschidă bine ochii: doar era vorba de niște tipi foarte periculoși.
Lazarov și oamenii lui își făcuseră tabăra la Best Western, două mile vest de Sea Gull's Rest. Comandamentul era într-o sală de conferințe închinată. Patru oameni scotoceau magazinele de tricouri; închiriaseră două Ford-uri Escort și le echipaseră cu radare de poliție, punîndu-le apoi să patruleze în zonă și să asculte conversațiile prin stație. In felul acesta aflară imediat de furgonetă și intrară și ei în horă. De Vasher împrăștie în mod strategic dubițele pe toată faleza; așteptau cuminți în parcări și urmăreau totul pe radio.
Pe la ora două, Lazarov primi un telefon urgent de la unul dintre cei care lucrau la etajul al cincilea în Bendini Buil-ding. Acesta îi comunică două lucruri; primul ― un om de-al lor, care trăgea cu urechea prin Caymane, descoperise un lăcătuÈ™ care, după ce fusese bine plătit, își amintise că în noaptea de întîi aprilie făcuse copii după unsprezece chei înÈ™irate pe două inele. O americancă foarte drăguță, brunetă È™i cu niÈ™te picioare nemaipomenite, îi plătise cheile cu bani gheață; femeia era foarte grăbită. Le făcuse uÈ™or, în afară de cea pentru Mercedes; de aia nu prea era sigur. Al doilea ― îi sunase un bancher din Grand Cayman ca să le spună că joi, la ora nouă È™i treizeci È™i trei de minute dimineaÈ›a, Royal Bank of Montreal transferase zece milioane de dolari către Southeastern Bank din Nashville.


Radarele Poliției înnebuniseră definitiv între patru și patru și jumătate după-amiaza. Un funcționar de la Holiday Inn o identificase pe Abby ca fiind tînăra ce plătise cash pentru două camere, joi dimineața la ora patru și șaptesprezece minute. Plătise pentru trei nopți, apoi nimeni nu o mai văzuse. Funcționarul nu remarcase nici un complice de sex masculin. În urma acestei mărturii, hotelul fu plin de polițiști, agenți FBI și mafioți mai bine de o oră. Tarrance însuși discutase cu funcționarul.
Acum era sigur că cei trei se aflau pe aproape! Ray și Abby fuseseră identificați foarte clar. Bănuiau că Mitch era și el cu ei dar, nu aveau încă nici o confirmare. O primiră însă vineri după-amiază la ora patru și cincizeci și opt de minute.
Un șerif din împrejurimi observase în apropierea unui motel de mîna a doua capota gri cu alb a unei camionete. Își notă toate numerele înscrise pe ea și telefonă la secție.
Și atunci explodă bomba! Motelul fu înconjurat în cinci minute. Proprietarul ceru o explicație și i se arătară portretele-robot: fără rezultat însă. La vederea insignelor deveni brusc mai cooperant; luă legătura de chei și însoțit de o duzină de agenți porni să verifice flecare cameră din motel. Doar șapte erau ocupate din cele patruzeci și opt, cîte avea motelul. În timp ce descuia ușile, proprietarul le explica agenților federali că treceau printr-o perioadă mai slabă care avea să dureze pînă la Ziua Eroilor Războiului de Independență. De fapt, toate motelurile mai mici se luptau să supraviețuiască pînă atunci. Patru mile mai la vest, chiar și Sea Gull's Rest se lupta din greu.


Andy Patrick fusese condamnat prima oară la vîrsta de nouăsprezece ani și cînd ieși din închisoare descoperi că munca cinstită era imposibilă pentru el, așa că-și petrecu următorii douăzeci de ani lucrînd fără succes ca infractor cu jumătate de normă. Alerga de colo-colo prin toată țara șterpelind una-alta din magazine, falsificînd cecuri și spărgînd din cînd în cînd cîte o casă. Era un omuleț fragil și neviolent care, odată, demult, fusese bătut îngrozitor de un șerif gras și arogant din Texas. Atunci își pierdu un ochi, precum și orice urmă de respect pentru lege.
Cu șase luni în urmă, nimerise aici, în Panama City Beach, și găsise și o slujbă cinstită, plătită cu patru dolari pe oră: era recepționer în tura de noapte la Sea Gull's Rest Motel. Vineri seara pe la ora nouă, tocmai se uita la televizor cînd se trezi înăuntru cu un șerif gras și arogant care îl anunță de la ușă:
― Am o vînătoare de evadat în curs de desfășurare È™i întinse în faÈ›a lui Andy portretele-robot È™i fotografia lui Ray. Ãștia sînt tipii pe care îi căutăm È™i credem că sînt pe undeva, pe-aici.
Andy le studie cu atenție: figura numitului Mitchell Y. McDeere îi era foarte cunoscută și în creierul lui stricat rotițele se puseră în mișcare.
Îl privi pe șeriful cel gras și arogant cu singurul ochi ce-i mai rămăsese și zise:
― Nu-i văzui pîn' acu', da' o să-mi È›in un ochi deschis.
― Sînt niÈ™te tipi periculoÈ™i, adăugă È™eriful.
"Ba tu ești ăla periculos", se gîndi Andy.
― LipeÈ™te asta aici pe perete, insistă È™eriful.
"Ești cumva proprietarul?" se gîndi Andy.
― ÃŽmi pare rău, da' nu mi s-a dat voie să lipesc nimic pe pereÈ›i.
Șeriful înțepeni, apoi își ridică plin de el bărbia și-i aruncă o privire severă lui Andy.
― Eu îți dau voie, băi, acesta.
― ÃŽmi pare rău, domnule, dar nu pot lipi chestiile astea pe pereÈ›i decît dacă îmi dă voie È™eful meu.
― Și unde este È™eful ăsta?
― N-am idee; prin vreun bar, p-aci.
Atunci șeriful prinse cu mîna lui hîrtiile pe perete, apoi îi aruncă încă o privire dură lui Andy și zise:
― Mă-ntorc peste vreo două ore È™i dacă nu găsesc astea la locul lor te arestez pentru obstrucÈ›ionarea justiÈ›iei.
Dar Andy nici nu clipi.
― Nu È›ine. Au pus odată, în Kansas, laba pe mine pe chestia asta È™i È™tiu cu ce se mănîncă.
― Adică faci pe isteÈ›ul, neisprăvitule, nu-i aÈ™a? È™uieră È™eriful printre dinÈ›i, cu obrajii în flăcări.
― Da, să trăiÈ›i.
― Dă tu astea jos È™i-È›i promit că găsesc eu ceva È™i pînă la urmă te bag la răcoare.
― Am mai fost acolo; nu-i nici o scofală.
Sirenele sparseră liniștea de pe Strip. Șeriful mormăi ceva și ieși țanțoș pe ușă. Andy aruncă portretele la coș, urmări timp de cîteva minute foiala patrulelor de Poliție pe Strip și porni agale spre clădirea de dincolo de parcare. Bătu la ușa camerei 38; așteptă o clipă și mai bătu o dată.
― Cine este? întrebă o voce de femeie.
― Directorul, răspunse Andy, foarte mîndru de titlul său. UÈ™a se deschise, lăsîndu-l să treacă pe un bărbat ale cărui trăsături se potriveau extraordinar cu portretul-robot al Iu Mitchell Y. McDeere.
― Da, domnule, ce s-a întîmplat?
Andy își dădu seama că cel din fața lui era foarte nervos.
― S-a întîmplat că au fost sticleÈ›ii pe-aici, înÈ›elegi ce vreau să spun?
― Și ce-au vrut? întrebă cu nevinovăție celălalt.
"Fundul tău", zise Andy în sinea lui.
― Au pus niÈ™te întrebări È™i mi-au arătat niÈ™te poze. Și m-am uitat la pozelea alea, să È™tii!
― ÃŽhîm, făcu celălalt.
― Frumoase poze, zise Andy.
Domnul McDeere îl privea încruntat.
― Sticletele zicea că unu' dintre ăia evadase din închisoare, înÈ›elegi ce vreau să spun? Am fost È™i io la pîrnaie È™i după mine toată lumea ar trebui să evadeze de acolo.
Domnul McDeere zîmbi nervos.
― Cum te cheamă? întrebă el.
― Andy, veni răspunsul.
― Vreau să facem un tîrg, Andy. ÃŽÈ›i dau acum o mie de dolari È™i îți mai dau È™i mîine o mie dacă ai să continui să nu fii în stare să recunoÈ™ti vreo figură. E valabil È™i pentru poimîine.
"Minunat tîrg, își zise Andy, da' dacă poate să-și permită să dea o mie pe zi, cu siguranță va putea să-și permită să dea și cinci mii pe zi." Tîrgul ăsta putea fi șansa carierei lui.
― No, zise Andy hotărît. Cinci mii pe zi.
Domnul McDeere nu ezită nici o secundă.
― Batem palma. Dă-mi voie să merg să aduc banii, zise el, apoi intră în cameră de unde se întoarse cu un teanc de bancnote în mînă.
― Cinci mii pe zi, Andy, aÈ™a ne-am înÈ›eles, nu?
Andy luă bancnotele și privi în jur; îi va număra mai tîrziu.
― Ai zice că vrei să È›in cameristele departe de locul ăsta, nu? întrebă Andy.
― Bună idee. Ar fi chiar grozav.
― Asta face încă cinci mii, zise Andy. Domnul McDeere păru să ezite, apoi se hotărî.
― OK, dar atunci mai facem un tîrg. Mîine dimineață va veni la recepÈ›ie un pachet pentru Sam Fortune. Dacă mi-l aduci aici È™i dacă mai ai grijă È™i de cameriste, atunci îți mai dau încă cinci mii.
― Nu È›ine, că eu lucrez numai de noapte.
― Bine, Andy. Atunci ce-ar fi să lucrezi tot weekend-ul fără pauză, să ai grijă de cameriste È™i să-mi aduci È™i pachetul? Ai putea să faci asta pentru mine?
― Sigur că da. Șefu' meu e un beÈ›iv È™i i-ar conveni să lucrez eu tot weekend-ul.
― Spune-mi cît vrei pentru toate astea?
"Hai, aruncă-te", își zise Andy.
― ÃŽncă douăzeci de mii.
― Sînt ale tale, zise domnul McDeere zîmbind.
Andy luă banii rînjind și îi vîrî în buzunar; apoi plecă fără să spună un cuvînt, iar Mitch se întoarse în cameră și închise ușa în urma lui.
― Cine a fost? întrebă Ray.
― Știam că vom avea nevoie de noroc ca să putem ieÈ™i din mizeria asta È™i cred că tocmai am găsit norocul ăla.



38

Îmbrăcat într-un costum negru și arbordînd o cravată roșie, domnul Morolto se așeză în capul mesei de conferințe din sala Dunes de la Best Western, pe Strip. Cele douăzeci de scaune din jurul mesei erau ocupate de cei mai buni și mai străluciți oameni ai lui; alți membri ai trupelor de elită stăteau în picioare, așteptînd. Toți acești ucigași de profesie, duri și eficienți, arătau acum ca niște clovni în cămășile lor colorate și șorturile indecente, cu creștetele acoperite de un adevărat potpuriu de pălării de paie. Priveliștea l-ar fi făcut să zîmbească pe șeful lor dacă n-ar fi fost gravitatea momentului.
Morolto era încadrat de Lou Lazarov și de De Vasher, care tocmai ținea un discurs pe două voci.
― Sînt aici, È™tiu că sînt pe-aici pe undeva, exclamă De Vasher pe un ton dramatic, subliniind fiecare silabă printr-o lovitură dată cu palma în masă; tipul avea ritm.
Acum era rîndul lui Lazarov:
― Sînt de acord cu De Vasher. Cei trei sînt aici; doi din ei au venit cu maÈ™ina, unul a venit cu camioneta. Am găsit ambele vehicule abandonate È™i pline de amprente. Pentru mine problema este clară: oamenii noÈ™tri sînt aici.
De Vasher: Dar de ce au ales Panama City Beach? Mișcarea asta pur și simplu n-are sens.
Lazarov: Mai întîi pentru că McDeere a mai fost pe-aici de Crăciun. Vă amintiÈ›i? După părerea lui, toate motelurile astea de mîna a doua înÈ™irate de-a lungul plajei sînt o ascunzătoare ideală pentru moment. Și de fapt nici nu este o idee prea rea. Numai că a cam avut ghinion; asta pentru că È™i-a luat prea mult bagaj pentru un om în situaÈ›ia lui. Adică un frate căutat de o lume întreagă, o nevastă È™i un camion întreg de documente ― asta doar presupunem. Ceea ce arată că are o mentalitate tipică de student: dacă voi fi obligat să dispar, voi lua cu mine pe toÈ›i cei care È›in la mine. Pe deasupra, frate-său violează o tipă ― cel puÈ›in aÈ™a cred ei ― È™i în felul ăsta se trezesc cu toată PoliÈ›ia din Alabama È™i Florida pe urmele lor. Ãsta da ghinion!
― Ce È™tiÈ›i de maică-sa? întrebă Morolto.
Lazarov și De Vasher făcură semn că au recepționat atît de inteligenta întrebare a șefului.
Lazarov: Prezența ei aici este pură coincidență. Femeia este o simplă chelneriță, care nu are habar de ce se-ntîmplă cu fiul ei. Sînt convins de asta pentru că am urmărit-o de cînd am venit.
De Vasher: Așa este; n-au luat niciodată legătura.
Lazarov: Deci, dacă cei trei sînt aici, și noi știm că sînt, atunci federalii și Poliția știu și ei chestia asta. Noi avem șaizeci de oameni, ei au sute; prin urmare, șansa este de partea lor.
― SînteÈ›i siguri că cei trei sînt împreună? întrebă Morolto.
De Vasher: Absolut siguri. Știm că femeia și pușcăriașul au venit în aceeași noapte la Perdido, că au plecat de acolo în același timp, că trei ore mai tîrziu ea a luat două camere aici, la Holiday Inn, și că le-a plătit cash, și mai știm că ea a fost cea care a închiriat mașina care este plină de amprentele lui. Apoi știm că Mitch a închiriat furgoneta miercuri, în Nashville, că a transferat zece milioane din banii noștri într-o bancă din Nashville joi dimineața și că pe urmă, evident, a șters-o. Furgoneta a fost găsită aici patru zile mai tîrziu. Or, asta dovedește că cei trei sînt împreună.
Lazarov: Dacă a plecat din Nashville imediat după efectuarea transferului, atunci a ajuns aici pe înserat. Furgoneta era goală cînd a fost găsită, deci trebuie că au descărcat-o undeva pe-aproape, pentru ca apoi să încerce să o ascundă. Asta s-a întîmplat probabil ieri-noapte tîrziu. Bănuiesc că și-au făcut planul să pornească mai departe astăzi de dimineață, dar cînd s-au trezit și-au descoperit fețele în ziar, locul era împînzit de polițiști, iar drumurile fuseseră deja blocate. Și în felul ăsta s-au văzut prinși în capcană.
De Vasher: Și ca să iasă din ea sînt nevoiți să împrumute sau să fure o mașină. Or, n-am găsit nici urmă de așa ceva. În plus, ea a închiriat mașina în Mobile, folosindu-se de numele ei adevărat. Mitch a făcut același lucru în Nashville cu furgoneta, ceea ce dovedește că, în fond, nu sînt chiar atît de deștepți pe cît am crezut noi.
Lazarov: Este clar că nu au cărți de identitate false și dacă ar fi închiriat vreo mașină de pe aici le-ar fi folosit pe cele adevărate. Or, noi nu am găsit nici un act încheiat în sensul ăsta. Pentru că un astfel de act nu există.
― OK, OK, am înÈ›eles, zise domnul Morolto. Iar voi sînteÈ›i niÈ™te genii. Și eu sînt foarte mîndru de voi. Mai departe.
De Vasher: Mai departe, federalii ne stau în cale pentru că ei controlează vînătoarea, iar noi nu putem face altceva decît să așteptăm.
Lazarov: Am vorbit cu Memphis-ul. Toți avocații cu vechime se îndreaptă încoace. Ei îi cunosc foarte bine pe McDeere și pe nevastă-sa, așa că îi vom risipi pe plajă, prin restaurante și prin hoteluri și poate că vor reuși să observe ceva care să ne folosească.
De Vasher: Eu cred că se ascund într-unui din motelurile mici, pentru că acolo pot să folosească nume false, să plătească cash și să nu trezească bănuieli. Și nu sînt nici prea mulți clienți care să privească în jur.
Lazarov: Mai întîi trebuie să scăpăm de federali și de Poliție. Pot să vă spun că în curînd spectacolul lor se va muta pe altă scenă. Apoi, mîine dimineață devreme, începem să scotocim motelurile astea mici. Au cam cincizeci de camere fiecare și cred că doi oameni pot să rezolve un motel într-o jumătate de oră. Îmi veți spune că ritmul este cam lent, dar asta-i situația, și nu putem sta aici fără să încercăm să facem ceva. Să sperăm că după plecarea polițiștilor, cei trei se vor simți mai în siguranță și vor face o greșeală, cît de mică.
― Adică vrei ca oamenii noÈ™tri să se apuce de căutat în camerele de hotel? întrebă domnul Morolto.
De Vasher: E greu, dar trebuie să încercăm.
Domnul Morolto se ridică și privi în jur.
― Cum rămîne cu apa? aruncă el întrebarea înspre Lazarov È™i De Vasher, dar aceÈ™tia se priviră nedumeriÈ›i. Apa! È›ipă È™eful. Cum rămîne cu apa?
Toți cei din încăpere schimbau priviri disperate.
― IertaÈ›i-mă, domnule, dar nu înÈ›eleg, zise Lazarov.
― Păi sîntem lîngă o plajă, Lou, începu Morolto. De o parte avem pămîntul cu aeroporturile, gările È™i È™oselele lui, de cealaltă parte avem apa cu vapoarele ei. Acum, din moment ce pămîntul este blocat, unde credeÈ›i voi că s-ar retrage oamenii noÈ™tri? Mie mi se pare evident că vor încerca să găsească o barcă È™i să dispară o dată cu lăsarea întunericului.
Toți cei prezenți se grăbiră să dea din cap aprobator. De Vasher vorbi primul.
― Mie mi se pare foarte corect raÈ›ionamentul.
― Splendid, zise Morolto. Atunci unde sînt bărcile noastre?
În secunda următoare, Lazarov sări în picioare și începu să răcnească ordine în stînga și-n dreapta.
― MergeÈ›i în port È™i închiriaÈ›i toate bărcile de pescuit pe care le găsiÈ›i pentru noaptea asta È™i pentru mîine dimineață. PlătiÈ›i oricît vi se cere; nu răspundeÈ›i la nici o întrebare, daÈ›i-le numai banii. Ai noÈ™tri să înceapă imediat patrularea pînă la o milă distanță de țărm.


Vineri noaptea, cu cîteva minute înainte de ora unsprezece, Aaron Reemer se afla într-o stație de benzină cu program non-stop din Tallahassee; cumpărase niște bere și douăsprezece galoane de benzină și acum avea nevoie de ceva mărunțiș ca să dea un telefon. De la telefonul public de lîngă rampa de spălare a mașinilor chemă Poliția din Tallahassee și spuse că vrea să anunțe ceva foarte urgent.
― AscultaÈ›i-mă! răcni el în receptor. Acum cinci minute i-am văzut aici, la benzinăria asta, pe puÈ™căriaÈ™ii ăia de-i căută toată lumea! ÃŽs sigur că ei era!
― Despre ce puÈ™căriaÈ™i vorbeÈ™ti? întrebă ofiÈ›erul de serviciu.
― De McDeere ăia, doi băieÈ›i È™i o femeie. Eu am plecat din Panama City Beach acu' vreo două ore; le văzusem mutrele în ziar. Pe urmă, cînd m-am oprit aici ca să fac plinu', i-am văzut de-adevăratelea.
Rimmer preciză coordonatele locului în care se afla și așteptă. După nici o jumătate de minut, patru patrule de poliție sosiră scîrțîind din roți și cu sirenele în funcțiune la locul cu pricina ca să îl ducă pe Rimmer la Secția de Poliție-Sud. Personajul fu apoi escortat precum o mare vedetă pînă în biroul comandantului unde îl așteptau cele trei portrete-robot și o fotografie.
― Ãștia e! strigă el. Abia ce i-am văzut acu' zece minute. Era într-o dubiță Ford verde cu numărul de Tennessee, care trăgea o remorcă cu ax dublu.
― Spune-mi exact unde te aflai dumneata cînd i-ai văzut? întrebă căpitanul.
Polițiștii care erau de față sorbeau fiecare cuvînt.
― Eu tocmai luam benzină de la pompa număru' patru, benzină fără plumb ca să fiu mai clar, cînd i-am văzut intrînd în parcare într-un fel care dădea de bănuit. Au oprit departe de pompele de benzină È™i femeia a coborît È™i a intrat în clădire. Da, ea e, continuă el privind portretul lui Abby. Are păru' mult mai scurt, da' e de culoare închisă. S-a-ntors repede fără să fi cumpărat ceva. Părea nervoasă È™i grăbită să se întoarcă în dubiță. Eu terminasem de pus benzina È™i m-am dus să plătesc. Și chiar cînd am deschis uÈ™a, maÈ™ina a trecut pe lîngă mine. I-am văzut bine pe toÈ›i trei.
― Cine era la volan? întrebă ofiÈ›erul.
― Nu era el, răspunse Rimmer uitîndu-se la fotografia lui Ray. Era ălălalt, zise el arătînd portretul lui Mitch.
― Ai putea să-mi arăți È™i mie permisul dumitale de conducere? îi ceru un sergent.
Din cele trei seturi de acte personale pe care le avea asupra lui, Rimmer scoase un permis cu fotografie, emis în Illinois pe numele Frank Temple.
― ÃŽn ce direcÈ›ie au luat-o? întrebă căpitanul.
― Spre Est, veni răspunsul.
Exact în aceeași clipă, dar la vreo patru mile distanță de Secția de Poliție-Sud, Tony Verkler puse receptorul telefonului public în furcă și se întoarse zîmbind la Burger King.
Comandantul vorbea la telefon, în timp ce sergentul făcea o copie după permisul de conducere al lui Rimmer Temple, iar ceilalți polițiști discutau aprins despre cele aflate, cînd pe ușă năvăli unul dintre membrii unei patrule.
― Tocmai am primit un telefon! I-a mai văzut cineva în partea de Est a oraÈ™ului. InformaÈ›ia este identică! ToÈ›i trei într-un Ford verde, care tractează o remorcă. Tipul care a dat telefon n-a vrut să spună cum îl cheamă, da' a zis că le-a văzut pozele în ziar. Zicea că i-a văzut cumpărînd trei sacoÈ™e cu mîncare È™i că pe urmă au plecat.
― Ei trebuie să fie! spuse comandantul zîmbind larg.


Șeriful din Bay County își bea tacticos cafeaua odihnindu-și cizmele negre pe masa de conferințe din Sala Carai-biană de la Holiday Inn. Agenții FBI mișunau peste tot, iar eroul lui, marele om, directorul F. Denton Voyles însuși, stătea de cealaltă parte a mesei și studia o hartă a orașului împreună cu trei subalterni. Denton Voyles în Bay County: vă închipuiți așa ceva? Încăperea zumzăia ca un stup: polițiștii intrau și ieșeau fără încetare; stațiile radio și telefoanele sunau și hîrîiau întruna; adjuncții șerifului și polițiștii din trei comitate hălăduiau peste tot, teribil de emoționați de vînătoare, de suspansul situației și de prezența agenților federali. Și de prezența lui Voyles.
Ușa fu trîntită la perete și unul dintre adjuncții șerifului năvăli în încăpere cu ochii strălucind de agitație.
― Am primit un telefon din Tallahassee! Au primit două identificări în ultimele cinciprezece minute! Sînt într-o dubită Ford verde cu număr de Tennessee!
― Unde au fost văzuÈ›i? întrebă Voyles în liniÈ™tea care se lăsase în jur.
― Prima dată a fost la magazinul benzinăriei, iar a doua oară la Burger King, patru mile mai departe. Amîndoi martorii erau foarte siguri È™i identificările au fost identice.
― Șerifule, telefonează la Tallahassee pentru confirmare, zise Voyles. Cît este pînă acolo?
Cizmele cele negre izbiră podeaua.
― O oră È™i jumătate. Pe interstatala 10.
Voyles îi făcu semn lui Tarrance și cei doi bărbați intrară într-o cămăruță folosită drept bar. Alături, zumzetul reveni.
― Dacă povestea asta este adevărată, spuse Voyles, atunci ne pierdem vremea stînd aici.
― Da, să trăiÈ›i. Povestea pare să fie adevărată; dacă era numai o singură semnalare, putea să fie o alarmă falsă. Două însă, È™i încă atît de aproape una de alta, sună foarte real.
― PoÈ›i să-mi spui cum dracu' au ajuns acolo?
― Eu cred că la mijloc este femeia aia, È™efule. Doar îl ajută de o lună încheiată. Nu È™tiu nici cine este, nici unde a găsit-o, dar È™tiu că ea este undeva acolo, afară, că ne urmăreÈ™te fiecare miÈ™care È™i că îi face rost de tot ce are nevoie.
― Crezi că este È™i ea împreună cu ei?
― Mă îndoiesc. Mai degrabă urmăreÈ™te totul de afară È™i primeÈ™te instrucÈ›iuni de la el.
― Wayne, McDeere este un tip absolut strălucitor. A plănuit afacerea asta de luni de zile.
― Evident.
― Ai spus odată ceva de insulele Bahamas.
― Da, domnule. Milionul primit de la noi a fost trimis într-o bancă din Freeport. Ceva mai tîrziu, Mitch mi-a spus că nu l-a lăsat prea mult în banca aia.
― Adică s-ar putea să o fi luat într-acolo?
― Cine È™tie? E clar că trebuie să iasă din È›ară. Astăzi am vorbit cu directorul închisorii, care mi-a spus că Ray McDeere vorbeÈ™te curent cinci sau È™ase limbi străine, aÈ™a că ar putea să meargă oriunde.
― După părerea mea, ar trebui să renunțăm la oraÈ™ul ăsta, zise Voyles.
― Eu zic să blocăm toate drumurile de lîngă Tallahassee. Dacă avem o bună descriere a maÈ™inii, mîine dimineață vor fi ai noÈ™tri.
― Vreau ca într-o oră toÈ›i poliÈ›iÈ™tii din Florida să iasă pe È™osele. Să fie puse peste tot baraje, să fie oprită orice fur-gonetă verde marca Ford. OK?
― Da, să trăiÈ›i, răspunse Tarrance, cu un zîmbet obosit pe buze.


Semnalările se răspîndiră instantaneu pe Emerald Coast, la nord de Tallahassee, iar Panama City Beach putu să se liniștească. Cei trei McDeere, din motive numai de ei știute, se deciseseră să părăsească malul mării. Cele două identificări îi făcuseră să se îndrepte cu o viteză disperată spre inevitabila confruntare.
Polițiștii de pe litoral primiră permisiunea să se întoarcă acasă. Peste noapte mai rămaseră doar cîteva baraje risipite pe șoselele din Bay County și Gulf County, precum și la ambele capete ale falezei, unde polițiștii de serviciu verificau în grabă permisele de conducere. În schimb, drumurile din nordul orașului erau complet libere. Vînătoarea se mutase spre est.


Undeva la periferia orășelului Ocala, Florida, în apropiere de Silver Springs, pe autostrada 40, Tony Verkler coborî clătinîndu-se dintr-o mașină și, de la un telefon public, sună la Poliția din Ocala. Voia să semnaleze urgent că tocmai îi văzuse pe cei trei din Panama City Beach după care alerga toată lumea. Le văzuse ieri portretele-robot în ziar,iar acum îi văzuse în carne și oase. Ofițerul de serviciu îi spuse că toți colegii lui erau plecați la locul unui accident foarte grav și îl invită să treacă pe la sediu ca să dea o declarație oficială. Tony mărturisi că se grăbește, dar că în situația dată și ținînd cont și de importanța informației, va veni să dea toate detaliile.
Șeful Poliției îl aștepta; era îmbrăcat în tricou și blue-jeans, avea ochii roșii și umflați, părul în dezordine. Notă toate explicațiile date de Tony: cum făcea el plinul liniștit, cînd a văzut apărînd alături o dubită Ford, verde, cu remorcă; cum din mașină a coborît o femeie care s-a dus la telefon; cum citise ziarele și ascultase radioul, în felul ăsta aflînd totul despre cei trei McDeere. Oricum, cînd a intrat să plătească benzina, și-a dat seama că o mai văzuse undeva pe femeia aceea. Apoi și-a amintit de cele citite în ziare și s-a hotărît să se apropie de vitrină ca să încerce să-i vadă și pe cei doi bărbați. Atunci nu a mai avut nici o îndoială: ei erau. Un Ford verde cu număr de Tennessee.
Șeful îi mulțumi și telefona la Secția de Poliție din Marion County. Iar Tony își luă la revedere și se întoarse în mașina în care Aaron Rimmer trăgea un pui de somn pe bancheta din spate.
Se îndreptară spre nord, în direcția Panama City Beach.



39

Sîmbătă dimineața la ora șapte, Andy Patrick privi atent în jur, traversă iute parcarea și, cînd ajunse în dreptul camerei 39, bătu ușor la ușă.
― Cine este? se auzi vocea ei.
― Directorul, răspunse Andy.
În clipa următoare, ușa se deschise, lăsîndu-l să iasă pe bărbatul care semăna cu portretul-robot al lui Mitchell Y. McDeere. Părul însă îi era auriu și tuns foarte scurt, iar Andy nu-și putea lua ochii de la el.
― Bună dimineaÈ›a, Andy, salută politicos bărbatul, aruncînd o privire în spate, spre parcare.
― Bună dimineaÈ›a. Mă gîndeam că s-ar putea să nu vă mai găsesc pe-aici, oameni buni.
McDeere se mulțumi să dea din cap, fără să scoată vreun cuvînt; nu scăpa din ochi parcarea.
― Vreau să spun că ăia de la televiziune ziceau dimineață că aÈ›i traversat jumătate din Florida astă-noapte.
― Da, È™tim; ne-am uitat È™i noi la televizor. Tipii se joacă pur È™i simplu, nu-i aÈ™a, Andy?
Andi izbi cu piciorul o piatră, trimițînd-o pe partea cealaltă a străzii.
― Tot ăia de la televiziune mai ziceau că astă-noapte au fost făcute trei identificări în trei locuri diferite. Mi s-a părut ciudat. Doar în noaptea asta am lucrat È™i nu vă văzusem să plecaÈ›i de aici. Atunci, chiar înainte de răsăritul soarelui m-am furiÈ™at pînă la o cafenea de dincolo de È™osea, uite într-acolo, care era plină cu poliÈ›ai, ca de obicei. M-am apropiat È™i am tras cu urechea. Ãștia ziceau că după ultima semnalare, FBI plecase; asta s-a-ntîmplat pe la patru dimineaÈ›a. Pe urmă au plecat È™i cei mai mulÈ›i dintre poliÈ›iÈ™ti. Faleza o să mai fie blocată pînă pe la prînz. Merge vorba că aÈ›i primit ajutor din străinătate È™i că încercaÈ›i să ajungeÈ›i în Bahamas.
― Și ce altceva mai ziceau? întrebă domnul McDeere care ascultase totul cu mare atenÈ›ie.
― Păi mai vorbeau de o camionetă plină cu niÈ™te marfă, de furat după felul cum au găsit-o, descărcată adică, È™i cum că nimeni nu înÈ›elege cînd aÈ›i putut să puneÈ›i marfa într-o remorcă È™i să o È™tergeÈ›i din oraÈ™ chiar pe sub nasul lor. Ce mai, erau tare impresionaÈ›i. Eu n-am zis nimic, da' m-am gîndit că o fi tocmai furgoneta cu care ai ajuns aici, joi noaptea.
Dar domnul McDeere era adîncit în gînduri și nu comentă informațiile lui Andy. Nu părea deloc nervos.
― Nu prea pare să-È›i facă plăcere ce-È›i spun, observă Andy după ce îi studie faÈ›a cu atenÈ›ie. Adică vreau să spun că sticleÈ›ii pleacă È™i închid prăvălia.
― Andy, pot să-È›i spun ceva?
― Sigur.
― Acum este È™i mai periculos decît înainte.
― Cum adică? întrebă Andy după ce se gîndi preÈ› de un minut.
― Andy, sticleÈ›ii voiau doar să mă aresteze. Mai sînt încă niÈ™te tipi în afara lor, care vor să mă omoare. Sînt asasini profesioniÈ™ti, Andy, È™i sînt mulÈ›i. Ei, ăștia sînt încă aici.
Încruntat, Andy îl fixă cu privirea pe domnul McDeere. "Asasini plătiți! Aici, pe Strip?" își zise el și se dădu un pas înapoi. Ar fi vrut să-l întrebe cine sînt ăștia și de ce îl vînau, dar știa că nu va primi nici un răspuns.
― Bine, da' de ce nu fugiÈ›i?
― Să fugim? Cum să fugim?
Andy lovi altă piatră și făcu semn cu capul spre un Pontiac model 1971 parcat chiar în spatele birourilor.
― Păi, atunci aÈ›i putea să vă folosiÈ›i de maÈ™ina mea. AÈ™ putea să vă scot din oraÈ™. Nu-mi faci impresia că ai fi lefter, aÈ™a că eu zic că ai putea lua un avion ca să dispari în cele din urmă.
― Și cît ar costa povestea asta?
"Tipul este probabil traficant de droguri, se gîndi Andy, iar cutiile alea erau pline probabil cu cocaină și cu bani. Te pomenești că l-or căuta chiar columbienii."
― Știi, are să fie cam scump. Vreau să spun că la cinci mii pe zi, sînt doar un recepÈ›ioner fără spirit de observaÈ›ie. Nu sînt amestecat în nimic, înÈ›elegi? Da' dacă te duc de aici, devin complice, pasibil de închisoare, înÈ›elegi? AÈ™a că o să fie cam scump.
― Cît vrei, Andy?
― O sută de mii.
Domnul McDeere nu reacționă în nici un fel la vorbele lui; privirea îi rătăcea pe apele oceanului. Dar înțelesese că cifra era de discutat.
― Lasă-mă să mă gîndesc, Andy. Deocamdată, È›ine-È›i ochii deschiÈ™i pentru că acum, dacă poliÈ›iÈ™tii s-au retras, asasinii de care-È›i spuneam își vor face apariÈ›ia. S-ar putea ca ziua asta să fie pînă la urmă foarte periculoasă, Andy, È™i să am nevoie de ajutorul tău. Dacă vezi ceva suspect pe-aici, telefonează cît mai repede. Nu părăsim camerele, OK?
Andy se întoarse la biroul lui. "Orice nebun s-ar urca în portbagajul mașinii ca să-și scape pielea, dar nu ei. Cutiile, marfa de furat! Asta era, de-asta nu voiau să plece", își zise Andy.
Cei trei McDeere luară un mic dejun foarte ușor. Ray murea de pofta unei beri, dar încă o excursie la magazin devenise prea riscantă. Mîncară repede, ascultînd știrile. Din cînd în cînd, cîte o stație de televiziune de pe Coastă le afișa pe ecran portretele-robot, lucru care îi sperie la început, dar încet-încet se obișnuiră. Sîmbătă dimineață, puțin după ora nouă, Mitch opri televizorul, alese un teanc de documente și dădu aprobator din cap spre Abby, operatorul de serviciu. Filmarea începu; depoziția continuă.


Lazarov își trimise trupele pe teren imediat ce cameristele își începură programul. Lucrau cîte doi: băteau la toate ușile, se uitau pe fereastră, se strecurau pe coridoare, vîrau în buzunarul cameristei o sută de dolari și-i arătau portre-tele-robot. Dacă femeia nu era în stare să-i ajute, atunci întrebau care camere erau ocupate și băteau la ușă pe cont propriu.
Începeți cu cameristele, le spusese Lazarov; intrați în motel venind dinspre plajă, evitați recepția, prefaceți-vă că sînteți sticleți, și, dacă dați de nenorociții ăia, omorîți-i pe loc și pe urmă telefonați.
De Vasher trimisese patru din dubițele închiriate pe Strip, în apropierea șoselei. Lamar Quin, Kendall Mahan, Wally Hudson și Jack Aldrich făceau pe șoferii și supravegheau toate mașinile apărute în zonă. Cei patru și alți zece asociați din Bendini, Lambert & Locke sosiseră în timpul nopții cu un avion particular. Împrăștiați prin magazinele de cadouri și cafenele, foștii prieteni și colegi ai lui Mitch McDeere se amestecau printre turiști, sperînd în sinea lor să nu îl vadă pe fugar. Asociații, chemați de pe aeroporturile mari ale țării, băteau plaja și inspectau piscinele și hotelurile. Doar Nathan Locke rămăsese lîngă domnul Morolto; ceilalți, deghizați cu șepci de golf și ochelari de soare, primeau ordine de la generalul De Vascher. Singur Avery Tolar era lipsă la apel; de fapt nu mai știau nimic de el din clipa în care plecase din spital. Una peste alta, domnul Morolto avea aproape o sută de oameni angajați în această mică vînătoare de oameni dusă pe cont propriu.


Administratorul de la motelul Blue Tide luă suta de dolari, privi cu atenție portretele-robot și le spuse că parcă i-a văzut pe femeie și pe unul dintre cei doi bărbați luînd două camere acolo joi seara. Cîțiva dolari în plus îl făcură să caute prin registrul de la recepție și să le spună că femeia figura sub numele de Jackie Nagel și că plătise cash două camere, pentru joi, vineri și sîmbătă. Alți cîțiva dolari îl convinseră chiar să-i însoțească pe cei doi pistolari pînă la camera cu pricina. Ciocăni. Nici un răspuns. Descuie ambele uși, lăsîndu-i pe însoțitorii lui să inspecteze pe îndelete cele două camere. Era vizibil că nici una nu fusese folosită. Unul dintre pistolari îi telefona lui Lazarov și după cinci minute De Vasher li se alătură în încercarea de a găsi un indiciu cît de mic. În zadar. Tot ce reușiră să facă fu să restrîngă zona de cercetare la bucata de plajă cuprinsă între Blue Tide și Beachcomber, adică acolo unde fusese găsită camioneta.
Și căutarea continuă cu și mai multă frenezie.


Andy semnă recipisa de la poștă la ora zece și treizeci și cinci și ridică pachetul trimis lui Sam Fortune de Doris Greenwood din Memphis, Tennessee, 4040 Poplar Avenue; nu era menționat nici un număr de telefon. Andy era convins că pachetul era foarte prețios și pentru o fracțiune de secundă îi trecu prin minte să încerce obținerea unui nou profit; dar din păcate înțelegerea fusese deja încheiată și nu putea să mai ceară nimic în plus. Privi atent spre ambele capete ale falezei, apoi ieși din birou cu pachetul în brațe.
Viața pe care o dusese îl făcuse pe Andy să se furișeze tot timpul pe lîngă ziduri, să nu apară niciodată la loc deschis. Exact cînd se strecura pe lîngă colțul parcării, zări doi bărbați bătînd la ușa camerei 21. Cum camera respectivă era neocupată, Andy intră imediat la bănuieli. Cei doi purtau niște pantaloni scurți ce le atîrnau pînă la genunchi, deși era greu de precizat unde se opreau pantalonii și unde începea pielea albă ca zăpada a picioarelor lor; unul era încălțat cu șosete negre și espadrile uzate, celălalt avea niște sandale ieftine și mergea cu evidentă greutate. Capetele bovine le erau împodobite cu două panamale albe.
După șase luni petrecute pe Strip, Andy deosebea imediat un turist fals de unul adevărat și, pe deasupra, observă și pistolul ascuns la spate de cel care bătea la ușă.
Se întoarse iute în birou și sună în camera 39, cerînd cu Sam Fortune.
― Da, eu sînt.
― Sam, sînt Andy. Vreau să-È›i spun că doi tipi foarte suspecÈ›i ciocăne la toate uÈ™ile de dincolo de parcare.
― Sînt poliÈ›iÈ™ti?
― Nu cred, pentru că n-au trecut pe la mine.
― Unde sînt cameristele? întrebă Sam.
― Sîmbăta încep lucrul la ora unsprezece.
― Bun. Noi stingem luminile, iar tu fii cu ochii pe ei È™i telefonează-mi după ce pleacă.
Andy îi urmări pe cei doi de la fereastra unei debarale: băteau la fiecare ușă și uneori chiar deschideau cîte una. Din patruzeci și două de camere, doar unsprezece erau ocupate. La numerele 38 și 39 nu primi nici un răspuns. În sfîrșit, se reîntoarseră pe plajă și dispărură. Auzi! Asasini profesioniști în motelul ăsta prăpădit!
Andy observă încă doi "turiști" lîngă terenul de minigolf de dincolo de Strip; stăteau de vorbă cu un bărbat dintr-o dubită albă. Atunci îi dădu din nou telefon lui Sam.
― Ascultă, Sam. Tipii au plecat. Da' pe-aici plouă cu de-alde-ăștia.
― Cîți sînt?
― Chiar acum mai văd doi dincolo de Strip. Eu zic să o È™tergeÈ›i, fraÈ›ilor.
― LiniÈ™teÈ™te-te, Andy. Dimpotrivă, dacă stăm aici, nu ne pot vedea.
― Păi da, da' nu puteÈ›i sta acolo o veÈ™nicie. Șeful meu are să apară curînd.
― Vom pleca, Andy, vom pleca. Spune-mi ce este cu pachetul?
― E la mine.
― Bun. Trebuie să-l văd, Andy. Și... Andy, ai putea să ne aduci ceva cald de mîncare?
Andy era director, nu băiat de prăvălie, dar ce nu face omul pentru cinci mii de dolari pe zi?!
― Sigur. Vin imediat.


Wayne Tarrance se prăbuÈ™i pe patul din camera închiriată la Ramada Inn din Orlando, epuizat de oboseală, furios È™i sătul de F. Denton Voyles. Era sîmbătă noaptea È™i ceasul arăta ora unu È™i jumătate. Luă telefonul È™i formă numărul de la Memphis; secretara îl informă că îl căutase Mary Alice. ReuÈ™iseră să afle că femeia folosise un telefon public din Atlanta. Lăsase vorbă că îl va căuta din nou pe Wayne ― îi zicea pe nume ― pe la ora două. Tarrance îi dădu secretarei numărul camerei de hotel È™i închise. Mary Alice era în Atlanta, iar cei trei McDeere fuseseră în Tallahassee È™i apoi în Ocala. Pe urmă dispăruseră împreună cu furgoneta lor cea verde, marca Ford.
Telefonul abia apucă să sune o dată, că Tarrance ridică receptorul.
― Mary Alice? întrebă el încet.
― Wayne, iubitule. Cum de-ai ghicit?
― Unde este?
― Cine? chicoti ea.
― McDeere. Unde este McDeere?
― Wayne, un timp aÈ›i fost foarte aproape de el, da' pe urmă ati luat-o pe alături. Dar acum sînteÈ›i tare departe, iubitule. ÃŽmi pare rău că trebuie să È›i-o spun, dar asta este situaÈ›ia.
― Am primit trei identificări în ultimele paisprezece ore.
― Ar trebui să le verificaÈ›i, Wayne. Chiar acum cîteva minute am vorbit cu Mitch, care mi-a spus că n-a fost niciodată în Tallahassee È™i că nici n-a auzit de Ocala. N-a avut niciodată o furgonetă verde marca Ford cu remorcă. Trebuie să recunosc că voi, băieÈ›i, muÈ™caÈ›i nu glumă din momeală.
Tarrance nu făcu nici un comentariu.
― Ei, È™i cum este oraÈ™ul ăsta, Orlando? Ai de gînd să vizitezi Disney World cît stai pe-aici? întrebă ea.
― Spune-mi unde dracu este McDeere?
― Wayne, Wayne, calmează-te, iubitule. Ai să-È›i primeÈ™ti documentele.
― OK. Cînd?
― Acum, È™tii, am putea fi È™i noi lacomi È™i să insistăm să ne primim restul de bani. Sînt la un telefon public, Wayne, aÈ™a că nu te obosi să-l localizezi, OK? Da' noi nu sîntem lacomi, aÈ™a că ai să-È›i primeÈ™ti documentele în douăzeci È™i patru de ore. Dacă totul merge bine.
― Unde sînt documentele?
― Te sun tot eu, iubitule. Dacă stai la numărul ăsta, am să te sun la fiecare patru ore pînă cînd îmi spune Mitch unde a pus documentele. Da' să È™tii, Wayne, că dacă pleci de la numărul ăsta s-ar putea să te pierd, iubitule.
― Mă găseÈ™ti aici. Spune-mi, mai este în È›ară?
― Nu cred. La ora asta, sînt sigură ca a ajuns deja în Mexic. Știi că fratele lui vorbeÈ™te spaniola?
― Da, È™tiu. Tarrance se întinse pe pat È™i-È™i zise că Mexicul îi poate avea din moment ce el își primeÈ™te hîrtiile.
― Stai acolo, iubitule, trage un pui de somn È™i te mai sun pe la È™ase.
Tarrance puse telefonul pe noptieră și-și luă o pernă.


Sîmbătă după-amiază, acțiunea pierdu mult din viteză: Poliția din Panama City Beach primi a patra plîngere din partea proprietarilor de moteluri cum că niște inși înarmați le hărțuiesc clienții. Așa că polițiștii o porniră spre Strip căutînd prin moteluri niște oameni înarmați care la rîndul lor îi căutau pe cei trei McDeere. Emerald Coast era pe picior de război. Obosiți și transpirați, oamenii lui De Vasher fură obligați să se despartă și să se mulțumească cu supravegherea turiștilor care se foiau de colo-colo. Stăteau lungiți pe șezlongurile de pe marginea piscinei sau pe nisipul plajei ,încercînd să evite soarele și ascunzîndu-se în spatele ochelarilor de soare.
O dată cu lăsarea serii, armata de pistolari și de avocați se retrase în întuneric, așteptînd: dacă cei trei aveau de gînd să facă vreo mișcare, atunci ăsta era momentul cel mai bun.
Din balconul camerei sale de la Best Western, De Vasher privea plaja acum pustie, în amurg. Aaron Rimmer veni lîngă el și-i spuse:
― L-au găsit pe Tolar.
― Unde? întrebă De Vasher fără să facă vreo miÈ™care.
― Ascuns în apartamentul amantei lui, în Memphis.
― Era singur?
― Da. L-au aranjat È™i au făcut în aÈ™a fel încît să pară că a fost o spargere.


În camera 39, Ray verifică pentru a mia oară noile pașapoarte, vize, permise de conducere și certificate de naștere. În fotografiile de pe pașaport, Mitch și Abby erau foarte bruneți, iar timpul avea să rezolve problema cu părul ei blond. Pentru Ray fusese folosită o fotografie veche de-a lui Mitch. Ochii, nasul și pomeții semănau, și nimic mai mult. Actele erau făcute pe numele Lee Stevens, Rachel James și Sam Fortune, adresele fiind toate din Murfreesboro, Tennessee. Doc făcuse treabă bună, își zise Ray și zîmbi în timp ce studia din nou toate actele.
Abby strînse camera video și trepiedul și le așeză lîngă perete. Paisprezece casete video, etichetate și aranjate în teancuri, erau puse cu grijă pe televizor.
Depoziția durase șaisprezece ore. Cînd începuseră să filmeze prima casetă, Mitch ridicase mîna dreaptă și jurase să spună adevărul și numai adevărul. Stătuse în picioare lîngă dulap, în mijlocul documentelor care acopereau podeaua, începu cu registrele bancare. Identifică peste două sute cincizeci de conturi secrete aflate în unsprezece bănci caymaneze. Unele aveau nume, altele doar numere. Cu ajutorul imprimantelor de calculator refăcu istoria fiecărui cont în parte. Pe fiecare document folosit scrisese cu tuș negru inițialele MM și un număr: MMI, MM2, MM3, și așa mai departe. Cînd ajunse la MM 1485, identificase nouă sute de milioane de dolari ascunși în băncile din Caymane.
Cînd termină cu registrele bancare, reconstrui cu conștiinciozitate structura imperiului. În decurs de douăzeci de ani, Familia Morolto și avocații ei incredibil de bogați și încredibil de corupți înregistraseră în insule peste patru sute de corporații. Multe din ele dețineau controlul parțial sau total asupra celorlalte, iar băncile jucau rol de agenți și de adrese permanente. Mitch își dăduse imediat seama că el nu deținea decît o fracțiune infimă din numărul total al dosarelor și presupuse că cea mai mare parte a acestora era ascunsă în subsolul clădirii din Memphis. Explică, de asemenea, că o mică armată de inspectori ai Serviciului Venituri Interne ar fi avut nevoie de aproximativ un an de zile ca să pună cap la cap toate piesele concernului Morolto. Explică cu grijă fiecare probă, o semnă și o puse în dosar. Abby era operatorul, iar Ray supraveghea parcarea cînd nu studia pașapoartele.
Șase ore vorbi de diversele metode folosite de Familia Morolto și avocații ei pentru a spăla banii murdari. Cea mai folosită era transportarea lor cu avionul firmei la bordul căruia se mai aflau doi-trei avocați, de fațadă. Avînd de luptat cu atîția care încearcă să aducă în țară tot felul de droguri, personalul vămilor nu se mai ocupă de ceea ce iese din țară. Așa că înscenarea era perfectă. Odată ajunși în Grand Cayman, avocații împărțeau cadourile cuvenite vameșilor caymanezi și bancherului implicat. Uneori suma dată drept mită ajungea la un sfert din suma totală.
Banii erau depuși ulterior în conturi fără nume și fără numere, ceea ce îi făcea imposibil de depistat. Cu toate acestea, multe tranzacții bancare coincideau extraordinar cu anumite evenimente semnificative din viața corporațiilor. Banii treceau pe urmă într-unui din cele douăsprezece conturi numerice centrale sau superconturi, cum le numea Mitch. Avu grijă să dea toate numerele acestor conturi și numele băncilor. După crearea noii corporații, banii din super-conturi erau transferați în conturile corporației care, cel mai adesea, erau deschise în aceeași bancă. Și din momentul acela spălarea banilor putea începe. Cea mai simplă și mai banală metodă consta în achiziționarea de imobile și de alte asemenea bunuri patrimoniale în Statele Unite, iar tranzacțiile erau perfectate de avocații atît de talentați ai firmei Bendini, Lambert & Locke, banii fiind transferați telegrafic. Alteori, corporația caymaneză cumpăra o altă corporație caymaneză care întîmplător era proprietara unei corporații din Panama care, la rîndul ei, deținea o companie în Danemarca. Danezii cumpărau o fabrică de rulmenți din Toledo cu banii aflați într-o sucursală bancară din Munchen. Și astfel banii murdari fuseseră foarte bine spălați.
Depoziția se încheia cu proba MM 4292. Șaisprezece ore de mărturie erau destule. Depoziția lui nu va fi acceptată de tribunal, dar își va atinge scopul. Tarrance și amicii lui vor putea arăta toate astea unui juriu, obținînd inculparea a cel puțin treizeci dintre avocații firmei Bendini. Iar un judecător federal ar semna mandatele de percheziție.
Mitch își ținuse cuvîntul. Deși primise doar un milion de dolari, le oferea federalilor mult mai mult decît fusese înțelegerea. Epuizat, și fizic, și nervos, se așeză pe marginea patului, în întuneric. Abby stătea alături pe un scaun, cu ochii închiși.
― Acum ne-ar prinde bine o bere rece, zise Ray, trăgînd cu ochiul printre draperii.
― Nici să nu te gîndeÈ™ti, se împotrivi Mitch hotărît.
Ray se întoarse și-l privi.
― LiniÈ™teÈ™te-te, frățioare. Este deja întuneric È™i magazinul este la doi paÈ™i de aici. Și pot să-mi port È™i singur de grijă.
― Las-o baltă, Ray. Nu este nevoie să riÈ™ti pentru atîta lucru. Dacă totul merge bine, peste cîteva ore am plecat È™i ai să poÈ›i bea cîte beri vrei.
Dar Ray nu-l ascultă. Își trase șapca pe ochi, își vîrî niște bani în buzunar și întinse mîna după revolver.
― Ray, te rog, măcar lasă pistolul.
Dar Ray ascunse arma sub cămașă și ieși din cameră. Mergea repede prin nisip, ascunzîndu-se în întuneric, cu gîtul ars de dorul unei beri. Cînd ajunse în dreptul unei prăvălii, aruncă o privire rapidă în jur, se convinse că nu-l urmărește nimeni și intră. Frigiderul cu bere era în spate.
În parcarea de dincolo de Strip, Lamar Quin făcea conversație cu niște adolescenți din Indiana. Silueta lui Ray i se păru oarecum familiară. Ascuns sub pălăria uriașă de pai, Lamar se apropie de vitrina prăvăliei și aruncă o privire spre frigiderul cu bere. Ochii necunoscutului erau acoperiți de lentilele negre ale unor ochelari de soare, dar nasul și pomeții îi mai văzuse undeva. Lamar intră în prăvălie și cumpără o pungă de cartofi prăjiți. La casă se pomeni deodată față în față cu necunoscutul care nu era Mitchell McDeere, deși semăna mult cu el.
Trebuie că bărbatul din fața lui era Ray. Avea aceeași înălțime, aceeași greutate, același mers.
― Cum îți merge? îl întrebă Lamar pe bărbat.
― Bine. Da' È›ie?
Pînă și vocea era asemănătoare.
Lamar plăti și se întoarse în parcare. Aruncă punga la gunoi și se îndreptă iute spre un magazin de cadouri, încercînd mai departe să dea de cei trei McDeere.



40

După lăsarea întunericului, o briză răcoroasă începu să bată dinspre mare. Soarele dispăruse și luna încă nu-i luase locul. Departe, pe cer, se zăreau niște nori întunecați dar aparent inofensivi, iar apa era neagră.
Chiar în mijlocul falezei, pe digul Dan Russell, își făcură apariția pescarii. Stăteau cîte trei-patru laolaltă și aruncau liniștiți undițele în apa întunecată care se zbătea la poalele structurii de beton. Stăteau nemișcați, scuipînd în apă sau schimbînd din cînd în cînd cîte o vorbă cu cel de-alături. De fapt, briza, liniștea și apa le făceau mai multă plăcere decît peștișorul amărît pe care îl scoteau la capătul undiței. Erau turiști din Nord care veneau aici în fiecare an, la aceeași dată, trăgeau la același motel și veneau pe dig în fiecare noapte ca să pescuiască și să admire marea. Fiecare avea lîngă picior găleți cu momeală și răcitoare portabile pline cu bere. Uneori, pe dig apăreau și îndrăgostiți, ba chiar și persoane pentru care pescuitul nu însemna nimic. Aceștia se opreau cîteva clipe să admire apele întunecate ale mării, apoi își întorceau privirile spre miile de luminițe ce străluceau pe Strip sau urmăreau siluetele nemișcate ale pescarilor care nu îi băgau în seamă. Pescarul nu-l observă pe Aaron Rimmer, deși acesta se tot învîrtea pe dig de pe la ora unsprezece. Rimmer aruncă
restul țigării în apă și privi plaja. Gîndul lui era la miile de camere de motel și de apartamente.
Digul Dan Russell era cel mai vestic din cele trei construite în zona Panama City Beach. Era cel mai nou, cel mai lung și singurul în întregime din beton. Chiar la mijlocul lui se afla o clădire mică de cărămidă, în care se găsea un magazin cu tot felul de scule, un snack-bar și camere de odihnă. Noaptea rămîneau deschise doar acestea.
De acolo și pînă la digul Sea Gull era cam o jumătate de milă. La unsprezece și jumătate, Abby ieși din cameră, trecu pe lîngă piscina cu apă murdară și porni de-a lungul plajei. Era îmbrăcată în pantaloni scurți și o canadiană de vînt cu gulerul ridicat pînă la urechi. Pe cap avea o pălărie albă de paie. Mergea încet, cu mîinile în buzunare, ca orice turist aflat la plimbare. Cinci minute mai tîrziu, Mitch o urmă spre plajă. La un moment dat, fu depășit de doi alergători care fugeau de-a dreptul prin apă, vorbind între ei. Sub cămașa groasă de bumbac, ascunsese un fluier pentru orice eventualitate. În buzunare își îndesase șaizeci de mii de dolari. Din cînd în cînd arunca priviri nervoase în direcția lui Abby. Cînd Mitch făcuse deja vreo două sute de metri pe plajă, Ray ieși și el din camera 39. Încuie ușa luînd cheia. In jurul taliei își înfășurase o frînghie neagră de nylon, sub care ascunsese revolverul. Totul era foarte bine mascat de o canadiană de vînt. Andy le mai ceruse două mii pentru haine și restul. Plaja era pustie.
Era sîmbătă, aproape de miezul nopții, și cei mai mulți pescari plecaseră. Abby trecu nepăsătoare pe lîngă trei ascunși într-un tufiș, chiar lîngă camerele de odihnă, și se opri la capătul digului, cu ochii ațintiți la mare. Luminițe roșii de semnalizare clipeau pînă aproape de orizont. Înspre est se înșirau balizele albe și albastre. O lumină galbenă apăru la orizont. Mitch se ascunse pe scaunul de sub o umbrelă închisă, exact la intrarea pe dig. Nu o vedea pe Abby, dar cuprindea foarte ușor marea cu privirea. O sută de metri mai încolo, Ray aștepta în întuneric, așezat pe o terasă de cărămidă. Toți trei așteptau, toți trei își verificau din timp în timp ceasurile.
Fix la miezul nopții, Abby, cu o mișcare nervoasă, își desfăcu fermoarul canadianei și scoase o lanternă de calibru mare. O propti cu nădejde în stomac, aduse canadiana în jurul ei și apăsă de trei ori pe buton. Becul verde se aprinse și se stinse de trei ori, apoi Abby își continuă așteptarea.
Nici un răspuns. După două minute care i se părură cît o eternitate, apăsă din nou pe buton, tot de trei ori. Din nou, nici un răspuns. Răsuflă adînc și-și zise în sinea ei: "Fii calmă, Abby, fii calmă. Sigur este acolo, undeva în fața ta." Din nou semnalul și din nou nici un răspuns.
De pe scaunul lui de la marginea plajei, Mitch supraveghea nervos marea. Cu colțul ochiului zări o siluetă venind aproape în fugă dinspre vest. Cînd urcă treptele digului, Mitch văzu că era Nordicul și țîșni în urma lui.
Aaron Rimmer se ascunse în spatele pescarilor de lîngă clădirea de cărămidă și o urmări pe femeia cu pălărie albă de la capătul digului. Era aplecată în față și ținea ceva strîns la piept. Apoi văzu semnalul. Atunci porni spre capătul digului și cînd ajunse în spatele ei o strigă ușor:
― Abby.
Ea sări în lături, încercînd să țipe, dar Rimmer o trînti de balustradă. Din întuneric, Mitch țîșni înainte și-l placă pe Nordic. Toți trei se izbiră puternic de betonul neted și Mitch simți pistolul de la brîul celuilalt. Atunci se răsuci scurt, încercînd să-l lovească cu pumnul, dar nu-l nimeri. Rimmer reuși să-l pocnească zdravăn pe Mitch drept peste ochiul stîng. Abby lovea și ea, dar Mitch era amețit și nu mai putea face nimic. Rimmer dădu să-și scoată pistolul, dar nu-l mai găsi acolo unde îl pusese. Atunci atacă Ray și lovitura lui de berbec îl trimise pe Nordic cu un trosnet drept în balustradă. În clipa următoare, Ray trînti patru pumni în capul lui Rimmer: doi peste ochi și doi peste nas, meșteșug învățat în închisoare. Apoi îl pocni foarte puternic de patru ori tot în cap. Cu un geamăt, Nordicul se prăbuși definitiv.
Ray îi întinse pistolul lui Mitch, care își revenise și încerca să vadă cu ochiul cel bun. Abby supraveghea digul. Pustiu.
― Semnalizează din nou, o îndemnă Ray È™i începu să desfacă frînghia din jurul taliei. Abby se întoarse cu faÈ›a spre mare È™i se porni să semnalizeze disperată.
― Ce vrei să faci? îl întrebă Mitch în È™oaptă pe Ray, cu ochii la frînghie.
― Avem două posibilități: fie îl înecăm, fie îi zburăm creierii.
― Dumnezeule! exclamă Abby, fără să se oprească din semnalizare.
― Nu trage cu pistolul! È™opti Mitch.
― MulÈ›umesc, zise Ray, înfășurînd frînghia în jurul gîtului lui Rimmer È™i strîngînd-o bine. Mitch trecu între Abby È™i Nordic, dar ea nici măcar nu încercă să privească cu coada ochiului.
― ÃŽmi pare rău, da' n-am avut de ales, mormăi Ray aproape pentru sine.
Celălalt nu avu nici o reacție și după trei minute Ray răsuflă adînc și anunță:
― E mort. Legă capătul frînghiei de un stîlp È™i lăsă încet cadavrul în apă.
― Eu cobor primul, spuse el È™i se tîrî uÈ™or pe balustradă, ca apoi să alunece pe frînghie. La vreo trei metri în jos, două bare de fier aÈ™ezate în cruce susÈ›ineau cele două coloane de beton care coborau în apă. Era o ascunzătoare foarte bună. Abby fu a doua, iar Mitch încheie È™irul, dar din cauza ochiului închis, fu cît pe-aci să alunece.
Reușiră. Erau la adăpost, la trei metri de marea rece și întunecată, de pești și de cadavrul Nordicului. Ray tăie sfoara pentru ca greutatea de la capătul ei să ajungă mai repede pe fundul apei.
Stăteau acolo ca niște bufnițe pe o ramură de copac, cu ochii lipiți de luminițele din zare. Nu se auzeau decît valurile și clicul lanternei.
Și deodată voci pe dig. Voci nervoase, îngrijorate, pline de panică. Apoi se îndepărtară.
― Ei, frățioare, ce facem acum?
― Aplicăm planul B.
― Adică?
― ÃŽncepem să înotăm.
― Foarte nostim, zise Abby.
Trecuse o oră de cînd stăteau pe barele acelea lipsite de orice urmă de confort.
― AÈ›i observat alea două bărci de colo? întrebă deodată Ray.
Erau două bărcuțe aflate la vreo milă de țărm care de aproape o oră se tot plimbau de colo-colo paralel cu plaja.
― Am impresia că sînt bărci pescăreÈ™ti, zise Mitch.
― Da' cine pescuieÈ™te la ora asta? observă Ray.
Nici unul dintre ei nu găsi o explicație plauzibilă.
Abby îl văzu prima și se rugă la Dumnezeu să nu fie cadavrul adus de apă la suprafață.
― Uite acolo, strigă ea. Era ceva negru, care venea spre ei. ÃŽl urmăreau plini de încordare È™i brusc porni È™i zgomotul acela ca al unei maÈ™ini de cusut.
― Semnalizează, zise Mitch.
Obiectul se apropia.
― Abanks! strigă Mitch, dar zgomotul încetă. Abanks!
― Unde dracu' sînteÈ›i? veni răspunsul.
― Aici, sub dig! GrăbeÈ™te-te, ce dracu'!
Zgomotul crescu și Abanks aduse o plută de cauciuc cu motor chiar sub dig. Cei trei săriră pe rînd și odată ajunși pe plută se îmbrățișară fericiți. Abanks îndreptă pluta spre larg.
― Unde ai fost pînă acum? întrebă Mitch.
― M-am plimbat, răspunse Abanks.
― De ce ai întîrziat?
― Am întîrziat pentru că a trebuit să mă feresc de bărcile astea pline cu dobitoci în È›oale de turiÈ™ti care se dădeau drept pescari.
― Ce zici, sînt federalii sau ceilalÈ›i? întrebă Abby.
― Păi, din moment ce sînt idioÈ›i, pot fi oricare dintre ei.
― Unde È›i-e lumina verde?
― S-a descărcat bateria.


Era un scuner pe care Abanks îl cumpărase în Jamaica cu numai două sute de mii. Un prieten îi aștepta lîngă scară și îi ajută să urce la bord; se numea George și atît, vorbea engleza cu un accent ciudat și Abanks îi asigură că era demn de încredere.
― ÃŽn bufet este È™i niÈ™te whisky, dacă vreÈ›i. Abby luă o pătură È™i se întinse pe canapea. Mitch rămase pe punte ca să-È™i admire vasul.
― Putem pleca? întrebă el după ce Abanks È™i George ridicară pluta pe punte.
― Cum doreÈ™ti, răspunse George.
Mitch privi luminile de pe plajă și-și luă rămas bun. Apoi coborî în cabină și-și turnă un pahar de scotch.


Wayne Tarrance adormise îmbrăcat. Nu se mai mișcase de la ultimul telefon primit cu șase ore în urmă. Telefonul sună din nou.
― Alo, zise el cu o voce răguÈ™ită.
― Wayne, puiule. Te-am trezit?
― FireÈ™te că m-ai trezit.
― Acum poÈ›i să-È›i iei documentele. Camera 39, motelul Sea Gull Rest, autostrada 98, Panama City Beach. Pe tipul de la recepÈ›ie îl cheamă Andy. Te conduce el. Ai grijă cum umbli cu ele. Prietenul nostru le-a clasat È™i le-a marcat aÈ™a de frumos, È™i are È™aisprezece ore de depoziÈ›ie pe videocasete. AÈ™a că poartă-te frumos cu ele.
― Vreau să te întreb ceva, zise Tarrance.
― Sigur, băieÈ›el. Orice.
― Unde Dumnezeu a dat peste tine? Pentru că fără tine toată chestia asta s-ar fi dus dracului.
― Phii, mulÈ›umesc Wayne. M-a găsit în Memphis. Ne-am împrietenit È™i mi-a oferit o grămadă de bani.
― Cît?
― Ce importanță are suma? Oricum, nu mai trebuie să muncesc în viaÈ›a mea. Hai că trebuie să fug, puiule. Mi-a făcut mare plăcere.
― Unde este el, acum?
― ÃŽntr-un avion spre America de Sud. Dar te rog să nu-È›i pierzi vremea încercînd să-l prinzi. Wayne puiule, te iubesc, să È™tii, da' tu n-ai reuÈ™it să-l prinzi nici măcar în Memphis. Pa, zise ea È™i închise.



41

Duminică în zori. Scunerul se îndrepta spre sud cu toate pînzele sus, sub un cer senin. Abby dormea adînc în cabina căpitanului. Ray căzuse beat de whisky, Abanks sforăia și el pe undeva.
Pe punte, Mitch se delecta cu cafea și-l asculta pe George expunîndu-i principiile meseriei de marinar. Era un bărbat de aproape șaizeci de ani, cu plete cărunte și pielea arsă de soare. Era scund și vînjos, la fel cu Abanks. Era australian de origine, dar cu douăzeci și opt de ani în urmă fugise din țară după cea mai mare spargere dată acolo la o bancă. El și cu partenerul lui împărțiseră unsprezece milioane cash și niște argint și flecare își văzuse de drumul lui. Auzise mai tîrziu că celălalt murise.
Bineînțeles că George nu era numele lui adevărat, dar folosindu-l de atîția ani, îl uitase pe cel adevărat. Descoperise Caraibele la sfîrșitul anilor șaizeci și se hotărîse să rămînă acolo. Își depusese banii în băncile din Bahamas, Belize, Panama și Grand Cayman, își construise o locuință pe o fîșie de plajă pustie din Little Cayman și de douăzeci și unu de ani făcea neîncetat turul insulelor. Vara și la începutul toamnei stătea mai aproape de casă. Dar din octombrie pînă în iunie locuia pe iaht și trecea din insulă în insulă. Odată petrecuse doi ani în Bahamas.
― Aici sînt două mii de insule, explică el. Și n-or să te găsească niciodată dacă te muÈ›i de colo-colo.
― Pe tine tot te mai caută? întrebă Mitch.
― Nu È™tiu. N-am cum să dau telefon ca să aflu, dar nu cred că mă mai caută cineva.
― Care este cea mai bună ascunzătoare?
― Vasul ăsta. Este un iaht drăguÈ› È™i după ce vei învăța să-l manevrezi, te vei simÈ›i ca acasă. GăseÈ™te-È›i o insulă mică, undeva, Little Cayman sau Brac de exemplu, È™i fă-È›i o casă. Fă ca mine. Dar în cea mai mare parte a timpului stai pe iaht.
― Cînd ai să încetezi să te mai întrebi dacă te vor găsi?
― A, mă gîndesc, dar nu mă mai îngrijorează. Cu cît ai plecat la tine?
― Cu opt milioane, zise Mitch.
― DrăguÈ›. ÃŽn cazul ăsta, uită de toÈ›i, È™i plimbă-te prin insulele astea pentru tot restul vieÈ›ii. Sînt alte lucruri mult mai rele, să È™tii.


Timp de patru zile au plutit spre Cuba, apoi au schimbat direcția spre Jamaica. Erau atenți la lecțiile lui George care, după douăzeci de ani de marinărie devenise un om foarte înțelept și răbdător. Ray lingvistul memora termeni ca timonă, catarg, pupa, prora și alții. George le ținea prelegeri despre fiecare manevră în parte, Ray învăța limbajul marinăresc, iar Mitch studia tehnica.
Abby stătea în cabină, vorbea puțin și zîmbea numai cînd era absolut necesar. Viața pe un vapor nu fusese niciodată visul ei. Îi era dor de casă și se întreba ce se va alege de ea. Poate că domnul Rice va avea grijă de grădină. Îi era dor de străzile umbrite de copaci, de peluzele îngrijite și de copiii care umblau pe biciclete. Spera ca domnul Rice să îi adopte cîinele. Era îngrijorată din cauza părinților, nu știa cînd va mai putea să-i revadă; poate peste cîțiva ani, deși ar fi putut să trăiască și fără să-i vadă, cu condiția să-i știe în siguranță.
Nu se putea desprinde de prezent, iar viitorul era greu de imaginat. În cea de-a doua zi a restului vieții ei, începu să scrie scrisori: părinților ei, lui Kay Quin, domnului Rice și altor cîtorva prieteni. Știa că nu va putea trimite niciodată aceste scrisori, dar simțea nevoia să le scrie.
Mitch o urmărea îndeaproape, dar o lăsa în apele ei. În fond, nu avea ce să-i spună. Poate că vor putea totuși să vorbească peste vreo cîteva zile.
Spre sfîrșitul celei de-a patra zile, miercuri adică, zăriră Grand Cayman. Înconjurară insula fără grabă și ancorară cam la o milă de țărm. Cînd se lăsă întunericul, Barry Abanks le spuse la revedere. Plecă pe pluta lui, avînd de gînd să lase ancora la vreo trei mile de Bodden Town, la un alt centru pentru scufundări, de unde urma să fie recuperat de unul dintre oamenii lui. Abanks avea să afle dacă între timp se întîmplase ceva dubios prin zonă, deși el era optimist din punctul ăsta de vedere.


Pe Little Cayman, George avea o căsuță din lemn, vopsită în alb. Era situată într-un golfuleț, unde cea mai apropiată casă nu putea fi văzută cu ochiul liber. În cele două anexe de lîngă casă, trăia o localnică care se îngrijea de toate. O chema Fay.
Cei trei McDeere se instalară în casa mare și încercară să ia viața de la capăt. Ray, evadatul, bîntuia cu orele pe plajă; era într-o stare euforică pe care nu o putea da la iveală. Împreună cu George, pleca cu barca ore întregi, bînd scotch și explorînd insulele. De obicei amîndoi erau beți morți cînd se întorceau.
Abby își petrecu primele zile în cămăruțele de la etaj, privind marea. Continua să scrie scrisori și începu un jurnal. Dormea singură. De două ori pe săptămînă, Fay mergea în oraș cu Volkswagen-ul, după provizii și scrisori. Într-una din zile aduse un pachet de la Barry Abanks. Pachetul conținea un colet de la Doris Greenwood din Miami. Mitch rupse ambalajul și dădu peste două ziare din Atlanta și unul din Memphis.
Pe prima pagină erau relatări despre inculpări masive la firma avocațială Bendini din Memphis. Cincizeci și unu de foști și actuali membri ai firmei și treizeci de presupuși membri ai Familiei mafiote Morolto din Chicago fuseseră inculpați. Și încă nu se terminase, promisese ministrul de Justiție. Era numai vîrful aisbergului. Directorul F. Denton Voyles acceptase ca ziarele să-i citeze vorbele: "Era o lovitură importantă dată crimei organizate din America. Ea ar trebui să constituie un avertisment pentru toți cei care ar fi tentați să lucreze cu bani murdari."
Mitch împături ziarele și plecă să se plimbe pe plajă. Se așeză la umbra unor palmieri. Ziarele din Atlanta citau numele tuturor avocaților de la Bendini arestați și nu se bucură cîtuși de puțin cînd le citi. Ba aproape că-i părea rău pentru Nathan Locke, Wally Hudson, Kendall Mahan, Jack Aidrich și în sfîrșit Lamar Quin. Aproape că le văzu chipurile. Le cunoștea soțiile și copiii. Cu ochii rătăcind pe oceanul strălucitor, se gîndi la Lamar și Kay Quin. Îi iubise și îi urîse în aceeași măsură. Ei ajutaseră la atragerea lui în firma asta și-și aveau și ei partea lor de vină. Dar erau prietenii lui. Ce păcat ! Poate că Lamar va avea noroc să fie eliberat pe cuvînt peste vreo doi ani. Poate Kay și copiii vor supraviețui nebuniei ăsteia. Poate.
― Te iubesc, Mitch. Abby stătea lîngă el, cu o sticlă È™i două pahare în mîini.
El îi zîmbi și o îndemnă să se așeze.
― Ce este în sticla aia?
― Punch cu rom făcut de Fay.
― E tare?
― E mai mult rom, zise ea aÈ™ezîndu-se alături pe nisip. I-am zis lui Fay că vrem să ne îmbătăm È™i ea a înÈ›eles.
Mitch o luă în brațe și începu să bea. Urmăriră cu privirea o barcă de pescuit care plutea pe apele strălucitoare.
― Spune-mi Mitch, È›ie È›i-e frică?
― Mi-e groază.
― Și mie. Toată chestia asta este o nebunie.
― Dar am reuÈ™it, Abby. Trăim, sîntem în siguranță È™i sîntem împreună.
― Da, dar mîine, ce va fi mîine? Și-n zilele următoare?
― Nu È™tiu, Abby. Lucrurile ar putea să se È™i înrăutățească. Numele meu ar putea să apară în toate ziarele la un loc cu al celorlalÈ›i inculpaÈ›i. Sau s-ar putea la fel de bine să murim. Sînt lucruri mult mai rele decît excursia asta nesfirÈ™ită prin Caraibe cu opt milioane de dolari în buzunar.
― Crezi că părinÈ›ii mei sînt în siguranță?
― Cred că da. Ce-ar avea de cîștigat Mafia dacă le-ar face rău părinÈ›ilor tăi? Da, cred că sînt în siguranță.
Ea umplu din nou paharele și-l sărută pe obraz.
― Are să-mi fie bine, Mitch. Cît timp sîntem împreună, pot să rezist la orice.
― Abby, trebuie să-È›i fac o mărturisire, zise Mitch, căutîndu-È™i cu grijă cuvintele È™i privind atent marea.
― Te ascult.
― Adevărul este că niciodată n-am vrut să mă fac avocat.
― Ei, cum aÈ™a?
― Nu. De fapt întotdeauna am vrut să mă fac marinar.
― Serios? Atunci ai făcut vreodată dragoste pe o plajă?
― Ãă, nu, răspunse el după o clipă de ezitare.
― Atunci, bea-È›i romul, marinarule! Și hai să ne îmbătăm È™i să facem un copil!
---------------------------