1

Nu părea în stare să provoace un asemenea haos, dar aproape tot ce zărea jos, în stradă, putea fi pus în seama lui. Ceea ce era minunat. Avea nouăzeci și unu de ani, era paralizat, imobilizat într-un fotoliu rulant și alimentat cu oxigen. Al doilea atac, suferit cu șapte ani în urmă, aproape că-l dăduse gata, dar Abraham Rosenberg era încă în viață și era cel mai important dintre cei nouă. Era singura legendă vie a Curții și faptul că încă mai respira îi irita pe majoritatea celor din mulțimea de jos.
Stătea într-un fotoliu mic rulant, într-un birou din clădirea Curții Supreme, atingînd cu picioarele marginea ferestrei. Se aplecă înainte, în vreme ce zgomotul creștea. Îi ura pe polițiști, dar, văzîndu-i aliniați în rînduri strînse, ordonate, se simțea mai bine. Stăteau drepți și țineau piept mulțimii de cel puțin cincizeci de mii de oameni, care cereau sînge.
― Mai mulÈ›i ca oricînd! zbieră Rosenberg spre fereastră. Era aproape surd. Jason Kline, secretarul lui principal, stătea în spate. Era prima luni din octombrie, ziua deschiderii noii sesiuni judecătoreÈ™ti, cînd ― în mod tradiÈ›ional ― se sărbătorea Primul Amendament. O sărbătoare splendidă. Rosenberg era emoÈ›ionat. Pentru el, libertatea cuvîntului însemna libertatea de a se răscula.
― Au venit È™i indienii? întrebă el foarte tare.
10
John Grisham
Jason Kline se aplecă mai aproape de urechea lui dreaptă.
― Da!
― PictaÈ›i de război?
― Da! Au întreg costumul de luptă.
― Dansează?
― Da!
Indieni, negri, albi, mulatri, femei, homosexuali, iubitori ai pădurii, creÈ™tini, luptători împotriva avortului, arieni, naziÈ™ti, atei, vînători, iubitori de animale, rasiÈ™ti albi, rasiÈ™ti negri, oameni care protestau împotriva taxelor, muncitori forestieri, fermieri ― era o mare uriașă de protest. Iar poliÈ›iÈ™tii de ordine È›ineau în mîini bastoanele de cauciuc.
― Indienii ar trebui să mă iubească!
― Sînt sigur că aÈ™a fac. Kline dădu din cap È™i zîmbi spre omuleÈ›ul plăpînd, care-È™i încleÈ™tase pumnii. Ideologia lui era simplă: guvernul mai presus de afaceri, individul mai presus de guvern, mediul mai presus de orice. Iar indienilor să li se dea orice vor.
Interpelările, rugăciunile, cîntecele, psalmodierile, strigătele se întețiră, iar polițiștii de ordine strînseră rîndu-rile. Mulțimea era mai mare și mai zgomotoasă decît în anii trecuți. Atmosfera era mai încordată. Violența devenise ceva obișnuit. Clinicile care făceau avorturi erau aruncate în aer. Doctorii erau atacați și bătuți. În Pensacola, unul dintre ei fusese ucis, legat în poziție fetală și ars cu acid. Săptămînal, aveau loc lupte de stradă. Bisericile și preoții fuseseră ultragiați de militanții homosexuali. Rasiștii albi, conduși din umbră de cîteva organizații paramilitare cunoscute, deveniseră mai îndrăzneți în atacurile lor asupra negrilor, hispanicilor și asiaticilor. Acum, ura era distracția favorită a Americii.
Iar Curtea era, bineînțeles, o țintă ușoară. Din 1990, numărul amenințărilor serioase la adresa judecătorilor crescuse de zece ori. Iar poliția Curții Supreme crescuse de trei ori. Cel puțin doi agenți FBI erau desemnați pe lîngă fiecare
CAZUL PELICAN 11
judecător și alți cincizeci erau ocupați cu investigarea amenințărilor.
― Mă urăsc, nu-i aÈ™a? întrebă el tare, uitîndu-se pe fereastră.
― Da, unii dintre ei, da, spuse amuzat Kline.
Lui Rosenberg îi plăcea să audă aceasta. Zîmbi și respiră adînc. Optzeci la sută din amenințările cu moartea erau îndreptate împotriva lui.
― Vezi ce scrie pe pancarte? întrebă el. Era aproape orb.
― Pe cîteva.
― Ce zic?
― Ca de obicei. Moarte lui Rosenberg. Pensionarea lui Rosenberg. TăiaÈ›i-i oxigenul.
― Agită aceleaÈ™i pancarte de ani de zile. De ce nu fac altele noi?
Secretarul nu răspunse. Abe ar fi trebuit să se retragă cu mulți ani în urmă, dar într-o zi va fi scos pe targa. Cei trei secretari ai lui făceau majoritatea cercetărilor, dar Rosenberg ținea să-și scrie singur concluziile. Folosea o carioca și-și mîzgălea cuvintele pe un bloc de hîrtie albă, cu un scris de școlar în clasa întîi. O muncă înceată, dar cui îi păsa de timp cînd era numit pe viață? Secretarii îi verificau concluziile și rareori găseau greșeli.
Rosenberg rîse.
― Ar trebui să-l dăm indienilor pe Runyan.
John Runyan era președintele Curții Supreme, un conservator rigid, numit în funcție de un republican, care îi ura pe indieni și pe majoritatea celorlalte minorități. Șapte din nouă fuseseră numiți de președinți republicani. Timp de cincisprezece ani, Rosenberg așteptase venirea unui democrat la Casa Albă. Voia să plece, avea nevoie să plece de la Curte, dar nu suporta ideea unui individ de dreapta, de teapa lui Runyan, așezat în iubitul lui scaun.
Putea să aștepte. Putea să stea aici, în fotoliul lui rulant, să respire oxigen și să protejeze indienii, negrii, femeile,
12
John Grisham
săracii, handicapații și mediul pînă la o sută cinci ani. Și nimeni nu putea să facă nimic, doar dacă nu-l omorau. Iar asta nici măcar nu ar fi fost o idee proastă.
Capul marelui bărbat se clătină, apoi căzu într-o parte și rămase așa. Adormise iar. Kline se retrase încet și își reluă lucrul în bibliotecă. Se va întoarce peste o jumătate de oră ca să controleze alimentarea cu oxigen și să-i dea lui Abe pilulele.


Biroul președintelui Curții Supreme de la același etaj era mai mare și mai bine mobilat decît celelalte opt. Biroul din față era folosit pentru mici recepții și adunări oficiale, iar în biroul din spate lucra președintele.
Ușa acestuia era închisă și în cameră se aflau președintele, cei trei secretari ai săi, căpitanul poliției Curții Supreme, trei agenți FBI și K.O. Lewis, director adjunct la FBI. Erau cu toții foarte serioși și făceau eforturi să nu bage în seamă zgomotul ce venea de jos, din stradă, ceea ce era greu. Președintele și Lewis comentau ultima serie de amenințări cu moartea și toți ceilalți ascultau. Secretarii luau note.
ÃŽn ultimele È™ase zile Biroul înregistrase peste două sute de amenințări, un nou record. Era sortimentul obiÈ™nuit de amenințări cu „Bombe la Curte!", dar unele aduceau precizări ― nume, situaÈ›ii È™i consecinÈ›e.
Runyan nu făcea nici un efort să-și ascundă neliniștea. Citi o listă confidențială a FBI cu numele persoanelor și grupărilor suspectate că ar fi trimis amenințări. Klanul, arienii, naziștii, palestinienii, separatiștii negri, combatanții pentru drepturile condamnaților pe viață, indivizii cu homofobie. Chiar și IRA (1). Toată lumea, se părea, în afară de membrii cluburilor Rotary și cercetași. O grupare din Orientul Mijlociu, sprijinită de iranieni, amenința cu vărsarea de sînge pe

(1) IRA ― Irish Republican Army (Armata republicană irlandeză) (notele aparÈ›in traducătorului).
CAZUL PELICAN 13
pămînt american drept represalii pentru moartea a doi slujitori ai justiției din Teheran. Nu exista absolut nici o dovadă că aceste crime ar fi avut vreo legătură cu gruparea teroristă de ultima oră din SUA cunoscută sub numele de Armata Subterană, care omorîse un judecător federal în Texas cu ajutorul unui automobil-capcană. Nu se făcuseră arestări, dar Armata Subterană revendica atentatul. Tot ea era suspectul numărul unu într-o serie de atentate cu bombe în birourile ACLU (1), dar lucra foarte curat.
― Ce-i cu teroriÈ™tii ăștia portoricani? întrebă Runyan fără să ridice ochii.
― Categoria uÈ™oară. Nu ne facem griji, răspunse K.O. Lewis nepăsător. Ne amenință de douăzeci de ani.
― Ei bine, poate că e timpul să facă ceva. Momentul e potrivit, nu credeÈ›i?
― LăsaÈ›i portoricanii, Chief (2). Lui Runyan îi plăcea să i se spună „Chief. Nu preÈ™edinte, nu domnule preÈ™edinte al CurÈ›ii Supreme. Numai Chief. Ne amenință numai pentru că amenință È™i alÈ›ii.
― Foarte amuzant, spuse Runyan fără să zîmbească. Foarte amuzant. Nu mi-ar plăcea să rămînă vreo grupare pe dinafară.
Runyan aruncă lista pe birou și își frecă tîmplele.
― Să vorbim despre protecÈ›ia judecătorilor. ÃŽnchise ochii.
― Directorul crede că ar trebui să numim patru agenÈ›i pe lîngă fiecare judecător, cel puÈ›in pentru următoarele nouăzeci de zile. Vom folosi limuzine cu escortă, atît la venire, cît È™i la plecarea de la birou, iar poliÈ›ia CurÈ›ii Supreme va acoperi spatele È™i va asigura protecÈ›ia clădirii.
― Dar cu deplasările cum rămîne?

(1) ACLU ― American Civil Liberties Union (Uniunea Americană pentru drepturi civile).
(2) Chief Justice ― preÈ™edintele CurÈ›ii Supreme.
14
John Grisham
― Nu e o idee bună, cel puÈ›in deocamdată. Directorul crede că judecătorii ar trebui să rămînă în D.C. pînă la sfîrÈ™i-tul anului.
― EÈ™ti nebun? E nebun? Dacă aÈ™ cere confraÈ›ilor mei să respecte această cerere, ar pleca toÈ›i din oraÈ™ în noaptea asta È™i ar călători toată luna viitoare. E absurd.
Runyan se încruntă spre secretarii săi, care-și clătinară scîrbiți capetele. Era cu adevărat absurd. Lewis era impasibil. Se aștepta la așa ceva.
― Cum doriÈ›i. Era doar o sugestie.
― O sugestie prostească.
― Directorul nu se aÈ™tepta să cooperaÈ›i. Ar dori, totuÈ™i, să fie înÈ™tiinÈ›at din timp despre orice planuri de călătorie, pentru a putea organiza protecÈ›ia.
― Vrei să spui că plănuiÈ›i să escortaÈ›i flecare judecător, de cîte ori părăseÈ™te oraÈ™ul?
― Da, Chief. AÈ™a ne-am gîndit.
― Nu va merge. AceÈ™ti oameni nu sînt obiÈ™nuiÈ›i să fie dădăciÈ›i.
― Da, domnule. Și nu sînt obiÈ™nuiÈ›i nici să fie urmăriÈ›i, încercăm doar să vă protejăm pe dumneavoastră È™i pe onorabilii dumneavoastră confraÈ›i. Desigur, nimeni nu spune că trebuie să facem ceva. Cred, domnule, că dumneavoastră ne-aÈ›i chemat. Dar putem pleca dacă aÈ™a doriÈ›i.
Runyan se lăsă pe spate în scaun și luă o agrafă de birou, desfăcînd-o și încercînd să o îndrepte.
― Dar aici?
Lewis suspină și aproape că zîmbi.
― Nu ne facem griji în privinÈ›a clădirii. E un loc uÈ™or de protejat. Aici nu ne aÈ™teptăm să avem neplăceri.
― Atunci unde?
Lewis arătă spre fereastră cu capul. Zgomotul se întețise.
― Undeva acolo, afară. Străzile sînt pline de idioÈ›i, maniaci È™i fanatici.
― Și toÈ›i ne urăsc.
CAZUL PELICAN 15
― Evident. Chief, sîntem foarte îngrijoraÈ›i în privinÈ›a judecătorului Rosenberg. Refuză în continuare să lase oamenii noÈ™tri să intre în casă È™i ei stau pe stradă, în maÈ™ină, toată noaptea. ÃŽi va permite ofiÈ›erului lui favorit de la Curtea Supremă ― cum îl cheamă? Ferguson ― să stea la uÈ™a din spate, afară, numai de la zece seara pînă la È™ase dimineaÈ›a. Nimeni nu intră în casă, cu excepÈ›ia judecătorului Rosenberg È™i a infirmierului. Locul nu e sigur.
Runyan își curăța unghiile cu agrafa È™i zîmbea uÈ™or. Moartea lui Rosenberg ― prin orice mijloace sau metode ― ar fi o uÈ™urare. Nu, ar fi o ocazie minunată. PreÈ™edintele ar trebui să se îmbrace în negru È™i să-i aducă elogii, dar în spatele uÈ™ilor închise ar rîde satisfăcut cu secretarii săi. Lui Runyan îi plăcea acest gînd.
― Ce sugerezi? întrebă el.
― PuteÈ›i să vorbiÈ›i cu el?
― Am încercat. I-am explicat că e ― probabil ― omul cel mai detestat din America, că milioane de indivizi îl bles-teamă în fiecare zi, că majoritatea ar vrea să-l vadă mort, că el primeÈ™te de patru ori mai multe amenințări decît noi toÈ›i la un loc È™i că ar fi o pradă perfectă È™i uÈ™oară pentru un asasin.
Lewis așteptă.
― Și?
― Mi-a spus să-l pup în fund È™i a adormit.
Secretarii rîseră nestăpînit, apoi agenții FBI își dădură și ei seama că umorul nu era interzis și li se alăturară cu un rîs nervos.
― Atunci ce facem? întrebă Lewis plictisit.
― ProtejaÈ›i-l cît puteÈ›i de bine, consemnaÈ›i totul È™i nu vă faceÈ›i griji. El nu se teme de nimic, nici de moarte È™i, dacă el nu asudă, de ce aÈ›i face-o voi?
― Directorul asudă, aÈ™a că asud È™i eu. E foarte simplu. Dacă unul dintre voi pățeÈ™te ceva, Biroul își pierde reputaÈ›ia.
16
John Grisham
Președintele se mișcă nervos în scaun. Larma de afară era extenuantă. Întîlnirea se lungise destul.
― Lasă-l pe Rosenberg. Poate o să moară în somn. Mai mult mă îngrijorează Jensen.
― Jensen e o problemă, spuse Lewis bătînd uÈ™or în hîrtii.
― Știu că e o problemă, spuse rar Runyan. E o pacoste. Acum crede că e liberal. Votează ca Rosenberg un timp. Luna viitoare va fi un rasist alb È™i va susÈ›ine segregarea È™colilor. Apoi, se va îndrăgosti de indieni È™i va dori să le dea Montana. E ca È™i cum ai avea un copil înapoiat.
― Acum e în tratament pentru depresiune, È™tiÈ›i?
― Știu, È™tiu. ÃŽmi spune tot. Pentru el, simbolizez tatăl. Ce drog ia?
― Prozac.
Președintele se scobea sub unghii.
― Ce e cu instructoarea aceea de gimnastică aerobică pe care o curta? Mai e cu el?
― Nu chiar. Nu cred că se uită la femei.
Lewis era satisfăcut de el. Știa mai mult. Se uită la unul dintre agenții lui și confirmă această mică bîrfă picantă. Runyan nu o știa, nici nu voia să o știe.
― El cooperează?
― BineînÈ›eles că nu. ÃŽn multe privinÈ›e, e mai rău decît Rosenberg. Ne lasă să-l escortăm pînă la blocul lui, apoi ne È›ine toată noaptea în parcare. LocuieÈ™te la etajul È™apte, vă amintiÈ›i? Nu putem să stăm nici în hol. S-ar putea supăra vecinii, zice el. AÈ™a că stăm în maÈ™ină. Blocul are o mulÈ›ime de intrări È™i e imposibil să-l protejăm. ÃŽi place să se joace de-a v-aÈ›i ascunselea cu noi. Mereu se strecoară afară, aÈ™a că nu È™tim niciodată dacă e în clădire sau nu. Cel puÈ›in, în ceea ce-l priveÈ™te pe Rosenberg, sîntem siguri că e acolo toată noaptea. Cu Jensen e imposibil.
― Minunat. Dacă voi nu puteÈ›i să-l urmăriÈ›i, cum ar putea să o facă un asasin?
Lewis nu se gîndise la aceasta. Îi lipsea umorul.
CAZUL PELICAN 17
― Directorul e foarte îngrijorat de siguranÈ›a judecătorului Jensen.
― Nu primeÈ™te multe amenințări.
― E numărul È™ase pe listă, primeÈ™te ceva mai puÈ›ine decît dumneavoastră, excelență.
― Deci eu sînt pe locul cinci.
― Da, imediat după judecătorul Manning. Fiindcă veni vorba, el cooperează. Pe deplin.
― Se teme È™i de umbra lui, spuse preÈ™edintele, apoi È™ovăi. Nu ar fi trebuit să spun asta. ÃŽmi pare rău.
Lewis nu-i dădu atenție.
― De fapt, am cooperat destul de bine cu toÈ›i, cu excepÈ›ia lui Rosenberg È™i a lui Jensen. Judecătorul Stone se lamentează foarte mult, dar ne ascultă.
― Se plînge de toată lumea, aÈ™a încît să nu crezi că are ceva cu tine. Unde crezi că se duce Jensen pe ascuns?
― Lewis se uită la unul dintre agenÈ›ii lui.
― Nu È™tim.
O mare parte a mulțimii se adună deodată într-un cor nestăpînit, căruia părea să i se alăture toți cei de pe stradă. Președintele nu putea să-l ignore. Ferestrele vibrau. Se ridică în picioare și puse capăt întîlnirii.


Biroul judecătorului Glenn Jensen se afla la etajul doi, departe de stradă și de zgomot. Deși ocupa o cameră spațioasă, era totuși cel mai mic dintre cele nouă birouri. Jensen fiind cel mai tînăr dintre cei nouă, se putea considera norocos că avea un birou. Fusese numit în urmă cu șase ani, la patruzeci și doi de ani. Pe atunci, se credea că ar fi un interpret rigid al legii, cu puternice convingeri conservatoare, asemenea celui care îl numise. Confirmarea lui de către Senat prilejuise o dispută aprigă. În fața Comisiei pentru Justiție, Jensen făcuse figură jalnică. În problemele delicate fusese șovăitor și primise lovituri din ambele părți. Republicanii erau încurcați. Democrații simțeau mirosul de sînge. Președintele
18
John Grisham
Își încrucișase brațele așteptîndu-i să înceteze, iar Jensen fusese confirmat cu un vot reținut.
Dar reușise să fie numit pe viață. În acești șase ani nu mulțumise pe nimeni. Adînc rănit de audierea pentru confirmare, jurase să fie îndurător. Această atitudine îi înfuriase pe republicani. Se simțiseră trădați, mai ales atunci cînd Jensen își descoperise un interes ascuns pentru drepturile criminalilor. Avînd puțin discernămînt ideologic, el părăsi repede dreapta, mutîndu-se spre centru, apoi la stînga. În timp ce juriștii erudiți își vor scărpina bărbuțele, Jensen se va întoarce repede spre dreapta și i se va alătura judecătorului Sloan într-una din insuportabilele lui pledoarii antifemi-niste. Jensen nu se omora după femei. Era neutru în privința rugăciunilor, sceptic cu privire la libertatea cuvîntului, simpatiza cu cei care protestau contra taxelor, era indiferent față de indieni, se temea de negri, era dur cu pornografii, îngăduitor cu criminalii și destul de consecvent în apărarea mediului. Și, spre marea groază a republicanilor, care îl confirmaseră cu sacrificii, Jensen dădea dovadă de o simpatie supărătoare față de drepturile homosexualilor.
La cererea lui, îi fusese încredințat neplăcutul caz Dumond Ronald Dumond trăise timp de opt ani cu iubitul lui. Erau un cuplu fericit, foarte devotați unul altuia și mulțumiți să împartă experiențele de viață. Doreau să se căsătorească, dar legile statului Ohio interziceau o astfel de uniune. Apoi, iubitul s-a îmbolnăvit de SIDA și a avut o moarte groaznică. Ronald dorea să-l înmormînteze, dar a intervenit familia iubitului și nu l-a acceptat pe Ronald la funeralii și la înmormîntare. Îndurerat, Ronald a dat în judecată familia, pentru daune sentimentale și morale. Cazul rătăcise prin instanțe inferioare timp de șase ani și acum poposise pe biroul lui Jensen.
Intrau în dezbatere drepturile „soțiilor" homosexualilor. Dumond devenise strigătul de luptă al activiștilor homosexuali. Chiar și numai pomenirea numelui lui Dumond dezlănțuise lupte de stradă.
CAZUL PELICAN 19
Iar Jensen preluase cazul. Ușa spre biroul mai mic era închisă. Jensen și cei trei secretari ai săi stăteau în jurul mesei de conferințe. Cazul Dumond le luase două ore și nu ajunseseră la nici un rezultat. Obosiseră de atîtea discuții în contradictoriu. Unul dintre ei, liberal din Corneli, dorea o hotărîre limpede, care să garanteze drepturi depline partenerilor homosexuali. Jensen dorea același lucru, dar nu putea să recunoască deschis. Ceilalți doi secretari erau sceptici. Știau, ca și Jensen, că o majoritate de cinci ar fi imposibilă.
Discuția se îndreptă spre alte probleme.
― PreÈ™edintele vrea să-È›i tragă o săpuneală, Glenn, spuse secretarul din Duke.
Cînd erau între ei, îi spuneau pe numele mic. .Judecător" era un titlu cam incomod.
Glenn își frecă ochii.
― Ce mai e nou?
― Unul dintre secretarii lui mi-a spus că preÈ™edintele È™i FBI-ul sînt îngrijoraÈ›i pentru siguranÈ›a ta. Zicea că nu cooperezi È™i că Chief e foarte neliniÈ™tit. Dorea să-È›i transmit asta.
Totul se transmitea prin rețeaua secretarilor.
― Trebuie să fie îngrijorat. Asta e slujba lui.
― DoreÈ™te să desemneze încă doi agenÈ›i ca gardă de corp, cărora să le dai acces în apartamentul tău. FBI-ul vrea să te ducă È™i să te aducă de la Curte. Și vor să-È›i limiteze călătoriile.
― Am mai auzit asta.
― Da, È™tiu. Dar secretarul spunea că Chief doreÈ™te să te convingem să cooperezi cu FBI pentru a te proteja.
― ÃŽnÈ›eleg.
― Deci, noi încercăm să te convingem.
― MulÈ›umesc. Du-te È™i spune secretarului lui Chief că nu numai că aÈ›i încercat să mă convingeÈ›i, dar aÈ›i făcut È™i scandal, că eu am apreciat totul, dar că mi-a intrat pe o ureche È™i mi-a ieÈ™it pe cealaltă. Spune-le că Glenn se consideră băiat mare.
― Sigur, Glenn. Nu te temi, nu-i aÈ™a?
― OtuÈ™i de puÈ›in.



2

Thomas Callahan era unul dintre cei mai simpatizați profesori din Tulane, în primul rînd pentru că refuzase să programeze cursuri înainte de ora unsprezece. Bea mult, așa cum făceau și cei mai mulți dintre studenții lui și, pentru el, primele cîteva ore ale dimineții erau dedicate somnului, apoi trezirii. Toți detestau cursurile de la nouă și de la zece. Era simpatizat și pentru că purta pantaloni decolorați de jeans, haine de tweed cu petice uzate în coate, umbla fără ciorapi și cravată. Þinută de universitar degajată, dar șic. Avea patruzeci și cinci de ani, dar datorită părului negru și ochelarilor cu ramă de corn părea de treizeci și cinci. Oricum, nu-i păsa cît de bătrîn arăta. Se rădea o dată pe săptămînă, atunci cînd barba începea să-l mănînce; iar cînd vremea va fi rece, ceea ce se întîmplă rar la New Orleans, își va lăsa barbă. Era o întreagă poveste cu legăturile lui cu studentele.
Era simpatizat și pentru că preda dreptul constituțional, un curs care nu plăcea nimănui, dar care era obligatoriu. Datorită strălucirii și calmului său, făcuse din dreptul constituțional un curs interesant. Nimeni altcineva din Tulane nu putea face așa ceva. Și nimeni nu dorea, așa încît studenții se băteau pe locuri la cursurile lui Callahan de la ora unsprezece, de trei ori pe săptămînă.
Optzeci dintre ei stăteau de vorbă pe șoptite, în cele șase rînduri de bănci ale amfiteatrului, în timp ce Callahan își
CAZUL PELICAN 21
ștergea ochelarii în fața catedrei. Era unsprezece și cinci minute fix, prea devreme totuși, se gîndea el.
― Cine a înÈ›eles opinia lui Rosenberg în procesul Nash v. New Jersey?
Toate capetele se plecară și în încăpere se lăsă liniștea.
Poate era mahmur. Avea ochii injectați. Cînd începea cu Rosenberg, trebuia să fi citit din greu. Nu se oferea nimeni. Nash? Callahan se uită calm, metodic, prin încăpere, așteptînd. Liniște de mormînt.
Zgomotul clanÈ›ei de la ușă împrăștie încordarea. UÈ™a se deschise cu grabă È™i o tînără frumoasă, îmbrăcată în pantaloni strimÈ›i jeans È™i cu un tricou de bumbac, se strecură elegant înăuntru È™i lunecă de-a lungul zidului pînă în rîndul al treilea, unde se deplasă cu îndemînare printre scaunele ocupate, ajunse la al ei È™i se aÈ™eză. BăieÈ›ii din rîndul al patrulea o urmăriră cu admiraÈ›ie. Cei din rîndul al cincilea se întinseră È™i ei să o vadă. Erau de acum doi ani de cînd aceasta era una din puÈ›inele plăceri ale studenÈ›ilor Facultății de Drept: să urmărească cu privirile, prin coridoare È™i săli, picioarele ei lungi È™i tricourile lăbărÈ›ate. Avea un trup minunat undeva, prin haine, puteau să jure. Dar nu era persoana care să È™i-l expună. Era doar una de-a lor È™i aderase la uniforma Facultății de Drept ― pantaloni jeans È™i cămăși de flanelă, tricouri vechi È™i cămăși militare lălîi. Și nu le-ar fi dat pe o minijupă de piele neagră.
Aruncă un zîmbet fugar băiatului de lîngă ea și, pentru o clipă, Callahan și întrebarea lui despre cazul Nash fură uitați. Părul arămiu îi cădea pînă la umeri. Era genul perfect de fată care atrage atenția tuturor, cu dinți perfecți și păr perfect, de care orice băiat se îndrăgostește de cel puțin două ori în liceu. Și poate cel puțin o dată la facultate.
Callahan ignoră sosirea ei. Dacă ar fi fost în anul întîi și s-ar fi temut de el, ar fi putut s-o facă cu ou și cu oțet și ar fi strigat de cîteva ori: „La tribunal nu se întîrzie niciodată!", vechiul slogan pe care îl demonetizaseră profesorii de drept.
22
John Grisham
Dar Callahan nu avea chef să strige, iar Darby Shaw nu se temea de el și, pentru o clipă, el se întrebă dacă știa cineva că se culcau împreună. Probabil că nu. Ea insistase să păstreze secret absolut.
― A citit cineva opinia minoritară a lui Rosenberg în cazul Nash v. New Jersey?
Deodată, Callahan reveni în centrul atenției. Și din nou se lăsă o liniște de mormînt. O mînă ridicată ar fi însemnat un interogatoriu nemilos timp de o jumătate de oră. Nu se oferi nimeni Fumătorii din ultimul rînd își aprinseră țigările. Majoritatea celor optzeci de studenți mîzgăleau fără rost în caiete. Toate capetele erau plecate. Ar fi fost prea bătător la ochi și riscant să răsfoiască prin lista de precedente pentru a găsi cazul Nash; și prea tîrziu. Orice mișcare ar fi putut atrage atenția. Cineva urma să fie încolțit.
Nash nu era însă pe listă. Era unul din cazurile minore, pe care Callahan le menționase în fugă cu o săptămînă în urmă, și acum era nerăbdător să afle dacă-l citise cineva. Era vestit pentru asta. Examenul lui final acoperea douăsprezece mii de cazuri, dintre care o mie nu erau în lista de precedente. Examenul era un coșmar, dar el era un dulce, un examinator blînd și erau rari tîmpiții care chiuleau de la cursul lui.
Dar în clipa aceea nu părea să fie prea blînd. Se uită în jur. Își alese victima.
― Ce părere ai, domnule Sallinger? PoÈ›i să explici opinia minoritară a lui Rosenberg?
Din rîndul al patrulea, Sallinger răspunse imediat:
― Nu, domnule.
― ÃŽnÈ›eleg. Poate fi din cauză că nu ai citit opinia lui Rosenberg?
― Poate. Da, domnule.
Callahan se uită crunt la el. Ochii injectați făceau ca privirea arogantă să fie și mai amenințătoare. Totuși, numai Sallinger o vedea, deoarece ochii tuturor celorlalți erau ațintiți în caiete.
CAZUL PELICAN 23
― De ce nu?
― Pentru că nu citesc opiniile minoritare. Mai ales pe ale lui Rosenberg.
Ce prostie! Ce prostie! Sallinger alesese lupta, dar nu avea muniție.
― Ai ceva împotriva lui Rosenberg, domnule Sallinger?
Callahan îl venera pe Rosenberg. Îl idolatriza. Citise cărți despre el și opiniile sale. Îl studiase. O dată, chiar cinase cu el.
Sallinger se agită nervos.
― Nu, domnule. Numai că nu-mi plac opiniile minoritare.
În răspunsurile lui Sallinger era puțin umor, dar nimeni nu zîmbi. Mai tîrziu, la o bere, Sallinger și prietenii lui vor crăpa de rîs cînd vor povesti iar și iar despre Sallinger și dezgustul lui față de opiniile lui minoritare, mai ales ale lui Rosenberg. Dar acum, nimic.
― ÃŽnÈ›eleg. Dar citeÈ™ti opiniile majoritare?
O ezitare. Slaba încercare a lui Sallinger de a ține piept urma să-i aducă umilințe.
― Da, domnule. Foarte multe.
― Bun. Explică atunci, dacă vrei, opinia majoritară în cazul Nash v. New Jersey.
Sallinger nu auzise niciodată de Nash, dar urma să-l țină minte tot timpul carierei lui de avocat.
― Nu cred că am citit-o.
― Deci nu citeÈ™ti opiniile minoritare, domnule Sallinger. Acum aflăm că le neglijezi È™i pe cele majoritare. Ce citeÈ™ti, domnule Sallinger, romane de dragoste, ziare de scandal?
Se auziră cîteva chicoteli timide din spatele rîndului al patrulea, ale studenților care se simțeau obligați să rîdă, dar care, în același timp, nu doreau să atragă atenția asupra lor.
Roșu la față, Sallinger se uită doar la Callahan.
― De ce nu ai citit cazul, domnule Sallinger? întrebă Callahan.
John Grisham
24
― Nu È™tiu, cred că mi-a scăpat. AÈ™a cred. Callahan se mulÈ›umi cu atît.
― Nu mă miră. L-am menÈ›ionat săptămîna trecută. Miercurea trecută, mai precis. ÃŽl veÈ›i avea la examen. Nu înÈ›eleg cum să nu È™tii un caz pe care îl vei avea la examen.
Callahan se plimba acum încet, prin fața catedrei, privind studenții.
― L-a citit cineva?
Tăcere. Callahan se uită în podea, lăsînd să se aștearnă tăcerea. Toți ochii priviră în jos, toate pixurile și creioanele înghețară. Fumul cobora dinspre ultimul rînd.
În cele din urmă, încet, din al patrulea scaun de pe rîndul al treilea, Darby Shaw ridică mîna și se auzi un oftat colectiv de ușurare. Iar îi salvase. Era de așteptat din partea ei, într-un fel. A doua din grupă și la mică distanță de primul, ea putea să recite fapte, obstrucționări, potriviri de opinii, opinii minoritare și opinii majoritare pentru orice caz pe care l-ar fi putut menționa Callahan. Nu-i scăpa nimic. Își luase o diplomă în biologie magna cum laude și hotărîse să termine și dreptul tot cu magna cum laude, ca să-și cîștige apoi ușor o pîine dînd în judecată companiile chimice pentru poluarea mediului.
Callahan o privi, prefăcîndu-se înșelat în așteptări. Părăsise apartamentul lui cu trei ore în urmă, după o noapte lungă în care băuseră vin și discutaseră despre drept. Dar nu abordase cu ea cazul Nash.
― Ei bine, domniÈ™oară Shaw, de ce e supărat Rosenberg?
― El crede că legile din New Jersey violează Amendamentul Doi.
Ea nu se uită la profesor.
― Bine. Și, ca să afle È™i ceilalÈ›i, ce fac aceste legi?
― Scot în afara legii mitralierele semiautomate, printre altele.
― Minunat. Și, aÈ™a, de amuzament, ce avea domnul Nash asupra lui în timp ce a fost arestat?
― O armă AK-47.
CAZUL PELICAN 25
― Și ce s-a întîmplat cu el?
― A fost acuzat È™i condamnat la trei ani, apoi a făcut recurs.
Cunoștea toate amănuntele.
― Cu ce se ocupa domnul Nash?
― Nu se precizează, dar se face menÈ›iunea unei acuzaÈ›ii suplimentare pentru trafic de droguri. Nu avea cazier la data arestării.
― Deci era un traficant de droguri È™i avea o armă AK-47. Dar avea un prieten în Rosenberg, nu-i aÈ™a?
― BineînÈ›eles.
Acum se uita la el. Tensiunea scăzuse. Majoritatea îl urmărea cum pășește încet, privind în jur, căutînd altă victimă. Cel mai adesea, Darby domina aceste cursuri, dar Cal-lahan dorea o participare mai largă.
― De ce credeÈ›i că îi ia apărarea Rosenberg? întrebă el clasa.
― Þine la traficanÈ›ii de droguri.
Răspunsese Sallinger care, jignit, încerca să facă haz. Callahan avea predilecție pentru aceste discuții. Zîmbi spre victima sa, ca și cum i-ar fi urat bun-venit la o nouă luare de sînge.
― AÈ™a crezi, domnule Sallinger?
― Da. TraficanÈ›ii de droguri, pedofilii, traficanÈ›ii de arme, teroriÈ™tii ― Rosenberg îi admiră foarte mult. Ei sînt copiii lui slabi È™i maltrataÈ›i, deci trebuie să-i apere. Sallinger încerca să pară pe bună dreptate indignat.
― Și, după părerea ta savantă, ce ar trebui făcut cu aceÈ™ti oameni?
― Simplu. Le-ar trebui un proces exemplar, cu un avocat bun, apoi un recurs rapid È™i pedeapsa, dacă sînt vinovaÈ›i.
Sallinger vorbea periculos de asemănător cu adepții de extremă-dreapta ai legii-și-ordinii. Acesta era un păcat capital pentru studenții la drept din Tulane.
Callahan își încrucișă brațele.
― Continuă, te rog.
26
John Grisham
Sallinger simți capcana, dar continuă. Nu avea nimic de pierdut.
― Vreau să spun că am citit nenumărate cazuri în care Rosenberg a încercat să rescrie ConstituÈ›ia pentru a crea o nouă portiță de scăpare care să elimine dovezile È™i să permită unui inculpat vinovat să scape. E greÈ›os. El crede că toate închisorile sînt locuri chinuitoare È™i nefireÈ™ti, de aceea toÈ›i prizonierii ar trebui eliberaÈ›i, conform Amendamentului Opt. Din fericire, acum se află în minoritate, o minoritate tot mai redusă.
― ÃŽÈ›i place conducerea CurÈ›ii Supreme, nu-i aÈ™a, domnule Sallinger?
Callahan zîmbea și se încrunta în același timp.
― AÈ™a e.
― EÈ™ti unul dintre acei americani normali, cu sînge roÈ™u, patrioÈ›i, moderaÈ›i, care doresc ca bătrînul ticălos să moară în somn?
Se auziră cîteva rîsete. Acum nu mai era atît de primejdios să rîdă. Sallinger nu avea de gînd să-i spună adevărul.
― Nu aÈ™ dori aÈ™a ceva nimănui, spuse el, aproape încurcat.
Callahan se plimba din nou.
― MulÈ›umesc, domnule Sallinger. ÃŽntotdeauna îmi fac plăcere comentariile dumitale. Ca de obicei, ne-ai oferit punctul de vedere al unui profan asupra legii.
Rîsul era tot mai puternic. Cu obrajii arzînd, Sallinger se lăsă în scaun.
Callahan nu zîmbea.
― AÈ™ vrea să ridic nivelul intelectual al acestei discuÈ›ii. DomniÈ™oară Shaw, de ce simpatizează Rosenberg cu Nash?
― Al doilea Amendament garantează oamenilor dreptul de a avea È™i a purta arme. Pentru judecătorul Rosenberg e limpede È™i categoric. Nu ar trebui să se interzică nimic: Dacă Nash doreÈ™te să aibă o armă AK-47, sau o grenadă de mînă, sau o bazooka, statul New Jersey nu poate scoate o lege care să-i interzică aceasta.
― EÈ™ti de acord cu el?
CAZUL PELICAN 27
―. Nu, È™i nu sînt singura. E o hotărîre luată cu o majoritate de opt contra unu. Nimeni nu l-a urmat.
― Care e argumentarea celorlalÈ›i opt?
― E evident. Statele au motive solide să interzică vînza-rea È™i deÈ›inerea anumitor tipuri de arme. Interesele statului New Jersey sînt mai importante decît drepturile pe care le conferă domnului Nash Amendamentul Doi. Societatea nu poate permite persoanelor particulare să posede armament sofisticat.
Callahan o urmărea cu atenÈ›ie. Studentele în drept atrăgătoare erau rare la Tulane, dar ― cînd găsise una ― acÈ›ionase repede. ÃŽn ultimii opt ani, avusese destul de mult succes. O muncă uÈ™oară, în cea mai mare parte. Femeile veneau la Facultatea de Drept eliberate È™i imorale. Darby fusese altfel. O remarcase prima oară în bibliotecă, în timpul semestrului al doilea din anul întîi È™i îi trebuise o lună ca să o invite la cină.
― Cine a scris opinia majoritară? o întrebă.
― Runyan.
― Și eÈ™ti de acord cu el?
― Da. E un caz simplu, într-adevăr.
― Și atunci ce s-a întîmplat cu Rosenberg?
― Cred că urăște restul judecătorilor.
― De aceea are opinii diferite, numai aÈ™a, de al naibii?
― Da, adesea. Opiniile lui devin tot mai greu de susÈ›inut. Să luăm cazul Nash. Pentru un liberal ca Rosenberg, chestiunea controlului armelor e limpede. El ar fi trebuit să scrie opinia majoritară È™i, acum zece ani, ar fi făcut-o. ÃŽn cazul Fordice v. Oregon, din 1977, a dat o interpretare mult mai restrînsă celui de al doilea Amendament. Lipsa lui de consecvență e aproape jenantă.
Callahan uitase cazul Fordice.
― Sugerezi că judecătorul Rosenberg e senil?
Ca un boxer beat, Sallinger se aruncă în runda finală.
― E nebun de legat È™i È™tiÈ›i asta. Nu puteÈ›i să-i susÈ›ineÈ›i opiniile.
28
John Grisham
― Nu întotdeauna, domnule Sallinger, dar cel puÈ›in el e prezent.
― Trupul lui e prezent, creierul e mort.
― ÃŽncă respiră, domnule Sallinger.
― Da, respiră datorită unei maÈ™ini. Trebuie să i se pompeze oxigen pe nas.
― Dar părerea lui contează, domnule Sallinger. E ultimul mare om de drept È™i încă respiră.
― Mai bine daÈ›i un telefon È™i verificaÈ›i, spuse Sallinger, È™i cuvintele i se stinseră pe buze. Vorbise destul. Nu, vorbise mult prea mult. ÃŽÈ™i coborî privirea, iar profesorul se uită aspru la el. Puse capul pe masă, lîngă caiet, È™i începu să se întrebe de ce spusese toate acestea.
Callahan se uită la el, apoi începu din nou să se plimbe. Avea o mahmureală groaznică, într-adevăr.



3

Arăta ca un fermier bătrîn, cu pălărie de paie, salopetă curată, cămașă de lucru kaki, bine călcată, cizme. Mesteca tutun și scuipa în apa neagră de lîngă dig. Camioneta lui, deși un model recent, era destul de decolorată și arăta prăfuită de pe drum. Număr de înmatriculare din Carolina de Nord. Se afla cam la o sută de metri depărtare, parcată în nisipul de la celălalt capăt al digului.
Era miezul nopții, în prima luni a lunii octombrie, și trebuia să aștepte următoarele treizeci de minute în întunericul rece al digului pustiu, mestecînd gînditor, odihnindu-se pe balustradă și uitîndu-se atent spre mare. Era singur, așa cum știa că va fi. Așa fusese stabilit. Digul era întotdeauna pustiu la ora aceasta. Farurile cîte unei mașini licăreau din cînd în cînd de-a lungul malului, dar mașinile nu se opreau niciodată la această oră.
Privea luminile albastre și roșii ale canalului, departe de mal. Își controlă ceasul fără să miște capul. Norii erau groși și pluteau foarte jos, și va fi greu să o vadă înainte de a se apropia de dig. Așa fusese hotărît.
Camioneta nu era din Carolina de Nord, după cum nici el nu era fermier. Plăcuțele de înmatriculare erau furate de la un camion rablagit dintr-un cimitir de lîngă Durham. Camioneta fusese furată de la Baton Rouge. Fermierul nu
30
John Grisham
era de nicăieri și nu furase nimic. Era un profesionist, așa încît altcineva făcuse treburile mici și murdare.
După douăzeci de minute de așteptare, un obiect întunecat pluti spre dig. Zgomotul înăbușit al unui motor care mergea din plin se auzi tot mai tare. Obiectul deveni o barcă, cu o siluetă ghemuită, care meșterea la motor. Fermierul nu se mișcă nici un centimetru. Motorul se opri și barca neagră de cauciuc rămase cam la un metru de dig. De-a lungul malului, nu se vedeau apropiindu-se faruri din nici o parte.
Fermierul puse cu grijă o țigară între buze, o aprinse, trase de două ori, apoi o aruncă la jumătatea distanței dintre dig și barcă.
― Ce marcă era? întrebă omul de pe apă. Putea vedea silueta fermierului pe balustradă, dar nu-i vedea faÈ›a.
― Lucky Strike, răspunse fermierul. Această parolă părea un joc prostesc. Cîte bărci negre de cauciuc puteau să vină dinspre Atlantic È™i să acosteze lîngă acest dig vechi, la această oră? Prostesc, dar important.
― Luke? se auzi vocea dinspre barcă.
― Sam? răspunse fermierul. Pe celălalt îl chema Kha-mel, nu Sam, dar Sam era foarte bun pentru următoarele cinci minute, pînă cînd Khamel își lega barca.
Khamel nu răspunse, nu era nevoie, dar porni repede motorul și conduse barca de-a lungul digului pînă la plajă. Luke îl urma pe dig. Se întîlniră la camionetă, dar nu-și dădură mîna. Khamel puse sacul negru de sport Adidas între ei, pe scaun, și camioneta porni de-a lungul malului.
Luke conducea și Khamel fuma, fiecare ignorîndu-l total pe celălalt. Ochii lor se ocoleau. Khamel avea o față amenințătoare, dar imposibil de identificat, din cauza bărbii mari, a ochelarilor negri și a unui guler negru, rulat. Luke nu voia să se uite la el. Consemnul lui, în arară de a-l întîmpina pe acest străin venit pe mare, era să se abțină să-l privească. Era ușor, într-adevăr. Acest chip era căutat în nouă țări.
Pe cînd treceau pe podul spre Manteo, Luke își aprinse încă o țigară Lucky Strike și stabili că se mai întîlniseră o
CAZUL PELICAN 31
dată. Fusese o întîlnire scurtă, dar perfect pusă la punct, pe aeroportul din Roma, cu cinci-șase ani mai înainte, după cîte își amintea. Nu se făcuseră prezentări. Se întîlniseră la toaletă. Luke, îmbrăcat atunci într-un costum impecabil croit, își pusese servieta diplomat din piele de elan lîngă zidul cu chiuveta în care își spăla încet mîinile. Deodată, servieta dispăruse. Aruncase o privire acestui om, acest Khamel, era sigur ,acum, în oglindă. Peste treizeci de minute, servieta diplomat explodase între picioarele ambasadorului britanic în Nigeria.
În șoaptele înăbușite ale confraților săi invizibili, Luke auzise adesea de Khamel, un bărbat cu multe nume, chipuri și limbi, un asasin care lovea rapid și nu lăsa urme, un ucigaș neobosit, care cutreiera lumea, dar nu putea fi niciodată găsit. În timp ce înaintau spre nord, prin întuneric, Luke se lăsă în jos în scaun, cu borul pălăriei aproape pe nas, cu mîna moale pe volan, încercînd să-și amintească tot ce auzise despre pasagerul lui. Acte uimitoare de teroare. Ambasadorul britanic. Atacul în urma căruia pieriseră șaptesprezece soldați israelieni, în West Bank (1) în 1990, fusese atribuit lui Khamel. În 1985, fusese singurul suspect de uciderea unui neamț bogat și a familiei sale, cu ajutorul unui automobil-capcană. Se zvonea că primise pentru aceasta trei milioane bani-gheață. Cei mai mulți experți de contrain-formații credeau că el era creierul atentatului împotriva Papei, din 1981. Dar, pe atunci, Khamel era. acuzat pentru aproape orice atac terorist sau crimă neelucidate. Era ușor să fie acuzat, deoarece nimeni nu era sigur că există.
Acest lucru îl excita pe Luke. Khamel urma să lucreze pe teritoriul american. Luke nu cunoștea țintele, dar urma să curgă sîngele unor oameni importanți.


În zori, camioneta furată se opri la colțul Străzii 31 cu Strada M din Georgetown. Khamel își luă sacul de sport, nu

(1) Teritoriu palestinian la vest de rtul Iordan, ocupat în 1967 de Israel.
32
John Grisham
spuse nimic și plecă. Merse spre est cîteva cvartale, pînă la hotelul Patru Anotimpuri, cumpără ziarul Post în hol și urcă la etajul șapte cu liftul. La șapte și cincisprezece fix, bătu la o ușă de la capătul culoarului.
― Da? răspunse o voce nervoasă dinăuntru.
― ÃŽl caut pe domnul Sneller, spuse rar Khamel, într-o limbă americană perfectă, astupînd gaura cheii cu degetul.
― Domnul Sneller?
― Da. Edwin F. Sneller.
Clanța nu se mișcă, nu făcu nici un zgomot, iar ușa nu se deschise. Trecură cîteva secunde și un plic alb lunecă pe sub ușă. Khamel îl ridică.
― E în regulă, spuse el destul de tare ca Sneller sau cine o fi fost înăuntru să-l audă.
― UÈ™a de alături, spuse Sneller. AÈ™tept să mă suni. Părea a fi american. Spre deosebire de Luke, el nu-l văzuse niciodată pe Khamel È™i nici nu dorea. Luke îl văzuse de două ori È™i avea noroc că era în viață.
În camera lui Khamel erau două paturi și, lîngă fereastră, o masă mică. Draperiile erau bine trase; lumina soarelui nu putea pătrunde. Își puse sacul de sport lîngă pat, lîngă două serviete groase. Păși spre fereastră și aruncă o privire afară, apoi se duse la telefon.
― Eu sînt, îi spuse el lui Sneller. Spune-mi unde-i maÈ™ina.
― E parcată pe stradă. Ford alb, cu număr de Connecti-cut. Cheile sînt pe masă.
Sneller vorbea încet.
― Furată?
― BineînÈ›eles, dar aranjată. E curată.
― O voi lăsa la Dulles, puÈ›in după miezul nopÈ›ii. Vreau să fie distrusă, bine? Engleza lui era perfectă.
― AÈ™a am primit instrucÈ›iuni.
Da. Sneller era omul potrivit și eficient.
― E foarte important. Vreau să las arma în maÈ™ină. Armele folosesc cartuÈ™e, iar oamenii văd maÈ™inile, aÈ™a încît e
CAZUL PELICAN 33
important ca mașina să fie complet distrusă, cu tot ce-i în ea. Înțelegi?
― AÈ™a am primit instrucÈ›iuni, repetă Sneller.
Nu aprecia această lecție. Nu era un novice într-ale crimei.
Khamel se așeză pe marginea patului.
― Cele patru milioane au sosit acum o săptămînă, cu o zi întîrziere, trebuie să remarc. Acum sînt în D.C. È™i le vreau pe celelalte trei.
― Vor fi expediate telegrafic înainte de amiază. AÈ™a a fost înÈ›elegerea.
― Da, dar sînt îngrijorat în privinÈ›a înÈ›elegerii. Ai întîrziat o zi, îți aminteÈ™ti?
Aceasta îl irită pe Sneller; ucigașul fiind în camera alăturată, fără șanse să iasă, putea să-și permită să-l lase să simtă iritarea.
― A fost vina băncii, nu a noastră.
Acest lucru îl enervă pe Khamel.
― Grozav. Vreau ca tu È™i banca ta să trimiteÈ›i telegrafic următoarele trei milioane în contul din Zurich de îndată ce se deschide banca din New York. Asta înseamnă cam în două ore de aici înainte. Voi controla.
― Bine.
― Bine, nu vreau să am probleme după ce termin treaba, în douăzeci È™i patru de ore voi fi la Paris È™i de acolo mă duc direct la Zurich. Vreau să găsesc banii cînd ajung.
― Vor fi acolo cînd treaba va fi gata. Khamel zîmbi în sinea lui.
― Treaba va fi făcută, domnule Sneller, pe la miezul nopÈ›ii. Asta dacă informaÈ›iile tale sînt corecte.
― Pînă acum, sînt corecte. Și azi nu se aÈ™teaptă schimbări. Oamenii noÈ™tri sînt pe stradă. Totul se află în cele două serviete: hărÈ›i, diagrame, orare, uneltele È™i articolele pe care le-ai cerut.
Khamel se uită la servietele din spatele lui. Își frecă ochii cu mîna dreaptă.
34
John Grisham
― Trebuie să mă odihnesc, bombăni el în telefon. Nu am dormit de douăzeci de ore.
Sneller nu avea ce să-i spună. Era timp destul. Dacă Khamel dorea să doarmă, nu era nici o problemă. Îi plăteau zece milioane.
― Vrei ceva de mîncare? întrebă Sneller încurcat.
― Nu. Sună-mă peste trei ore, la zece È™i jumătate fix. Puse receptorul la loc È™i se întinse de-a latul patului.


Străzile erau destul de pustii și de liniștite pentru a doua zi a sesiunii judecătorești de toamnă. Judecătorii își petre-cură ziua în ședință, ascultînd cum avocații pledau cazuri dificile și destul de stupide. Rosenberg dormi aproape tot timpul. Se trezi pentru scurt timp, atunci cînd procurorul din Texas susținu că unui anumit condamnat la moarte ar trebui să i se administreze medicamente care să-l facă lucid, înainte de a i se administra injecția mortală.
― Dacă este bolnav mintal, cum poate fi executat? întrebă Rosenberg neîncrezător.
― UÈ™or, spuse procurorul din Texas, boala lui poate fi controlată prin medicaÈ›ie. Deci i se administrează o injecÈ›ie care să-l facă sănătos la minte, apoi alta, care să-l omoare. Totul ar fi foarte frumos È™i constituÈ›ional.
Rosenberg le ținu o scurtă predică, apoi își pierdu forțele. Micul lui fotoliu rulant era mult mai jos decît tronurile masive îmbrăcate în piele ale confraților săi. Arăta destul de jalnic. În anii trecuți fusese un tigru, un bărbat care intimida fără milă și-i făcea praf și pe cei mai versați avocați. Dar nu mai era. Începu să mormăie, apoi ațipi. Procurorul zîmbi disprețuitor spre el și continuă.
În timpul ultimei pledoarii a zilei, un caz plicticos de desegregație din Virginia, Rosenberg începu să sforăie. Președintele Runyan se uită crunt spre scaun și Jason Kline, secretarul lui Rosenberg, pricepu aluzia. Trase încet fotoliul de lîngă masă și-l scoase afară. Îl împinse repede pe coridor.
CAZUL PELICAN 35
Judecătorul se trezi în biroul lui, își luă pilulele și își informă secretarii că vrea să plece acasă. Kline anunță FBI-ul și, cîteva clipe mai tîrziu, Rosenberg era instalat cu fotoliu cu tot în spatele furgonetei lui, parcată în subsol. Doi agenți FBI supravegheau totul. Un infirmier, Frederic, imobiliză fotoliul și sergentul Ferguson, de la poliția Curții Supreme, trecu la volan. Judecătorul nu permitea agenților FBI să stea cu el. Ei puteau să-l urmeze în mașina lor și puteau să-i supravegheze casa din stradă și aveau noroc că puteau să stea atît de aproape. Nu avea încredere în polițiști și nici în agenții FBI. Nu avea nevoie de protecția lor.
Pe strada Volta din Georgetown, furgoneta încetini și intră cu spatele pe un drum de acces. Frederic, infirmierul, și Ferguson, polițistul, îl conduseră cu atenție înăuntru. Agenții supravegheau totul din stradă, din mașina lor neagră, model guvernamental, marca Dodge Aries. Peluza din fața casei era îngustă, așa încît mașina lor se afla la mică distanță de ușa din față. Era aproape patru după-amiază.
După cîteva minute, Ferguson își făcu apariția de rutină și vorbi cu agenții. După multe tîrguieli, Rosenberg încuviințase, cu o săptămînă înainte, ca Ferguson să inspecteze fiecare cameră de la etaj și de la parter, după-amiază, la sosire. Apoi trebuia să plece, dar putea să revină la zece seara fix și să stea afară, la ușa din spate, pînă la șase dimineața fix. Nimeni nu putea să facă aceasta, afară de Ferguson, iar el era obosit de atîtea ore suplimentare.
― Totul este în ordine, spuse el agenÈ›ilor. Mă întorc la zece.
― Mai trăieÈ™te? întrebă unul dintre agenÈ›i. Era întrebarea obiÈ™nuită.
― Mă tem că da. Ferguson se îndreptă obosit spre furgonetă.
Frederic era bucălat și fără vlagă, dar nu era nevoie de putere pentru a mișca bolnavul. După ce aranja pernele, îl ridică de pe fotoliul rulant și-l puse cu grijă pe canapea, unde urma să rămînă nemișcat următoarele două ore,
36
John Grisham
moțăind și urmărind CNN. Frederic își pregăti un sandviș cu șuncă și o farfurie cu fursecuri și se uită prin National Enquirer la masa din bucătărie. Rosenberg bombăni ceva cu glas tare și schimbă canalele cu telecomanda.
Fix la È™apte, cina lui, compusă din supă de pui, cartofi fierÈ›i È™i ceapă înăbuÈ™ită ― mîncare uÈ™oară ― era aranjată pe masă È™i Frederic îl duse lîngă ea. Insistă să mănînce singur, dar nu era plăcut de privit. Frederic se uită la televizor. Va curăța mizeria mai tîrziu.
Pe la nouă, era îmbăiat, îmbrăcat în cămaÈ™a de noapte È™i bine învelit cu păturile. Patul era un dispozitiv de spital militar, strimt, înclinat, de un verde pal, cu butoane de control È™i grilaje rabatabile, pe care Rosenberg insistase să le lase jos. Se afla într-o cameră din spatele bucătăriei, pe care bătrînul o folosise ca birou timp de treizeci de ani, înainte de primul atac. Camera era acum infirmerie, mirosea a antiseptice È™i a moarte apropiată. Lîngă pat se afla o masă mare, cu o lampă de spital È™i cel puÈ›in douăzeci de sticluÈ›e cu pilule. CărÈ›i groase, grele, de drept erau stivuite în grămezi ordonate în jurul camerei. Infirmierul se aÈ™eză lîngă masă, într-un È™ezlong uzat, È™i începu să citească dintr-un dosar. Va citi pînă cînd îl va auzi sforăind ― acesta era ritualul din fiecare noapte. Citea rar, zbierînd cuvintele spre Rosenberg, care stătea È›eapăn, nemiÈ™cat, dar atent. Era un caz pentru care urma să scrie opinia majoritară. O vreme, el sorbi fiecare cuvînt.
După o oră de lectură și zbierete, Frederic era obosit și judecătorul ațipise. Acesta ridică mîna încet, apoi închise ochii. Manevrînd un buton al patului, Frederic făcu lumina mică. În cameră era aproape întuneric. Infirmierul se lăsă pe spate și șezlongul se întinse. Lăsă dosarul pe podea și închise ochii. Rosenberg sforăia.
Nu pentru multă vreme.


Puțin după ora zece, cînd casa era întunecată și liniștită, ușa de la un dulap dintr-un dormitor de la etaj se deschise ușor și Khamel se strecură afară. Șortul de sport și șapca de
CAZUL PELICAN 37
nailon erau violete. Tricoul cu mîneci lungi, ciorapii și adi-dașii erau albi, cu garnitură violet. O îmbinare perfectă de culori. Khamel-alergătorul. Era bine ras și, sub șapcă, părul lui foarte scurt era blond, aproape alb.
Dormitorul era întunecat, ca È™i holul. Scările scîrțîiră uÈ™or sub adidaÈ™i. Avea un metru È™aptezeci È™i È™apte È™i mai puÈ›in de È™aizeci È™i opt de kilograme, fără pic de grăsime. Se menÈ›inea suplu È™i uÈ™or, astfel încît să se poată miÈ™ca repede È™i fără zgomot. Scările dădeau într-un hol, nu departe de uÈ™a din față. Știa că acolo erau doi agenÈ›i într-o maÈ™ină parcată lîngă trotuar, probabil neatenÈ›i la casă. Știa că Ferguson sosise cu È™apte minute în urmă. Auzea sforăitul din camera din spate. ÃŽn timp ce aÈ™tepta în dulap, se gîndise să dea lovitura înainte de venirea lui Ferguson, aÈ™a încît să nu fie nevoit să-l omoare. Nu crima era o problemă, ci faptul că mai avea un cadavru de care trebuia să aibă grijă. Dar credea ― È™i se înÈ™ela ― că probabil Ferguson verifica infirmierul, cînd venea la slujbă. ÃŽn acest caz, el ar fi descoperit măcelul È™i Kha-mel ar fi pierdut avantajul de cîteva ore. De aceea aÈ™teptase pînă acum.
Se strecură prin hol fără zgomot. În bucătărie, o lumină slabă de la hotă lumina suprafețele mesei și dulapurilor, făcînd ca totul să pară mai periculos. Khamel se admonestă că nu controlase becul și nu-l deșurubase. Aceste greșeli mici erau de neiertat. Se ghemui sub o fereastră și privi în curtea din spate. Nu-l vedea pe Ferguson, dar știa că avea un metru optzeci și opt și șaizeci și unu de ani, cataractă și că nu nimerea la trei pași cu pistolul lui 357 Magnum.
Amîndoi sforăiau. Khamel zîmbi în sinea lui, ghemuin-du-se în prag și scoțînd repede un pistol 22 automat și amortizorul dintr-un bandaj înfășurat în jurul taliei. Înșurubă tubul de zece centimetri în țeavă și păși ușor în cameră. Infirmierul era întins în șezlong, cu picioarele în sus, cu mîinile atîrnînd și cu gura deschisă. Khamel puse capătul amortizorului la doi centimetri de tîmpla lui dreaptă și trase de trei ori. Mîinile și picioarele zvîcniră, dar ochii rămaseră
38
John Grisham
Închiși. Khamel se îndreptă repede spre capul alb și zbîrcit al judecătorului Abraham Rosenberg și descărcă în el trei gloanțe.
Camera nu avea ferestre. Privi cadavrele și ascultă un minut. Picioarele infirmierului zvîcniseră de cîteva ori, apoi rămaseră nemișcate. Acum cadavrele erau imobile.
Voia să-l omoare pe Ferguson în casă. Era zece și unsprezece minute, timpul potrivit pentru ca unul dintre vecini să-și plimbe dinele înainte de culcare. Se furișă prin întuneric spre ușa din spate și zări polițistul deplasîndu-se liniștit de-a lungul gardului de lemn aflat la șase metri depărtare. Instinctiv, Khamel deschise ușa, aprinse lumina din curte și spuse tare:
― Ferguson!
Plecă de lîngă ușă și se ascunse într-un colț întunecat de lîngă frigider. Ascultător, Ferguson străbătu greoi curticica și intră în bucătărie. Nu era ceva neobișnuit. Frederic îl chema adesea, după ce înălțimea sa adormea. Aveau să bea ness și să joace gin rummy.
Dar cafeaua nu era pregătită și Frederic nu-l aștepta. Khamel trase trei gloanțe în spatele și în capul lui și Ferguson căzu greoi peste masa din bucătărie.
Stinse lumina din curte și deșurubă amortizorul. Nu va mai avea nevoie de el. Îl ascunse din nou, împreună cu pistolul, în bandaj. Khamel aruncă o privire pe fereastra din față. Plafoniera era aprinsă și agenții citeau. Păși peste Ferguson, închise ușa din spate și dispăru în întunericul de pe mica pajiște. Sări fără zgomot peste două garduri și ajunse în stradă. Începu să alerge. Khamel-alergătorul.


Glenn Jensen stătea singur în balconul întunecat de la Montrose Theatre și privea trupurile goale și pune de viață ale bărbaților de pe ecranul de jos. Mînca floricele dintr-o cutie mare și nu vedea nimic altceva decît trupurile. Era îmbrăcat destul de simplu: pulover bleumarin, pantaloni kaki și mocasini. Ochelari de soare mari, pentru a-și ascunde ochii,
CAZUL PELICAN 39
și o pălărie de velur pe cap. Era binecuvântat cu un chip care putea fi ușor uitat și, odată deghizat, nu putea fi recunoscut. Mai ales într-un balcon pustiu dintr-un stabiliment porno pentru homosexuali, la miezul nopții. Nu avea cercei, basma la gît, lanțuri de aur, bijuterii, nimic care să arate că ar fi în căutare de companie. Dorea să nu fie băgat în seamă.
Acest joc de-a șoarecele și pisica cu agenții FBI și restul lumii era ca un sport pentru el. În noaptea aceasta, ei staționaseră conștiincios în parcarea de lîngă blocul lui. Alți doi parcaseră lîngă ieșirea de sub veranda din spate, unde îi lăsă să stea timp de patru ore și jumătate, după care se deghiza și se duse nepăsător în garajul de la subsol; plecă la volanul mașinii unui prieten. Clădirea avea prea multe ieșiri pentru ca bieții agenți să-l poată urmări. Pînă la un punct îi compătimea, dar trebuia să-și trăiască viața. Dacă agenții federali nu îl puteau găsi, cum ar fi putut s-o facă un ucigaș?
Balconul era împărțit în trei secții mici, fiecare avînd șase rînduri. Era foarte întuneric, singura lumină venea de la raza albastră a proiectorului din spate. De-a lungul aripilor laterale erau îngrămădite scaune rupte și mese pliante. Pe lîngă ziduri atîrnau draperii de catifea, zdrențuite, care se desprindeau. O ascunzătoare minunată!
La început, se temuse că va fi prins. În lunile de după confirmare, era îngrozit. Nu putea să-și mănînce floricelele și bineînțeles că nu putea să se bucure de filme. Și-a spus atunci că, dacă va fi cumva prins sau recunoscut, sau expus în vreun fel, va susține că făcea cercetări în legătură cu un caz aflat pe rol, privitor la obscenitate. Avea întotdeauna unul în evidență și poate că va fi crezut. Acest pretext putea să fie acceptat, își spusese el în repetate rînduri, și devenise astfel mai îndrăzneț. Dar în 1990, într-o noapte, sala a luat foc și au murit patru oameni. Numele lor au apărut în ziare. Mare tam-tam. Judecătorul Glenn Jensen se afla la toaletă cînd a auzit strigătele și a simțit mirosul de fum. A fugit în stradă și a dispărut. Morții au fost găsiți cu toții în balcon. Pe unul dintre ei îl cunoștea. Timp de două luni, renunță la filme,
40
John Grisham
apoi reveni. Avea nevoie de mai multe cercetări, își spusese el.
Și ce dacă va fi prins? Era numit pe viață. Alegătorii nu-și puteau retrage voturile.
Îi plăcea sala Montrose pentru că, marțea, filmele rulau toată noaptea și niciodată nu era multă lume. Îi plăceau floricelele și berea la halbă costa cincizeci de cenți.
În partea de mijloc, doi bătrîni se mîngîiau și se pipăiau. Jensen se uita din cînd în cînd la ei, dar se concentra asupra filmului. Ce trist, gîndi el, să fii în pragul morții, să te ferești de SIDA și să-ți cauți fericirea exilat într-un balcon murdar.
O a patra persoană li se alătură la balcon. Se uită la Jensen și la cei doi bărbați îmbrățișați și păși liniștit cu berea și floricelele lui spre rîndul de sus, din partea centrală. Cabina de proiecție era chiar în spatele său. La dreapta, cu trei rinduri mai jos, stătea judecătorul. În fața lui, cei doi îndrăgostiți cărunți se sărutau, șopteau și chicoteau, nepăsători la toate.
Era îmbrăcat corespunzător. Pantaloni jeans strimți, cămașă de mătase, cercei, ochii machiați, părul și mustața unui homosexual obișnuit. Khamel-homosexualul.
Așteptă cîteva minute, apoi se mută spre dreapta și se așeză lîngă interval. Nu băgă de seamă nimeni. Cui i-ar fi păsat unde stătea?
La douăsprezece și douăzeci, bătrînii obosiră. Se sculară mînă în mînă și ieșiră în vîrful picioarelor, șoptind și chicotind. Jensen nu se uită la ei. Era prins de film, o orgie uriașă, pe un iaht, în timpul unei furtuni. Khamel se mută, ca o pisică, pe partea cealaltă a intervalului, pe un scaun care se afla la trei rînduri în spatele judecătorului. Sorbi din bere. Erau singuri. Așteptă un minut, apoi se mută repede cu încă un rînd mai aproape. Jensen se afla la o distanță de doi metri patruzeci.
Orgia se dezlănțuia, pe măsură ce furtuna creștea în intensitate. Vîjîitul vîntului și țipetele petrecăreților asurzeau mica sală. Khamel puse berea și floricelele pe jos și scoase
CAZUL PELICAN 41
din jurul taliei o frînghie de nailon de un metru. Înfășură repede capetele în jurul fiecărei mîini și sări peste rîndul de scaune din fața lui. Victima lui răsufla greu și cutia cu floricele îi tremura în mînă.
Atacul fu rapid și brutal. Khamel îi puse frînghia chiar sub laringe și o strînse cu violență. Trase frînghia în jos, aplecînd capul peste spătarul scaunului. Gîtul se rupse. Răsuci frînghia și o legă la ceafă. Strecură o tijă de oțel de cincisprezece centimetri în nod și o răsuci pînă cînd carnea începu să sîngereze. Terminase în zece secunde.
Deodată, furtuna luă sfîrșit și, pentru a sărbători aceasta, începu altă orgie. Jensen se prăbușise în scaun. Floricelele erau împrăștiate în jurul pantofilor lui. Khamel nu era omul care să-și admire opera. Părăsise balconul, trecuse printre rafturile cu reviste și dispozitive din hol, apoi dispăruse pe trotuar.
Conduse Ford-ul alb cu număr de Connecticut spre Dulles, se schimbă de haine într-o toaletă și așteptă cursa de Paris.



4

Prima doamnă se afla pe Coasta de Vest, pentru a participa la o serie de mic-dejunuri de cinci mii de dolari de persoană, unde cei bogați și snobi aruncau bucuros banii pe ouă reci și șampanie ieftină și pentru șansa de a fi văzuți și poate chiar fotografiați cu Regina, cum i se spunea. De aceea, Președintele dormea singur atunci cînd sună telefonul. Conform tradiției președinților americani, în anii din urmă se gîndise să-și ia o amantă. Dar acum părea un gest nerepublican. În afară de aceasta, era bătrîn și obosit Chiar și atunci cînd Regina era la Casa Albă, dormea adesea singur.
Avea un somn greu. Telefonul sună de douăsprezece ori pînă îl auzi. Ridică receptorul și se uită la ceas. Patru treizeci dimineața. Ascultă vocea, sări în picioare și opt minute mai tîrziu era în Biroul Oval. Fără duș, fără cravată. Se uită la Fletcher Coal, șeful echipei lui, și se așeză la birou.
Coal zîmbea. Dinții lui perfecți și chelia îi străluceau. În vîrstă de numai treizeci și șapte de ani, era copilul-minune care, cu patru ani înainte, salvase o campanie compromisă și-și condusese șeful la Casa Albă. Mînuia oamenii cu viclenie și era un om de încredere periculos, care își făcuse drum cu ghearele și cu dinții spre vîrf, pînă ajunsese al doilea la comandă. Mulți vedeau în el pe adevăratul șef. Chiar și numai pomenirea numelui lui îi speria pe cei din echipa prezidențială.
CAZUL PELICAN 43
― Ce s-a întîmplat? întrebă rar PreÈ™edintele.
Coal se plimba prin fața biroului prezidențial.
― Nu È™tiu prea multe. Au murit amîndoi. Doi agenÈ›i FBI l-au găsit pe Rosenberg pe la ora unu. Mort în pat. Infirmierul lui È™i un poliÈ›ist de la Curtea Supremă au fost, de asemenea, omorîți. ToÈ›i trei împuÈ™caÈ›i în cap. O treabă foarte curată. ÃŽn timp ce FBI È™i poliÈ›ia statului făceau cercetări, au primit un telefon care-i anunÈ›a că Jensen a fost găsit mort într-un club pentru homosexuali. L-au găsit acum două ore. Voyles m-a anunÈ›at la patru, iar eu v-am sunat pe dumneavoastră. El È™i cu Gminski trebuie să vină din clipă în clipă.
― Gminski?
― CIA trebuie să se implice, cel puÈ›in de acum încolo.
Președintele își prinse mîinile la ceafă și se întinse.
― Rosenberg a murit.
― Da. Vă sugerez să vă adresaÈ›i naÈ›iunii peste cîteva ore. Mabry lucrează la ciornă. Eu voi termina discursul. Să aÈ™teptăm pînă în zori, să zicem ora È™apte. Altfel, va fi prea devreme È™i vom pierde mare parte din auditoriu.
― Presa...
― Da. E afară. Au filmat echipajul salvării care l-a dus pe Jensen la morgă.
― Nu È™tiam că era homosexual.
― Acum nu mai e nici o îndoială. E o criză perfectă, domnule PreÈ™edinte. GîndiÈ›i-vă! Nu am creat-o noi Nu e vina noastră. Nimeni nu ne poate învinui. Indignarea va face naÈ›iunea să se solidarizeze. E timpul să se adune în jurul conducătorului. E minunat. Nici un neajuns.
Președintele sorbi dintr-o ceașcă de cafea și se uită la hîrtiile de pe birou.
― Și va trebui să restructurez Curtea.
― Asta e partea cea mai bună. Va fi moÈ™tenirea pe care o veÈ›i lăsa. L-am È™i chemat pe Duvall de la Departamentul JustiÈ›iei È™i i-am dat instrucÈ›iuni să-l contacteze pe Horton È™i să întocmească o listă preliminară de nominalizări. Horton a
44
John Grisham
ținut o cuvîntare în Omaha noaptea trecută, dar acum e în avion și vine încoace. Sugerez să ne întîlnim cu el ceva mai tîrziu, în timpul dimineții.
Președintele aprobă din cap, ca de obicei, sugestiile lui Coal. Îl lăsă pe Coal să aranjeze detaliile. El nu fusese niciodată un om al detaliilor.
― E vreun suspect?
― Deocamdată nu. Nu È™tiu. I-am spus lui Voyles că doriÈ›i un rezumat al faptelor.
― Parcă spunea cineva că FBI-ul asigură protecÈ›ia CurÈ›ii Supreme.
Coal zîmbi mai larg și rîse.
― Exact NereuÈ™ita e a lui Voyles. E foarte jenant, într-adevăr.
― Splendid. Vreau ca Voyles să aibă partea lui de vinovăție. Ai grijă de presă. Vreau să fie umilit. Poate atunci vom putea să-l dăm afară.
Lui Coal îi plăcea acest gînd. Se opri și luă note în blocnotesul său. Un agent de securitate bătu la ușă, apoi o deschise. Directorii Voyles și Gminski intrară împreună. Atmosfera deveni deodată mai sumbră, în timp ce-și dădeau mîinile. Cei doi se așezară în fața biroului, în timp ce Coal își ocupa poziția obișnuită, în picioare, alături de Președinte, îi ura pe Voyles și pe Gminski, iar ei îl urau la rîndul lor. Lui Coal îi mergea bine cînd ura pe cineva. Președintele fl asculta pe el și numai acest lucru conta. Era important să-l lase pe Președinte să răspundă cînd erau alții de față.
― ÃŽmi pare foarte rău că sînteÈ›i aici, dar vă mulÈ›umesc că aÈ›i venit, spuse PreÈ™edintele. Ei dădură din cap aprobînd sumbru È™i mulÈ›umind pentru această minciună evidentă. Ce s-a întîmplat?
Voyles vorbi repede și la obiect. Descrise scena de la locuința lui Rosenberg, așa cum era cînd fuseseră găsite cadavrele. La unu, în fiecare noapte, sergentul Ferguson făcea o verificare de rutină cu agenții care stăteau în stradă. Cînd acesta nu a apărut, ei au făcut cercetări. Crimele erau foarte cu-
CAZUL PELICAN 45
rat și profesional realizate. Expuse ceea ce știa despre Jen-sen. Gîtul rupt. Strangulare. Găsit la balcon. Nimeni nu știa nimic, evident. Voyles nu era atît de necioplit și morocănos ca de obicei. Pentru FBI era o zi grea și simțea furtuna apro-piindu-se. Dar supraviețuise timp de trei președinții și putea, în mod sigur, să dejoace planurile acestui idiot.
― Cele două crime sînt, evident, legate între ele, spuse PreÈ™edintele privindu-l fix pe Voyles.
― Poate. Sigur, aÈ™a par să stea lucrurile, dar...
― Domnule director, zău. ÃŽn două sute douăzeci de ani, am asasinat patru preÈ™edinÈ›i, doi sau trei candidaÈ›i, cîțiva lideri ai luptei pentru drepturi civile, doi guvernatori, dar nici un judecător la Curtea Supremă. Și acum, într-o noapte, în două ore, sînt lichidaÈ›i doi. Și nu eÈ™ti convins că sînt legate între ele?
― Nu am spus asta. Trebuie să fie o legătură undeva. Dar metodele sînt diferite. Și atît de profesioniste! Vă amintiÈ›i că am avut mii de amenințări la adresa CurÈ›ii.
― Minunat. Atunci cine sînt suspecÈ›ii?
Nimeni nu-l supusese pe F. Denton Voyles unui interogatoriu contradictoriu. Se uită aspru la PreÈ™edinte. ― E prea devreme pentru suspecÈ›i. ÃŽncă adunăm probe.
― Cum a ajuns ucigaÈ™ul în casa lui Rosenberg?
― Nu È™tie nimeni. Nu a fost văzut intrînd, înÈ›elegeÈ›i? Evident, era acolo de cîtva timp, ascuns într-un dulap sau poate în pod. Noi nu eram acceptaÈ›i. Rosenberg refuza să ne lase în casa lui. Ferguson făcea o inspecÈ›ie de rutină a casei în fiecare după-amiază, cînd judecătorul venea de la muncă. E încă prea devreme, dar nu avem nici un indiciu asupra crimei. Nimic, cu excepÈ›ia celor trei cadavre. Vom primi rezultatele laboratoarelor de balistică È™i autopsie azi, la sfîrÈ™itul după-amiezii.
― Vreau să le văd de îndată ce le primiÈ›i.
― Da, domnule PreÈ™edinte.
― Vreau, de asemenea, o scurtă listă de suspecÈ›i, pînă la cinci după-amiaza. E clar?
46
John Grisham
― Sigur, domnule PreÈ™edinte.
― Și as dori un raport despre sistemul vostru de protecÈ›ie È™i unde aÈ›i greÈ™it.
― PresupuneÈ›i că am greÈ™it.
― Doi judecători au murit È™i amîndoi erau sub protecÈ›ia FBL Cred că poporul american merită să È™tie unde e greÈ™eala, domnule director. Da, aÈ›i greÈ™it.
― Vă raportez dumneavoastră sau poporului american?
― Mie.
― După aceea convocaÈ›i o conferință de presă È™i raportaÈ›i poporului american, nu-i aÈ™a?
― Te temi de o cercetare atentă, directore?
― CîtuÈ™i de puÈ›in. Rosenberg È™i Jensen au murit pentru că au refuzat să colaboreze cu noi. Erau pe deplin conÈ™tienÈ›i de pericol, dar nu le păsa. CeilalÈ›i È™apte au colaborat È™i sînt încă în viață.
― Deocamdată. E mai bine să verificăm. Cad ca muÈ™tele. PreÈ™edintele zîmbi spre Coal, care chicoti È™i aproape rînji dispreÈ›uitor spre Voyles. Coal hotărî că era timpul să vorbească.
― Domnule director, È™tiaÈ›i că Jensen se învîrtea prin astfel de locuri?
― Era bărbat în toată firea, cu o numire pe viață. Dacă dorea să danseze gol pe mese, noi nu-l puteam opri.
― Da, domnule, spuse Coal politicos. Dar nu aÈ›i răspuns la întrebarea mea.
Voyles respiră adînc și privi în altă parte.
― Da. Bănuiam că e homosexual È™i È™tiam că îi plac anumite săli de cinema. Nu avem nici autoritatea, nici dorinÈ›a de a divulga asemenea informaÈ›ii, domnule Coal.
― Vreau rapoartele după-amiază, spuse PreÈ™edintele. Voyles se uita pe fereastră, ascultînd, dar fără să răspundă. PreÈ™edintele se uită spre Robert Gminski, directorul CIA.
― Bob, vreau un răspuns cinstit.
Gminski se încorda și se încruntă.
― Da, domnule. Ce anume?
CAZUL PELICAN 47
― Vreau să È™tiu dacă aceste crime sînt legate într-un fel de vreo agenÈ›ie, operaÈ›iune, grupare sau orice altceva apar-È›inînd de guvernul Statelor Unite.
― VorbiÈ›i serios, domnule PreÈ™edinte? E absurd.
Gminski părea șocat, dar Președintele, Coal și Voyles știau că orice e posibil îri aceste zile la CIA.
― Al dracului de serios, Bob.
― Și eu vorbesc serios. Și vă asigur că nu avem nici o legătură cu asta. Sînt È™ocat că v-aÈ›i putut gîndi la aÈ™a ceva. E stupid!
― Verifică, Bob. Vreau să fiu foarte sigur. Rosenberg nu credea în siguranÈ›a naÈ›ională. Și-a făcut mii de duÈ™mani în contraspionaj. Verifică, bine?
― Bine, bine.
― Și vreau un raport azi la cinci.
― Sigur, în regulă. Dar e pierdere de timp. Fletcher Coal veni lîngă biroul PreÈ™edintelui.
― Vă sugerez să ne întîlnim aici la cinci după-amiază, domnilor, sînteÈ›i de acord?
Amîndoi dădură din cap încuviințînd și se sculară în picioare. Coal îi conduse la ușă fără nici o vorbă. O închise.
― V-aÈ›i descurcat foarte bine, spuse el PreÈ™edintelui. Voyles È™tie că e vulnerabil. Miroase a sînge. ÃŽl vom lovi cu ajutorul presei.
― Rosenberg a murit, spuse iar PreÈ™edintele. Nu-mi vine să cred.
― Am o idee pentru televiziune. Coal se plimba din nou, foarte preocupat. Trebuie să profităm de È™ocul acesta. Trebuie să păreÈ›i obosit, ca È™i cum aÈ›i fi stat treaz toată noaptea pentru a stăpîni criza. Bine? Toată naÈ›iunea vă va urmări, aÈ™teptînd să daÈ›i detalii È™i să liniÈ™tiÈ›i oamenii. Cred că ar trebui să vă puneÈ›i ceva călduros È™i confortabil. O haină È™i cravată la È™apte dimineaÈ›a ar părea ceva cam căutat. Să ne relaxăm puÈ›in.
Președintele asculta atent.
― Un halat?
48
John Grisham
― Nu chiar. Ce aÈ›i spune de un pulover È™i pantaloni largi? Fără cravată, guler alb răsfrînt. Un fel de imagine a bunicului.
― Vrei să mă adresez naÈ›iunii la vreme de criză în pulover?
― Da. ÃŽmi place ideea. Un pulover maro È™i o cămașă albă.
― Nu È™tiu.
― Imaginea e bună. Alegerile sînt peste un an, începînd de luna viitoare. E prima noastră criză în nouăzeci de zile È™i e o criză minunată. Oamenii au nevoie să vă vadă în ceva diferit, mai ales la È™apte dimineaÈ›a. Trebuie să arătaÈ›i neoficial, ca acasă, dar stăpîn pe situaÈ›ie. Aceasta o să aducă cinci poate zece puncte în procentele de popularitate. AveÈ›i încredere în mine.
― Nu-mi plac puloverele.
― AveÈ›i încredere în mine.
― Nu È™tiu.



5

Darby Shaw se trezi cînd era încă întuneric, cu o ușoară mahmureală. După cincisprezece luni de facultate de drept, mintea ei refuza să se odihnească mai mult de șase ore. Se trezea adesea înaintea zorilor și, de aceea, nu dormea bine cu Callahan. Era minunat cînd făceau dragoste, dar somnul era adesea o luptă pentru perne și cearșafuri, pe care te trăgea cînd unul, cînd celălalt.
Se uită în tavan și îl ascultă sforăind din cînd în cînd în transa provocată de whisky. Cearșafurile erau înfășurate ca niște sfori în jurul genunchilor lui. Ea nu avea cearșaf, dar nu îi era frig. La New Orleans, octombrie e încă umed și cald. Aerul greu urca de jos, din strada Dauphine, peste bal-conul mic de lîngă dormitor și prin ușile deschise. Aducea cu el prima rază de lumină a dimineții. Merse în pragul ușii și se îmbrăcă cu halatul lui plușat. Soarele răsărea, dar strada era încă în întuneric. Zorii treceau neobservați în Cartierul Francez. Avea gura uscată.
Jos, în bucătărie, Darby bău o cană de cicoare groasă de la French Market. Numerele albastre de pe cuptorul cu microunde arătau acum ora șase fără zece. Pentru un băutor de categorie ușoară, viața cu Callahan era o luptă permanentă. Ea nu putea să bea mai mult de trei pahare cu vin. Nu avea nici diplomă în drept, nici slujbă și nu-și putea permite să se îmbete în fiecare seară și să doarmă pînă tîrziu. Și avea
50
John Grisham
cincizeci de kilograme și era hotărîtă să rămînă așa. El nu avea limite.
Bău trei pahare de apă cu gheață, apoi turnă cicoare într-o cană mare. Stinse luminile, urcă scările și se strecură înapoi în pat. Atinse ușor telecomanda și, deodată, îl văzu pe Președinte, stînd în spatele biroului lui, arătînd parcă ciudat, într-un pulover maro și fără cravată. Era o emisiune specială a canalului NBC News.
― Thomas! îl bătu pe umăr. Nici o miÈ™care. Thomas! TrezeÈ™te-te! Apăsă pe un buton È™i volumul crescu. PreÈ™edintele spunea bună dimineaÈ›a.
― Thomas! Se aplecă spre televizor. Callahan se zbătu între cearÈ™afuri È™i se ridică, frecîndu-se la ochi È™i încercînd să vadă limpede. Ea îi dădu cafeaua.
Președintele comunica vești tragice. Ochii îi erau obosiți și arăta trist, dar vocea lui frumoasă de bariton inspira încredere. Avea notițe, dar nu le folosea. Privea spre cameră și explica poporului american evenimentele șocante ale nopții.
― Ce dracu'! bombăni Callahan.
După anunțarea deceselor, Președintele se lansă într-un necrolog bombastic pentru Abraham Rosenberg. O legendă strivitoare, îl numi el. Era un efort, dar Președintele își menținu o înfățișare sinceră, în timp ce preamărea distinsa carieră a unuia dintre cei mai detestați oameni din America.
Callahan se uita uluit la televizor. Darby se uita și ea.
― E înduioșător. ÃŽncremenise pe marginea patului.
Fusese informat de FBI și CIA, explicase el, care presupuneau că ar fi o legătură între crime. Ordonase o investigație rapidă, aprofundată și cei vinovați vor fi aduși în fața justiției.
Callahan se ridică și se înveli cu cearșaful. Clipea din ochi și-și trecea mîna prin părul sălbatic.
― Rosenberg? Omorît? mormăi el uitîndu-se la televizor. Mintea lui înceÈ›oÈ™ată se limpezise imediat È™i, deÈ™i durerea de cap stăruia, nu o simÈ›ea.
CAZUL PELICAN 51
― E bună figura cu puloverul, spuse Darby, sorbind din cafea È™i uitîndu-se la faÈ›a PreÈ™edintelui, care avea o culoare portocalie, datorită machiajului gros, È™i la părul său argintiu strălucitor, bine pieptănat Era un bărbat foarte frumos, cu o voce mîngîietoare; de aceea, reuÈ™ise minunat în politică. Cutele de pe frunte se adînciseră; era È™i mai trist acum, cînd vorbea de bunul lui prieten, judecătorul Glenn Jensen.
― Montrose Theatre, la miezul nopÈ›ii, repetă Callahan.
― Unde e asta? întrebă ea. Callahan terminase dreptul la Georgetown.
― Nu sînt sigur, dar cred că e în cartierul homosexualilor.
― Era homosexual?
― Am auzit zvonuri. Evident. Stăteau amîndoi pe marginea patului, cu cearÈ™afurile în jurul picioarelor. PreÈ™edintele hotăra o săptămînă de doliu naÈ›ional. Drapelele în berna. Birourile federale închise a doua zi. Funeraliile nu erau încă organizate. Mai bătu cîmpii cîteva minute, tot foarte trist, chiar È™ocat, foarte uman, totuÈ™i PreÈ™edinte, È™i evident stăpîn pe situaÈ›ie. Termină cu zîmbetul lui consacrat de bunic, care inspira încredere, înÈ›elepciune È™i calm.
Un reporter de la NBC, transmițînd de pe o peluză a Casei Albe, completă omisiunile. Poliția era mută, dar se părea că, deocamdată, nu suspectau pe nimeni și nu aveau nici o pistă. Da, ambii judecători fuseseră sub protecția FBI-ului, care nu avea nici un comentariu de făcut. Da. Montrose era o sală frecventată de homosexuali. Da, existaseră multe amenințări la adresa ambilor bărbați, mai ales a lui Rosenberg. Și puteau să apară mai mulți suspecți pînă ce se va termina totul.
Callahan închise aparatul și se îndreptă spre ușa balconului, unde aerul era tot mai dens.
― Nu sînt suspecÈ›i, mormăi el.
― Pot să găsesc cel puÈ›in douăzeci, spuse Darby.
― Da, dar ce-i cu combinaÈ›ia asta? Rosenberg înÈ›eleg, dar de ce Jensen? De ce nu McDowell sau Yount, amîndoi
52
John Grisham
fiind mult mai liberali decît Jensen? Nu e logic. Callahan se așeză într-un scaun de răchită de lîngă ușă și-și ciufuli părul cu mîna.
― ÃŽÈ›i mai aduc cafea, spuse Darby.
― Nu, nu, sînt treaz.
― Cum stai cu capul?
― Ar fi fost minunat dacă mai dormeam trei ore. Cred că am să amîn cursurile. Nu am chef.
― Splendid.
― Fir-ar să fie, nu-mi vine să cred! Prostul ăsta are de făcut două nominalizări. Asta înseamnă că opt din nouă vor fi aleÈ™i de republicani.
― ÃŽntîi trebuie să fie confirmaÈ›i.
― ÃŽn zece ani, nu o să mai recunoaÈ™tem ConstituÈ›ia. E o porcărie.
― De aceea au fost omorîți, Thomas. Cineva sau o grupare doreÈ™te altă Curte, una cu o majoritate conservatoare absolută. Alegerile sînt anul viitor. Rosenberg are ― sau avea nouăzeci È™i unu de ani. Manning are optzeci È™i patru. Yount peste È™aptezeci. S-ar putea să moară curînd sau să mai trăiască zece ani. S-ar putea să fie ales un preÈ™edinte democrat. De ce să riÈ™te? Hai să-l omorîm acum, cu un an înainte de alegeri. E logic dacă avea interes.
― Dar de ce Jensen?
― Era o pacoste. Și e limpede că era o pradă uÈ™oară.
― Dar era în principiu un moderat cu rare miÈ™cări spre stînga. Și era numit de un republican.
― Vrei Bloody Mary?
― Bună idee. Imediat. ÃŽncerc să mă gîndesc.
Darby se lăsă în pat, sorbi din cafea și privi lumina soarelui trecînd din balcon în cameră.
― GîndeÈ™te-te, Thomas. Era tocmai timpul potrivit Realegeri, nominalizări, politică, tot. Dar gîndeÈ™te-te la violență È™i la radicali, la fanatici, la combatanÈ›ii pentru drepturile condamnaÈ›ilor pe viață, la cei care-i urăsc pe homosexuali, la arieni È™i la naziÈ™ti, gîndeÈ™te-te la toate
CAZUL PELICAN 53
grupările în stare să ucidă și la toate amenințările împotriva Curții; este timpul potrivit pentru ca o grupare necunoscută, obscură, să-i ucidă. E morbid, dar situația e foarte potrivită.
― Și care ar fi o astfel de grupare?
― Cine È™tie?
― Armata Subterană?
― Nu sînt chiar obscuri. L-au ucis pe judecătorul Fer-nandez în Texas.
― Folosesc bombe, nu-i aÈ™a?
― Da, sînt experÈ›i în explozibile cu plastic.
― Șterge-i de pe listă.
― Acum nu È™terg pe nimeni. Darby se sculă în picioare È™i-È™i legă halatul. Haide, o să-È›i pregătesc o Bloody Mary.
― Numai dacă bei cu mine.
― Thomas, tu eÈ™ti profesor. PoÈ›i să amîni cursurile dacă vrei. Eu sînt studentă È™i...
― ÃŽnÈ›eleg legătura.
― Nu pot să mai lipsesc.
― Te trîntesc la drept constituÈ›ional dacă nu chiuleÈ™ti È™i nu te îmbeÈ›i cu mine. Am o carte cu opiniile lui Rosenberg. Să o citim, să bem Bloody Mary, apoi vin, apoi ce-o fi. Mi-e dor de el deja.
― Am Procedură Federală la nouă È™i nu pot să lipsesc.
― Am de gînd să-l sun pe decan, ca să suspende toate cursurile. Atunci bei cu mine?
― Nu. Hai, Thomas. El o urmă jos, în bucătărie, la cafea È™i băutură.



6

Pară să mute receptorul de pe umăr, Fletcher Coal apăsă pe alt buton de pe telefonul aflat pe masa din Biroul Oval. Trei linii erau în așteptare și luminițele lor clipeau. Se plimbă încet prin fața biroului și ascultă, în timp ce citea un raport de două pagini primit de la Horton, de la Justiție. Nu se uita la Președinte, care era în fața ferestrei, aplecat, ținînd bine crosa cu mîinile înmănușate și uitîndu-se fioros întîi la mingea galbenă, apoi, încet, peste covorul albastru, la cupa de alamă aflată la trei metri. Coal mîrîi ceva în receptor. Președintele nu auzea ce spune. El lovi ușor mingea și o urmări cum se rostogolește pînă în cupă. Cu un clinchet, aceasta eliberă mingea, care se rostogoli la un metru. Președintele înainta în ciorapi spre următoarea minge și respiră adînc, aplecîndu-se spre ea. Era o minge portocalie. O lovi ușor și ea se rostogoli direct în cupă. Opt, una după alta. Douăzeci și șapte din treizeci.
― Era preÈ™edintele Runyan, spuse Coal, trîntind receptorul. E destul de afectat. Voia să-l primiÈ›i azi, după-amiază.
― Spune-i să ia un număr.
― I-am spus să fie aici mîine dimineață la zece. AveÈ›i È™edință de Cabinet la zece treizeci È™i întîlnire cu cei de la Securitatea NaÈ›ională la unsprezece treizeci.
Fără să-l privească, Președintele apucă crosa și studie mingea următoare.
CAZUL PELICAN 55
― Abia aÈ™tept. Ce-i cu numărul de voturi?
Se legănă ușor și urmări mingea.
― Acum am vorbit cu Nelson. A făcut două statistici, începînd de la amiază. Computerul le prelucrează acum, dar el crede că procentul va fi undeva în jur de cincizeci È™i doi sau cincizeci È™i trei la sută.
Jucătorul de golf privi în sus și zîmbi, apoi reveni la jocul lui.
― Cît a fost săptămîna trecută?
― Patruzeci È™i patru. Puloverul È™i lipsa cravatei sînt cauza. AÈ™a cum am spus.
― Parcă era patruzeci È™i cinci, spuse el lovind o minge galbenă È™i urmărind-o cum se rostogoleÈ™te cu precizie în cupă.
― AveÈ›i dreptate. Patruzeci È™i cinci.
― E cel mai mare de...
― Unsprezece luni. Am avut sub cincizeci de la zborul 402, din noiembrie, anul trecut. E o criză minunată. Oamenii sînt È™ocaÈ›i, totuÈ™i mulÈ›i dintre ei sînt fericiÈ›i că a murit Rosenberg. Și dumneavoastră sînteÈ›i în miezul lucrurilor. E minunat.
Coal apăsă un buton care clipea și ridică receptorul. Îl trînti la loc fără o vorbă. Își aranjă cravata și își încheie haina.
― E È™i treizeci È™i cinci. Voyles È™i Gminski aÈ™teaptă. Lovi È™i urmări mingea. Cu doi centimetri prea spre
dreapta. Se strîmbă.
― Să aÈ™tepte. Să dăm o conferință de presă la nouă dimineaÈ›a. ÃŽl voi lua pe Voyles cu mine, dar nu-l voi lăsa să vorbească. Va sta în spatele meu. Voi da cîteva detalii în plus È™i voi răspunde la cîteva întrebări. Canalele de È™tiri o vor prelua pe viu, ce crezi?
― BineînÈ›eles. Bună idee. ÃŽncep s-o organizez.
Își scoase mănușile și le aruncă într-un colț.
― Să intre.
56
John Grisham
Sprijini cu grijă crosa de perete și-și puse pantofii marca Bally. Ca de obicei, își schimbase de șase ori hainele de dimineață și pînă acum, cînd purta un costum la două rînduri, din stofă ecosez, și o cravată roșie cu picățele bleumarin. Þinută de birou. Haina atîrna pe un cuier de lîngă ușă. Se așeză la birou și se încruntă privind niște hîrtii. Îi salută din cap pe Voyles și pe Gminski, dar nu se ridică și nu le întinse mîna. Ei rămaseră în picioare în fața biroului, iar Coal își ocupă poziția lui obișnuită, în picioare, ca o santinelă care abia așteaptă să tragă. Președintele se ciupi de șaua nasului, ca și cum stresul zilei îi provocase o migrenă.
― A fost o zi lungă, domnule PreÈ™edinte, spuse Bob Gminski pentru a sparge gheaÈ›a. Voyles se uită pe fereastră.
Coal dădu din cap, iar Președintele spuse:
― Da, Bob. O zi foarte lungă. Și am invitat la cină niÈ™te etiopieni, aÈ™a că să fim scurÈ›i. Să începem cu tine, Bob. Cine i-a ucis?
― Nu È™tiu, domnule PreÈ™edinte. Dar vă asigur că noi nu avem nici o legătură cu asta.
― ÃŽn mod sigur, Bob? Era aproape rugător.
Gminski ridică mîna dreaptă cu palma îndreptată spre birou.
― Jur! Pe mormîntul mamei mele, jur!
Coal dădu din cap, ca și cum l-ar fi crezut și ca și cum aprobarea lui era totul.
Președintele se uită la Voyles, a cărui siluetă butucănoasă umplea scaunul și care era încă îmbrăcat cu un trenci larg. Directorul își mesteca încet guma și zîmbea batjocoritor spre Președinte.
― Balistica? Autopsia?
― Am rapoartele, spuse Voyles È™i-È™i deschise servieta.
― Spune-mi, le citesc mai tîrziu
― Arma era de calibru mic, probabil 22. ÃŽn Rosenberg È™i în infirmierul lui s-a tras de aproape, după cum arată praful de puÈ™că. E greu de spus în ceea ce-l priveÈ™te pe Ferguson, dar distanÈ›a nu era mai mare de treizeci de centimetri.
CAZUL PELICAN 57
Nu am văzut cum s-a tras, înțelegeți? Trei gloanțe în fiecare. Din capul lui Rosenberg au extras două, unul era în pernă. Se pare că infirmierul dormea. Același tip de gloanțe, aceeași armă, același trăgător, evident. Sînt în pregătire rapoarte de autopsie complete, dar nu au fost surprize. Cauzele deceselor sînt evidente.
― Amprente?
― Nici una. Continuăm să căutăm, dar a fost o treabă foarte curată. Se pare că nu a lăsat nici o urmă, afară de gloanÈ›e È™i cadavre.
― Cum a intrat în casă?
― Nu e nici un semn de efracÈ›ie. Ferguson a verificat locul cînd a sosit Rosenberg, la patru. Procedură de rutină. A completat raportul scris peste două ore È™i afirmă că a inspectat două dormitoare, o baie, trei dulapuri de sus È™i fiecare cameră de jos È™i că, bineînÈ›eles, nu a găsit nimic. Conform instrucÈ›iunilor lui Rosenberg, agenÈ›ii noÈ™tri erau afară È™i ei apreciază că inspecÈ›ia de la ora patru a lui Ferguson a luat trei-patru minute. Cred că ucigaÈ™ul aÈ™tepta È™i se ascundea cînd a venit judecătorul acasă È™i Ferguson È™i-a făcut inspecÈ›ia.
― De ce? insistă Coal.
Ochii injectați ai lui Voyles îl priviră pe Președinte.
― Acest om este, evident, foarte talentat. A ucis un judecător de la Curtea Supremă ― poate doi ― È™i nu a lăsat practic nici o urmă. Un asasin de profesie, aÈ™ spune. Intrarea nu era o problemă pentru el. Să se ferească de o inspecÈ›ie superficială a lui Ferguson, de asemenea. Probabil că e foarte răbdător. Nu ar fi riscat să intre cînd era cineva în casă È™i poliÈ›iÈ™ti în jur. Cred că a făcut-o în cursul după-amiezii È™i a aÈ™teptat, poate într-un dulap de sus, sau poate în pod. Am găsit două bucățele din izolaÈ›ia podului pe podeaua de sub scările pliante; asta înseamnă că au fost folosite de curînd.
― Nu are importanță unde s-a ascuns, spuse PreÈ™edintele. Nu a fost descoperit.
58
John Grisham
― AÈ™a este. Nu ni se permitea să inspectăm casa, înÈ›elegeÈ›i?
― ÃŽnÈ›eleg că a murit. Cum e cu Jensen?
― Și el a murit. Gîtul rupt, strangulat cu o bucată de frînghie galbenă de nailon, care poate fi găsită în orice magazin de articole de uz casnic. Medicii nu cred că a murit din cauza ruperii gîtului. Sînt convinÈ™i, pe drept, că frînghia a cauzat moartea. Nu există amprente. Nu există martori. Nu e un loc de unde să apară martorii în fugă, aÈ™a încît nu mă aÈ™tept să găsim vreunul. Ora decesului este aproximativ douăsprezece treizeci. ÃŽntre cele două crime sînt două ore.
Președintele lua notițe.
― Cînd a plecat Jensen din apartamentul lui?
― Nu È™tim. Eram surghiuniÈ›i în parcare, vă amintiÈ›i? L-am urmărit spre casă pe la È™ase după-amiază, apoi am păzit clădirea timp de È™apte ore, pînă am aflat că a fost sugrumat într-un club de homosexuali. Noi respectam voinÈ›a lui, bineînÈ›eles. S-a strecurat afară din clădire în maÈ™ina unui prieten. Am găsit-o la două cvartale depărtare de club.
Coal făcu doi pași înainte, cu mîinile la spate.
― Domnule director, credeÈ›i că acelaÈ™i asasin a comis ambele crime?
― Dracu' È™tie! Trupurile sînt calde încă. LăsaÈ›i-ne un răgaz. Acum avem prea puÈ›ine dovezi. Nu avem martori, nu sînt amprente, n-a făcut nici o gafă, aÈ™a că va dura pînă cînd vom pune totul cap la cap. S-ar putea să fie acelaÈ™i individ, nu È™tiu. E prea devreme.
― Sînt sigur că instinctul îți spune ceva, zise PreÈ™edintele.
Voyles se opri și se uită la fereastră.
― S-ar putea să fie acelaÈ™i tip, dar ar trebui să fie un supraom. Probabil că sînt doi sau trei, dar, în afară de asta, au fost foarte mult ajutaÈ›i. Cineva le-a dat o mulÈ›ime de informaÈ›ii.
CAZUL PELICAN 59
― De exemplu?
― De exemplu de cîte ori merge Jensen la cinema, unde I stă, cînd ajunge acolo, dacă se duce singur, dacă se întîlneÈ™te
cu un prieten. Informații pe care noi nu le aveam, evident. Sau Rosenberg. Cineva știa că nu avea sistem de alarmă în casă, că băieții noștri erau ținuți afară, că Ferguson sosea la zece și că pleca la șase și că trebuia să stea în curtea din spate, că...
― Voi È™tiaÈ›i de toate astea, îl întrerupse PreÈ™edintele.
― Sigur că da. Dar vă asigur că nu am dat informaÈ›ii nimănui.
Președintele aruncă o privire fugară, conspirativă spre Coal, care își scărpina obrazul, adîncit de gînduri.
Voyles schimbă poziția fundului său destul de lat și-i zîmbi lui Gminski ca și cum ar fi spus: „Hai să ne jucăm cu ei"!
― Sugerezi o conspiraÈ›ie, spuse Coal edificat, cu sprîncenele încruntate.
― Nu sugerez nimic. Vă declar dumneavoastră, domnule Coal È™i dumneavoastră, domnule PreÈ™edinte că, da, într-adevăr, un număr mare de oameni au conspirat la uciderea lor. Pot fi doar unul sau doi criminali, dar care au beneficiat de mult ajutor. A fost prea rapid, curat È™i bine organizat.
Coal părea satisfăcut. Stătea drept și își pusese din nou mîinile la spate.
― Atunci cine sînt conspiratorii? întrebă PreÈ™edintele. Pe cine suspectezi?
Voyles răsuflă adînc și păru că se așază mai bine în scaun. Își închise servieta și o puse pe genunchi.
― Nu avem nici un suspect pentru moment, doar cîteva posibilități. Și asupra acestui lucru trebuie păstrată tăcerea.
Coal se apropie cu un pas.
― BineînÈ›eles că totul e confidenÈ›ial, rosti el scurt. EÈ™ti în Biroul Oval.
60
John Grisham
― Și eu am fost aici de multe ori pînă acum. Am fost È™i cînd dumneata încă îți murdăreai scutecele, domnule Coal. Undeva trebuie că există o scurgere de informaÈ›ii.
― Cred că È™i la tine sînt scurgeri, spuse Coal.
Președintele ridică mîna.
― E confidenÈ›ial, Denton. Ai cuvîntul meu.
Coal se retrase cu un pas.
Voyles îl privi pe Președinte.
― Curtea a început sesiunea luni, după cum È™tiÈ›i, È™i maniacii erau în oraÈ™ de cîteva zile. ÃŽn ultimele două săptămîni, am urmărit diverse miÈ™cări. Știm că cel puÈ›in unsprezece membri ai Armatei Subterane au fost în zona D. C. timp de o săptămînă. Am interogat cîțiva azi È™i le-am dat drumul. Știm că aveau posibilitatea È™i dorinÈ›a să ucidă. E ipoteza cea mai verosimilă pînă acum. Mîine s-ar putea să apară altceva.
Coal nu era impresionat. Armata Subterană era pe lista tuturor.
― Am auzit de ei, spuse PreÈ™edintele prosteÈ™te.
― Da. Devin destul de populari. Credem că ei au ucis un judecător în Texas. TotuÈ™i, nu putem dovedi. Sînt experÈ›i în explozibile. ÃŽi suspectăm de cel puÈ›in o sută de atacuri cu bombe asupra unor clinici unde se fac avorturi. Sînt exact oamenii care i-ar urî pe Rosenberg È™i pe Jensen.
― AlÈ›i suspecÈ›i?
― O grupare de arieni numită RezistenÈ›a Albă, pe care îi avem în vizor de doi ani. Operează în afara statelor Idaho È™i Oregon. Liderul lor a È›inut o cuvîntare în Virginia de Vest săptămînă trecută È™i s-a aflat aici timp de cîteva zile. A fost zărit luni la demonstraÈ›ia din faÈ›a CurÈ›ii Supreme. Vom încerca să vorbim cu el mîine.
― Dar oamenii ăștia sînt asasini de profesie? întrebă Coal.
CAZUL PELICAN 61
― Nu-È™i fac publicitate, înÈ›elegeÈ›i? Mă îndoiesc că vreo astfel de grupare a comis aceste crime. Au plătit asasinul È™i au furnizat munca brută.
― Deci cine sînt asasinii? întrebă PreÈ™edintele.
― Poate nu vom È™ti niciodată, ca să fiu sincer.
Președintele se ridică și-și dezmorți picioarele. Altă zi grea la birou. Zîmbi în jos spre Voyles, peste birou.
― Ai o sarcină grea.
Era vocea de bunic, plină de căldură și înțelegere.
― Nu te invidiez. Dacă se poate, vreau un raport de două pagini, scris la maÈ™ină la două rînduri, în fiecare zi la ora È™aptesprezece, È™apte zile pe săptămînă, despre progresul cercetărilor. Dacă apare vreo schimbare, vreau să mă suni imediat.
Voyles încuviință din cap, dar nu scoase o vorbă.
― Mîine dimineață la nouă am conferință de presă. AÈ™ vrea să fii de față.
Voyles încuviință, dar tot fără să vorbească. Secundele treceau și nimeni nu spunea nimic. Voyles se sculă cu zgomot și își legă cordonul trenciului.
― Ei bine, noi plecăm. AveÈ›i etiopienii È™i toate celelalte.
Dădu rapoartele de balistică și autopsie lui Coal, știind că Președintele nu le va citi niciodată.
― MulÈ›umesc că aÈ›i venit, domnule, spuse PreÈ™edintele cu căldură.
Coal închise ușa în urma lor și Președintele luă în mînă crosa.
― Nu iau masa cu etiopienii, spuse el, uitîndu-se la mingea galbenă de pe covor.
― Știu. Am È™i trimis scuzele dumneavoastră. Ne aflăm în plină criză, domnule PreÈ™edinte, iar dumneavoastră trebuie să fiÈ›i aici, în acest birou, înconjurat de consilieri, muncind din greu.
62
John Grisham
Lovi și mingea se rostogoli cu precizie în cupă.
― Vreau să vorbesc cu Horton. Nominalizările acestea trebuie să fie perfecte.
― A trimis o scurtă listă de zece. Arată destul de bine.
― Vreau conservatori tineri, albi, care se opun avorturilor, pornografiei, homosexualilor, portului armelor, rasismului, toate porcăriile astea.
Greși o minge și își scoase pantofii.
― Vreau judecători care să urască drogurile È™i criminalii È™i care să fie entuziasmaÈ›i de pedeapsa cu moartea. ÃŽnÈ›elegi?
Coal era la telefon, formînd numere și încuviințînd din cap spre patronul său. El va face nominalizările, apoi îl va convinge pe Președinte.


K.O. Lewis stătea cu directorul în spatele limuzinei silențioase care părăsea Casa Albă și își croia drum prin circulația de la ora de vîrf. Voyles nu avea nimic de spus. Mai devreme, în primele ore ale tragediei, presa fusese violentă. Corbii dădeau tîrcoale. Nu mai puțin de trei subcomisii ale Congresului anunțaseră deja audieri și cercetări asupra crimelor. Și trupurile erau calde încă. Politicienii erau buimaci și se luptau să ajungă în centrul atenției. O declarație jignitoare provoca o alta. Senatorul Larkin din Ohio îl ura pe Voyles, Voyles îl ura pe senatorul Larkin din Ohio, iar senatorul convocase o conferință de presă cu trei ore mai devreme și anunțase că subcomisia lui va începe imediat cercetări asupra protecției acordate de FBI celor doi judecători uciși. Dar Larkin avea o prietenă, una destul de tînără, și FBI-ul avea cîteva fotografii, iar Voyles era încredințat că cercetările vor fi amînate.
― Ce face PreÈ™edintele? întrebă Lewis în cele din urmă.
― Care dintre ei?
― Nu Coal. Celălalt

CAZUL PELICAN 63
― Grozav de bine. Cu toate astea, e grozav de întors pe dos din cauza lui Rosenberg.
― Cred È™i eu.
Merseră în tăcere în direcția blocului Hoover. Va fi o apte lungă.
― Avem un nou suspect, spuse în cele din urmă Lewis.
― Spune.
― Un individ numit Nelson Muncie.
Voyles scutură capul rar.
― N-am auzit de el.
― Nici eu. E o poveste lungă.
― Spune-mi versiunea scurtă.
― Muncie e un industriaÈ™ foarte bogat din Florida. Cu È™aisprezece ani în urmă, nepoata lui a fost violată È™i ucisă de un afro-american numit Buck Tyrone. FetiÈ›a avea doisprezece ani. Un viol È™i o crimă foarte, foarte violente. Te scutesc de detalii. Muncie nu avea copii È™i își idolatriza nepoata. Ty-rone a fost judecat în Orlando È™i i s-a dat pedeapsa cu moartea. Era foarte bine păzit, deoarece primise o grămadă de amenințări. Cîțiva avocaÈ›i evrei de la o mare firmă din New York au făcut tot felul de recursuri È™i în 1984 cazul ajunge la Curtea Supremă. Ai ghicit: Rosenberg se îndrăgosteÈ™te de Tyrone È™i coace acel caraghios Amendament Cinci privitor la autoacuzare, pentru a exclude declaraÈ›ia pe care acuzatul o făcuse la o săptămînă după ce fusese arestat. O declaraÈ›ie de opt pagini, pe care el, Tyrone, o scrisese cu mîna lui. N-ai declaraÈ›ie, n-ai caz. Rosenberg scrie o opinie întortocheată, majoritară cu cinci la patru, care schimbă condamnarea. O hotărîre extrem de controversată. Tyrone e eliberat. Apoi, peste doi ani, dispare È™i nu mai e văzut de atunci. Circulă zvonul că Muncie a plătit pentru ca Tyrone să fie castrat, mutilat È™i apoi dat la rechini. E doar un zvon, spun autoritățile din Florida. Apoi, în 1989, avocatul lui Tyrone, unul numit Kaplan, e împuÈ™cat de un tîlhar, se pare, în faÈ›a apartamentului lui din Manhattan. Ce coincidență!
― Cine te-a informat?
64
John Grisham
― Am primit un telefon din Florida, acum două ore. Ei sînt convinÈ™i că Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca atît Tyrone cît È™i avocatul lui să fie omorîți. Dar nu pot dovedi. Au un informator discret, care nu-È™i dă numele È™i care susÈ›ine că-l cunoaÈ™te pe Muncie È™i că le dă o mică informaÈ›ie. Afirmă că Muncie a vorbit ani de zile de uciderea lui Rosenberg. Ei cred că È™i-a cam pierdut minÈ›ile cînd a fost ucisă nepoata lui.
― aÈ›i bani are?
― Destul Milioane. Nimeni nu e sigur. E foarte ascuns. Cei din Florida sînt convinÈ™i că e în stare.
― Să verificăm. Pare interesant.
― O să fac asta la noapte. EÈ™ti sigur că vrei trei sute de agenÈ›i la cazul ăsta?
Voyles aprinse o țigară și întredeschise fereastra.
― Da, poate patru sute. Trebuie să lichidăm afacerea asta înainte ca presa să ne mănînce de vii.
― Nu va fi uÈ™or. ÃŽn afară de gloanÈ›e È™i de frînghie, indivizii nu au lăsat nimic.
Voyles suflă fumul pe fereastră.
― Știu. Aproape că e prea curat.



7

Președintele Curții Supreme se cocîrjase în spatele biroului lui, cu cravata desfăcută și privirea rătăcită. În cameră, trei dintre confrații lui și vreo șase funcționari stăteau pe scaune și discutau cu voce joasă. Șocul și oboseala erau evidente. Jason Kline, secretarul principal al lui Rosenberg, părea în mod deosebit foarte lovit. Stătea pe o canapea mică și se uita în gol, spre podea, în timp ce Archibald Man-ning, acum cel mai în vîrstă dintre judecători, le vorbea de protocol și funeralii. Mama lui Jensen dorea un serviciu episcopal restrîns, pentru familie, vineri, în Providence. Fiul lui Rosenberg, avocat, îi dăduse lui Runyan o listă de instrucțiuni pe care judecătorul le pregătise după cel de al doilea atac, în care arăta că vrea să fie incinerat după o ceremonie civilă și cenușa să fie aruncată peste rezervația indienilor Sioux din Dakota de Sud. Deși Rosenberg era evreu, își părăsise religia și se declara agnostic. Voia să fie îngropat ca indienii. Runyan nu găsea nimic nepotrivit, dar nu se pronunță. În biroul din față, șase agenți FBI își beau cafeaua și vorbeau nervoși, în șoaptă. În timpul zilei, sosiseră alte amenințări, cele mai multe în timpul orelor de dimineață, cînd Președintele se adresase națiunii. Acum era întuneric, aproape timpul ca judecătorii rămași să fie conduși acasă. Fiecare avea patru agenți drept gardă de corp.
66
John Grisham
Judecătorul Andrew McDowell, la cei șaizeci și unu de ani ai săi, cel mai tînăr membru al Curții, stătea în picioare la fereastră, fumîndu-și pipa și urmărind circulația. Dacă Jensen avusese un prieten la Curte, acela era McDowell. Fletcher Coal îl informase pe Runyan că Președintele nu numai că va veni la funeraliile lui Jensen, dar și că dorea să-i facă elogiul. Nici unul dintre cei din biroul din față nu dorea ca Președintele să vorbească. Președintele Curții îi ceruse lui McDowell să pregătească o scurtă cuvîntare. Fiind un timid, care evita cuvântările, McDowell își răsuci papionul și încercă să și-l închipuie pe prietenul lui la balcon, cu o frînghie în jurul gîtului. Era îngrozitor să te gîndești la asta. Un judecător de la Curtea Supremă, unul dintre distinșii lui confrați, unul dintre cei nouă, ascunzîndu-se într-un asemenea loc, pentru a se uita la astfel de filme și expunîndu-se într-un mod atît de înfiorător. Ce tragedie! Se închipui stînd în fața mulțimii în biserică și privind la mama lui Jensen și la familia lui și știind că toți se gîndeau la sala Montrose. Se vor întreba unul pe celălalt în șoaptă: „Știai că era homosexual?" McDowell, personal, nu știuse și nici nu bănuise. Și nici nu voia să spună ceva la înmormîntare.
Judecătorul Ben Thurow, în vîrstă de șaizeci și opt de ani, nu era interesat atît de înmormîntare, cît de prinderea ucigașilor. Fusese procuror federal în Minnesota și avea o teorie care grupa suspecții în două categorii: cei care acționau din ură și răzbunare și cei care încercau să influențeze viitoarele decizii. El dăduse instrucțiuni secretarilor lui să înceapă cercetările.
Thurow se plimba prin cameră.
― Avem douăzeci È™i È™apte de secretari È™i È™apte judecători, spuse el celorlalÈ›i, fără să se adreseze cuiva anume. E clar că nu vom munci prea mult în următoarele săptămîni È™i că toate hotărîrile trebuie să aÈ™tepte pînă cînd tribunalul va fi complet. Asta poate să dureze luni de zile. Vă sugerez să punem la treabă secretarii noÈ™tri pentru a elucida crimele.
― Nu sîntem poliÈ›iÈ™ti, spuse calm Manning.
I
CAZUL PELICAN 67
― Putem să aÈ™teptăm pînă după înmormîntări, apoi să [ne jucăm de-a Dick Tracy? întrebă McDowell fără să se
Întoarcă de la fereastră.
Thurow nu-i luă în seamă, ca de obicei.
― Eu voi conduce cercetările. ÃŽmprumutaÈ›i-mi secretarii voÈ™tri pentru două săptămîni È™i cred că vom putea alcătui o scurtă listă de suspecÈ›i.
― FBI-ul este foarte capabil, Ben, spuse preÈ™edintele. Nu ne-au cerut ajutorul.
― Mai bine să nu vorbim de FBI, spuse Thurow. Putem să lîncezim aici în doliu oficial două săptămîni sau să facem o treabă, să-i găsim pe ticăloÈ™i.
― Ce te face să fii atît de sigur că putem să rezolvăm cazul? întrebă Manning.
― Nu sînt sigur că pot, dar cred că merită să încerc. ConfraÈ›ii noÈ™tri n-au fost omorîți fără nici un motiv È™i acest motiv e direct legat de un caz sau de o chestiune controversată asupra căreia s-a luat o hotărîre sau care se află acum pe rol, la această Curte. Dacă e o sentință, sarcina noastră e aproape imposibilă. La naiba, aproape toată lumea ne urăște pentru un motiv sau altul. Dar dacă nu e vorba de răzbunare È™au ură, atunci poate că cineva a dorit să aibă altă Curte pentru hotărîrile viitoare. Tocmai asta intrigă. Cine i-ar ucide pe Abe sau pe Glenn din cauza unui vot ipotetic asupra unui caz de anul acesta sau anul viitor, sau de peste cinci ani? Vreau ca secretarii să ia pe rînd toate cazurile care se află în cele unsprezece circuite inferioare.
Judecătorul McDowell își scutură capul.
― Zău, Ben, sînt peste cinci mii de cazuri, o mică parte din ele vor sfîrÈ™i, eventual, aici. E o goană după potcoave de cai morÈ›i.
Manning era la fel de placid.
― AscultaÈ›i, prieteni. Am lucrat cu Abe Rosenberg treizeci È™i unu de ani È™i m-am gîndit adesea să-l împuÈ™c chiar eu. Dar È›ineam la el ca la un frate. Ideile lui liberale erau acceptate în anii È™aizeci È™i È™aptezeci, dar s-au învechit în anii opt-
68
John Grisham
zeci și în anii nouăzeci sînt respinse. Eu cred că a fost omorît de una din acele grupări radicale de dreapta și că putem să cercetăm pînă în pînzele albe cazurile și să nu găsim nimic. E o execuție, Ben. Pur și simplu.
― Și Glenn? întrebă Thurow.
― Evident, prietenul nostru avea înclinaÈ›ii ciudate. Probabil că s-a răspîndit zvonul È™i el era o È›intă uÈ™oară pentru astfel de grupări. Ei urăsc homosexualii, Ben.
Ben continua să se plimbe, nebăgîndu-i în seamă.
― Ne urăsc pe toÈ›i È™i, dacă au ucis din ură, poliÈ›ia îi va prinde. Poate. Dar dacă au ucis pentru a manipula această Curte? Cred că e foarte posibil.
Președintele Curții își drese vocea.
― Și cred că nu vom face nimic pînă după înmormîntare, sau incinerare. Ben, să aÈ™teptăm cîteva zile. Să lăsăm lucrurile să se liniÈ™tească. CeilalÈ›i judecători sînt încă È™ocaÈ›i.
Thurow se scuză și părăsi camera. Gărzile lui de corp îl urmară în hol.
Judecătorul Manning se ridică în picioare cu ajutorul bastonului și se adresă președintelui.
― O să ajung curînd în faÈ›a ProvidenÈ›ei. Urăsc zborul È™i nu pot să sufăr înmormîntările. Și eu o să fiu în scurtă vreme înmormîntat È™i nu-mi place să mi se amintească. Voi trimite condoleanÈ›ele mele familiei. Cînd îi vedeÈ›i, prezentaÈ›i-le scuzele mele. Sînt un om foarte bătrîn.
Plecă însoțit de secretar.
― Cred că judecătorul Thurow are dreptate, spuse Ja-son Kline. Trebuie să revedem cel puÈ›in cazurile aflate pe rol È™i pe cele care ar putea să ajungă aici. Va dura mult, dar s-ar putea să dăm peste ceva.
― Sînt de acord, spuse preÈ™edintele. E puÈ›in cam prematur, nu crezi?
― Da, dar oricum aÈ™ vrea să începem.
― Nu. Să aÈ™teptăm pînă luni È™i te voi repartiza lui Thurow.
CAZUL PELICAN 69
Kline ridică din umeri și se scuză. Doi secretari îl urmară în biroul lui Rosenberg, unde se așezară pe scaune și băură pe întuneric ultimul coniac al lui Abe.
În colțul ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii de drept, între rafturile cu cărți de drept groase și uzate de folosință, Darby Shaw se uita peste evidența sentințelor Curții Supreme. O citise de două ori și, deși era plină de contradicții, nu găsise nimic care să o intereseze. Cazul Dumond provoca revolte. Era un caz de pornografie, în care era implicat un copil din New Jersey, un caz de sodomie din Kentucky, o duzină de condamnări la moarte la care se făcea recurs, alte douăsprezece cazuri de drept civil și obișnuitul șir de cazuri cu impozite, zonare, indieni și afaceri necinstite. Scosese din computer referatul fiecăruia din cazuri și le revăzuse de două ori. Alcătuise o listă de suspecți posibili, dar oricine i-ar fi ales. Lista era acum în coșul de gunoi.
Callahan era sigur că vinovații erau arienii sau naziștii sau Klanul; vreo adunătură ușor identificabilă de teroriști locali; vreo bandă de adepți radicali ai execuției fără judecată. Erau extremiști de dreapta, acest lucru era foarte clar, după părerea lui. Darby nu era atît de sigură. Grupările animate de ură lucrau pe față. Făcuseră prea multe amenințări, aruncaseră cu prea multe pietre, făcuseră prea multe demonstrații și ținuseră prea multe cuvîntări. Aveau nevoie de Rosenberg în viață, pentru că era o țintă irezistibilă pentru ura lor. Rosenberg îi ținea ocupați. După părerea ei, era cineva mult mai de stînga.
El era într-un bar de pe Canal Street, deja beat și o aștepta, deși ea nu promisese că va veni. Îl căutase la prînz și-l găsise pe balcon, beat și citind cartea cu opiniile lui Rosenberg. Hotărîse să suspende cursurile de drept constituțional. Zicea că s-ar putea să nu mai fie în stare să predea, acum cînd eroul lui murise. Ea i-a spus să se trezească din beție și a plecat.
70
John Grisham
La zece și cîteva minute, ea se dusese în camera unde era computerul, la etajul patru al bibliotecii și se așezase în fața unui monitor. Camera era goală. Apăsă pe taste, găsi ceea ce căuta și, în curînd, imprimanta scoase pagină după pagină recursurile aflate pe rol în cele unsprezece Curți Federale de Apel. Peste o oră, imprimanta se opri și Darby se afla acum în posesia unui dosar de cincisprezece centimetri grosime cu evidența proceselor de la cele unsprezece Curți. Îl duse la masa ei și-I puse în mijlocul talmeș-balmeșului de pe ea. Era unsprezece și ceva și etajul cinci era pustiu. O fereastră îngustă îi oferea o vedere lipsită de interes a parcării și a pomilor de jos.
ÃŽÈ™i scoase din nou pantofii È™i își inspectă oja roÈ™ie de pe unghii. Sorbi din sucul călduÈ› Fresca È™i se uită în gol, spre parcare. Prima ipoteză era uÈ™or de stabilit ― crimele fuseseră înfăptuite de aceeaÈ™i grupare, pentru aceleaÈ™i motive. Dacă nu era aÈ™a, cercetările aveau să fie zadarnice. A doua ipoteză era mai greu de susÈ›inut ― motivul nu era ura sau răzbunarea, ci mai degrabă manipularea. Exista un caz sau un proces în drum spre Curtea Supremă È™i cineva voia să aibă alÈ›i judecători. A treia ipoteză era logică ― cazul sau procesul implica o sumă mare de bani.
Răspunsul nu putea să se găsească în dosarul din fața ei. Îl răsfoi pînă la miezul nopții și plecă la ora de închidere a bibliotecii.



8

Joi, la douăsprezece, un secretar ducea o pungă mare împodobită cu pete de grăsime și plină cu sandvișuri și inele de ceapă într-o cameră de conferințe umedă, la etajul cinci al blocului Hoover. În mijlocul camerei pătrate se afla o masă de mahon cu douăzeci de scaune de fiecare parte, la care stăteau cei mai importanți oameni ai FBI din toată țara. Toate cravatele erau lărgite și mînecile suflecate. Un nor subțire de fum plutea în jurul candelabrului ieftin, guvernamental, aflat la un metru și jumătate deasupra mesei.
Vorbea directorul Voyles. Obosit și furios, trăgea din al patrulea trabuc al dimineții și se plimba încet prin fața ecranului aflat lîngă el. Jumătate dintre oameni ascultau. Restul luaseră cîte un exemplar din rapoartele puse grămadă în mijlocul mesei și citeau rezultatele autopsiilor, raportul laboratorului asupra frînghiei de nailon, cel asupra lui Nelson Muncie și alte cîteva subiecte cercetate la repezeală. Rapoartele erau destul de subțiri.
Agentul special Eric East asculta atent și citea concentrat. Avea numai zece ani în branșă, dar era un investigator strălucit. Cu șase ore în urmă, Voyles îl alesese pentru a conduce cercetările. Ceilalți membri ai echipei fuseseră numiți în cursul dimineții și acum luau parte la ședința de organizare.
72
John Grisham
East asculta și auzea lucruri care îi erau deja cunoscute. Cercetările puteau să dureze săptămîni întregi, poate luni. În afară de cele nouă gloanțe, frînghia și tija de oțel folosită pentru răsucire, nu exista nici o altă dovadă. Vecinii din Georgetown nu văzuseră nimic. La Montrose nu fusese nici un personaj care să dea de bănuit. Nu erau amprente, nu erau scame, nimic. Trebuie un talent remarcabil ca să omori atît de curat și trebuie o mulțime de bani pentru a angaja un asemenea talent. Voyles nu credea că ucigașii vor fi prinși. Trebuiau să se concentreze asupra celui care-i angajase.
Voyles vorbea și pufăia din trabuc.
― Pe masă se află un raport privitor la Nelson Muncie, un milionar din Jacksonville, Florida, care ar fi proferat amenințări la adresa lui Rosenberg. Autoritățile din Florida sînt convinse că Muncie a plătit o grămadă de bani pentru ca violatorul È™i avocatul lui să fie omorîți. Raportul se referă la asta. Doi dintre oamenii noÈ™tri au vorbit cu avocatul lui Muncie azi dimineață È™i au fost întîmpinaÈ›i cu duÈ™mănie. Muncie nu e în È›ară, spune avocatul lui È™i ― bineînÈ›eles ― habar nu are cînd va reveni. Am numit douăzeci de oameni care să facă investigaÈ›ii asupra lui.
Voyles își aprinse din nou trabucul și privi o foaie de hîrtie aflată pe masă.
― Numărul patru e o grupare numită RezistenÈ›a Albă, puÈ›in numeroasă, formată din soldaÈ›i de vîrstă mijlocie, pe care-i supraveghem de trei ani. AveÈ›i un raport. Nu sînt prea suspecÈ›i. Mai curînd aruncă bombe È™i ard cruci. Nu lucrează cu multă fineÈ›e. Și, ce-i mai important, nu prea au bani. Am îndoieli serioase că ar putea să angajeze un trăgător atît de bun. TotuÈ™i, am pus douăzeci de oameni pe urmele lor.
East despachetă un sandviș gros, îl mirosi, dar se hotărî să nu-l mănînce. Inelele de ceapă erau reci. Îi trecuse pofta de mîncare. Continuă să asculte și să-și ia notițe. Numărul șase pe listă era puțin mai neobișnuit. Un nebun numit Clin-ton Lane declarase război homosexualilor. Singurul său fiu plecase de la ferma lor familială din Iowa la San Francisco,
CAZUL PELICAN 73
pentru a se bucura de viața de homo, dar murise repede de SIDA Lane clacase și dăduse foc biroului din Des Moines al Coaliției Homosexualilor. Prins și condamnat la patru ani, evadase în 1989 și nu mai fusese găsit. Conform raportului, pusese pe picioare o afacere cu contrabandă de cocaină și făcuse milioane. Și folosea banii pentru finanțarea micului său război împotriva homosexualilor și a lesbienelor. FBI-ul încerca să-l prindă de cinci ani, dar se credea că operează în Mexic. Ani de zile trimisese scrisori pline de ură Congresului, Curții Supreme, Președintelui. Voyles nu credea că Lane ar fi suspect. Era un nebun de extremă stînga, dar nu trebuia să le scape nimic necercetat. Repartiză șase agenți.
Lista conținea zece nume. Fiecărui suspect i se repartizau între șase și douăzeci dintre cei mai buni agenți speciali. Pentru fiecare grup se alegea un conducător. Acesta trebuia să raporteze de două ori pe zi lui East, care urma să se întîlnească în fiecare dimineață și după-amiază cu directorul. O sută și mai bine de agenți urmau să cutreiere străzile și regiunile rurale în căutare de dovezi.
Voyles vorbea de păstrarea secretului. Presa îi va urmări ca pe vînat, așa încît cercetările trebuie să fie extrem de confidențiale. Numai el, directorul, va vorbi cu presa și va avea foarte puține de spus.
Se așeză și K.O. Lewis ținu un monolog dezlînat despre funeralii și securitate și despre cererea președintelui Curții, Runyan, de a asista la cercetări.
Eric East sorbi cafeaua rece și se uită la listă.
Timp de treizeci și patru de ani, Abraham Rosenberg scrisese nu mai puțin de o mie două sute de opinii. Producția lui era un izvor continuu de amuzament pentru cei care studiau dreptul constituțional. Uneori ignora cazurile plicticoase, cu afaceri necinstite și recursurile pentru taxe, dar dacă procesul dădea dovadă de cea mai mică urmă de reale contradicții, intra imediat în acțiune. Scria opinii majoritare, acorduri cu majoritatea, acorduri cu opiniile minoritare și
74
John Gnsham
multe, multe opinii minoritare. Adesea, poziția lui nu era împărtășită de nimeni. Fiecare proces important din ultimii treizeci și patru de ani indusese și o opinie a lui Rosenberg. Studenților și criticilor le plăcea. Aceștia publicaseră cărți, eseuri și critici despre el și munca lui. Darby găsi cinci cărți cartonate despre opiniile lui, cu note editoriale și adnotări. Una din ele conținea numai remarcabilele lui opinii minoritare.
Joi, Darby chiuli de la cursuri și se izolă la masa ei de studiu de la etajul cinci al bibliotecii. Foile imprimate de computer erau răspîndite ordonat pe podea. Cărțile lui Rosenberg, deschise și cu semne, erau puse una peste alta.
Asasinatele aveau un motiv. Ura și răzbunarea erau acceptabile numai pentru Rosenberg. Dar adăugarea lui Jensen la ecuație făcea ca răzbunarea și ura să aibă mai puțină logică. Sigur că era demn de ură, dar nu stîrnise pasiuni ca Yount sau chiar ca Manning.
Nu a găsit cărți de critică despre scrierile judecătorului Glenn Jensen. În șase ani, acesta produsese numai douăzeci și opt de opinii majoritare, cea mai mică producție de la Curte. Scrisese cîteva opinii minoritare și se alăturase cîtor-va acorduri, dar lucra încet și cu greutate. Uneori, scrierile lui erau limpezi și lucide, alteori dezlînate și patetice.
Darby studie opiniile lui Jensen. Ideologia lui se schimba radical de la an la an. În general, era consecvent în apărarea drepturilor acuzaților criminali, dar erau destule excepții care să zăpăcească orice student. În cinci cazuri din șapte, votase cu indienii. Scrisese trei opinii majoritare în favoarea protejării mediului. Era aproape perfect în sprijinirea celor care protestau contra taxelor.
Dar nu găsi nici o dovadă. Jensen era prea schimbător pentru a fi luat în serios. În comparație cu ceilalți opt, nu făcea nici un rău.
Termină încă un suc cald Fresca și puse deoparte pentru moment însemnările ei despre Jensen. Ascunsese ceasul într-un sertar. Nu știa ce oră e. Callahan se trezise din beție
CAZUL PELICAN 75
Iți dorea să ia o cină tîrzie la Mr.B, în Cartierul Francez. Simțea nevoia să-l sune.


Dick Mabry, cel care scria discursurile prezidențiale în mod obișnuit, un vrăjitor al cuvintelor, stătea într-un scaun lîngă biroul Președintelui și se uita la Fletcher Coal și la Președinte, care citeau a treia schiță a unui discurs funebru laudativ pentru judecătorul Jensen. Coal le respinsese pe primele două și Mabry nu era încă sigur ce vor. Coal ar fi vrut ceva, Președintele dorea altceva. Mai devreme, în cursul zilei, Coal îl chemase și-i spusese să lase baltă discursul, deoarece Președintele nu va merge la funeralii. Apoi, îl sunase Președintele și-l rugase să pregătească ceva scurt, deoarece Jensen fusese prietenul lui și, chiar dacă era homosexual, îi rămînea fidel.
Mabry știa că Jensen nu îi era prieten, ci un simplu judecător asasinat care se va bucura de funeralii la care vor participa oficialitățile.
Apoi, Coal îl chemă și îi spuse că nu erau siguri că Președintele se va duce, dar că ar fi bine să pregătească ceva, pentru orice eventualitate. Biroul lui Mabry se afla în vechea clădire a administrației, de lîngă Casa Albă, și în timpul zilei se făcuseră pariuri dacă Președintele va merge sau nu la înmormîntarea unui homosexual. Erau trei la unu șanse ca el să nu se ducă.
― Mult mai bine, Dick, spuse Coal împăturind hîrtia.
― Și mie îmi place, spuse PreÈ™edintele. Mabry remarcase că, de obicei, PreÈ™edintele aÈ™tepta ca Coal să-È™i exprime aprobarea sau dezaprobarea față de ceea ce scrisese el.
― Pot să mai fac unul, spuse Mabry, ridicîndu-se.
― Nu, nu, insistă Coal. Asta are exact tonul cuvenit. Poarte emoÈ›ionant îmi place.
Îl conduse pe Mabry la ușă și o închise în urma lui.
― Ce părere ai? întrebă PreÈ™edintele.
76
John Grisham
― Să anulăm. Simt fiori neplăcuÈ›i. Publicitatea ar fi mare, dar aÈ›i pronunÈ›a cuvintele astea frumoase lîngă un cadavru găsit într-un club porno. Prea riscant.
― Da, cred că ai...
― Asta e criza noastră. Procentele continuă să crească È™i nu vreau să riscăm.
― Să trimitem pe cineva?
― Desigur. Ce părere aveÈ›i de vicepreÈ™edinte?
― Undee?
― Vine cu avionul din Guatemala. Va fi aici la miezul nopÈ›ii. Coal își zîmbi în sinea lui. E foarte potrivit pentru înmormîntarea unui homosexual.
Președintele rîse.
― Perfect.
Coal încetă să mai zîmbească și începu să se plimbe prin fața biroului.
― O problemă neînsemnată. Serviciul religios pentru Rosenberg e sîmbătă, la numai opt cvartale de aici.
― Mai bine m-aÈ™ duce la dracu' o zi.
― Știu. Dar absenÈ›a dumneavoastră ar fi bătătoare la ochi.
― Să mă internez în spitalul Walter Reed cu dureri de spate. A mai mers.
― Nu. Peste un an sînt alegerile. Nu trebuie să vă apropiaÈ›i de spitale.
Președintele lovi cu ambele mîini în birou și se ridică în picioare.
― Fir-ar să fie, Fletcher! Nu pot să mă duc la serviciul lui religios pentru că nu mă pot stăpîni să nu zîmbesc. ÃŽl ura nouăzeci la sută din poporul american. Or să mă aprecieze dacă nu mă duc.
― Protocolul! Bunul gust! VeÈ›i fi pus la zid de presă dacă nu vă duceÈ›i. Nu o să fie aÈ™a greu. Nu va trebui să spuneÈ›i nici o vorbă. IntraÈ›i È™i ieÈ™iÈ›i, trebuie să arătaÈ›i cu adevărat trist È™i să lăsaÈ›i camera să ia o imagine bună. Nu va dura nici o oră.
I
CAZUL PELICAN 77
Președintele luase din nou crosa și se apleca peste o minge portocalie.
― Atunci va trebui să mă duc È™i la Jensen.
― Exact. Dar fără cuvîntare.
Lovi mingea.
― L-am întîlnit doar de două ori, È™tii?
― Știu. Să ne ducem în tăcere la ambele servicii religioase, nu spunem nimic, apoi dispărem.
Lovi din nou.
― Cred că ai dreptate.



9

Thomas Callahan dormi singur și pînă tîrziu. Se dusese devreme la culcare, treaz și singur. Anulase cursurile a treia zi la rînd. Era vineri și serviciul religios pentru Ro-senberg avea loc a doua zi și, din respect pentru idolul lui, nu va preda drept constituțional pînă cînd omul nu va fi pus cum se cuvine la odihna veșnică.
Își făcu o cafea și ieși pe balcon în halat. Temperatura era cam de 15°C, prima schimbare bruscă de temperatură a toamnei, iar jos strada Dauphine era plină de agitație. Dădu din cap spre bătrîna fără nume din balconul de peste drum. Bourbon era la un cvartal depărtare și turiștii erau deja afară, cu hărțile și cu aparatele de fotografiat. Zorile veneau pe neobservate în cartier, dar pe la zece străzile înguste erau pline cu camioane de marfă și taxiuri.
În aceste dimineți tîrzii, și erau multe la număr, Callahan își aprecia libertatea. Terminase de douăzeci de ani facultatea și cei mai mulți dintre contemporanii lui erau prinși în săptămîni de lucru de șaptezeci de ore, într-o mașinărie a dreptului aflată sub presiune. El rezistase doi ani în practica particulară. Un monstru din D.C., cu două sute de avocați, îl angajase pe proaspătul absolvent din Georgetown și-l înghe-suise într-un birou mic pentru a scrie referate pentru diferite cazuri, timp de șase luni. Apoi, fusese plasat la un birou de informații, pentru a răspunde la întrebări despre mecanis-
CAZUL PELICAN 79
mul intern al firmei timp de douăsprezece ore pe zi și așteptase să ajungă la șaisprezece. I se spusese că, dacă poate să comprime douăzeci de ani în zece, va putea să devină asociat la obositoarea vîrstă de treizeci și cinci de ani.
Callahan voia să trăiască peste cincizeci de ani, așa încît se retrăsese din plictisitoarea practică particulară a legii. Își luase o diplomă de licență în drept și devenise profesor. Dormea tîrziu, lucra cinci ore pe zi, scria din cînd în cînd cîte un articol și în cea mai mare parte a timpului se distra grozav. Neavînd familie de întreținut, salariul lui de șaptezeci de mii pe an era mai mult decît suficient pentru a-și plăti casa cu două nivele, o mașină Porsche și băutura. Dacă moartea va veni devreme, aceasta se va datora whisky-ului, nu muncii excesive.
Renunțase. Mulți dintre colegii lui de facultate erau asociați în mari firme cu antete elegante și cîștiguri de jumătate de milion de dolari. Se frecau de directori de la IBM, Texaco și State Farm. Conversau îndelung despre putere cu senatorii. Aveau birouri la Tokyo și Londra. Dar nu îi invidia.
Unul dintre prietenii lui cei mai buni de la Facultatea de Drept era Gavin Verheek, care părăsise și el practica particulară și lucra pentru guvern. Lucrase întîi în serviciul de drept civil din Departamentul Justiției, apoi se transferase la FBI. Acum era consilierul special al directorului. Callahan trebuia să meargă luni la Washington, pentru o conferință a profesorilor de drept constituțional. Plănuise împreună cu Verheek să ia masa împreună și să se îmbete luni noaptea.
Trebuia să dea un telefon ca să confirme întîlnirea și să-l tragă de limbă. Formă numărul din memorie. Apelul fu dirijat și redirijat și, după ce întrebă timp de cinci minute de Gavin Verheek, acesta veni la telefon.
― Zi repede, spuse Verheek.
― Ce plăcere să-È›i aud vocea, spuse Callahan.
― Ce mai faci, Thomas?
80
John Grisham
― Aici e zece treizeci. Nu sînt îmbrăcat. Stau aici, în Cartierul Francez È™i-mi beau cafeaua, uitîndu-mă la trecătorii de pe strada Dauphine. Tu ce mai faci?
― Ce viață! Aici e unsprezece È™i jumătate È™i nu am plecat de la birou de cînd au găsit cadavrele, miercuri dimineaÈ›a.
― Mi-e greață, Gavin. O să numească doi naziÈ™ti.
― Ei bine, în poziÈ›ia mea nu pot să fac nici un comentariu în direcÈ›ia asta. Dar bănuiesc că ai dreptate.
― BănuieÈ™ti pe dracu'. Ai È™i văzut lista de nominalizări, nu-i aÈ™a Gavin? Și faceÈ›i deja cercetări preliminare, nu-i aÈ™a? Hai, Gavin, mie poÈ›i să-mi spui, cine e pe listă? Nu spun nimănui.
― Nici eu, Thomas. Dar jur că numele tău nu e printre ele.
― Sînt jignit.
― Cum e fata?
― Care fată?
― Hai, Thomas. Fata?
― E frumoasă, inteligentă, dulce È™i drăguță...
― Continuă.
― Cine i-a omorît, Gavin? Am dreptul să È™tiu. Plătesc impozite È™i am dreptul să È™tiu cine i-a omorît.
― Cum ziceai că o cheamă?
― Darby. Cine i-a omorît È™i de ce?
― ÃŽntotdeauna le-ai ales după nume, Thomas. ÃŽmi amintesc de femei pe care le-ai respins pentru că nu-È›i plăceau numele lor. Splendide, pasionate, dar cu nume comune. Darby! Are o frumoasă nuanță erotică. Ce nume! Cînd o văd È™i eu?
― Nu È™tiu.
― S-a mutat la tine?
― Nu e treaba ta. Gavin, ascultă-mă, cine a făcut crimele?
― Nu ai citit ziarele? Nu avem suspecÈ›i. Nici unul. Nada.
CAZUL PELICAN 81
― Dar motive sînt.
― Multe. Foarte multă ură. Ciudată combinaÈ›ie, ce zici? È›E greu să È›i-l închipui pe Jensen. Directorul a ordonat să
cercetăm cazurile pe rol și hotărîrile din ultima vreme, și modul de votare, și toate porcăriile astea.
― Minunat, Gavin, orice student de drept constituÈ›ional din È›ară face acum pe detectivul È™i încearcă să soluÈ›ioneze crimele.
― Tu nu?
― Nu. Am tras un chef cînd am auzit È™tirile, dar acum sînt treaz. TotuÈ™i, fata s-a afundat în aceleaÈ™i cercetări ca tine. Mă ignoră.
― Darby. Ce nume! De unde e?
― Din Denver. Ne întîlnim luni?
― Poate. Voyles vrea să lucrăm zi È™i noapte, pînă cînd computerele ne vor spune cine a făcut crimele. Mă gîndesc să te pun la treabă.
― MulÈ›umesc. Voi aÈ™tepta un raport complet, Gavin. Nu numai zvonuri.
― Thomas, Thomas. Mereu alergi după informaÈ›ii. Și eu, ca de obicei, nu am ce să-È›i ofer.
― Ai să te îmbeÈ›i È™i ai să spui tot, Gavin. Totdeauna faci aÈ™a.
― De ce nu o aduci È™i pe Darby? Cîți ani are? Nouăsprezece?
― Douăzeci È™i patru È™i nu e invitată. Poate mai încolo.
― Poate. Trebuie să fug, amice. Am întîlnire cu directorul peste treizeci de minute. Tensiunea e atît de ridicată aici, încît poÈ›i să o simÈ›i.
Callahan formă numărul bibliotecii Facultății de Drept și întrebă dacă Darby Shaw fusese zărită acolo. Nu fusese.
Darby parcă în parcarea aproape pustie a clădirii federale din Lafayette și intră în biroul funcționarului de la etajul întîi. Era vineri după prînz, Curtea nu era în sesiune și coridoarele erau pustii. Se opri la un ghișeu, privi printr-o
82
John Grisham
fereastră deschisă și așteptă. O funcționară, care întîrziase la masă, veni la fereastră.
― Pot să vă ajut cu ceva? întrebă ea cu tonul unui funcÈ›ionar public care voia să facă orice altceva decît să ajute.
Darby strecură o bucată de hîrtie prin deschizătura ghișeului.
― AÈ™ vrea să văd acest dosar. FuncÈ›ionara aruncă o privire rapidă la numele cazului È™i se uită la Darby.
― De ce? întrebă ea.
― Nu sînt obligată să vă spun. E un dosar public, nu-i aÈ™a?
― Pe jumătate.
Darby luă bucata de hîrtie și o împături.
― AÈ›i auzit de libertatea actului informativ?
― SînteÈ›i avocată?
― Nu trebuie să fiu avocată ca să mă uit în dosarul acesta. FuncÈ›ionara deschise un sertar È™i scoase un inel cu chei.
Dădu din cap, arătîndu-i direcția.
― UrmaÈ›i-mă.
Pe ușă scria CAMERA JURAÞILOR, dar înăuntru nu erau mese sau scaune, ci numai dulapuri cu dosare și cutii de-a lungul zidurilor. Darby se uită prin încăpere.
Funcționara arătă spre un perete.
― Aici e, pe peretele ăsta. ÃŽn restul camerei sînt alte vechituri, în acest dulap sînt toate referatele È™i corespondenÈ›a, în celelalte, descoperirile, probele materiale È™i procesul.
― Qnd a avut loc procesul?
― Vara trecută. A È›inut două luni.
― Unde e recursul?
― Nu s-a È›inut încă. Cred că termenul e 1 noiembrie. SînteÈ›i reporter sau ceva în felul ăsta?
― Nu.
― Bun. După cum È™tiÈ›i, evident, acestea sînt dosare publice. Dar judecătorul a făcut unele restricÈ›ii. Mai întîi tre-
1
CAZUL PELICAN 83
buie să-mi spuneți numele dumneavoastră și să consemnez ora precisă cînd ați fost în această cameră. În al doilea rînd,
nu puteți scoate nimic de aici. În al treilea rînd, nu aveți voie
să copiați nimic din dosar pînă cînd nu are loc recursul. În al I patrulea rînd, orice atingeți, trebuie pus la loc, exact unde se
află. Așa a dispus judecătorul.
Darby se uită la dulapurile cu dosare.
― De ce nu pot să fac copii?
― ÃŽntrebaÈ›i-l pe înălÈ›imea Sa. Cum vă numiÈ›i?
― Darby Shaw.
Funcționara mîzgăli informația pe o planșetă atîrnată lîngă ușă.
― Cît veÈ›i sta aici?
― Nu È™tiu. Trei sau patru ore.
― Noi închidem la cinci. CăutaÈ›i-mă la birou cînd plecaÈ›i.
Închise ușa cu un zîmbet superior. Darby deschise un sertar plin de pledoarii și începu să frunzărească dosarele și să la notițe. Procesul durase șapte ani, cu un reclamant și treizeci și opt de inculpați bogați care angajaseră și renunțaseră apoi la serviciile a nu mai puțin de cincisprezece birouri de avocatură din toată țara. Firme mari, multe din ele cu sute de avocați, în zeci de birouri.
Șapte ani de lupte costisitoare prin tribunale, și rezultatul era departe de a fi sigur. Contestații înverșunate. Verdictul procesului era doar o victorie temporară pentru acuzați. Fusese cumpărat sau obținut în vreun alt mod ilegal, susținea reclamantul în demersurile pentru un nou proces. Cutii întregi cu cereri. Acuzații și contraacuzații. Cereri de sancțiuni și penalizări zburînd de la o parte la alta și spre amîndouă. Pagini întregi de depoziții sub jurămînt descriind amănunțit minciuni și abuzuri ale avocaților și clienților lor. Un avocat murise.
Altul încercase să se sinucidă, conform spuselor unei foste colege de grupă a lui Darby, care lucrase pe marginea cazului, pe durata procesului. Prietenul ei lucrase în timpul
84
John Grisham
verii ca funcționar temporar la o mare firmă din Houston; nu i se spusese nimic, dar auzise cîte ceva.
Darby se așeză pe un scaun și privi dulapurile cu dosare. Îi vor trebui cinci ore ca să găsească ceva.


Publicitatea nu făcuse nici un serviciu sălii Montrose. Majoritatea clienților săi purtau ochelari de soare după căderea întunericului și aveau grijă să intre și să iasă repede. Iar acum, cînd un judecător de la Curtea Supremă de Justiție a SUA fusese găsit în balconul sălii, locul devenise celebru și curioșii treceau prin fața clădirii cu mașina la orice oră, arătînd spre sală și făcînd fotografii. Majoritatea clienților obișnuiți se duseseră în alte locuri. Cei mai viteji se repezeau înăuntru numai cînd circulația nu era intensă.
Arăta ca un client obișnuit cînd intră repede și întinse banii prin ușă, fără să se uite la casier. Șapcă de base-ball, ochelari negri, jeans, păr îngrijit, jachetă de piele. Era bine deghizat, dar nu pentru că ar fi fost homosexual și s-ar fi rușinat că frecventează un asemenea loc.
Era miezul nopții. Urcă scările la balcon, zîmbind la amintirea lui Jensen cu frîhghia de gît. Ușa era închisă. Se așeză în partea din centru, pe jos, departe de toți ceilalți.
Nu se mai uitase pînă acum la filme cu homosexuali și nici nu avea de gînd s-o mai facă după această noapte. Era a treia sală porno în care intra în ultimele nouăzeci de minute. Nu-și scoase ochelarii și încercă să evite ecranul. Dar era greu și aceasta îl enerva.
Erau încă cinci persoane în sală. Cu patru rînduri mai sus și spre dreapta lui, erau doi îndrăgostiți care se sărutau și se giugiuleau. De-ar fi avut un bătător de base-ball i-ar fi scăpat de nefericire. Sau o bucată mică de frînghie galbenă.
Suferea de douăzeci de minute și era pe punctul de a băga mîna în buzunar, cînd o mînă i se așeză pe umăr. O mînă prietenoasă. Rămase calm.
― Pot să mă aÈ™ez lîngă tine? întrebă o voce gravă de bărbat chiar în spatele lui.
CAZUL PELICAN 85
― Nu, È™i poÈ›i să iei mîna de pe mine.
Mîna se dădu la o parte. Trecură cîteva secunde și era clar că nu vor mai fi și alte întrebări. Plecase.
Era un adevărat chin pentru un om care se opunea cu violență pornografiei. Îi venea să vomite. Se uită în spate, apoi băgă cu grijă mîna în jacheta de piele și scoase o cutie geagră, de cincisprezece pe doisprezece centimetri și groasă de șase centimetri. O puse pe podea, între picioare. Cu un briceag, făcu o tăietură în tapițeria scaunului de lîngă el, apoi, uitîndu-se în jur, băgă cutia neagră înăuntru. Scaunul avea spărturi, o adevărată vechitură. Răsuci încet cutia pînă ti făcu loc.
Comutatorul și tubul erau foarte puțin vizibile în tăietură.
Respiră adînc. Deși dispozitivul era făcut de un profesionist, un geniu în materie de explozibili miniaturali, nu era plăcut să cari drăcia asta în buzunarul hainei, la cîțiva centimetri de inimă și celelalte organe vitale. Și nu se simțea prea bine nici stînd lîngă ea.
Era al treilea mecanism din noaptea asta și mai avea de pus unul, la alt cinematograf unde se proiectau filme porno, heterosexuale, demodate. Aproape că aștepta cu nerăbdare, ceea ce îl enerva.
Se uită la cei doi îndrăgostiți, pe care nu-i interesa filmul și erau tot mai excitați, și dori ca ei să fi fost aici, lîngă cutiuță, cînd aceasta va începe să-și împrăștie gazul în liniște și cînd, treizeci de secunde mai tîrziu, globul de foc va prăji orice obiect aflat între ecran și mașina de făcut floricele. I-ar fi plăcut.
Dar făcea parte dintr-un grup nonviolent, care se opunea lichidării fără discernămînt a oamenilor nevinovați și/sau neînsemnați. Omorîseră cîteva persoane. Totuși, specialitatea lor era să distrugă structurile folosite de dușman. Alegeau ținte ușoare: clinici unde se făceau avorturi, birouri ACLU nepăzite, săli porno. Va fi o zi plină de evenimente. Nu avuseseră nici un om arestat în optsprezece luni.
86
John Grisham
Era douăsprezece și patruzeci, trebuia să plece și să se strecoare repede de-a lungul a patru cvartale pînă la mașină, să ia altă cutie neagră, apoi să străbată încă șase cvartale pînă la cinematograful Pussycat, care se închidea la unu și jumătate. Pussycat era fie al optsprezecelea, fie al nouăsprezecelea pe listă, nu-și mai amintea, dar era sigur că în exact trei ore și douăzeci de minute afacerea cu filme porno din D.C. va primi o lovitură grea. Douăzeci și două dintre aceste săli erau garnisite cu cutii negre în această noapte și la ora patru vor fi închise, pustii și dărîmate. Trei săli care funcționau toată noaptea fuseseră șterse de pe listă, pentru că făcea parte dintr-o grupare nonviolentă.
Își puse ochelarii și se uită ultima oară la scaunul de lîngă el. Judecind după cănile și floricelele de pe jos, locul era măturat o dată pe săptămînă. Nimeni nu va observa comutatorul și tubul abia vizibile între zdrențele scaunului. Răsuci cu grijă comutatorul și părăsi sala Montrose.




10

Eric East nu-l întîlnise niciodată pe Președinte și nu fusese nici la Casa Albă. Nu-l întîlnise niciodată pe Flet-cher Coal, dar era sigur că nu o să-i placă.
Îi urmă pe directorul Voyles și pe K.O. Lewis în Biroul Oval, sîmbătă, la șapte dimineața. Nici un zîmbet sau strîngere de mînă. East fu prezentat de Voyles. Președintele dădu din cap salutîndu-i, din spatele biroului, dar nu se ridică în picioare. Coal citea ceva.
Douăzeci de săli porno fuseseră incendiate în zona D.C. și multe ardeau încă mocnit. Văzuseră fumul deasupra orașului, din spatele limuzinei. Un paznic de la o bombă numită Angels avea arsuri grave și se credea că nu va scăpa.
Cu o oră în urmă, li se comunicase că un anonim telefonase la o stație de radio și revendicase răspunderea incendiilor pentru Armata Subterană și promisese altele asemănătoare, pentru a sărbători moartea lui Rosenberg.
Președintele vorbi primul. Pare obosit, gîndi East. Este o oră foarte matinală pentru el.
― Cîte săli au ars?
― Aici, douăzeci, răspunse Voyles. Șaptesprezece în Baltimore È™i cam cincisprezece în Atlanta. Se pare că atacurile au fost bine coordonate, pentru că toate exploziile au avut loc fix la patru.
Coal își puse deoparte carnetul.
88
John Grisham
― Directore, credeÈ›i că e Armata Subterană?
― Din moment ce sînt singurii care le revendică... Pare a fi o treabă făcută de ei. S-ar putea.
Voyles nu se uita la Coal în timp ce-i vorbea.
― Cînd vrei să începi arestările? întrebă PreÈ™edintele.
― ÃŽn momentul cînd vom cunoaÈ™te motivul probabil, domnule PreÈ™edinte. AÈ™a e legea, înÈ›elegeÈ›i...
― ÃŽnÈ›eleg că această organizaÈ›ie este suspectul vostru pentru uciderea lui Rosenberg È™i a lui Jensen È™i că sînteÈ›i siguri că tot ei au lichidat un judecător federal în Texas È™i au plasat bombe în cel puÈ›in cincizeci È™i două de săli porno noaptea trecută. Nu înÈ›eleg însă de ce pun ei bombe È™i ucid fără să fie pedepsiÈ›i. Fir-ar să fie, directore, sîntem în stare de asediu.
Gîtul lui Voyles se făcu roșu, dar nu spuse nimic. Tocmai privea într-o parte, cînd Președintele se uită la el. K.O. Lewis își drese vocea.
― Domnule PreÈ™edinte, dacă-mi permiteÈ›i, nu sîntem convinÈ™i că Armata Subterană are vreun amestec în asasinarea lui Rosenberg È™i Jensen. De fapt, nu avem nici o dovadă în acest sens. Se află numai printre cei doisprezece suspecÈ›i. AÈ™a cum am mai spus, asasinatele au fost remarcabil de curate, bine organizate È™i foarte profesional înfăptuite. Extrem de profesional.
Coal păși înainte.
― Domnule Lewis, vrei să spui că nu È™tii cine i-a omorît È™i că s-ar putea să nu È™tii niciodată?
― Nu, nu asta vreau să spun. ÃŽi vom găsi, dar va dura cîtva timp.
― Cît timp? întrebă PreÈ™edintele. Era, evident, o întrebare plină de suficiență, care nu putea primi un răspuns satisfăcător. East îl detestă pe PreÈ™edinte pentru că o pusese.
― Luni de zile, spuse Lewis.
― Cîte luni?
― Multe luni.
CAZUL PELICAN 89
Președintele își dădu ochii peste cap și clătină capul, apoi, dezgustat, se ridică și păși spre fereastră. Vorbi de acolo.
― Nu pot să cred că nu există o legătură între ceea ce s-a întîmplat noaptea trecută È™i judecătorii omorîți. Nu È™tiu. Poate sînt paranoic.
Voyles zîmbi cu un aer atotcunoscător spre Lewis. Paranoic, nesigur, fără nici o idee, bătut în cap, în afara problemei. Voyles nu mai putea adăuga multe.
Președintele își continuă gîndul, tot de lîngă fereastră:
― Mă enervează cînd asasinii umblă liberi pe aici È™i cînd explodează bombe. Cine poate să mă învinovățească? De peste treizeci de ani nu a mai fost omorît nici un PreÈ™edinte.
― Cred că sînteÈ›i în siguranță, domnule PreÈ™edinte, spuse Voyles cu o urmă de amuzament Serviciul Secret È›ine totul sub control.
― Minunat! Atunci de ce mă simt de parcă m-aÈ™ afla la Beirut? Aproape că mormăia spre fereastră.
Coal simți că situația era jenantă și luă o agendă groasă de pe birou. Cu ea în mînă, îi vorbi lui Voyles, ca un profesor care predă o lecție.
― Iată o scurtă listă a potenÈ›ialilor nominalizaÈ›i pentru Curtea Supremă. Sînt opt nume, fiecare cu o scurtă biografie. A fost pregătită de Departamentul de JustiÈ›ie. Am început cu douăzeci de nume, apoi PreÈ™edintele, ministrul de justiÈ›ie Horton È™i cu mine am redus-o la opt; nici unul dintre ei nu È™tie că este vizat.
Voyles continua să se uite într-o parte. Președintele reveni la birou și luă lista cu cei propuși. Coal continuă.
― Unii dintre aceÈ™ti oameni sînt controversaÈ›i È™i, în cele din urmă, dacă vor fi nominalizaÈ›i, vom avea de luptat pînă să-i vedem aprobaÈ›i de Senat. Am prefera să nu începem acum lupta. Lista trebuie să rămînă confidenÈ›ială.
Voyles se întoarse și se uită la Coal.
― EÈ™ti un idiot, Coal! Am mai făcut asta pînă acum È™i te asigur că atunci cînd începi să verifici pe vreunul dintre ei
90
John Grisham
s-a zis cu secretul! Vrei o investigație detaliată și pretinzi ca toți cei contactați să-și țină gura. Nu merge așa, fiule. Coal păși spre Voyles. Ochii îi scînteiau.
― Fă pe dracu' în patru pentru ca aceste nume să nu apară în ziare pînă cînd nu sînt nominalizaÈ›i. Ai să reuÈ™eÈ™ti, direc-tore? OpreÈ™te scurgerile de informaÈ›ii È™i È›ine totul cît mai departe de ziare, clar?
Voyles era în picioare, cu degetul îndreptat spre Coal.
― Ascultă, tîmpitule, dacă vrei să fie verificaÈ›i, fă-o singur. Să nu-mi dai mie ordine ca unui puÈ™ti!
Lewis se ridică între ei, iar Președintele se sculă în picioare și, o clipă sau două, nimeni nu spuse nimic. Președintele îi liniști.
― Stai jos, Denton. Stai jos!
Voyles se duse la scaunul lui, uitîndu-se mereu la Coal. Președintele zîmbi spre Lewis și se așezară.
― Sîntem cu toÈ›ii foarte încordaÈ›i, spuse cu căldură PreÈ™edintele.
Lewis vorbi calm.
― Vom face investigaÈ›iile de rutină asupra celor de pe listă, domnule PreÈ™edinte, în cel mai strict secret. Dar È™tiÈ›i că nu putem controla toate persoanele cu care stăm de vorbă.
― Da, domnule Lewis, È™tiu asta. Dar vreau precauÈ›iuni speciale. AceÈ™ti oameni sînt tineri, ei vor îndrepta È™i vor reface ConstituÈ›ia mult timp după moartea mea. Sînt conservatori neclintiÈ›i È™i presa îi va mînca de vii. Trebuie să fie curaÈ›i È™i să nu aibă nimic de ascuns. Să nu consume droguri, să nu aibă copii nelegitimi sau amante, să nu fi fost amestecaÈ›i în activități studenÈ›eÈ™ti radicale, să nu fie divorÈ›aÈ›i. ÃŽnÈ›elegi? Nu ne trebuie surprize.
― Da, domnule PreÈ™edinte. Dar nu putem să garantăm secretul total al investigaÈ›iilor.
― ÃŽncearcă măcar.
― Da, domnule. Lewis îi dădu lista lui Eric East.
― Asta e tot? întrebă Voyles.
CAZUL PELICAN 91
Președintele se uită la Coal, care îi ignora pe toți și rămînea în fața ferestrei.
― Da, Denton, asta e tot. AÈ™ vrea să îi verificaÈ›i în zece zile. Vreau să vă miÈ™caÈ›i repede.
Voyles se ridicase.
― ÃŽi vom verifica în zece zile.


Callahan era nervos cînd bătu la ușa apartamentului lui Darby. Era tulburat și avea multe în gînd, multe pe care voia să i le spună, dar avea ceva mai bun de făcut decît să înceapă o ceartă, pentru că dorea altceva, cu mult mai mult decît să se descarce de nervi. Ea îl evitase patru zile, de cînd se juca de-a detectivii și se baricadase în biblioteca de drept. Chiulise de la cursuri și nu-i răspunsese la telefoane, și în general îl neglijase în timpul crizei lui. Dar știa că atunci cînd va deschide ușa îi va zîmbi și el va uita că a fost neglijat.
Avea în mînă o sticlă cu vin de un litru și o pizza de la Mama Rosa. Era sîmbătă seara, după zece. Bătu din nou și se uită în sus și în jos pe stradă, la casele aliniate. Dinăuntru se auzi zgomotul lanțului și el zîmbi imediat. Sentimentul de abandon dispăru.
― Cine e? întreba ea prin ușă.
― Thomas Callahan, mă mai È›ii minte? Am venit la uÈ™a ta ca să te implor să mă laÈ™i înăuntru ca să ne giugiulim È™i să fim iar prieteni.
Ușa se deschise și Callahan intră. Ea luă vinul și-l sărută pe obraz.
― Sîntem încă prieteni? întrebă el.
― Da, Thomas. Am fost ocupată. El o urmă prin talmeÈ™-balmeÈ™ul din cameră pînă în bucătărie. Masa era ocupată de un computer È™i de o grămadă de cărÈ›i groase.
― Te-am sunat. De ce nu m-ai sunat È™i tu?
― Am fost plecată, spuse ea, deschizînd un sertar È™i scoțînd un tirbuÈ™on.
― Ai un robot. Am tot vorbit cu el.
― Vrei să ne certăm, Thomas?
92
John Grisham
El îi privi picioarele goale.
― Nu! Jur că nu sînt furios. Pe cuvînt! Iartă-mă, te rog, dacă par supărat.
― Termină!
― Cînd mergem în pat?
― Þi-esomn?
― CîtuÈ™i de puÈ›in. Zău, Darby, au trecut trei nopÈ›i.
― Cinci. Ce fel de pizza ai adus? Scoase dopul È™i turnă vinul în două pahare. Callahan îi urmărea fiecare miÈ™care.
― E una din specialitățile de sîmbătă seara, în care pun orice trebuie aruncat. Cozi de creveÈ›i, ouă, capete de raci. Și vinul e ieftin. Sînt cam lefter È™i, pentru că mîine plec din oraÈ™, trebuie să fiu atent la cheltuieli. Și, pentru că plec, m-am gîndit să vin È™i să facem dragoste la noapte, ca să nu fiu tentat de vreo femeie care să-mi dea vreo boală în D.C. Ce părere ai?
Darby deschise cutia cu pizza.
― Pare să fie cu cîrnaÈ›i È™i cu ardei.
― Ne culcăm?
― Mai tîrziu, poate. Bea-È›i vinul È™i să stăm de vorbă. Nu am mai vorbit de mult.
― Eu da. Am vorbit toată săptămîna cu robotul tău.
El luă sticla cu vin și paharul și o urmă în cameră, unde ea pusese muzică. Se așezară pe canapea.
― Hai să ne îmbătăm, spuse el.
― Ce romantic eÈ™ti!
― Am un sentiment romantic pentru tine.
― Ai fost beat o săptămîna.
― Nu-i adevărat. Numai optzeci la sută din săptămîna. E vina ta, m-ai ocolit.
― Ce se întîmplă cu tine, Thomas?
― Mi-e frică. Sînt foarte tulburat È™i am nevoie de tovărășie ca să depășesc criza. Ce zici?
― Să ne îmbătăm pe jumătate. Bău din vin È™i-È™i puse picioarele în poala lui. El își È›inu răsuflarea de parcă l-ar fi durut.
CAZUL PELICAN 93
― La ce oră ai avion? întrebă ea.
El înghiți dintr-o dată vinul.
― La unu treizeci. Nici o oprire pînă la Aeroportul NaÈ›ional. Ar trebui să fiu la hotel la cinci È™i la opt am un dineu. După aceea s-ar putea să fiu obligat să bat străzile în căutare de dragoste.
Ea zîmbi.
― Bine, bine, o să facem imediat. Dar să stăm întîi de vorbă.
Callahan oftă de ușurare.
― Pot să vorbesc zece minute, după aceea cad jos.
― Care e programul de luni?
― ObiÈ™nuitele opt ore de dezbateri asupra viitorului Amendamentului Cinci, apoi un comitet va schiÈ›a un raport al conferinÈ›ei pe care n-o să-l aprobe nimeni. Alte dezbateri marÈ›i, alt raport, poate o altercaÈ›ie sau două, apoi vom suspenda lucrările fără să fi stabilit nimic È™i vom pleca acasă. O să vin marÈ›i seara, tîrziu, È™i mi-ar plăcea să ne întîlnim într-un restaurant drăguÈ›, după care putem să mergem la mine pentru o discuÈ›ie intelectuală È™i amor animalic. Unde e pizza?
― O aduc eu.
El îi mîngîia picioarele.
― Nu te miÈ™ca. Nu mi-e cîtuÈ™i de puÈ›in foame.
― De ce te duci la conferinÈ›ele astea?
― Sînt membru È™i sînt profesor È™i toÈ›i se aÈ™teaptă ca noi să colindăm È›ara mergînd la întîlniri cu alÈ›i savanÈ›i idioÈ›i È™i să adoptăm rapoarte pe care nu le citeÈ™te nimeni. Dacă nu m-aÈ™ duce, decanul ar crede că nu contribui la viaÈ›a academică.
Ea umplu din nou paharele.
― EÈ™ti încordat, Thomas.
― Știu. Am avut o săptămînă grea. Urăsc gîndul că o bandă de oameni de Neanderthal vor scrie din nou ConstituÈ›ia, în zece ani, vom trăi într-un stat poliÈ›ienesc Nu pot să fac nimic în legătură cu asta, aÈ™a încît voi recurge la alcool.
94
John Grisham
Darby bău încet și-l privi. Muzica se auzea în surdină și luminile erau voalate.
― Am ameÈ›it, spuse ea.
― ÃŽÈ›i ajunge un pahar È™i jumătate ca să adormi. Dacă ai fi fost irlandeză, ai fi putut să bei toată noaptea.
― Tata era pe jumătate scoÈ›ian.
― Nu-i de ajuns.
Callahan își încrucișa picioarele pe măsuța de cafea și se liniști. Îi frecă ușor gleznele.
― Pot să-È›i fac unghiile cu ojă?
Ea nu spuse nimic. El avea un cult pentru degetele ei de la picioare și insista să-i facă unghiile cu ojă roșie cel puțin de două ori pe lună. Văzuseră asta în Bull Durham și, deși el nu era la fel de ordonat și de treaz ca Kevin Costner, ei îi plăcea tot mai mult intimitatea lor.
― Nu le facem cu ojă? întrebă el.
― Poate mai tîrziu. Pari obosit.
― Mă odihnesc, dar sînt plin cu electricitate virilă È™i nu ai să mă scoÈ›i din priză spunîndu-mi că par obosit.
― Mai bea vin.
Callahan își mai puse vin și se lăsă adînc în canapea.
― Deci, domniÈ™oară Shaw, cine a ucis?
― ProfesioniÈ™ti. Nu ai citit ziarele?
― BineînÈ›eles. Dar cine e în spatele profesioniÈ™tilor?
― Nu È™tiu. După cele întîmplate noaptea trecută, majoritatea înclină spre Armata Subterană.
― Dar tu nu eÈ™ti convinsă.
― Nu. Nu s-au făcut arestări. Nu sînt convinsă.
― Și ai găsit un suspect obscur, necunoscut întregii țări.
― Am unul, dar acum nu sînt aÈ™a sigură. Am petrecut trei zile căutîndu-l, am făcut chiar un sumar frumos È™i ordonat pe micul meu computer, am imprimat o schiță a unui referat, pe care l-am aruncat.
Callahan se uită la ea.
CAZUL PELICAN 95
― Vrei să spui că ai chiulit de la cursuri trei zile, m-ai ignorat, ai lucrat zi È™i noapte făcînd pe Sherlock Holmes È™i acum arunci tot?
― E acolo, pe masă.
― Nu pot să cred. Am suferit de singurătate toată săptămîna, dar È™tiam că e pentru o cauză care merită. Știam că suferinÈ›a mea e spre binele țării, pentru că tu ai să-l descoperi È™i poate ai să-mi spui mîine cine a ucis.
― Asta nu se poate face, cel puÈ›in nu cu cercetări legale. Nu e un cliÈ™eu, nici o legătură directă între cele două crime. Am ars aproape toate computerele de la biblioteca de drept.
― Þi-am spus eu! UiÈ›i, dragă, că sînt un geniu în materie de drept constituÈ›ional È™i că am È™tiut imediat că Rosen-berg È™i Jensen nu au nimic în comun decît robele negre È™i amenințările cu moartea. NaziÈ™tii sau arienii, membrii Kla-nului sau Mafia sau orice altă grupare i-a ucis pentru că Ro-senberg era Rosenberg È™i pentru că Jensen era cea mai uÈ™oară È›intă, È™i era È™i o pacoste, într-un fel.
― Atunci de ce nu suni la FBI ca să le împărtășeÈ™ti intuiÈ›iile tale? Sînt sigură că pîndesc telefonul.
― Nu te supăra, îmi pare rău. Iartă-mă, te rog.
― EÈ™ti un prost, Thomas.
― Da, dar mă iubeÈ™ti, nu-i aÈ™a?
― Nu È™tiu.
― Mergem în pat? Ai promis.
― O să vedem.
Callahan își puse paharul pe masă și trecu la atac.
― Ascultă, iubito. O să citesc referatul. Apoi vom vorbi despre el. Dar acum nu gîndesc limpede È™i nu voi fi în stare să continui pînă nu ai să-mi iei mîna tremurătoare È™i slabă ca să mă duci în patul tău.
― Dă-l încolo de referat.
― Te rog, fir-ar să fie, Darby, te rog.
Ea îl luă de gît și îl trase spre ea. Se sărutară îndelung și intens, un sărut aproape violent.



11

Polițistul apăsă pe butonul de lîngă numele lui Gray Grantham și-și ținu degetul acolo douăzeci de secunde. Apoi făcu o pauză scurtă. Alte douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde. Se gîndi că e amuzant. Grantham era o pasăre de noapte, probabil că dormise mai puțin de trei sau patru ore și acum era sculat de zbîrnîitul acesta care răsuna în tot holul. Apăsă din nou și se uită la mașina de patrulare, parcată ilegal pe trotuar, sub felinar. Era aproape în zori, duminică, și strada era pustie. Douăzeci de secunde. Pauză. Douăzeci de secunde.
Poate că Grantham murise. Sau era în comă din cauza băuturii și a nopții petrecute în oraș. Poate că era cu o femeie și nu intenționa să deschidă. Pauză. Douăzeci de secunde.
Microfonul pîrîi.
― Cine e?
― PoliÈ›ia, răspunse omul legii, apăsînd pe prima silabă, doar din amuzament.
― Ce doriÈ›i? întrebă Grantham.
― Poate am un mandat. PoliÈ›istul aproape că rîdea.
Vocea lui Grantham se îndulci și păru jignit.
― Tu eÈ™ti, Cleve?
― Eu.
― Cît e ceasul, Cleve?
CAZUL PELICAN 97
― Aproape cinci jumătate.
― Sper că merită.
― Nu È™tiu. Sarge nu mi-a spus, È™tii? A spus doar să te trezesc, pentru că vrea să stea de vorbă cu tine.
― De ce vrea întotdeauna să stăm de vorbă înainte de răsăritul soarelui?
― Tîmpită întrebare, Grantham.
O mică pauză.
― Da, poate că da. Presupun că vrea să vorbim chiar acum.
― Nu. Ai o jumătate de oră. A zis că e aici la È™ase.
― Unde?
― Pe Strada 14, lîngă Trinidad Playground, e o cafenea. E întunecoasă È™i sigură; lui Sarge îi place acolo.
― Unde găseÈ™te locurile astea?
― Știi, pui întrebările cele mai idioate din lume, pentru un reporter. Locul se numeÈ™te La Glenda È™i îți sugerez să te duci, altfel întîrzii.
― Tu ai să fii acolo?
― O să trec pe acolo, ca să fiu sigur că e în regulă.
― Parcă spuneai că e un loc sigur.
― E sigur pentru partea asta a oraÈ™ului. Ai să nimereÈ™ti?
― Da. O să fiu acolo cît pot de repede.
― O zi bună, Grantham.


Sarge era bătrîn, foarte negru, cu capul acoperit de un păr alb strălucitor, care stătea zbîrlit. Cînd era treaz, purta întotdeauna ochelari cu sticlă groasă. Majoritatea colegilor lui de muncă din Aripa de Vest a Casei Albe credeau că e pe jumătate orb. Își ținea capul plecat într-o parte și zîmbea ca Ray Charles. Uneori se lovea de uși și birouri în timp ce golea coșurile de hîrtii și ștergea praful. Mergea încet și cu prudență, ca și cum și-ar fi numărat pașii. Lucra cu răbdare, zâmbind mereu, avînd o vorbă bună de spus oricui i se adresa, în general, era ignorat și era îndepărtat ca oricare om de serviciu inofensiv, bătrîn, parțial infirm.
98
John Grisham
Sarge putea să vadă după colț. Teritoriul lui era Aripa de Vest, unde făcea curat de treizeci de ani. Făcea curat și asculta. Făcea curat și vedea. Trăgea cu urechea la oameni foarte importanți, care erau adesea prea ocupați ca să-și supravegheze spusele, mai ales în prezența bietului bătrîn Sarge.
Sarge știa ce uși rămîn deschise, care ziduri sînt subțiri și ce conducte de aer conduc sunetul. Putea să dispară într-o clipă, apoi să reapară în umbră, acolo unde oamenii importanți nu-l puteau vedea.
Păstra aproape totul pentru el. Dar din cînd în cînd dădea peste o informație mai suculentă care putea fi pusă cap la cap cu alta, și Sarge socotea de cuviință că trebuie repetată. Avea foarte mare grijă. Mai avea trei ani pînă la pensie și nu risca.
Nimeni nu bănuise vreodată că Sarge ar spune ceva presei. De obicei erau destui cu gură mare la Casa Albă care să dea vina unul pe celălalt. Era cu adevărat ilar. Sarge vorbea cu Grantham de la Post, apoi aștepta cu nerăbdare articolul și asculta urletele la subsol, atunci cînd cădeau capetele.
Era o sursă fără greș și vorbea numai cu Grantham. Fiul său, Cleve, polițistul, îi aranja întîlnirile, întotdeauna la ore ciudate, în locuri întunecoase și modeste. Sarge purta ochelari de soare. Grantham avea și el ochelari, plus o pălărie sau șapcă. De obicei Cleve stătea cu ei și privea mulțimea.
Grantham sosi la La Glenda la șase și cîteva minute și se îndreptă spre un separeu din spate. Mai erau trei clienți. Glenda însăși prăjea ouă pe un grill de lîngă casă. Cleve stătea la o masă și se uita la ea.
Își dădură mîinile. Pentru Grantham fusese turnată o ceașcă de cafea.
― Scuze pentru întîrziere, spuse el.
― Nu-i nimic, prietene. ÃŽmi pare bine că te văd.
Sarge avea o voce răgușită, greu de disimulat cu o vorbire șoptită. Nu asculta nimeni.
Grantham bău din cafea.
CAZUL PELICAN 99
― O săptămînă aglomerată la Casa Albă.
― PoÈ›i să spui È™i aÈ™a. Multă tulburare. Multă fericire.
― Nu mai spune! Grantham nu putea lua notiÈ›e la aceste întîlniri. Ar fi fost prea bătător la ochi, îi spusese
Sarge, atunci cînd stabilise regulile de bază.
― Da. PreÈ™edintele È™i băieÈ›ii lui erau în culmea fericirii la aflarea veÈ™tii despre Rosenberg. Moartea lui i-a făcut foarte fericiÈ›i.
― Dar judecătorul Jensen?
― După cum ai remarcat, PreÈ™edintele s-a dus la serviciul religios, dar nu a vorbit. Plănuise să facă un necrolog, dar a dat înapoi, deoarece ar fi trebuit să spună lucruri frumoase despre un homosexual.
― Cine a scris necrologul?
― Cine le scrie de obicei. Mai ales Mabry. A lucrat la el toată ziua de joi, apoi el a renunÈ›at.
― S-a dus È™i la Rosenberg.
― Da. Dar nu voia să se ducă. Zicea că mai bine s-ar duce în iad o zi. Dar, pînă la urmă, È™i-a pierdut răbdarea È™i s-a dus. E fericit că Rosenberg a fost omorît. Aproape că erau într-o dispoziÈ›ie festivă miercuri. Soarta l-a servit foarte bine. Acum trebuie să restructureze Curtea È™i e foarte nerăbdător s-o facă.
Grantham asculta atent. Sarge continuă.
― Există o scurtă listă de nominalizaÈ›i. La început, lista cuprindea vreo douăzeci de nume, dar a fost redusă la opt.
― Cine a făcut tăieturile?
― Cine crezi? PreÈ™edintele È™i Fletcher Coal. Sînt îngroziÈ›i de eventuale scurgeri de informaÈ›ii în privinÈ›a asta. Evident, lista cuprinde numai judecători tineri È™i conservatori, majoritatea lor fiind necunoscuÈ›i.
― Vreun nume?
― Numai două. Un oarecare Pryce din Idaho È™i unul MacLawrence din Vermont. Asta-i tot ce È™tiu în privinÈ›a numelor. Cred că amîndoi sînt judecători federali. Nimic mai mult.
100
John Grisham
― Ce-i cu cercetările?
― Nu am auzit prea multe, dar ― ca de obicei ― o să È›in urechile ciulite. Se pare că nu prea merg lucrurile.
― Altceva?
― Nimic. Cînd îi dai drumul?
― ÃŽn timpul dimineÈ›ii.
― O să fie distractiv.
― MulÈ›umesc, Sarge.
Soarele se ridicase deja și cafeneaua era mai zgomotoasă. Cleve veni să se așeze lîngă tatăl său.
― AÈ›i terminat?
― Da, spuse Sarge.
Cleve se uită în jur.
― Cred că ar cam trebui să plecăm. Grantham pleacă primul. Eu îl urmez, apoi tata poate rămîne aici cît vrea.
― Frumos din partea ta, spuse Sarge.
― MulÈ›umesc, băieÈ›i, spuse Grantham îndreptîndu-se spre ieÈ™ire.



12

Verheek întîrziase, ca de obicei. În cei douăzeci și trei de ani ai prieteniei lor, nu venise niciodată la timp și niciodată nu era vorba doar de cîteva minute. Nu avea noțiunea timpului și nu-și bătea capul cu asta. Avea ceas, dar nu se uita niciodată la el. Pentru Verheek, tîrziu însemna cel puțin o oră, uneori două, mai ales cînd persoana pe care o făcea să aștepte era un prieten care se aștepta ca el să întîrzie sau să uite de întîlnire.
Așa încît Callahan stătea de o oră la bar, ceea ce-i convenea de minune. După opt ore de dezbateri savante, era scîrbit de Constituție și de cei care o predau. Avea nevoie de Chivas în sînge și, după două porții duble, cu gheață, se simțea mai bine. Se privea în oglinda din spatele rafturilor cu băuturi și pîndea sosirea lui Gavin Verheek, peste umăr, la distanță. Nu era de mirare că prietenul lui nu rezistase în practica particulară, unde viața depindea de ceas.
Cînd îi fu servit al treilea whisky dublu, la o oră și unsprezece minute după ora nouăsprezece, Verheek se apropie de bar și comandă Moosehead.
― Iartă-mă că am întîrziat, spuse el strîngîndu-i mîna. Știam că vei aprecia acest timp liber petrecut singur cu Chi-vas-ul tău.
― Pari obosit, spuse Callahan examinîndu-l. Bătrîn È™i obosit. Verheek îmbătrînea urît È™i se îngrașă. Fruntea i se
102
John Grisham
lățise cu doi centimetri de la ultima lor întîlnire și pielea lui palidă îi scotea în evidență pungile de sub ochi.
― Ce greutate ai?
― Nu e treaba ta, spuse el înghiÈ›ind berea. Unde e masa noastră?
― E rezervată pentru opt treizeci. Mi-am închipuit că o să întîrzii cel puÈ›in nouăzeci de minute.
― Atunci am venit devreme.
― PoÈ›i să spui È™i aÈ™a. Vii de la muncă?
― Acum locuiesc acolo. Directorul mă vrea nu mai puÈ›in de o sută de ore pe săptămînă, pînă cînd apare ceva. I-am spus nevestei că o să fiu acasă de Crăciun.
― Ce mai face?
― Foarte bine. O doamnă foarte răbdătoare. Ne înÈ›elegem mult mai bine de cînd stau la birou.
Era soția numărul trei în șaptesprezece ani.
― Mi-ar face plăcere s-o cunosc.
― Nu, nu È›i-ar plăcea. Cu primele două m-am însurat pentru sex È™i le-a plăcut atît de mult încît au făcut-o È™i cu alÈ›ii. Cu asta m-am căsătorit pentru bani È™i nu prea ai la ce să te uiÈ›i. Nu te-ar impresiona. Goli sticla. Mă îndoiesc că am să rezist pînă cînd moare.
― Cîți ani are?
― Nu întreba. O iubesc cu adevărat, să È™tii. Pe cuvînt. Dar, după doi ani, îmi dau seama că nu avem nimic în comun, afară de un mare interes pentru bursă. Se uită la barman, încă o bere, te rog.
Callahan rîse și-și sorbi băutura.
― Cît valorează?
― Nu atît de mult cît credeam. Nu sînt chiar sigur. Undeva în jur de cinci milioane, cred. A uÈ™urat de bani pe soÈ›ul numărul unu È™i doi È™i cred că a fost atrasă de mine la gîndul căsătoriei cu un oarecare. Asta È™i amorul, zice ea, sînt minunate. Toate spun aÈ™a, È™tii.
I
CAZUL PELICAN 103
― ÃŽntotdeauna ai agățat femei păguboase, Gavin, chiar È™j la facultate. EÈ™ti atras de femeile nevrotice È™i cu depresiuni.
― Și ele sînt atrase de mine. Ridică sticla È™i o goli pe jumătate. De ce mîncăm întotdeauna aici?
― Nu È™tiu. E o tradiÈ›ie. ÃŽmi trezeÈ™te amintiri dragi din Facultatea de Drept.
― Am urît Facultatea de Drept, Thomas. ToÈ›i urăsc facultatea asta. ToÈ›i îi urăsc pe avocaÈ›i.
― EÈ™ti într-o dispoziÈ›ie excelentă.
― Iartă-mă. Am dormit È™ase ore de cînd au găsit cadavrele. Directorul È›ipă la mine de cel puÈ›in cinci ori pe zi. Eu È›ip la toÈ›i subordonaÈ›ii mei. E o ceartă generală.
― Bea, băiete. Masa noastră e gata. Să bem, să mîncăm, să vorbim È™i să încercăm să ne distrăm cît vom fi împreună.
― Te iubesc mai mult decît pe nevastă-mea, Thomas, È™tii?
― Asta nu înseamnă prea mult.
― Ai dreptate.
L-au urmat pe chelner la o masă mică în colț, aceeași masă pe care o cereau întotdeauna. Callahan mai comandă un rînd și-i spuse că nu se grăbeau să mănînce.
― Ai văzut blestemăția aia din The Post? întrebă Ver-heek.
― Am văzut. Cine a vorbit?
― Cine È™tie. Directorul a primit lista sîmbătă dimineaÈ›a chiar din mîna PreÈ™edintelui, cu cererea expresă de a păstra secretul. ÃŽn week-end, nu a arătat nimănui lista È™i în dimineaÈ›a asta a apărut povestea cu numele lui Pryce È™i MacLaw-rence. Voyles s-a înfuriat cînd a văzut È™i peste cîteva minute l-a chemat pe PreÈ™edinte. S-a repezit la Casa Albă È™i s-au certat fioros. Voyles a încercat să-l atace pe Fletcher Coal È™i a trebuit să fie oprit de K.O. Lewis. Dezgustător.
Callahan îi sorbea cuvintele.
― E destul de bine.
104
John Grisham
― Da. ÃŽÈ›i spun toate astea pentru că mai tîrziu, după cîteva pahare, ai să te aÈ™tepÈ›i să-È›i spun cine mai e pe listă È™i nu am să-È›i spun. Vreau să fim prieteni, Thomas.
― Continuă.
― Oricum, nu e cu putință ca informaÈ›ia să fi ieÈ™it de la noi. Imposibil. Cred că a plecat de la Casa Albă. Acolo e plin de oameni care îl urăsc pe Coal È™i informaÈ›iile se scurg ca din conductele mîncate de rugină.
― Probabil că Coal a dat informaÈ›ia.
― Poate. E un ticălos dezgustător. O variantă ar fi că el a dat numele lui Pryce È™i MacLawrence pentru a-i speria pe toÈ›i, ca mai tîrziu să anunÈ›e două nominalizări care să pară mai moderate. Pare ceva verosimil.
― Nu am auzit niciodată de Pryce È™i MacLawrence.
― Nu eÈ™ti singurul. Amîndoi sînt foarte tineri, în jur de patruzeci de ani, cu foarte puÈ›ină experiență în magistratură. Nu i-am verificat, dar par să fie conservatori radicali.
― Și ceilalÈ›i de pe listă?
― A mers repede. Am dat pe gît două beri È™i ai È™i pus întrebarea.
Băuturile sosiseră.
― Vreau ciuperci umplute cu carne de crab, spuse Ver-heek chelnerului. Ceva să mestec. Mor de foame.
Callahan arătă spre paharul lui gol.
― ÃŽncă un rînd.
― Nu mai întreba, Thomas. Nu am să-È›i spun chiar dacă mă aduci în starea în care să mă scoÈ›i în spinare de aici, peste trei ore. Știi asta. Să zicem că Pryce È™i MacLawrence par să fie reprezentativi pentru toată lista.
― ToÈ›i necunoscuÈ›i?
― ÃŽn esență, da.
Callahan sorbi încet din whisky și clătină din cap. Verheek își scoase haina și-și desfăcu cravata.
― Hai să vorbim despre femei.
― Nu.
― Cîti ani are?
CAZUL PELICAN 105
― Douăzeci È™i patru, dar e foarte matură.
― I-ai putea fi tată.
― Poate sînt. Cine È™tie?
― De unde e?
― Din Denver. Þi-am mai spus.
― ÃŽmi plac fetele din vest. Sînt foarte independente È™i nu sînt pretenÈ›ioase, poartă Levis È™i au picioare lungi. Poate mă însor cu una. Are bani?
― Nu. Tatăl ei a murit într-un accident de avion acum patru ani È™i mama ei a primit o despăgubire frumoasă.
― Atunci are bani.
― Nu e strîmtorată.
― Cred È™i eu. Ai o poză?
― Nu. Nu îmi e nepoată È™i nici cîine nu e.
― De ce nu ai adus o poză?
― O să-i spun să-È›i trimită una. De ce te amuză atît de tare?
― E de rîs. Marele Thomas Callahan, cel mereu disponibil, s-a îndrăgostit.
― Nu m-am îndrăgostit.
― Cred că e un record. Cîte luni sînt, nouă, zece? Ai avut o relaÈ›ie stabilă timp de aproape un an, nu-i aÈ™a?
― Opt luni È™i trei săptămîni, dar să nu spui nimănui, Gavin. Nu îmi e uÈ™or!
― Secretul tău e în siguranță. Dar mai dă-mi detalii. Ce înălÈ›ime are?
― Un metru È™aizeci È™i cinci È™i cincizeci de kilograme, picioare lungi, Levis strîmÈ›i, independentă, fără pretenÈ›ii, fata ta tipică din vest.
― Trebuie să-mi găsesc È™i eu una. Te însori cu ea?
― BineînÈ›eles că nu! Termină-È›i băutura.
― Acum eÈ™ti monogam?
― Dar tu?
106
John Grisham
― Pe dracu', nu! N-am fost niciodată. Dar nu vorbim despre mine, Thomas, vorbim despre Peter Pan aici de față, Callahan Mînă Sigură, bărbatul cu o versiune lunară a celei mai frumoase femei. Spune-mi, Thomas, È™i să nu-l minÈ›i pe cel mai bun prieten al tău, uită-te în ochii mei È™i spune-mi dacă ai cedat stării de monogamie?
Verheek era pe jumătate întins pe masă, privindu-l și rînjind prostește.
― Nu vorbi aÈ™a tare, spuse Callahan, uitîndu-se în jur.
― Răspunde-mi!
― Dă-mi celelalte nume de pe listă È™i îți spun!
Verheek se trase înapoi.
― Frumoasă încercare. Cred că răspunsul e da. Cred că eÈ™ti îndrăgostit de fata asta, dar eÈ™ti prea laÈ™ ca să recunoÈ™ti. Cred că È›i-a găsit punctul slab, amice.
― Bine, aÈ™a e. Te simÈ›i mai bine?
― Da, mult mai bine. Cînd fac È™i eu cunoÈ™tință cu ea?
― Cînd mi-o prezinÈ›i pe soÈ›ia ta?
― Te-ai zăpăcit, Thomas. ÃŽntre ele e o diferență fundamentală. Tu nu vrei s-o cunoÈ™ti pe nevastă-mea, dar eu vreau s-o cunosc pe Darby. ÃŽnÈ›elegi? Te asigur că sînt foarte deosebite.
Callahan zîmbi și bău. Verheek se relaxa și puse picior peste picior, în spațiul dintre mese. Ridică sticla verde la gură.
― EÈ™ti nervos, prietene, spuse Callahan.
― ÃŽmi pare rău. Beau cît pot de repede.
Ciupercile fuseseră servite în tăvițe fierbinți. Verheek își îndesă două în gură și mestecă furios. Callahan îl privi. Chivas-ul îi alungase durerile provocate de foame și va mai aștepta cîteva minute. Oricum, prefera alcoolul oricărei mîncări.
Patru arabi se așezară la o masă lîngă ei, vorbind repede în limba lor. Toți patru comandară Jack Daniel's.
CAZUL PELICAN 107
― Cine i-a omorît, Gavin?
Acesta mestecă o clipă, apoi înghiți greu.
― Dacă aÈ™ È™ti, nu È›i-aÈ™ spune. Dar jur că nu È™tiu. E complicat. UcigaÈ™ii au dispărut fără urmă. A fost un plan
meticulos pus la punct și executat cu precizie. Nici o urmă.
― De ce tocmai ei doi?
Verheek mai băgă o ciupercă în gură.
― Simplu. E atît de simplu, e uÈ™or de înÈ›eles. Erau È›inte atît de uÈ™oare! Rosenberg nu avea nici un sistem de alarmă
În casă. Orice hoț putea să intre și să plece. Și bietul Jensen, care colinda prin locuri deocheate noaptea... Erau expuși. Chiar în clipa cînd ei mureau, ceilalți șapte judecători aveau agenți FBI în casă. De aceea au fost aleși. Erau proști.
― Atunci cine i-a ales?
― Cineva cu mulÈ›i bani. UcigaÈ™ii erau profesioniÈ™ti. Probabil că au plecat din È›ară în cîteva ore. Credem că au fost trei, poate mai mulÈ›i. ÃŽn cazul lui Rosenberg, poate să fi
fost unul singur. Credem că în ceea ce-l privește pe Jensen au lucrat cel puțin doi. Unul sau mai mulți stăteau de pază, iar tipul cu frînghia opera. Chiar dacă era un loc deocheat, era deschis publicului și prezenta riscuri. Dar au fost buni, foarte buni.
― Am citit o variantă care propune un singur asasin.
― Las-o baltă. E imposibil ca un singur om să-i fi omorît pe amîndoi. Imposibil.
― Cît ar cere un astfel de asasin?
― Milioane. Și costă o grămadă de bani ca să faci toate planurile.
― Și nu ai nici o idee?
― Ascultă, Thomas, eu nu iau parte la investigaÈ›ii, aÈ™a că va trebui să-i întrebi pe ei. Sînt sigur că È™tiu mai mult decît mine. Eu nu sînt decît un avocat guvernamental inferior.
108
John Grisham
― Da, care din întîmplare se tutuieÈ™te cu preÈ™edintele CurÈ›ii Supreme.
― Mă cheamă la telefon din cînd în cînd. E plictisitor. Hai să ne întoarcem la discuÈ›ia despre femei. Urăsc conversaÈ›iile despre drept.
― Ai vorbit cu el în ultima vreme?
― Mereu mă tragi de limbă, Thomas. Da, am vorbit puÈ›in azi-dimineață. Are douăzeci È™i È™apte de secretari care scotocesc prin evidenÈ›ele sentinÈ›elor de la Curtea Supremă È™i de la instanÈ›ele inferioare, căutînd dovezi. Nu vor avea succes, i-am spus. Orice proces care ajunge la Curtea Supremă are cel puÈ›in două părÈ›i implicate È™i fiecare din ele ar avea de cîștigat dacă doi sau trei judecători ar dispărea È™i ar fi înlocuiÈ›i de alÈ›i doi sau trei mai înÈ›elegători. Sînt mii de recursuri care ar putea sfîrÈ™i, eventual, aici È™i nu poÈ›i să iei unul È™i să spui: „Ãsta e! Iată-l pe cel care i-a omorît!" E o prostie.
― El ce a spus?
― BineînÈ›eles că a fost de acord cu strălucita mea analiză. Cred că m-a sunat imediat după ce a citit Post, să vadă dacă poate să scoată ceva de la mine. ÃŽÈ›i vine să crezi ce tupeu are?
Chelnerul le aruncă o privire grăbită.
Verheek se uită la listă, o închise și i-o dădu.
― PeÈ™te-sabie la grătar, brînză Roquefort, nici o legumă.
― Eu mănînc ciupercile, spuse Callahan. Chelnerul dispăru.
Callahan băgă mîna în buzunarul hainei și scoase un plic gros. Îl puse pe masă, lîngă sticla goală de bere.
― Uită-te la asta cînd ai timp.
― Ce este?
― Un fel de referat.
CAZUL PELICAN 109
― Le urăsc, Thomas. De fapt, urăsc dreptul È™i avocaÈ›ii È™i, cu excepÈ›ia ta, urăsc profesorii de drept.
― Darby l-a scris.
― O să-l citesc la noapte. Despre ce e vorba?
― Cred că È›i-am spus. E foarte ageră È™i inteligentă È™i e o studentă foarte activă. Scrie mai bine decît mulÈ›i alÈ›ii. Pasiunea ei, în afara mea, fireÈ™te, e dreptul constituÈ›ional.
― SărăcuÈ›a!
― Săptămîna trecută a dispărut patru zile, m-a neglijat total È™i pe mine È™i restul lumii È™i a apărut cu propria ei teorie, la care a renunÈ›at acum. Dar citeÈ™te-o oricum. E fascinantă.
― Cine e suspectul?
Arabii izbucniră într-un rîs nechezat, lovindu-se cu palma și împrăștiind whisky. Se uitară la ei vreme de un minut, pînă se liniștiră.
― Nu-i aÈ™a că urăști adunăturile de beÈ›ivi? spuse Ver-heek.
― E dezgustător.
Verheek băgă plicul în haina lui de pe spatele scaunului.
― Care-i teoria ei?
― E puÈ›in neobiÈ™nuită. Dar citeÈ™te-o. Nu poate să facă rău nimănui, nu-i aÈ™a? AveÈ›i nevoie de ajutor.
― O s-o citesc numai pentru că a scris-o ea. Cum e la pat?
― Cum e nevastă-ta la pat?
― Bogată. Sub duÈ™, la bucătărie, la băcănie, e bogată în orice face.
― Asta nu poate să dureze.
― Pînă la sfîrÈ™itul anului o să plece. Poate capăt casa È™i ceva mărunÈ›iÈ™.
― Nu ai făcut o înÈ›elegere prenupÈ›ială?
110
John Grisham
― Ba da, dar aminteÈ™te-È›i că sînt avocat. Are mai multe portiÈ›e de scăpare decît un act de revizuire a impozitelor. L-a făcut un prieten de-al meu. Nu-i aÈ™a că iubeÈ™ti legea?
― Hai să vorbim despre altceva.
― Despre femei?
― Am o idee. Vrei să faci cunoÈ™tință cu o fată, nu-i aÈ™a?
― VorbeÈ™ti despre Darby?
― Da, despre Darby.
― Mi-ar plăcea s-o cunosc.
― Noi mergem la St. Thomas de Ziua RecunoÈ™tinÈ›ei. Ce-ar fi să ne întîlnim acolo?
― Trebuie să-mi aduc nevasta?
― Nu. Ea nu e invitată.
― O să zburde pe plajă într-un bikini foarte mic? AÈ™a, ca să facă impresie asupra noastră?
― Probabil.
― Nu pot să cred.
― PoÈ›i să iei un apartament în comun cu noi È™i să ne distrăm.
― Frumos, frumos. Foarte frumos.



13

Telefonul sună de patru ori, robotul se cuplă, vocea înregistrată se auzi în apartament, semnalul, apoi nici un mesaj. Peste un minut, sună iar și Gray Grantham îl ridică. Stătea în pat, pe o pernă, încercînd să vadă ceva în jur.
― Cine este? întrebă el cu greutate. Dinspre fereastră nu venea nici o lumină.
Vocea de la celălalt capăt al firului era joasă și timidă.
― EÈ™ti Gray Grantham de la Washington Post?
― Da. Cine întreabă?
― Nu pot să-È›i spun numele meu, spuse celălalt rar.
Ceața se ridică și privirea i se concentră pe ceas. Era cinci patruzeci.
― Bine, lasă numele. De ce mă suni?
― Am văzut articolul tău de ieri despre Casa Albă È™i cei nominalizaÈ›i.
― Bine. Tu È™i un milion de alÈ›i oameni. De ce mă suni la ora asta imposibilă?
― Scuză-mă. Mă duc la lucru È™i în drum m-am oprit la un telefon public. Nu pot să te sun de la birou sau de acasă.
Vocea era limpede, bine articulată și omul părea inteligent.
― Ce fel de birou?
― Sînt avocat.
112
John Grisham
Minunat. Washington-ul era căminul a jumătate de milion de avocați.
― Particular sau la guvern?
O ușoară ezitare.
― Mai bine nu-È›i spun.
― Bine. Ascultă, aÈ™ prefera să dorm. Spune-mi precis de ce ai sunat.
― S-ar putea să È™tiu ceva despre Rosenberg È™i Jensen. Grantham se aÈ™eză pe marginea patului.
― De exemplu...
O pauză mult mai lungă.
― ÃŽnregistrezi convorbirea?
― Nu. Ar trebui s-o fac?
― Nu È™tiu. Sînt foarte speriat È™i tulburat, domnule Grantham. Prefer să nu înregistrezi. Poate cînd vă sun data viitoare, bine?
― Cum doreÈ™ti. Ascult.
― Convorbirea poate fi localizată?
― Cred că se poate. Dar eÈ™ti la un telefon public, nu-i aÈ™a? Ce importanță are?
― Nu È™tiu. Mi-e frică.
― E în regulă. Jur că nu înregistrez È™i jur că nu o să încerc să localizez telefonul. Ce ai pe suflet?
― Cred că s-ar putea să È™tiu cine i-a omorît.
Grantham era în picioare.
― E ceva destul de preÈ›ios.
― S-ar putea să mă omoare. Crezi că mă urmăresc?
― Cine? Cine să te urmărească?
― Nu È™tiu. Vocea se stinse, ca È™i cum omul s-ar fi uitat peste umăr.
Grantham se plimba prin fața patului.
― LiniÈ™teÈ™te-te. De ce nu-mi spui cum te cheamă? Jur că e confidenÈ›ial.
― Garcia.
― Nu e numele adevărat, nu-i aÈ™a?
― Sigur că nu, dar e tot ce pot să spun.
CAZUL PELICAN 113
― Bine, Garcia. Spune.
― Nu sînt sigur. Dar cred că am dat peste ceva la birou ce nu trebuia să văd.
― Ai o copie?
― Poate.
― Ascultă, Garcia, tu m-ai sunat. Vrei să vorbeÈ™ti sau au?
― Nu sînt sigur. Ce ai de gînd să faci dacă îți spun ceva?
― Să verific. Dacă vom acuza pe cineva de asasinarea a doi judecători de la Curtea Supremă de JustiÈ›ie, crede-mă, trebuie acÈ›ionat cu multă grijă.
Urmă o pauză foarte lungă. Grantham îngheță și așteptă.
― Garcia, eÈ™ti acolo?
― Da. Putem vorbi mai tîrziu?
― Sigur. Putem să vorbim È™i acum.
― Trebuie să mă gîndesc. Nu am mîncat È™i nu am dormit ca lumea de o săptămînă È™i nu mai gîndesc raÈ›ional. Poate te sun mai tîrziu.
― Bine, bine. E în regulă. PoÈ›i să mă suni la lucru È™i...
― Nu. Nu am să te sun la lucru. ÃŽmi pare rău că te-am trezit.
Închise. Grantham se uită la șirul de numere de pe aparat și apăsă pe șapte taste, așteptă, apoi pe încă șase și încă patru. Scrise un număr pe carnetul de lîngă telefon și închise. Telefonul public era pe Strada 15, în Pentagon City.


Gavin Verheek dormi patru ore È™i, cînd se trezi, era încă beat. Cînd ajunse la Hoover Building, peste o oră, aburii alcoolului se risipeau È™i se instala durerea de cap. Se blestema pe sine, îl blestema pe Callahan care, fără îndoială, va dormi pînă la amiază È™i se va trezi proaspăt, plin de viață È™i gata să zboare spre New Orleans. Plecaseră de la restaurant la ora închiderii, la miezul nopÈ›ii, intraseră în cîteva baruri È™i glumiseră dacă să meargă la un film porno, dar ― din moment ce sala lor preferată fusese distrusă ― nu puteau. AÈ™a încît au băut pînă la trei sau patru.
114
John Grisham
Avea întîlnire cu directorul Voyles la unsprezece și trebuia să pară treaz și activ. Va fi imposibil. Spuse secretarei lui să închidă ușa și-i motivă acest lucru prin faptul că se molipsise cu un virus al naibii, poate gripă, și că trebuia să fie lăsat singur în biroul lui, doar dacă nu era ceva al dracului de important. Ea îi studie ochii și păru că adulmecă mai mult ca de obicei. Mirosul de bere nu dispare întotdeauna în timpul somnului.
Secretara ieși și închise ușa. El o încuie. Ca să-și ia revanșa, sună în camera lui Callahan, dar nu-i răspunse nimeni.
Ce viață! Prietenul lui cel mai bun cîștiga aproape cît el, dar lucra treizeci de ore într-o săptămînă aglomerată și avea recolta lui de tinere ascultătoare, cu douăzeci de ani mai tinere decît el. Apoi își aminti ce planuri mari făcuseră pentru săptămînă pe care o vor petrece la St. Thomas și se gîndi cum va hoinări Darby pe plajă. Se va duce, chiar dacă va trebui să divorțeze din această cauză.
Un val de greață îi invadă pieptul, urcă pe esofag în sus și el se întinse repede pe jos. Un covor ieftin guvernamental. Respiră adînc și simți în vîrful capului bătăile inimii. Tavanul nu se învîrtea, ceea ce era încurajator. După trei minute, era evident că nu va vomita, cel puțin nu acum.
Ajungea cu mîna la servietă, așa că o trase lîngă el. Găsi plicul înăuntru, împreună cu ziarul de dimineață. Îl deschise, despături referatul și îl ținu cu amîndouă mîinile la cincisprezece centimetri de ochi.
Erau treisprezece pagini imprimate la computer, toate scrise la două rînduri și cu margine lată. Comod de mînuit. Pe pagini erau note de mînă și paragrafe întregi erau tăiate. Cuvintele „Prima ciornă" erau scrise de mînă, sus, pe prima pagină, cu o carioca. Numele ei, adresa și numărul de telefon erau imprimate pe prima foaie.
Le va răsfoi cîteva minute, cît va sta întins pe podea, apoi spera că se va simți în stare să lucreze la birou și să-și ono-
CAZUL PELICAN 115
reze sarcina de avocat guvernamental important. Se gîndi la Voyles și pulsațiile din cap se intensificară.
Fata scria bine, în stilul comun tuturor studenților la drept, cu fraze lungi. Dar se exprima limpede. Evita cuvintele cu două înțelesuri și jargonul avocățesc pe care majoritatea studenților îl cultivă cu disperare. Nu va avea succes ca I avocat angajat la guvernul Statelor Unite.
Gavin nu auzise niciodată de suspectul ei și era sigur că acesta nu era pe lista nimănui. Tehnic vorbind, era mai mult O poveste despre un proces din Louisiana, decît un referat. Ea expunea faptele succint și le făcea interesante. Cu adevărat fascinante. Nu frunzărea referatul, citea atent.
Faptele ocupau patru pagini, apoi fata le umpluse pe următoarele trei cu scurte informații despre părți. Aici era puțin trenant, dar continuă să citească, prins de text. La pagina opt, referatul, sau ce o fi fost, trecea în revistă procesul. La nouă, era amintit recursul, iar ultimele trei pagini expuneau consecințele neverosimile ale dispariției lui Rosenberg și Jensen de la Curte. Callahan spusese că fata îndepărtase deja această ipoteză și se părea că, spre sfîrșit, pierduse din avînt.
Dar se citea foarte ușor. Pentru moment, uitase de durerea de cap și citise treisprezece pagini scrise de o studentă la drept, stînd întins pe jos, pe covorul murdar, și avînd un milion de alte treburi.
La ușă se auzi o bătaie ușoară. Se ridică încet, se puse pe picioare cu precauție și păși spre ușă.
― Da?
Era secretara.
― ÃŽmi pare rău că vă deranjez. Dar directorul doreÈ™te să vă vadă în biroul lui în zece minute.
Verheek deschise ușa.
― Ce?
― Da, domnule. Zece minute.
Își frecă ochii și respiră repede.
― De ce?
116
John Grisham
― Am fost retrogradată pentru că am pus întrebări de felul acesta, domnule.
― Ai apă de gură?
― Da, cred că da. VreÈ›i să v-o dau?
― Nu aÈ™ fi întrebat asta. Adu-mi-o. Ai È™i gumă?
― Gumă?
― Gumă de mestecat.
― Da, domnule. VreÈ›i È™i gumă?
― Adu-mi apa de gură È™i guma È™i niÈ™te aspirină dacă ai.
Se duse la biroul lui și se așeză, ținîndu-și capul în mîini și frecîndu-și tîmplele. O auzi închizînd cu zgomot sertarele, apoi apăru în fața lui cu cele cerute.
― MulÈ›umesc. Scuză-mă pentru grosolănie.
Arătă hîrtiile de pe scaunul de lîngă ușă.
― Trimite referatul acela lui Eric East, la etajul patru. Scrie o notă din partea mea. Spune-i să se uite peste el cînd are timp.
El plecă cu referatul.


Fletcher Coal deschise ușa Biroului Oval și vorbi cu gravitate cu K.O. Lewis și cu Eric East. Președintele era în Porto Rico pentru a constata ravagiile făcute de uragan, iar directorul Voyles refuza să se întîlnească singur cu Coal. Își trimisese subalternii.
Coal le făcu semn spre sofa, iar el se așeză pe măsuța de cafea. Haina îi era încheiată, iar cravata impecabilă. Nu se relaxa niciodată. East auzise diferite povești despre obiceiurile lui. Lucra douăzeci de ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, bea numai apă și își lua majoritatea meselor de la un automat din subsol. Citea ca un computer și-și petrecea zilnic ore întregi revăzînd note, rapoarte, corespondență și munți de legi. Avea o memorie perfectă. De o săptămînă, aduceau rapoarte zilnice asupra investigațiilor lor în acest birou și i le dădeau lui Coal, care înghițea materialul și-l memora pentru viitoarea întîlnire. Dacă greșeau ceva, îi teroriza. Toți îl
CAZUL PELICAN 117
urau, dar era imposibil să nu îl respecți. Era mai deștept: decît ei și lucra mai mult. Și știa asta.
Era plin de el, în pustietatea Biroului Oval. Șeful lui își juca rolul în fața camerelor de filmat, dar adevărata putere rămăsese aici, pentru a conduce țara.
K.O. Lewis puse un vraf de zece centimetri de rapoarte pe masă.
― Ceva nou? întrebă Coal.
― Poate. Autoritățile franceze revăd, în mod obiÈ™nuit, filmele făcute de camerele de securitate de pe aeroportul din Paris È™i cred că au recunoscut un chip. Au verificat cu celelalte două camere, puse în unghiuri diferite, apoi au raportat la Interpol. FaÈ›a e deghizată, dar Interpol-ul crede că e vorba de Khamel, teroristul. Sînt sigur că ai auzit de...
― Am auzit.
― Au studiat filmul È™i sînt aproape siguri că a venit cu un avion care a zburat fără escală de la Dulles, miercurea trecută, la zece ore după ce a fost găsit Jensen.
― Concorde?
― Nu. United. Pe baza timpului È™i a localizării oamenilor, au posibilitatea să stabilească porÈ›ile de ieÈ™ire È™i zborurile.
― Și Interpol-ul a contactat CIA?
― Da. Au vorbit cu Gminski, azi pe la unu.
Fața lui Coal nu exprima nimic.
― Cît de siguri sînt?
― Optzeci la sută. E maestru în arta deghizării È™i ar fi cam neobiÈ™nuit pentru el să călătorească astfel. De aceea există îndoieli. Avem fotografii È™i există un raport pentru informarea PreÈ™edintelui. Cinstit vorbind, eu am studiat fotografiile È™i nu pot să spun nimic. Dar Interpol-ul îl cunoaÈ™te.
― Nu s-a fotografiat de bunăvoie de ani de zile, nu-i aÈ™a?
― Nu, din cîte È™tim. Și circulă zvonul că se operează, pentru a-È™i face un chip nou, la fiecare doi-trei ani.
Coal cîntări o clipă lucrurile.
_
118
John Grisham
― Bine. Ce se întîmplă dacă e Khamel È™i dacă a fost implicat în asasinate? Ce înseamnă asta?
― ÃŽnseamnă că nu îl vom găsi niciodată. E urmărit cu stăruință în cel puÈ›in nouă țări, inclusiv Israelul. ÃŽnseamnă că i s-a plătit foarte mult ca să-È™i exercite aici talentele. Am spus mereu că ucigaÈ™ul sau ucigaÈ™ii sînt profesioniÈ™ti, care au plecat înainte ca trupurile să se răcească.
― Asta nu înseamnă mare lucru.
― AÈ™ae.
― Bine. Ce altceva mai aveÈ›i?
Lewis se uită la Eric East.
― Avem raportul zilnic, ca de obicei.
― Au fost destul de seci în ultima vreme.
― Da. Avem trei sute optzeci de agenÈ›i care lucrează douăsprezece ore pe zi. Ieri au vorbit cu o sută È™aizeci de oameni din treizeci de state. Am...
Coal ridică mîna.
― ScuteÈ™te-mă. Am să citesc raportul. E mai prudent să spui că nu a apărut nimic nou.
― Poate e ceva.
Lewis se uită la Eric East, care ținea în mînă un exemplar al referatului.
― Ce este? întrebă Coal.
East se foi neliniștit. Referatul circulase din șef în șef pînă la Voyles, care îl citise și căruia îi plăcuse. Nu îl considera demn de o atenție serioasă, dar îl pomenea pe Președinte și îi plăcea ideea de a-i face pe Coal și pe șeful lui să transpire. Le dăduse instrucțiuni lui Lewis și East să înmîneze referatul lui Coal și să-l trateze ca pe o ipoteză importantă, pe care FBI-ul o lua în serios. Pentru prima dată într-o săptămînă, Voyles zîmbise vorbind de idioții din Biroul Oval care vor da fuga să-și caute acoperiri, după citirea referatului. Dă-i drumul, spuse Voyles. Spune-le că intenționăm să verificăm cu douăzeci de agenți.
CAZUL PELICAN 119
― E o ipoteză care a apărut în ultimele douăzeci È™i patru de ore È™i care l-a intrigat pe directorul Voyles. Se teme că ar putea să-i dăuneze PreÈ™edintelui.
Coal avea chipul împietrit, nu-i tresărea nici un mușchi.
― Cum aÈ™a?
East puse referatul pe masă.
― Totul e aici, în raport.
Coal se uită la el, apoi îl studie pe East.
― Bine. O să-l citesc mai tîrziu. Asta e tot?
Lewis se ridică și se încheie la haină.
― Da. Noi plecăm.
Coal îi conduse la ușă.


Nu se auzea nici o fanfară, cînd avionul Air Force One ateriza la Andrews, la zece și cîteva minute. Regina plecase să strîngă fonduri și nici un prieten sau rudă nu-l întîmpină pe Președinte, cînd acesta cobori din avion și se repezi în limuzină. Coal îl aștepta. Președintele se afundă în scaun.
― Nu te aÈ™teptam, spuse el.
― ÃŽmi pare rău. Trebuie să vorbim.
Limuzina acceleră, îndreptîndu-se spre Casa Albă.
― E tîrziu È™i sînt obosit.
― Cum a fost uraganul?
― Impresionant. A zburat un milion de colibe È™i bordeie È™i acum le vom aloca două miliarde È™i vom construi case noi È™i centrale electrice. Au nevoie de un uragan bun la fiecare cinci ani.
― Am pregătit declaraÈ›ia despre dezastru.
― Bine. Ce e atît de important?
Coal îi dădu o copie a ceea ce va fi cunoscut de acum drept referatul „pelican".
― Nu vreau să citesc, spuse PreÈ™edintele. Spune-mi despre ce e vorba.
― Voyles È™i echipa lui pestriță au dat de un suspect pe care nimeni nu l-a pomenit pînă acum. Un suspect necunoscut È™i improbabil. O studentă ambiÈ›ioasă de la drept, din Tu-
120
John Grisham
lane, a scris blestemăția asta, care a ajuns cumva la Voyles, care l-a citit și a hotărît că merită atenție. Amintiți-vă că au mare nevoie de suspecți. Ipoteza e atît de forțată și de incredibilă încît nu mă neliniștește. Dar mă îngrijorează Voyles. A hotărît că trebuie să continue cu perseverență, iar presa îi urmărește fiecare mișcare. S-ar putea să fie scurgeri de informații.
― Nu putem să-i controlăm investigaÈ›iile.
― Le putem manipula. Gminski aÈ™teaptă la Casa Albă È™i...
― Gminski!
― LiniÈ™tiÈ›i-vă. I-am dat personal o copie lui Gminski acum trei ore È™i l-am pus să jure că va È›ine secretul. Am mai multă încredere în el decît în Voyles.
― Eu nu am încredere în nici unul.
Lui Coal îi făcea plăcere să audă așa ceva. Dorea ca Președintele să nu aibă încredere decît în el.
― Cred că ar trebui să cereÈ›i CIA să investigheze imediat. AÈ™ vrea să È™tiu tot înainte ca Voyles să înceapă cercetările, chiar dacă nu găseÈ™te nimic. Dar dacă È™tim mai mult decît Voyles, îl puteÈ›i convinge să dea înapoi. E logic.
Președintele era învins.
― E ceva intern. CIA nu are ce căuta în afacerea asta. Probabil că e È™i ilegal.
― Tehnic vorbind, e ilegal. Dar Gminski o va face pentru dumneavoastră È™i poate să acÈ›ioneze repede, în secret È™i mult mai complet decît FBI-ul.
― E ilegal.
― S-a mai făcut pînă acum, de multe ori.
Președintele privi circulația. Ochii lui erau umflați și roșii, dar nu de oboseală. Dormise trei ore în avion. Dar își petrecuse ziua părînd trist și îngrijorat pentru uzul camerelor de filmat și își revenea cu greu.
Luă referatul și îl puse pe scaunul gol de lîngă el.
― E cineva cunoscut?
― Da.



14

Din cauză că este un oraș nocturn, New Orleans se trezește încet. E tăcut mult timp după apariția zorilor, apoi își scutură pînzele de păianjen și intră în dimineață. Nu există aglomerație matinală, cu excepția străzilor către și din suburbii și a străzilor aglomerate din centru. În toate orașele e la fel. Dar în Cartierul Francez, sufletul orașului New Orleans, mirosul de whisky, jambalaya (1) și pește din timpul nopții stăruie deasupra străzilor pustii pînă cînd apare soarele. O oră sau două mai tîrziu, îi ia locul aroma de cafea de la French Market și de clătite și, pe la această oră, trotuarele se animă încet.
Darby se ghemui pe un scaun din balconaș, bîndu-și cafeaua și așteptînd soarele. Callahan era puțin mai departe, dincolo de ușa balconului, înfășurat în cearșafuri și dormind dus. Era o urmă de adiere, dar după-amiază va fi iar umed. Își strînse mai bine halatul în jurul gîtului și trase în piept aroma persistentă a coloniei lui. Se gîndi la tatăl ei și la cămășile lui de bumbac, cu guler răsfrînt, pe care o lăsa să i le poarte cînd era adolescentă. Trebuia să-și suflece mînecile pînă la coate și poalele îi ajungeau la genunchi; se plimba cu prietenele ei, sigură în credința că nici una nu era mai gro-

(1) Jambalaya ― orez fiert cu È™uncă, pui, cîrnaÈ›i, creveÈ›i sau stridii È™i asezonat cu verdeÈ›uri aromate.
122
John Grisham
zavă ca ea. Tatăl ei îi era prieten. Pe vremea cînd terminase liceul, avea voie să ia orice din dulapul lui, cu condiția ca lucrurile să fie spălate și bine călcate și puse la loc pe umerașe, încă mai simțea mirosul de Grey Flannel cu care își dădea el pe față în fiecare zi.
Dacă ar fi trăit, ar fi avut cu patru ani mai mult decît Thomas Callahan. Mama ei se recăsătorise și se mutase la Boise. Darby avea un frate în Germania. Toți trei vorbeau adesea. Tatăl fusese elementul de legătură al unei familii dezmembrate și moartea lui îi împrăștiase.
În accidentul de avion mai muriseră douăzeci de oameni și, înainte ca funeraliile să se fi sfîrșit, sunaseră avocații. Era primul ei contact adevărat cu lumea legii și nu era plăcut. Avocatul familiei se ocupa de bunuri imobiliare și nu știa nimic despre litigii. Un șmecher a venit la fratele ei și a convins familia să facă repede proces. Numele lui era Herschel. Timp de doi ani au suferit pentru că Herschel trăgea de timp, mințea și conducea prost cazul. Au căzut de acord, cu o săptămînă înaintea procesului, pentru o jumătate de milion, după ce Herschel și-a luat partea, iar Darby a primit o sută de mii.
S-a hotărît să se facă avocat. Dacă un clovn ca Herschel putea să fie avocat și să cîștige mulți bani prin înșelăciune, atunci putea și ea să fie, dar cu un scop mai nobil. Se gîndea adesea la Herschel. După ce va intra în barou, primul ei proces va fi împotriva lui: îl va acuza de practică veroasă. Voia să lucreze pentru o firmă care se ocupă de mediu. Știa că nu va fi o problemă să-și găsească de lucru.
Cele o sută de mii erau neatinse. Noul soț al mamei ei, director la o companie, era puțin mai bătrîn și mult mai bogat și, la scurtă vreme după căsătorie, ea își împărțise partea din despăgubire între Darby și fratele ei. Spunea că banii îi aminteau de soțul decedat, gestul fiind simbolic. Deși îl iubea încă pe tatăl lor, avea o viață nouă, într-un oraș nou, cu un alt soț, care va ieși la pensie peste cinci ani, cu destui
I
CAZUL PELICAN 123
'bani. Darby fusese tulburată de gestul ei simbolic, dar îl , apreciase și luase banii.
Cei o sută de mii se dublaseră. I-a plasat în fonduri speciale, dar numai în cele care nu aveau interese în companii chimice și petrolifere. Avea o mașină Accord și trăia modest. . Garderoba ei era mai ales pentru facultate, haine luate de la magazinele de prezentare ale fabricilor. Ea și Callahan se duceau la cele mai bune restaurante din oraș și nu mîncau de două ori în același loc. Fiecare își plătea partea.
Lui nu îi prea păsa de bani și nu o forțase să-i dea detalii despre situația ei. Avea mai mult decît studentul obișnuit de la drept, dar Tulane avea partea sa de copii bogați.
S-au întîlnit timp de o lună, înainte de a face dragoste. Ea îi pusese condițiile de bază, iar el fusese de acord cu ele. Nu va vedea și alte femei. Vor fi foarte discreți. Iar el nu trebuia să mai bea atît de mult.
Pe primele două le-a respectat, dar a continuat să bea. Tatăl, bunicul și frații lui erau mari băutori. De la el se aștepta același lucru. Dar, pentru prima dată în viața lui, Thomas Callahan era îndrăgostit nebunește și cunoștea punctul în care whisky-ul o deranja pe partenera lui. Era atent. Cu excepția ultimei săptămîni și a durerii personale de a-l fi pierdut pe Rosenberg, nu bea niciodată înainte de cinci după-amiaza. Cînd erau împreună, el nu mai bea Chivas dacă băuse destul și credea că-i va afecta virilitatea.
Era amuzant să vezi un bărbat de patruzeci și cinci de ani îndrăgostit pentru prima oară. Se străduia să mențină o oarecare indiferență, dar în viața lor intimă era ca un student în anul doi.
Darby îl sărută pe obraz și îl acoperi cu o pătură. Hainele ei erau puse în ordine pe un scaun. Închise fără zgomot ușa de la intrare. Acum, soarele era sus, luminînd printre clădiri strada Dauphine. Trotuarul era pustiu.
Avea un curs de trei ore, apoi Callahan și dreptul constituțional la unsprezece. Trebuia să facă un referat pe săptămînă pentru o simulare de proces la Curtea de Apel.
124 John Grisham
Era în urmă cu două cursuri. Venise timpul să fie din nou studentă. Pierduse patru zile jucîndu-se de-a detectivul și acum se admonesta singură pentru asta.
Mașina era după colț, la o jumătate de bloc.


O urmăriră și era un spectacol plăcut. Pantaloni jeans strimți, tricou larg, picioare lungi, ochelari de soare ca să-i ascundă ochii nemachiați. O urmăriră cum închide ușa și pășește repede de-a lungul străzii Royale, apoi dispare după colț. Părul era lung pînă la umăr și părea roșu închis.
Ea era.


Își luă prînzul într-o pungă de hîrtie maro și găsi o bancă în parc, cu spatele către New Hampshire. Ura Piața Dupont cu vagabonzii, drogații, perverșii, hippy îmbătrîniți și indivizi punk în haine de piele neagră, cu păr roșu zbîrlit și limbi depravate. Dincolo de fîntînă, un bărbat bine îmbrăcat, cu o portavoce, îndemna un grup de militanți pentru drepturile animalelor să facă un marș spre Casa Albă. Cei îmbrăcați în piele îi luau în derîdere și-i înjurau, dar patru polițiști călare se aflau în apropiere pentru a preveni tulburările.
Se uită la ceas și coji o banană. Era amiaza și ar fi preferat să mănînce în altă parte. Întîlnirea urma să fie scurtă. Înregistră înjurăturile și bătaia de joc și-l văzu pe cel pe care-l aștepta străbătînd mulțimea. Ochii lor se întîlniră, dădură din cap și curînd stăteau pe bancă, unul lîngă altul. Îl chema Booker și venea de la Langley. Se întîlneau rar, cînd liniile de comunicație deveneau încurcate sau neclare și cînd șefii lor aveau nevoie să audă cuvinte pe care nimeni altcineva nu trebuia să le știe.
Booker nu mîncase de prînz. Începu să curețe alune prăjite și aruncă resturile sub banca circulară.
― Ce face domnul Voyles?
― Ticălos ca dracu'. Ca de obicei.
Aruncă alune în gură.
CAZUL PELICAN 125
― Gminski a stat aseară la Casa Albă pînă la miezul nopÈ›ii, spuse Booker.
Nu-i răspunse. Voyles știa.
Booker continuă:
― Au intrat în panică. Micul „pelican" i-a speriat. L-am citit È™i noi È™i sîntem aproape siguri că nu v-a impresionat, dar ― dintr-un motiv sau altul ― Coal e îngrozit È™i l-a supărat È™i pe PreÈ™edinte. Ne închipuim că voi vă distraÈ›i pe seama lui Coal È™i a È™efului lui È™i ― pentru că referatul pomeneÈ™te È™i de fotografia aia, ne imaginăm ce distracÈ›ie e pe voi. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun?
Mușcă doi centimetri din banană și nu spuse nimic.
Iubitorii de animale se puseră în mișcare în formație neregulată, iar iubitorii de haine de piele îi fluierară.
― Oricum, nu e treaba noastră È™i nu ar trebui să fie nici a voastră, dar PreÈ™edintele vrea ca noi să facem în secret investigaÈ›ii asupra cazului „pelican", înainte ca voi să ajungeÈ›i la el. E convins că nu vom găsi nimic È™i vrea să È™tie sigur că aÈ™a e, pentru a-l putea convinge pe Voyles să dea înapoi.
― Nu e nimic cu referatul.
Booker urmări un bețiv care urina în fîntînă. Polițiștii plecau.
― Deci Voyles se distrează un pic, nu-i aÈ™a?
― Urmărim toate pistele.
― Nici un suspect adevărat, nu?
― Nu. Banana se terminase. De ce se tem atît de mult că cercetăm chestia asta?
Booker ronțăi o alună mică încă în coajă.
― Pentru ei e foarte simplu. Sînt furioÈ™i că numele lui Pryce È™i MacLawrence au fost divulgate È™i ― bineînÈ›eles ― e vina noastră. Nu au deloc încredere în Voyles. Și dacă voi începeÈ›i cercetările asupra cazului „pelican", se tem că presa va afla È™i PreÈ™edintele o va încasa. Alegerile sînt la anul etc, etc.
― Ce i-a spus Gminski PreÈ™edintelui?
126
John Grisham
― Că nu vrea să se amestece în investigaÈ›iile FBI, că avem lucruri mai bune de făcut È™i că ar fi ilegal. Dar, de vreme ce PreÈ™edintele ne roagă aÈ™a de tare È™i Coal ne amenință, o vom face. Și iată-mă stînd de vorbă cu tine.
― Voyles apreciază asta.
― Vom începe cercetările azi, dar totul e absurd. Vom analiza în amănunt toate miÈ™cările, vom sta deoparte È™i într-o săptămînă vom spune PreÈ™edintelui că toată povestea e o împuÈ™cătură în întuneric.
Îndoi marginea pungii maronii și se ridică.
― Bun. ÃŽi voi raporta lui Voyles. MulÈ›umesc.
Porni spre Connecticut, departe de tinerii punk îmbrăcați în piele și dispăru.


Monitorul se afla pe o masă în dezordine, din mijlocul sălii redactorilor; Gray Grantham îl urmărea, ignorînd zumzetul făcut de reporteri. Sună telefonul. Apăsă pe buton și luă receptorul fără să părăsească monitorul.
― Aici Gray Grantham.
― Sînt Garcia.
Uită de monitor.
― Da, ce s-a întîmplat?
― Am două întrebări. ÃŽntîi, înregistrezi convorbirile È™i, doi, poÈ›i să le localizezi?
― Nu È™i da. Nu înregistrăm fără să cerem permisiunea È™i putem să le localizăm, dar nu o facem. Parcă ai spus că nu mă suni la birou.
― Vrei să închid?
― Nu, e în regulă. Prefer să vorbesc de la birou, la ora trei după-masă, decît la ora È™ase dimineaÈ›a, în pat.
― Scuză-mă. Sînt doar speriat, asta-i tot. Am să vorbesc atîta vreme cît am încredere în tine, dar dacă mă minÈ›i vreodată, domnule Grantham, nu mai vorbesc.
― S-a făcut. Cînd începi?
― Acum nu pot să vorbesc. Sînt la un telefon public în centru È™i mă grăbesc.
CAZUL PELICAN 127
― Ziceai că ai o copie.
― Nu, am spus că s-ar putea să am o copie. Vom vedea.
― Bine. Cînd ai să poÈ›i să mă suni iar?
― Trebuie să stabilim o întîlnire?
― Nu. Dar eu circul foarte mult.
― Am să sun mîine, în timpul prînzului.
― Am să aÈ™tept aici.
Garcia închisese. Granthman apăsă pe șapte taste, apoi pe șase și pe urmă pe patru. Scrise numărul, apoi răsfoi prin paginile galbene pînă găsi Pay Phones Inc. Era un număr de pe Pennsylvania Avenue, lîngă Ministerul de Justiție.



15

Cearta a început la desert, o parte a mesei cînci Callahan prefera să bea. Ea i-a amintit cît băuse pînă atunci la cină: două whisky-uri duble în timp ce așteptau să fie gata masa, unul înainte de a comanda și două sticle de vin la pește, din care ea băuse două pahare. El bea prea repede și se amețea, iar cînd ea termină numărătoarea, el era deja furios. A comandat Drambuie la desert, pentru că îl prefera și pentru că, deodată, devenise o chestiune de principiu. II înghiți și mai comandă unul; ea se înfurie.
Darby amestecă în cafea, nebăgîndu-l în seamă. Dorea să plece fără să aibă o scenă și să ajungă singură la apartamentul ei.
Cearta se înteți pe trotuar, cînd se îndepărtau de restaurant. El scoase cheile de la Porsche din buzunar și ea îi spuse că e prea beat ca să conducă. Să-i dea ei cheile. El le ținu strîns și, clătinîndu-se, se îndreptă spre parcare, trei blocuri mai departe. Ea hotărîse să se ducă acasă pe jos. „Plimbare plăcută", spusese el. Ea l-a urmat, la cîțiva pași, jenată de silueta care se clătina în fața ei. Îl rugă. Tensiunea lui crescuse. Fir-ar să fie, era profesor de drept. O să omoare pe cineva. El se clătină, se apropie repede de marginea trotuarului, apoi dădu înapoi. Îi strigă peste umăr că el conduce mai bine beat decît conduce ea cînd e trează. Ea rămase în
CAZUL PELICAN 129
urmă. Mai fusese cu el în asemenea situații și știa de ce e în stare un tip beat la volanul unei Porsche.
El traversă strada orbește, cu mîinile adînc băgate în buzunare, ca și cum le-ar fi apărat de vreun individ rătăcitor în noaptea tîrzie. Aprecie greșit distanța pînă la trotuar și îl lovi cu vîrful piciorului în loc să pună talpa pe el și se rostogoli, împiedicîndu-se și înjurînd, pe trotuar. Se ridică repede, înainte ca ea să-l ajungă. „Lasă-mă în pace, fir-ar să fie", îi spuse. „Dă-mi cheile", se rugă ea, „sau plec pe jos". El o împinse. „Plimbare plăcută", îi spuse el rîzînd. Nu îl văzuse niciodată atît de beat. Nu o atinsese niciodată la mînie, indiferent dacă era sau nu beat.
Lîngă parcare era o bombă slinoasă, cu reclame de neon pentru bere, care-i acopereau ferestrele. Se uită prin ușa deschisă căutînd ajutor, dar se gîndi că e o prostie. Era plină de bețivi.
Strigă după el, care se apropia de Porsche.
― Thomas! Te rog! Lasă-mă pe mine la volan!
Se afla pe trotuar și nu voia să meargă mai departe.
El se împiedică și îi făcu semn cu mîna, mormăind. Descuie ușa, se aplecă și dispăru printre mașini. Motorul porni și urlă la accelerație.
Darby se rezemă de zidul clădirii, care era la un metru și ceva de ieșirea din parcare. Se uită pe stradă și aproape speră să vadă un polițist. Prefera să-l vadă arestat decît mort.
Era prea departe să meargă pe jos. Îl va urmări cum pleacă, apoi va chema un taxi și îl va ocoli o săptămînă. Cel puțin o săptămînă. Plimbare plăcută, își spuse ea.
El acceleră din nou și roțile scrîșniră.
Explozia o aruncă la pămînt. Căzu în patru labe, cu fața în jos, năucită o clipă, apoi conștientă de căldura și de bucățelele de resturi în flăcări care cădeau în jur. Se uită îngrozită spre parcare. Mașina făcuse un salt violent și aterizase cu roțile în sus. Cauciucurile, roțile, ușile și aripile atîrnau. Mașina însăși era o minge de foc, înghițită cu zgomot de flăcări.
130
John Grisham
Darby porni într-acolo strigîndu-l. În jurul ei cădeau resturi și căldura o opri. Rămase la zece metri de mașină, țipînd cu mîinile la gură.
Atunci izbucni a doua explozie și o azvîrli înapoi.
Se poticni și se lovi tare cu capul de bara de protecție a unei mașini. Simțea asfaltul fierbinte sub obraz și aceasta fu ultima ei amintire.
Cîrciuma se goli și bețivii se împrăștiară. Stăteau de-a lungul trotuarului și se uitau. Vreo doi încercară să înainteze, dar căldura le înroși fețele și îi ținu departe. Un fum gros, greu, se înălța din mingea de foc și în cîteva secunde luară foc încă două mașini. Se auzeau strigăte și voci neliniștite.
― A cui e maÈ™ina?
― SunaÈ›i la 911!
― E cineva în maÈ™ină?
― SunaÈ›i la nouă unu unu!
O traseră de umeri pînă pe trotuar, în mijlocul mulțimii. Spunea întruna numele lui Thomas. Un șervet ud, adus de la cîrciuma, îi fu pus pe frunte.
Mulțimea se îngroșă și strada se aglomeră. Sirenele, auzi sirenele cînd își reveni. Simțea un cucui la ceafă și ceva rece pe față. Gura îi era uscată.
― Thomas, Thomas, repeta ea mereu.
― E în regulă, e în regulă, spuse un chip întunecat aplecat deasupra ei. ÃŽi È›inea cu grijă capul È™i o bătea uÈ™or pe mînă. Alte cîteva chipuri erau aplecate asupra ei. Toate dădeau din cap în deplin acord: „E în regulă".
Sirenele urlau. Dădu încet șervetul la o parte și ochii ei priviră atent. Pe stradă se apropiau lumini roșii și albastre. Sirenele erau asurzitoare. Se ridică. O sprijiniră de zidul de sub reclama de neon pentru bere. O liniștiră, privind-o cu atenție.
― Vă simÈ›iÈ›i bine, domniÈ™oară? întrebă negrul.
Ea nu putea să răspundă. Nici nu încerca. Avea capul spart.
CAZUL PELICAN 131
― Unde e Thomas? întreba, uitîndu-se la fisura din as-falt.
Ei se uitară unul la altul. Prima mașină de pompieri se opri la șase metri, scrîșnind din frîne, și mulțimea se dădu la o parte. Pompierii săriră jos și se împrăștiară în toate părțile.
― Unde e Thomas? repetă ea.
― DominÈ™oară, cine e Thomas? întrebă negrul.
― Thomas Callahan, spuse ea încet, ca È™i cum îl cunoÈ™teau toÈ›i.
― Era în maÈ™ină?
Ea dădu din cap, apoi închise ochii. Sirenele urlară, apoi tăcură și atunci ea auzi strigăte de oameni neliniștiți și trosnetul focului. Simțea mirosul de ars.
Prima și a doua mașină de pompieri veniră din direcții diferite urlînd din sirene. Un polițist își făcu drum prin mulțime.
― PoliÈ›ia. La o parte. PoliÈ›ia.
Împinse și-și făcu loc pînă o găsi. Se lăsă în genunchi și-i flutură o insignă pe sub nas.
― Doamnă, sînt sergentul Rupert, de la NOPD (1).
Darby îl auzi, dar nu reacționa. Stătea în fața ei, cu părul lui stufos, șapcă de base-ball, jachetă neagră cu auriu. Ea se uită în gol.
― E maÈ™ina dumneavoastră, doamnă? Cineva a spus că e a dumneavoastră.
Ea dădu din cap. Nu.
Rupert o apucase de umeri încercînd să o ridice. Îi vorbea, o întreba dacă se simte bine și, în același timp, o trăgea în sus și pe ea o durea. Avea capul spart, făcut țăndări, era în stare de șoc, dar ce-i păsa idiotului. Era în picioare. Genunchii îi erau moi și șchiopăta. El continua s-o întrebe dacă se simte bine. Negrul se uită la Rupert ca la un nebun.

(1) NOPD ― New Orleans Police Department (PoliÈ›ia oraÈ™ului New Orteans).
132
John Grisham
Așa, acum picioarele mergeau și ea și Rupert înaintau prin mulțime, în spatele mașinii pompierilor, ocolind o alta, spre mașina de poliție fără însemne. Ea lăsă capul în jos și refuză să se uite la parcare. Rupert trăncănea întruna. Ceva despre o ambulanță. Deschise ușa din față și o așeză cu grijă pe locul pasagerului.
Alt polițist, pe vine în fața ușii, începu să-i pună întrebări. Purta jeans și cizme de cow-boy, cu vîrfuri ascuțite. Darby se aplecă înainte cu capul între mîini.
― Cred că am nevoie de ajutor, spuse ea.
― Sigur, doamnă. Ajutorul e pe drum. Numai cîteva întrebări. Cum vă cheamă?
― Darby Shaw. Cred că sînt È™ocată. Sînt foarte ameÈ›ită È™i-mi vine să vomit.
― AmbulanÈ›a vine imediat. Aceea era maÈ™ina dumneavoastră?
― Nu.
Altă mașină de poliție, una cu desene, înscrisuri și lumini pe ea, scrîșni oprindu-se în fața mașinii lui Rupert. Acesta dispăruse. Polițistul-cow-boy închise ușa și ea se trezi singură în mașină. Se aplecă și vomită. Începu să plîngă. Îi era frig. Se întinse pe scaunul șoferului și se încolăci.


Cineva bătea în fereastra de deasupra ei. Deschise ochii È™i văzu omul ― avea uniformă È™i pălărie cu insignă. UÈ™a era blocată.
― DeschideÈ›i, doamnă, zbieră el.
Ea se ridică și deschise ușa.
― SînteÈ›i beată, doamnă?
Capul îi bubuia.
― Nu, spuse ea disperată.
El deschise ușa mai larg.
― E maÈ™ina dumneavoastră?
Ea își frecă ochii. Trebuia să se gîndească.
― Doamnă, e maÈ™ina dumneavoastră?
― Nu! Se uită la el. E a lui Rupert.
CAZUL PELICAN 133
― Bun! Cine dracu' e Rupert?
Mai rămăsese o singură mașină de pompieri și mulțimea se împrăștiase. Era clar că omul din ușă era polițist.
― Sergentul Rupert. Unul de-ai voÈ™tri, spuse ea.
Asta îl înfurie.
― IeÈ™iÈ›i din maÈ™ină, doamnă.
― Cu plăcere. Darby se tîrî de pe locul pasagerului È™i se ridică în picioare lîngă maÈ™ină. Mai departe, un pompier singuratic stropea caroseria arsă a maÈ™inii.
Un alt polițist în uniformă i se alătură și amîndoi veniră pe interval, lîngă ea.
Primul polițist întrebă:
― Cum vă cheamă?
― Darby Shaw.
― De ce aÈ›i intrat în maÈ™ină?
Ea se uită la mașină.
― Nu È™tiu. Am fost lovită È™i Rupert m-a dus în maÈ™ină. Unde e Rupert?
Polițiștii se uitară unul la altul.
― Cine naiba e Rupert? întrebă primul poliÈ›ist.
Asta o înfurie și mînia îi limpezi gîndurile.
― Rupert spunea că e poliÈ›ist.
Al doilea polițist întrebă:
― Cum v-aÈ›i lovit?
Darby se uită la el. Arătă spre parcarea de peste drum.
― Trebuia să fiu în maÈ™ina de acolo. Dar nu am fost, deci sînt aici È™i ascult întrebările astea tîmpite. Unde-i Rupert?
Polițiștii se priviră. Primul spuse:
― Stai aici.
Se duse peste drum, la alt polițist, unde un bărbat în costum se adresa unui mic grup. Vorbiră în șoaptă, apoi primul polițist și bărbatul în costum veniră spre trotuarul unde aștepta Darby. Bărbatul în costum spuse:
― Sînt locotenentul Olson. PoliÈ›ia din New Orleans. ÃŽl cunoÈ™teaÈ›i pe omul din maÈ™ină? Arătă spre parcare.
134
John Grisham
Genunchii i se muiară și ea își mușcă buzele. Dădu din cap.
― Cum îl cheamă?
― Thomas Callahan.
Olson se uită la primul polițist.
― AÈ™a a spus È™i computerul. Acum, cine-i acest Rupert?
Darby țipă.
― Zicea că e poliÈ›ist.
Olson părea compătimitor.
― IertaÈ›i-mă, nu avem nici un poliÈ›ist numit Rupert. Ea plîngea cu hohote. Olson o conduse spre maÈ™ina lui
Rupert și o ținu de umeri în timp ce plînsul se potolea și Darby se străduia să-și recapete controlul.
― VerificaÈ›i numerele, spuse Olson celui de-al doilea poliÈ›ist, care copie repede numărul maÈ™inii lui Rupert È™i îl comunică la telefon.
Olson o ținea cu grijă de umeri și se uita în ochii ei.
― EraÈ›i cu Callahan?
Ea dădu din cap, încă plîngînd, dar mult mai potolit. Olson aruncă o privire rapidă spre primul polițist.
― Cum aÈ›i ajuns în maÈ™ina asta? întrebă rar È™i încet Olson.
Ea își șterse ochii cu degetul și se uită fix la Olson.
― Tipul ăsta, Rupert, care zicea că e poliÈ›ist, a venit È™i m-a luat de acolo; m-a adus aici. M-a pus în maÈ™ină È™i celălalt poliÈ›ist, cel cu cizme de cow-boy, a început să-mi pună întrebări. A apărut o altă maÈ™ină de poliÈ›ie È™i ei au plecat. Apoi cred că am leÈ™inat. Nu È™tiu. AÈ™ vrea să văd un doctor.
― Adu maÈ™ina mea, spuse Olson primului poliÈ›ist.
Al doilea polițist i se adresă cu o privire nedumerită.
― Computerul nu are înregistrat numărul ăsta. Probabil că sînt tăbliÈ›e false.
Olson o luă de mînă și o conduse la mașina lui. Vorbi repede cu cei doi polițiști.
CAZUL PELICAN 135
― O duc la Charity. TerminaÈ›i È™i ne întîlnim acolo. PuneÈ›i sigiliu pe maÈ™ină. O vom verifica mai tîrziu.
Luă loc în mașina lui Olson, ascultînd zgomotul radioului și privind parcarea. Arseseră patru mașini. Porsche era răsturnată în mijloc, o caroserie distrusă. Cîțiva pompieri și alți patru lucrători se agitau în jur. Un polițist întindea bandă galbenă în jurul parcării.
Atinse cucuiul de la ceafă. Nu curgea sînge. Lacrimile i se scurgeau pe obraz.
Olson trînti ușa și ieșiră din parcare, îndreptîndu-se spre St. Charles. Mașina avea luminile albastre pe capotă, dar nu pusese sirena.
― Vrei să vorbeÈ™ti? întrebă el.
Erau pe St. Charles.
― Cred că da, spuse ea. A murit, nu-i aÈ™a?
― Da, Darby, îmi pare rău. Bănuiesc că era singur în maÈ™ină.
― Da.
― Cum te-ai lovit?
Îi dădu o batistă și ea își șterse ochii.
― Am căzut, aÈ™a ceva. Au fost două explozii È™i cred că a doua m-a dărîmat. Nu pot să-mi amintesc nimic. Te rog, spune-mi cine e Rupert.
― Habar nu am. Nu cunosc nici un poliÈ›ist cu numele ăsta È™i nici un poliÈ›ist cu cizme de cow-boy.
Se gîndi o vreme la asta.
― Cum își cîștiga Callahan existenÈ›a?
― Era profesor de drept la Tulane. Sînt studentă acolo.
― Cine voia să-l omoare?
Ea privi luminile mașinilor și clătină din cap.
― EÈ™ti sigur că a fost ceva intenÈ›ionat?
― Fără nici o îndoială. A fost un explozibil foarte puternic. Am găsit o bucată de picior într-un gard de fier forjat, la vreo douăzeci È™i cinci de metri mai încolo. Iartă-mă. A fost ucis.
― Poate că cineva a greÈ™it maÈ™ina.
136
John Grisham
― Asta e întotdeauna posibil. Vom verifica tot. Cred că trebuia să fii în maÈ™ină cu el.
Ea încercă să spună ceva, dar nu-și putu reține lacrimile, își îngropa fața în batistă.
Olson parcă între două ambulanțe, aproape de camera de gardă a spitalului Charity și lăsă luminile albastre aprinse. O ajută să meargă înăuntru, într-o cameră murdară, unde se aflau vreo cincizeci de oameni cu dureri de diferite intensități. Găsi un loc lîngă țîșnitoarea de apă. Olson vorbi cu femeia din spatele ghișeului și ridică vocea, dar Darby nu înțelegea ce spune. Un băiețel cu un șervet însîngerat pe picior plîngea în brațele mamei lui. O tînără negresă era gata să nască. Nu se vedea nici un doctor sau infirmieră. Nimeni nu se grăbea.
Olson se lăsă în jos în fața ei.
― Lipsesc cîteva minute. Stai liniÈ™tită. Mă duc să mut maÈ™ina È™i mă întorc imediat. EÈ™ti în stare să vorbeÈ™ti?
― Sigur.
Plecase. Ea controlă din nou dacă îi curgea sînge și constată că nu. Ușile duble se deschiseră larg și două infirmiere nervoase veniră după fata care năștea. O tîrîră de acolo, prin ușile duble, spre hol.
Darby așteptă cîteva clipe, apoi le urmă. Cu ochii ei congestionați și cu batista în mînă părea mama unui copil suferind. Holul părea o grădină zoologică unde se foiau surori și infirmiere și unde răniții țipau. Dădu un colț și zări semnul de ieșire. Pătrunse într-un alt hol, mai liniștit, deschise o ușă și se trezi pe o rampă. Pe alee erau lumini. „Nu fugi. Fii tare. E în regulă. Nu se uită nimeni." Era pe stradă, mergînd vioi. Aerul rece îi limpezise ochii. Refuza să plîngă.
Olson nu se va grăbi și cînd se va întoarce își va închipui că au chemat-o și că o consultau. Va aștepta. Va aștepta.
Coti și văzu Rampart. Cartierul Francez era chiar în față. Se putea rătăci. Pe Royal erau oameni, genul de turist care se plimbă. Se simți mai în siguranță. Intră la Holiday Inn,
CAZUL PELICAN 137
plăti cu cartea de credit și luă o cameră la etajul cinci. După ce încuie și puse lanțul la ușă, se ghemui pe pat, lăsînd toate luminile aprinse.
Doamna Verheek își rostogoli fundul rotofei din mijlocul patului și ridică telefonul.
― E pentru tine, Gavin, strigă ea spre baie.
Gavin ieși cu spumă de ras pe jumătate de față și luă receptorul de la soția sa, care se băgă iar în pat. Ca un porc în noroi, se gîndi el.
― Alo, se răsti nervos.
Era o voce de femeie pe care nu o mai auzise.
― Sînt Darby Shaw. Știi cine sînt?
El zîmbi și se gîndi o clipă la un bikini mic, la St. Thomas.
― Da, cred că avem un prieten comun.
― Ai citit mica mea teorie?
― Da. Referatul „pelican", cum îi spunem noi.
― Care „noi"?
Verheek se așeză într-un fotoliu de lîngă noptieră. Nu era un telefon modern.
― De ce mă suni, Darby?
― Vreau să-mi răspunzi la cîteva întrebări, domnule Verheek. Sînt moartă de frică.
― Ce-ar fi să-mi spui Gavin?
― Gavin. Unde e acum referatul?
― Ici È™i colo. Ce s-a întîmplat?
― ÃŽÈ›i spun imediat. Dar vreau să È™tiu ce ai făcut cu referatul.
― L-am studiat È™i l-am trimis la alt serviciu, unde a fost citit de cîțiva oameni de la FBI, apoi l-a văzut È™i directorul Voyles, căruia i-a plăcut
― A circulat È™i în afara FBI?
― Nu pot să-È›i spun asta, Darby.
― Atunci nu am să-È›i spun ce s-a întîmplat cu Thomas.
138
John Grisham
Verheek cîntări atent situația. Ea aștepta cu răbdare.
― Bine. A circulat în afara FBI. Nu È™tiu cîți l-au citit È™i cine.
― A murit, Gavin. A fost omorît aseară, la zece. Cineva a pus o bombă în maÈ™ină, pentru amîndoi. Am avut noroc, dar acum sînt urmărită.
Verheek era aplecat peste telefon și lua notițe.
― EÈ™ti rănită?
― Din punct de vedere fizic sînt în regulă.
― Unde eÈ™ti?
― La New Orleans.
― EÈ™ti sigură, Darby? Adică È™tiu că eÈ™ti sigură, dar cine să fi vrut să-l omoare, fir-ar să fie?
― Am întîlnit doi dintre ei.
― Cum ai...
― E o poveste lungă. Referatul a circulat È™i, peste patruzeci È™i opt de ore, el a murit. Și eu trebuia să mor cu el. A căzut în mîinile cui nu trebuia, nu crezi?
― EÈ™ti în siguranță?
― Dracu' È™tie!
― Unde stai? Care e numărul tău de telefon?
― Nu te grăbi, Gavin. Acum mă miÈ™c foarte încet. Sînt la un telefon public, aÈ™a că nu face pe deÈ™teptul.
― Ia mai lasă-mă, Darby, Thomas Callahan era cel mai bun prieten al meu. Trebuie să faci ceva.
― Ce ar putea să însemne asta?
― Ascultă, Darby, într-un sfert de oră, pot să pun zece agenÈ›i să te ridice! Iau avionul È™i ajung acolo înainte de douăsprezece. Nu poÈ›i să stai pe străzi.
― De ce, Gavin? Cine mă urmăreÈ™te? Spune-mi, Gavin!
― O să-È›i spun cînd ajung acolo.
― Nu È™tiu. Thomas a murit pentru că a vorbit cu tine. Nu sînt chiar atît de nerăbdătoare să te văd.
CAZUL PELICAN 139
― Uite, Darby, nu È™tiu din cauza cui sau de ce, dar te asigur că eÈ™ti într-o situaÈ›ie foarte periculoasă. Noi putem să-È›i asigurăm protecÈ›ia.
― Poate mai tîrziu.
El respiră adînc și se așeză pe marginea patului.
― PoÈ›i să ai încredere în mine, Darby.
― Bine, am încredere în tine. Dar ceilalÈ›i? E greu, Gavin. Micul meu referat a supărat rău pe cineva, nu crezi?
― A suferit?
Ea ezită.
― Nu cred. Vocea ei se schimbase.
― Ai să mă suni peste două ore? La birou. ÃŽÈ›i dau un număr secret.
― Dă-mi numărul È™i mă mai gîndesc.
― Te rog, Darby. Mă duc direct la director, cînd ajung acolo. Sună-mă la opt.
― Dă-mi numărul.


Bomba explodase prea tîrziu pentru ca știrea să apară în ediția de dimineață a numărului de joi al ziarului Times-Picayune. Darby îl răsfoi în camera ei de hotel. Nimic. Se uitase la televizor; acolo știrea apăruse. O filmare a mașinii arse, încă în mijlocul resturilor din parcare, izolată cu o bandă galbenă. Poliția considera că e vorba de omucidere. Nici un suspect. Nici un comentariu. Apoi, numele lui Tho-mas Callahan, patruzeci și cinci de ani, profesor eminent de ' drept la Tulane. Deodată, apăru decanul, cu un microfon în față, și vorbi despre profesorul Callahan și despre șocul pe care-l suferiseră toți.
Șocul, oboseala, frica, durerea o copleșiră și Darby își afundă capul în pernă. Nu voia să plîngă. Nu i-ar fi făcut decît rău.



16

Se săturase de criză și de prea desele întîlnin dinaintea zorilor, deși situația era favorabilă: procentele lui creșteau, Rosenberg era mort, imaginea lui lustruită și curățată de păcate îi făcea pe americani fericiți să-l aibă la conducere, democrații căutau să se pună la adăpost, în timp ce el avea alegerile de anul viitor în buzunar. Se săturase de F. Denton Voyles și de îngîmfarea și aroganța lui, de silueta lui bondoacă stînd de cealaltă parte a biroului, îmbrăcată într-un trenci boțit și privind afară pe fereastră, în timp ce se adresa Președintelui Statelor Unite. Va fi aici peste un minut, pentru încă o întîlnire înainte de micul dejun, altă ciocnire tensionată, în care Voyles îi va spune doar o mică parte din ceea ce știe.
Se săturase să fie ținut în neștiință și să fie informat cu fărîmăturile și resturile pe care binevoia Voyles să i le arunce. Gminski îi va arunca și el cîteva, iar el trebuia să se mulțumească cu ceea ce găsea și să-i ajungă. Nu știa nimic în comparație cu ei. Dar, cel puțin, îl avea pe Coal care să le citească rapoartele, să le țină minte și să-i oblige să fie cinstiți.
Se săturase și de Coal. Se săturase de perfecțiunea lui și de lipsa lui de somn. De inteligența lui. De tendința lui de a-și începe ziua cînd soarele era pe undeva peste Atlantic și de a-și planifica fiecare minut și fiecare oră, pînă cînd acesta ajungea deasupra Pacificului. Atunci el, Coal, umplea o cutie
CAZUL PELICAN 141
cu hîrÈ›oagele zilei, le lua acasă, le citea, le descifra, le memora È™i venea peste cîteva ore să-l bombardeze cu tot amalgamul acela plicticos pe care-l înghiÈ›ise. Cînd era obosit, Coal dormea cinci ore pe noapte, dar în mod normal nu dormea decît trei sau patru. Pleca din biroul lui din Aripa de Vest la unsprezece noaptea, citea tot drumul spre casă, stînd pe bancheta din spate a limuzinei, apoi ― motorul abia răcit ― Coal o aÈ™tepta, ca să se întoarcă la Casa Albă. Socotea că e un păcat să vină la birou după ora cinci dimineaÈ›a. Și, dacă el putea să lucreze o sută douăzeci de ore pe săptămînă, ceilalÈ›i trebuiau să fie în stare să lucreze cel puÈ›in optzeci. După trei ani, nimeni din AdministraÈ›ie nu-È™i putea aminti de toÈ›i cei pe care îi concediase Fletcher Coal pentru că nu lucrau optzeci de ore pe săptămînă. Se întîmpla de cel puÈ›in trei ori pe lună.
Coal era cel mai fericit dimineața, cînd tensiunea era mare și cînd avea în program o întîlnire neplăcută. În săptămînă care trecuse, întîlnirile cu Voyles îi menținuseră zîmbetul pe buze. Stătea lîngă birou, uitîndu-se prin corespondență, în timp ce Președintele frunzărea Post, iar două secretare se agitau.
Președintele îi aruncă o privire fugară. Costum negru perfect, cămașă albă, cravată roșie de mătase, părul puțin prea gras deasupra urechilor. Se săturase de el, dar va trece peste asta o dată cu terminarea crizei și se va putea întoarce la golf, lăsîndu-l pe Coal să asude punînd la punct amănuntele, își spuse că la treizeci și șapte de ani și el avea acest gen de energie și rezistență, dar că știa mai multe.
Coal pocni din degete, se uită rapid la secretare și acestea fugiră ușurate din Biroul Oval.
― Și a spus că nu o să vină dacă sînt eu aici. E caraghios. Coal era amuzat.
― Cred că nu te place, spuse PreÈ™edintele.
― ÃŽi plac oamenii pe care îi poate călca în picioare.
― Cred că trebuie să fiu blînd cu el.
142
John Grisham
― ExageraÈ›i. Trebuie să dea înapoi. Teoria asta e atît de vulnerabilă, încît e comică, dar în mîinile lui ar putea să fie primejdioasă.
― Ce-i cu studenta la drept?
― O verificăm. Dar pare inofensivă.
Președintele se sculă în picioare și se întinse. Coal mută hîrtiile. O secretară anunță pe interfon sosirea lui Voyles.
― Eu plec, spuse Coal. Va asculta È™i va privi. La insistenÈ›a lui, trei camere cu circuit închis fuseseră instalate în Biroul Oval. Monitoarele se aflau într-o cămăruță mică, mereu încuiată, din Aripa de Vest. Numai el avea cheia. Sarge È™tia de cameră, dar nu-È™i bătuse capul să intre. Nu încă. Camerele nu erau vizibile È™i totul era È›inut secret.
Președintele se simțea mai bine știind că Coal va urmări întîlnirea. Îl întîmpină pe Voyles la ușă cu o strîngere de mînă caldă și-l conduse spre canapea, pentru un mic taifas prietenesc. Voyles nu era impresionat. Știa că Coal ascultă. Și vede.
Dar, pentru a face față momentului, Voyles își scoase trenciul și-l puse pe scaun. Nu dorea cafea.
Președintele își încrucișă picioarele. Purta puloverul maro. Bunicul.
― Denton, spuse el grav, vreau să-È›i cer scuze pentru Fletcher Coal. Nu e prea abil.
Voyles dădu ușor din cap. Ticălos tîmpit! În biroul ăsta sînt destule sîrme ca să electrocuteze jumătate din birocrații din D.C. Coal era undeva la subsol și asculta ce spuneau despre lipsa lui de abilitate.
― Uneori, e un mare tîmpit, nu-i aÈ™a? mîrîi Voyles printre dinÈ›i.
― Da. Trebuie să fiu cu ochii pe el. E foarte inteligent È™i joacă tare, dar uneori exagerează.
― E un ticălos È™i am să i-o spun în față. Voyles se uită la o gură de aerisire de deasupra portretului lui Thomas Jefferson, unde se afla o cameră.
.
CAZUL PELICAN 143
― Da. O să-l È›in departe de tine, pînă cînd se termină toate astea.
― Ar fi bine.
Președintele sorbi încet din cafea și cîntări ceea ce avea să spună. Voyles nu era prea tare la conversație.
― AÈ™ vrea să-mi faci un serviciu.
Voyles se uită la el cu ochi neînduplecați și fără să clipească.
― Da, domnule.
― Vreau să fiu primul care află ce È™tii despre referatul acela. E o idee nebunească, dar într-un fel mă priveÈ™te pe mine. Cît de serioase crezi că sînt lucrurile?
Ce distractiv era! Voyles se strădui să nu zîmbească. Mergea. Domnul Președinte și domnul Coal transpirau din cauza referatului „pelican". Îl primiseră marți seara, își făcuseră sînge rău toată ziua de miercuri, iar acum, în zorii zilei de joi, erau în genunchi și cerșeau atenție pentru o glumă.
― Facem cercetări, domnule PreÈ™edinte. Era o minciună, dar de unde să È™tie el? Urmărim toate pistele, toÈ›i suspecÈ›ii, nu vi l-aÈ™ fi dat dacă nu era ceva serios. Fruntea bronzată se încreÈ›i È™i lui Voyles îi veni să rîdă.
― Ce ai aflat?
― Nu prea multe, dar abia am început. Am primit referatul acum patruzeci È™i opt de ore È™i am repartizat paisprezece agenÈ›i la New Orleans pentru a începe cercetările. E ceva de rutină. Minciunile sunau atît de bine, încît parcă îl auzea pe Coal înăbuÈ™indu-se.
Paisprezece! Lovitura fu atît de puternică, încît se ridică imediat și puse cafeaua pe masă. Paisprezece agenți FBI flu-turîndu-și insignele, punînd întrebări, și nu era decît o problemă de timp pentru ca totul să iasă la iveală.
― Paisprezece, zici. Pare ceva destul de serios.
Voyles era de neînduplecat.
― Sîntem foarte serioÈ™i, domnule PreÈ™edinte. Au murit de o săptămînă È™i urmele se răcesc. Urmărim toate pistele cît putem de repede. Oamenii mei lucrează zi È™i noapte.
144
John Grisham
― ÃŽnÈ›eleg toate astea, dar cît de serioasă e ipoteza din referat?
Drace, ce distracție! Referatul trebuia trimis și la New Orleans. De fapt, New Orleans nu fusese contactat. Îi dăduse instrucțiuni lui Eric East să trimită o copie prin poștă la biroul din New Orleans și să le ordone să pună întrebări discrete. Era o fundătură, ca și alte o sută de piste pe care le urmau.
― Mă îndoiesc că ar fi ceva, domnule PreÈ™edinte, dar trebuie să verificăm.
Ridurile i se întinseră și aproape că zîmbea.
― Nu trebuie să-È›i spun, Denton, ce mult rău ar face prostia asta dacă ar afla ziarele.
― Cînd facem investigaÈ›ii, nu consultăm presa.
― Știu. Să nu intrăm în amănunte. Doresc doar să nu se mai vorbească de chestia asta. Ce naiba, e absurd È™i m-aÈ™ putea arde. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun?
Voyles era brutal.
― ÃŽmi cereÈ›i să ignor un suspect, domnule PreÈ™edinte?
Coal se aplecă spre ecran. Nu, îți spun să uiți de „pelican"! Aproape că spusese tare cuvintele. Ar fi putut să-i spună clar lui Voyles. Ar fi putut să-i spună pe litere, apoi să-l pălmuiască pe nenorocitul acela bondoc dacă făcea pe deșteptul. Dar se ascundea într-o cameră încuiată, departe de acțiune. Și știa că, pentru moment, acolo îi era locul.
Președintele își desfăcu picioarele și le încrucișa iar.
― Hai, Denton, È™tii ce vreau să spun. Sînt peÈ™ti È™i mai mari în iaz. Presa urmăreÈ™te cercetările È™i e nerăbdătoare să afle despre un suspect. Știi cum e. Nu trebuie să-È›i mai spun că nu am prieteni în presă. Chiar È™i secretarul meu de presă mă detestă. Uită-l o vreme. Renunță la referat È™i urmăreÈ™te adevăraÈ›ii suspecÈ›i. Chestia asta e o glumă, dar ar putea să-mi complice al naibii viaÈ›a.
Denton se uită neînduplecat la el. Necruțător.
Președintele își desfăcu iar picioarele.
CAZUL PELICAN 145
― Ce-i povestea asta cu Khamel? Pare destul de bună, ce zici?
― S-ar putea.
― Da. Pentru că tot vorbim de număr, cîți oameni ai pus pe urmele lui Khamel?
― Cincisprezece, spuse Voyles, È™i aproape că rîse. PreÈ™edintele rămase cu gura căscată. Cel mai suspect individ are cincisprezece, iar blestematul de „pelican" are paisprezece.
Coal zîmbi și dădu din cap. Voyles se prinsese în propriile lui minciuni. În josul paginii a patra din raportul de miercuri, Eric East și K.O. Lewis indicau treizeci, nu cincisprezece. Liniștește-te, șefule, șopti Coal către ecran. Se joacă cu tine.
Președintele numai liniștit nu era.
― Dumnezeule, Denton, numai cincisprezece? Credeam că e un punct important.
― Poate ceva mai mult decît atît. Eu conduc investigaÈ›ia, domnule PreÈ™edinte.
― Știu, È™i faci o treabă bună. Doresc doar să-È›i cheltuieÈ™ti timpul cu altceva. Asta-i tot. Cînd am citit referatul „pelican" aproape că am vomitat. Dacă presa îl vede È™i începe să scotocească, sînt un om mort.
― ÃŽmi cereÈ›i să dau înapoi?
Președintele se aplecă în față și se uită furios Ia Voyles.
― Nu-È›i cer, Denton. ÃŽÈ›i spun să-l laÈ™i baltă. Uită-l pentru două săptămîni. CheltuieÈ™te-È›i cu altceva timpul. Dacă izbucneÈ™te iar, reia investigaÈ›iile. Aici, eu sînt încă È™eful, nu uita.
Voyles se mai domoli și schiță un zîmbet subțire.
― Vă propun o afacere. Mercenarul dumneavoastră, Coal, m-a distrus, împreună cu presa, din cauza securității pe care am asigurat-o noi pentru Rosenberg È™i Jensen.
Președintele încuviință solemn din cap.
― Mă scăpaÈ›i de pacostea asta, îl È›ineÈ›i departe de mine È™i eu uit de referat.
146
John Grisham
― Nu fac afaceri.
Voyles zîmbi batjocoritor, dar rămase calm.
― Bun. Voi trimite cincizeci de agenÈ›i la New Orleans, mîine. Și încă cincizeci poimîine. Ne vom scoate insignele È™i vom face pe dracu' în patru ca să atragem atenÈ›ia.
Președintele sări în picioare și se îndreptă spre ferestrele care dădeau spre Grădina de Trandafiri. Voyles aștepta nemișcat.
― Bine, bine. S-a făcut. Pot să-l È›in în Mu pe Fletcher Coal.
Voyles se ridică și se duse încet spre birou.
― Nu am încredere în el È™i, dacă îl mai simt încă o dată în timpul investigaÈ›iilor, afacerea cade È™i vom face cercetări asupra cazului „pelican" cu toate forÈ›ele pe care pot să le adun.
Președintele ridică mîinile și zîmbi cu căldură.
― S-a făcut.
Voyles zîmbea, Președintele zîmbea, iar în camera monitoarelor de lîngă birou Fletcher Coal zîmbea și el spre ecran. Mercenar, pacoste. Îi plăcea. Cuvintele dădeau naștere la legende.
Stinse ecranele și încuie ușa după el. Vor vorbi încă zece minute despre verificări și lista scurtă, dar va asculta din biroul lui, unde era instalată o stație audio, nu și video. Avea o adunare la nouă. O concediere la zece. Și avea și ceva de bătut la mașină. Dicta cele mai multe note pe bandă, pe care o dădea unei secretare. Dar, uneori, găsea necesar să recurgă la note-fantomă. Acestea aveau întotdeauna o circulație largă în Aripa de Vest, erau foarte controversate și de obicei erau strecurate presei. Deoarece nu veneau de undeva anume, puteau fi găsite zăcînd pe aproape toate birourile. Coal va striga și va acuza. Dăduse mulți oameni afară pentru note-fantomă, toate provenind din mașina lui de scris.
Erau patru paragrafe la un rînd, pe o pagină, care rezumau ceea ce știa despre Khamel și recenta lui plecare cu avionul de la Washington. Erau semnalate vagi legături cu
CAZUL PELICAN UI
libanezii și palestinienii. Coal admiră nota-fantomă. Cît va trece pînă cînd va apărea în Post sau în Times? Nu parie cu el însuși care ziar va pune întîi mîna pe ea.


Directorul era la Casa Albă și de acolo va zbura la New York; se va întoarce mîine. Gavin așteptă în fața biroului lui K.O. Lewis pînă ce acesta se eliberă. Intră.
Lewis era nervos, dar rămînea gentleman.
― Pari speriat.
― Tocmai mi-am pierdut cel mai bun prieten.
Lewis așteptă detalii.
― ÃŽl chema Thomas Callahan. E tipul de la Tulane, care mi-a adus referatul „pelican". După ce a circulat pe aici, a fost trimis la Casa Albă È™i cine È™tie unde altundeva, È™i acum el e mort. Făcut bucățele de explozia unei bombe puse în maÈ™ina lui, noaptea trecută, la New Orleans. Ucis, K.O.!
― ÃŽmi pare rău.
― Nu-i vorba de asta. Evident, bomba a fost pusă acolo ca să-l omoare pe Callahan È™i pe studenta care l-a scris, o fată care se numeÈ™te Darby Shaw.
― Am văzut numele ei pe referat.
― AÈ™a e. Se întîlneau È™i ar fi trebuit să fie amîndoi în maÈ™ină cînd a explodat. Dar ea a supravieÈ›uit È™i cine mă sună azi dimineață la cinci ― ea. Speriată de moarte.
Lewis asculta, dar deja respingea ideea.
― Nu eÈ™ti sigur că a fost o bombă.
― Ea a spus că a fost o bombă. A făcut bum! È™i totul a explodat. Sînt sigur că el a murit.
― Și crezi că e vreo legătură între moartea lui È™i referat?
Gavin era avocat, nu cunoștea arta investigației și nu dorea să pară naiv.
― S-ar putea. AÈ™a cred. Tu nu?
― Nu are importanță, Gavin. Adineauri am vorbit la telefon cu directorul. „Pelicanul" e scos de pe lista noastră. Nu sînt sigur nici că a fost, dar nu ne mai pierdem timpul cu el.
148
John Grisham
― Dar prietenul meu a fost omorît de o bombă plasată în maÈ™ină.
― ÃŽmi pare rău. Sînt sigur că autoritățile de acolo fac investigaÈ›ii.
― Ascultă, K.O. ÃŽÈ›i cer un serviciu.
― Ascultâ-mă tu, Gavin. Nu fac nici un serviciu. Alergăm după mulÈ›i iepuri acum È™i, dacă directorul zice să ne oprim, ne oprim. EÈ™ti liber să vorbeÈ™ti cu el. Dar nu te-aÈ™ sfătui.
― Poate că nu am pus bine problema. Credeam că ai să mă asculÈ›i sau măcar ai să te arăți interesat.
Lewis înconjură biroul.
― Gavin, arăți prost. Ia-È›i o zi liberă.
― Nu. Mă duc în biroul meu, aÈ™tept o oră È™i mă întorc aici, să o iau de la cap. Putem să încercăm peste o oră?
― Nu. Voyles a vorbit limpede.
― Ca È™i fata, K.O. El a fost asasinat È™i acum ea se ascunde undeva la New Orleans, temîndu-se È™i de umbra ei, ne cheamă în ajutor È™i noi sîntem prea ocupaÈ›i.
― ÃŽmi pare rău.
― Nu, nu îți pare rău. E vina mea. Ar fi trebuit să arunc blestemăția aia la gunoi.
― A servit unui scop înalt, Gavin. Lewis puse mîna pe umărul lui, ca È™i cum audienÈ›a ar fi luat sfîrsit È™i ca È™i cum ar fi obosit de atîtea aiureli. Gavin se scutură È™i se îndreptă spre ușă.
― Da, v-am dat ceva cu care să vă jucaÈ›i. Ar fi trebuit să-l ard.
― Era prea bun ca să-l arzi, Gavin.
― Eu nu renunÈ›. Mă întorc peste o oră È™i reluăm. Acum nu a fost bine. Verheek trînti uÈ™a în urma lui.


Intră la Frații Rubinstein pe ușa dinspre Canal Street și rătăci printre rafturile cu cămăși bărbătești. Nu o urmărise nimeni în magazin. Luă repede un bluzon bleumarin, bărbătesc, măsură mică, o pereche de ochelari de soare de
CAZUL PELICAN 149
aviator unisex și o șapcă de șofer englezească, tot bărbătească, dar care-i venea bine. Plăti tot cu cartea de credit, în timp ce vînzătorul se ocupa cu cartea de credit, ea scoase etichetele și puse bluzonul. Era lălîu, ca toate lucrurile pe care le purta la facultate. Își strînse părul sub gulerul cu glugă. Vînzătorul o urmărea discret. Ieși pe Magazine Street și se pierdu în mulțime.
Înapoi pe Canal. Turiștii dintr-un autocar roiau în Sheraton și ea li se alătură. Se duse la telefoanele publice, găsi numărul și o sună pe doamna Chen, vecina ei de apartament. Văzuse sau auzise pe cineva? Foarte devreme, se bătuse la ușă. Era încă întuneric și se trezise. Nu văzuse pe nimeni, auzise doar bătăile. Mașina ei era încă în stradă. Totul era în regulă? Da, totul era în regulă. Mulțumi.
Urmări turiștii și formă numărul secret al lui Gavin Verheek. Urmă o mică ciondăneală și, după trei minute, timp în care ea refuză să-și dea numele și-l repetă pe al lui, îl obținu la telefon.
― Unde eÈ™ti? întrebă el.
― Să-È›i spun ceva. Deocamdată, nu am să-È›i spun È›ie È™i nimănui altcuiva unde sînt. Deci nu întreba.
― Bine. Tu stabileÈ™ti regulile.
― MulÈ›umesc. Ce a spus domnul Voyles?
― Domnul Voyles a fost la Casa Albă È™i nu l-am găsit disponibil. Voi încerca să vorbesc cu el azi, mai tîrziu.
― E destul de puÈ›in, Gavin. Ai stat la birou aproape patru ore È™i nu ai nimic nou. Mă aÈ™teptam la mai mult.
― Ai răbdare, Darby.
― Răbdarea o să mă omoare. Sînt pe urmele mele, nu-i aÈ™a, Gavin?
― Nu È™tiu.
― Ce ai face dacă ai È™ti că ar fi trebuit să mori È™i că oamenii care vor să te omoare au asasinat deja doi judecători de la Curtea Supremă, au lichidat un simplu profesor È™i că au miliarde de dolari pe care e clar că îi folosesc ca să ucidă? Ce ai face, Gavin?
150
John Grisham
― Du-telaFBI.
― Thomas s-a dus la FBI È™i a murit.
― MulÈ›umesc, Darby. Nu e cinstit.
― Nu-mi pasă acum de cinste sau sentimente. Mă interesează mai mult să rămîn în viață pînă la prînz.
― Să nu te duci la tine acasă.
― Nu sînt proastă. Au È™i fost acolo. Și sînt sigură că supraveghează È™i apartamentul lui.
― Unde e familia lui?
― PărinÈ›ii trăiesc la Naples, în Florida. Cred că cei de la universitate îi vor contacta. Are un frate la Mobile È™i m-am gîndit să-l sun È™i să-i explic toate astea.
Văzu un chip. Mergea printre turiștii de la recepție. Þinea un ziar împăturit și încerca să pară de-al casei, unul din noii-veniți, dar plimbarea lui era puțin ezitantă și ochii căutau ceva. Avea o față lungă și subțire, cu ochelari rotunzi și frunte lucitoare.
― Gavin, ascultă-mă. Notează. Observ un bărbat pe care l-am mai văzut, nu de mult. Acum o oră poate. Un metru optzeci È™i cinci sau optzeci È™i È™apte, subÈ›ire, treizeci de ani, ochelari, început de chelie, păr negru. A plecat. A plecat.
― Cine dracu' e?
― Nu am făcut cunoÈ™tință, fir-ar să fie!
― Te-a văzut? Unde dracu' eÈ™ti?
― ÃŽn holul unui hotel. Nu È™tiu dacă m-a văzut. Am plecat.
― Darby! Ascultă-mă. Orice ai face, rămîi în legătură cu mine, bine?
― O să încerc.
Toaleta era după colț. Se duse la ultima cabină, încuie ușa și rămase acolo o oră.



17

Numele fotografului era Croft și lucrase pentru Post șapte ani, pînă cînd fusese condamnat a treia oară pentru detenție de droguri și închis nouă luni. Eliberat pe cuvînt, se declarase artist liber-profesionist și-și făcuse reclamă în consecință în paginile galbene. Telefonul suna rar. Cîștiga puțin cu această meserie; se furișa și prindea pe peliculă oameni care nu știau că sînt fotografiați. Mulți dintre clienții lui erau avocați care aveau nevoie de murdărie pentru procesele de divorț. După doi ani de liber-profesionalism, prinsese cîteva trucuri și acum se considera un detectiv particular prost. Cerea patruzeci de dolari pe oră, atunci cînd putea.
Un client era Gray Grantham, un vechi prieten de pe vremea cînd lucra la ziar și care apela la el cînd avea nevoie de ceva murdar. Grantham era un reporter serios, moral, dar cu o mică urmă de ticăloșie și, cînd avea nevoie de ceva murdar, îl suna. Îi plăcea de Grantham pentru că era sincer cînd vorbea de ticăloșia lui. Ceilalți erau prea cucernici.
Se afla în mașina lui Grantham, un Volvo, pentru că avea telefon. Era douăsprezece și își fuma prînzul, întrebîndu-se dacă se va simți mirosul, deși ținea ferestrele deschise. Cînd era pe jumătate drogat făcea cea mai bună treabă. Fiind nevoit să pîndești motelurile ca să cîștigi ceva, trebuie să te droghezi.
152
John Grisham
Dinspre „locul mortului" venea o briză plăcută, împrăștiind mirosul spre Pennsylvania. Parcase ilegal, se droga, dar nu-i prea păsa. Avea la el mai puțin de douăzeci și opt de grame de drog, dar și ofițerul care răspundea de el fuma, așa că ce dracu'!
Cabina de telefon era la un bloc și jumătate mai înainte, pe trotuar, dar departe de stradă. Aproape că putea să citească în cartea de telefon din raft cu teleobiectivul lui. Un fleac. Înăuntru se afla o femeie grasă, care umplea cabina și gesticula larg. Croft trase din țigară și se uită în oglindă după polițiști. Era o zonă interzisă pentru parcare. Pe Pennsylvania circulația era intensă.
La douăsprezece și douăzeci, femeia ieși cu greu din cabină și de undeva apăru un bărbat tînăr într-un costum frumos care închise ușa. Croft își luă Nikon-ul și sprijini obiectivul de volan. Era răcoare și însorit și trotuarul era aglomerat de circulația din timpul prînzului. Umerii și capetele se mișcau repede. Pauză. Clic. Pauză. Clic. Subiectul forma un număr și se uita mereu în jur. Era omul lor.
Vorbi cam treizeci de secunde; telefonul din mașină sună de trei ori și se opri. Era semnalul lui Grantham, de la Post Era omul lor și vorbea la telefon. Croft îi dădu drumul. „Ia cîte poți", spusese Grantham. Pauză. Clic. Clic. Capete și umeri. Pauză. Clic. Clic. Ochii i se plimbau în jur în timp ce vorbea, dar ținea spatele spre stradă. Fața, din plin. Clic. Croft termină un film de treizeci și șase de poziții în două minute, apoi luă un alt Nikon. Înșurubă obiectivul și așteptă să treacă un grup mare.
Luă o ultimă gură de fum și aruncă țigara în stradă. Era ușor. Sigur, trebuia talent ca să faci o poză într-un studio, dar munca pe stradă era mult mai distractivă. Era un delict să furi chipul cuiva cu o cameră ascunsă.
Subiectul era un individ care vorbea succint. Termină, deschise ușa, privi în jur și porni spre Croft. Clic, clic, clic. În plină față, tot chipul, merge mai repede, se apropie, frumos, frumos. Croft lucra febril, apoi, în ultima clipă, puse apară-
CAZUL PELICAN 153
tul pe scaun și privi Pennsylvania, în timp ce omul lor dispărea în mijlocul unui grup de secretare.
Ce prost! Cînd te ascunzi, nu folosi niciodată același telefon public de două ori.


Garcia se lupta cu umbrele. Avea soție și un copil și era speriat. Avea o carieră în față, mulți bani, și, dacă își plătea datoriile și-și ținea gura, va fi un om bogat. Dar el voia să vorbească. Bătea cîmpii cum că vrea să vorbească, că are ceva de spus și așa mai departe, dar nu putea să se hotărască. Nu avea încredere în nimeni.
Grantham nu îl grăbea. Îl lăsa să trăncănească suficient pentru ca Croft să-și facă treaba. Garcia va spune în cele din urmă ce știa. O dorea atît de mult! îl sunase de acum de trei ori și se simțea tot mai bine cu noul lui prieten Grantham, care jucase rolul acesta de multe ori și știa cum merg lucrurile. Primul pas era calmarea și creșterea încrederii, îi trata cu căldură și respect, le vorbea despre purtări bune și rele. Apoi ei vorbeau.
Fotografiile erau reușite. Croft nu era chiar de prima mînă. De obicei era atît de afumat încît puteai să îți dai seama după fotografie, dar era ticălos și discret, avea practica ziaristicii și, din întîmplare, era disponibil pe loc. Alesese douăsprezece poziții și le mărise la șapte pe cinci; erau remarcabile. Profil dreapta. Profil stînga. Din față, Ia telefon. Din față, privind spre cameră. Poză din față la mai puțin de șaizeci de metri. Un fleac, spusese Croft.
Garcia avea sub treizeci de ani, era chipeș, cu trăsături bine conturate. Păr negru, scurt. Ochi negri. Poate era hispanic, dar pielea nu era închisă la culoare. Hainele erau scumpe. Costum bleumarin, probabil lînă. Fără dungi sau modele din țesătură. Guler alb și cravată de mătase. Pantofi negri sau grena cu lustru strălucitor. Absența servietei era deconcertantă. Dar era în timpul prînzului și probabil că plecase repede, ca să telefoneze, și se întorcea la birou. Departamentul Justiției se găsea la distanță de un bloc.
154
John Grisham
Grantham studie fotografiile supraveghind permanent ușa. Sarge nu întîrzia niciodată. Era întuneric și clubul se aglomera. Grantham era singurul alb cale de trei blocuri.
Între zecile de mii de avocați guvernamentali din D.C., văzuse cîțiva care știau să se îmbrace, dar nu prea mulți. Mai ales cei tineri. Începeau cu patruzeci de mii pe an și hainele nu erau importante pentru ei. Pentru Garcia hainele erau importante și el era prea tînăr și prea bine îmbrăcat ca să fie avocat guvernamental.
Era avocat particular, la o firmă, de trei sau patru ani de acum, și cu un salariu în jur de optzeci de mii. Minunat. Asta restrîngea cercul la cincizeci de mii de avocați și aria cercetărilor nu părea să se lărgească, deocamdată.
Ușa se deschise și intră un polițist. Prin fum și abur, își dădu seama că era Cleve. Era un local respectabil, unde nu se practicau jocuri de noroc și nu erau tîrfe, așa încît prezența unui polițist nu alarma pe nimeni. Se așeză în separeu, în fața lui Grantham.
― Tu ai găsit locul ăsta? întrebă Grantham.
― Da. ÃŽÈ›i place?
― Să zicem. Vrem să trecem neobservaÈ›i, nu-i aÈ™a? Eu sînt aici ca să culeg secrete de la un angajat la Casa Albă. E ceva serios. Spune-mi, Cleve, trec eu neobservat aici, în toată albeaÈ›a mea?
― Nu-mi place că trebuie să-È›i spun, Grantham, dar nu eÈ™ti atît de celebru pe cît crezi. Vezi fanÈ›ii ăia de la bar? Priviră barul, unde se înÈ™iruiau muncitori din construcÈ›ii. AÈ™ paria pe o leafă că nici unul dintre ei nu a citit vreodată Washington Post, nu au auzit de Gray Grantham È™i nu dă o ceapă degerată pe ceea ce se întîmplă la Casa Albă.
― Bine, bine, unde e Sarge?
― Sarge nu se simte bine. Mi-a dat un mesaj pentru tine.
Nu o să meargă. Putea să-l folosească pe Sarge ca pe o sursă anonimă, dar nu pe fiul lui sau pe altcineva cu care vorbise Sarge.
CAZUL PELICAN 155
― Ce-icuel?
― Vîrsta. Nu a vrut să vorbească cu tine astă-seară, dar e urgent, aÈ™a a zis.
Grantham asculta răbdător.
― Am un plic în maÈ™ină, lipit È™i sigilat bine. Sarge a fost foarte aspru cînd mi l-a dat È™i mi-a spus să nu-l deschid. „Du-i-l domnului Grantham", a zis. Cred că e important.
― Să mergem.
Își croiră drum prin mulțime, pînă la ușă. Mașina de patrulare era parcată ilegal. Cleve deschise ușa dinspre „locul mortului" și scoase plicul din cutia de mănuși.
― A luat asta din Aripa de Vest.
Grantham băgă plicul în buzunar. Sarge nu era omul care să ridice ceva de jos și, în timpul legăturii lor, nu-i dăduse niciodată vreun document.
― MulÈ›umesc, Cleve.
― Nu mi-a spus ce este ― mi-a cerut să aÈ™tept să citesc ziarul.
― Spune-i lui Sarge că-l iubesc.
― Sînt sigur că o să-i dea palpitaÈ›ii.
Mașina de patrulare se îndreptă și Grantham se grăbi spre mașina lui, un Volvo plin acum de duhoarea de marijuana arsă. Închise ușa, aprinse plafoniera și deschise plicul. Era clar că avea în mînă o notă internă de la Casa Albă, în care era vorba de un asasin numit Khamel.


Zbura traversînd oraÈ™ul. IeÈ™i din Brightwood, pe Strada 16, È™i o luă spre sud, spre strada Washington. Era aproape È™apte treizeci È™i ― dacă reuÈ™ea să scrie într-o oră ― va apărea în ultima ediÈ›ie, cea mai mare din cele È™ase ediÈ›ii, care începea să iasă de sub tipar la zece treizeci. Slavă Domnului că fusese obligat să cumpere micul telefon pentru maÈ™ină. ÃŽl sună pe Smith Keen, asistentul redactorului-È™ef de la investigaÈ›ii, care era încă în biroul redactorilor de la etajul cinci. Acesta sună un prieten de la È™tiri externe È™i-l rugă să lase tot spaÈ›iul pentru Khamel.
156
John Grisham
Nota nu îl convingea. Cuvintele erau prea precise pentru a fi puse pe o hîrtie care să fie apoi aruncată pe birou ca o strategie oarecare privind vînzarea de cafea sau de apă îmbuteliată. Cineva, probabil Fletcher Coal, dorea ca lumea să știe că acest Khamel apăruse ca suspect și că era arab, că avea legături strînse cu Libia, Iran și Irak, țări conduse de idioți fanatici care urau America. Cineva de la Casa Albă de Nebuni dorea ca povestea să apară pe pagina întîi.
Dar era o poveste a dracului și era bună de pagina întîi. El și cu Smith Keen o terminară pe la nouă. Găsiră două poze vechi ale unui bărbat despre care se credea că ar fi Khamel, dar atît de neasemănătoare, încît păreau să fie doi indivizi diferiți. Keen a propus să le pună pe amîndouă. Dosarul despre Khamel era subțire. Mai mult zvonuri și legende, dar puțină substanță. Grantham pomeni de Papă, de diplomatul englez, de bancherul german și de ambuscada în care căzuseră soldații israelieni. Și acum, conform unei surse confidențiale de la Casa Albă, o sursă dintre cele mai de încredere, Khamel era suspectat de uciderea judecătorilor de la Curtea Supremă, Rosenberg și Jensen.


După douăzeci și patru de ore de la explozie, ea era încă în viață. Dacă scăpa pînă dimineață, putea să înceapă altă zi, cu idei noi în privința celor ce avea să facă și unde să se ducă. Deocamdată, era obosită. Se afla într-o cameră de la etajul cincisprezece, la Marriott, cu ușa încuiată, luminile aprinse și un spray mare Mace (1) lăsat pe cuvertură. Părul ei des, roșu, se afla acum într-o pungă de hîrtie în dulap. Ultima oară își tăiase părul la trei ani și mama ei o bătuse.
Petrecuse două ore grele cu o pereche de foarfeci tocite, ca să-l taie și să-i dea totuși o formă. Va putea să-l țină sub o șapcă sau pălărie pînă cine știe cînd. Durase alte două ore să-l vopsească negru. Ar fi putut să-l decoloreze și să se facă

(1) Mace ― marcă de spray paralizant È™i lacrimogen.
CAZUL PELICAN 157
blondă, dar ar fi fost prea bătător la ochi. Presupunea că are de-a face cu profesioniști și pentru un motiv nelămurit se hotărîse să se facă brunetă. Apoi, ce naiba, dacă mîine se va scula cu alt gînd, se va face blondă. Strategia cameleonului. Schimbă-ți culoarea în fiecare zi și înnebunește-i. Clairol avea cel puțin optzeci și cinci de nuanțe.
Era teribil de obosită, dar se temea să doarmă. Nu îl văzuse pe prietenul ei de la Sheraton în timpul zilei, dar cu cît umbla mai mult, cu atît i se părea că toate fețele seamănă. Era acolo, afară, știa. Și avea prieteni. Dacă puteau să-i asasineze pe Rosenberg și pe Jensen și să-l dea gata pe Thomas Callahan, cu ea o să le fie ușor.
Nu se va apropia de mașina ei și nu voia să închirieze una. Închirierea unei mașini lasă urme. Și probabil că ei stăteau la pîndă. Putea doar să ia un avion, dar ei stăteau la pîndă și în aeroporturi. Să ia un autobuz, dar nu-și cumpărase niciodată bilet și nici nu văzuse pe dinăuntru un autobuz Greyhound.
După ce și-au dat seama că a dispărut, ei se așteptau probabil ca ea să fugă. Era doar o amatoare, o fată de colegiu cu inima ființă după ce-și văzuse iubitul făcut bucățele și ars. Va face undeva o mișcare greșită, va ieși din oraș și vor pune mîna pe ea.
Dar, în clipa de față, ea prefera orașul. Avea un milion de camere de hotel, aproape tot atîtea alei, cîrciumi și baruri, și întotdeauna erau mulți oameni care se plimbau de-a lungul străzilor Bourbon, Chartres, Dauphine și Royal. Le cunoștea bine, mai ales pe cele din Cartierul Francez, unde puteai merge oriunde pe jos. Cîteva zile, putea să se mute din hotel în hotel, pînă cînd însă? Nu știa. Nu știa de ce. În împrejurările actuale, i se părea inteligent să se miște mereu. Va evita străzile în timpul dimineților, cînd va încerca să doarmă. Își va schimba mereu hainele, pălăriile și ochelarii. Va începe să fumeze, să aibă mereu o țigară aprinsă. Se va plimba pînă cînd va obosi de atîta mișcare, atunci s-ar putea s-o lase în
158
John Grisham
pace. Era bine că era speriată. Trebuia să se gindească continuu. Va supraviețui.
Se gîndi să anunțe poliția, dar nu era momentul. Ei luau nume și păstrau dosare; puteau fi periculoși. Putea să-l cheme pe fratele lui Thomas, de la Mobile, dar bietul om nu putea face nimic ca s-o ajute în clipa de față. Se gîndi să-l sune pe decan, dar cum să-i explice povestea cu referatul, cum să-i spună de Gavin Verheek, FBI, mașina-capcană, Rosenberg și Jensen, și despre ea însăși, cum se ascundea, și să procedeze astfel, încît totul să sune credibil. Hotărî să-l lase pe decan în pace. Oricum nu-i plăcea. Se gîndi să sune cîteva prietene de la Facultatea de Drept, dar oamenii vorbesc și s-ar putea ca ei să audă. Trebuia să ia legătura cu Alice Stark, cea mai bună prietenă a ei. Alice era îngrijorată și se va duce la poliție, unde va spune că buna ei prietenă Darby Shaw dispăruse. O va suna mîine pe Alice.
Formă numărul serviciului de cameră și comandă o salată mexicană și o sticlă de vin roșu. O va bea pe toată, apoi se va așeza în fotoliu cu sprayul Mace alături și va supraveghea ușa pînă cînd va adormi.



18

Limuzina lui Gminski făcu un viraj de o sută optzeci de grade, ca și cum strada i-ar fi aparținut, și se opri brusc în față la Sheraton. Ambele uși din spate se deschiseră larg, Gminski ieși primul, urmat rapid de trei aghiotanți, care alergară după el cu bagaje și serviete.
Era aproape ora două după-amiaza și directorul era evident grăbit. Nu se opri la recepție, ci se duse direct spre lifturi. Aghiotanții alergară după el și ținură ușa liftului deschisă; nu vorbi nimeni în timp ce urcau la etajul șase.
Trei dintre agenții lui îl așteptau într-o cameră pe colț. Unul dintre ei deschise ușa și Gminski intră fără să salute. Aghiotanții aruncară bagajele pe unul din paturi. Directorul își scoase haina și o aruncă pe un fotoliu.
― Unde e? se răsti el la un agent numit Hooten. Cel numit Swank trase draperiile È™i Gminski păși spre fereastră.
Swank arăta spre Marriott, peste drum, și mai jos cu un bloc.
― E la etajul cincisprezece, a treia cameră dinspre stradă, luminile sînt aprinse.
Gminski se uită spre Marriott.
― EÈ™ti sigur?
― Da. Am văzut-o intrînd, a plătit cu cartea de credit.
― Biata copilă, spuse Gminski plecînd de la fereastră. Unde a fost noaptea trecută?
160
John Grisham
― La Holiday Inn, pe Royal. A plătit tot cu carte de credit.
― Ai văzut pe cineva urmărind-o? întrebă directorul.
― Nu.
― Vreau apă, spuse el aghiotantului, care sări spre vasul cu gheață È™i mînui cu zgomot cuburile.
Gminski se așeză pe marginea patului, își împleti degetele și trosni fiecare încheietură.
― Ce părere ai? îl întrebă el pe Hooten, cel mai în vîrstă dintre cei trei agenÈ›i.
― Sînt pe urmele ei. O caută peste tot. Ea foloseÈ™te cărÈ›i de credit. ÃŽn patruzeci È™i opt de ore e moartă.
― Nu e proastă, se amestecă Swank. Și-a tăiat părul È™i l-a vopsit negru. Se miÈ™că mereu. Aparent, nu are în plan să părăsească oraÈ™ul curlnd. ÃŽi dau È™aptezeci È™i două de ore pînă s-o găsească.
Gminski sorbi apa.
― Asta înseamnă că micul ei referat a lovit direct la È›intă. Și înseamnă că prietenul nostru e acum un om foarte disperat. Unde e?
Hooten răspunse repede.
― Nu È™tim.
― Trebuie să-l găsim.
― Nu a fost văzut de săptămîni întregi.
Gminski puse paharul pe birou și luă cheia camerei.
― Deci, ce părere ai? îl întrebă pe Hooten.
― S-o aducem aici? întrebă Hooten.
― Nu va fi uÈ™or, spuse Swank. Poate are o armă. Să nu fie rănit cineva.
― E o puÈ™toaică speriată, spuse Gminski. E È™i civilă pe deasupra. Nu ne putem permite să răpim civili de pe stradă.
― Atunci n-o să reziste mult, spuse Swank.
― Cum o iei? întrebă Gminski.
― Sînt mai multe soluÈ›ii, răspunse Hooten. O prindem pe stradă. Mergem în camera ei. AÈ™ putea ajunge în camera
CAZUL PELICAN 161
ei în mai puțin de zece minute dacă plec chiar acum. Nu e chiar așa de greu. Nu e o profesionistă.
Gminski se plimbă încet prin cameră și îl urmăriră cu toții din ochi. Se uită la ceas.
― Eu aÈ™ înclina să nu o luăm. Să dormim patru ore È™i să ne întîlnim aici la È™ase treizeci. Noaptea e un bun sfătuitor. Dacă puteÈ›i să mă convingeÈ›i să o răpim, atunci o s-o facem. Bine?
Toți dădură ascultători din cap.


Vinul își făcu efectul. Moțăi în fotoliu, apoi se mută în pat și dormi adînc. Suna telefonul. Cuvertura atîrna pe podea și picioarele ei se aflau pe pernă. Telefonul suna. Avea pleoapele lipite. Mintea îi era amorțită și pierdută în visuri, dar, undeva într-un colț, ceva lucra și îi spunea că sună telefonul.
Ochii se deschiseră, dar fără să vadă mare lucru. Soarele se ridicase, luminile erau aprinse și ea se uita la telefon. Nu, nu ceruse să fie trezită. Se gîndise o clipă la această posibilitate, dar era sigură că nu ceruse să fie trezită. Se așeză pe marginea patului și ascultă soneria. De cinci ori, zece, cincisprezece, douăzeci. Nu se opri. Se putea să fie o greșeală, dar după ce suna de douăzeci de ori, se oprea.
Nu era greșeală. Ceața începu să se împrăștie și se mută lîngă telefon. Cu excepția recepției și poate a proprietarului și a cameristei de serviciu, nimeni nu știa că se află în acest loc. Comandase mîncare, dar nu mai făcuse și alte apeluri.
Soneria se opri. Bun, era o greșeală. Se duse spre baie, dar telefonul sună din nou. Numără. După al paisprezecelea apel, ridică receptorul.
― Alo?
― Darby, sînt Gavin Verheek. Totul e în regulă?
Se așeză pe pat.
― De unde ai numărul?
― Avem mijloacele noastre. Ascultă, ai...
162
John Grisham
― Stai, Gavin. Stai o clipă. Să mă gîndesc. Cartea de credit, nu- i aÈ™a?
― Da, cartea de credit Marcajul de hîrtie. Sîntem FBI-ul, Darby. Avem mijloace. Nu e chiar aÈ™a greu.
― Atunci È™i ei pot face la fel.
― Cred că da. Stai în hoteluri mici È™i plăteÈ™te cu bani gheață.
Simțea un nod greu în stomac și se întinse pe pat. Chiar așa. Nu era greu. Marcajul de hîrtie. Ar fi putut să fie moartă pînă acum. Ucisă datorită unor hîrtii.
― Darby, eÈ™ti acolo?
― Da. Se uită spre ușă ca să se asigure că are lanÈ›ul pus. Da, sînt aici.
― EÈ™ti teafără?
― AÈ™a cred.
― Avem unele informaÈ›ii. Mîine, la campus, va avea loc o slujbă funerară, la trei, apoi urmează înmormîntarea, în oraÈ™. Am vorbit cu fratele lui È™i familia doreÈ™te ca eu să fiu unul dintre cei ce duc sicriul. Diseară ajung acolo. Cred că trebuie să ne întîlnim.
― De ce să ne întîlnim?
― Trebuie să ai încredere în mine, Darby. ViaÈ›a ta e în pericol acum È™i trebuie să mă asculÈ›i.
― Ce urmăriÈ›i?
Se făcu tăcere.
― Ce vrei să spui?
― Ce a spus directorul Voyles?
― Nu am vorbit cu el.
― Credeam că eÈ™ti avocatul lui, ca să zicem aÈ™a. Ce se întîmplă, Gavin?
― De data asta nu acÈ›ionăm.
― Și ce ar putea să însemne asta, Gavin? Spune-mi!
― De aceea trebuie să ne întîlnim. Nu vreau să mai spun nimic la telefon.
― Telefonul funcÈ›ionează foarte bine È™i asta e tot ce ai la dispoziÈ›ie deocamdată. AÈ™a că spune, Gavin.
CAZUL PELICAN 163
― De ce nu ai încredere în mine? Era jignit.
― Acum o să închid. Nu-mi place. Dacă voi È™tiÈ›i unde sînt, atunci s-ar putea să mă aÈ™tepte cineva în hol.
― Prostii, Darby. FoloseÈ™te-È›i capul! Am numărul camerei tale de o oră È™i nu am făcut decît să te sun. Sîntem de partea ta, jur.
Se gîndi puțin. Era logic, dar o găsiseră atît de ușor.
― Te ascult. Nu ai vorbit cu directorul, dar FBI-ul nu intră în acÈ›iune. De ce?
― Nu È™tiu sigur. Ieri a luat hotărîrea să uite de „pelican", a dat instrucÈ›iuni să fie abandonat. Asta e tot ce pot să-È›i spun.
― Nu e foarte mult. Știe despre Thomas? Știe că ar fi trebuit să fiu moartă pentru că l-am scris È™i că, la patruzeci È™i opt de ore după ce Thomas È›i-a dat referatul È›ie, vechiul lui prieten de la Facultatea de Drept, ei ― cine dracu' or fi ei ― au încercat să ne omoare pe amîndoi? Știe toate astea, Gavin?
― Nu cred.
― Asta înseamnă că nu, nu-i aÈ™a?
― Da. ÃŽnseamnă că nu.
― Bine, ascultă-mă. Crezi că a fost omorît din cauza referatului?
― Probabil.
― Asta înseamnă că da, nu-i aÈ™a?
― Da.
― MulÈ›umesc. Dacă Thomas a fost omorît din cauza referatului, atunci È™tim cine l-a omorît. Și dacă È™tim cine l-a omorît pe Thomas, atunci È™tim cine i-a omorît È™i pe Rosen-berg È™i pe Jensen, nu-i aÈ™a?
Verheek ezită.
― Spune că da, fir-ar să fie! se repezi Darby.
― AÈ™ spune că e probabil.
― Splendid! Probabil înseamnă da pentru un avocat. Știu că asta e tot ce poÈ›i face. E un probabil foarte puternic, totuÈ™i îmi spui că FBI renunță la micul meu suspect.
164
John Grisham
― LiniÈ™teÈ™te-te, Darby. Hai să ne întîlnim diseară È™i să stăm de vorbă. AÈ™ putea să-È›i salvez viaÈ›a.
Puse cu grijă receptorul sub o pernă și se duse la baie. Se spălă pe dinți și perie ceea ce-i mai rămăsese din păr, apoi aruncă obiectele de toaletă și schimburile într-o geantă nouă de voiaj, din prelată. Își puse bluzonul, șapca și ochelarii de soare și închise încet ușa după ea. Holul era pustiu. Urcă pe jos pînă la etajul șaptesprezece, luă liftul pînă la zece, apoi coborî pe scări zece etaje pînă în hol. Ușa de la casa scării era chiar lîngă toaletă și ea se strecură repede în cea pentru femei. Holul părea să fie pustiu. Se duse într-o cabină, încuie ușa și așteptă un timp.


Vineri dimineaÈ›a în Cartierul Francez. Aerul era rece È™i curat, fără urme de miros de mîncare È™i păcat. Ora opt dimineaÈ›a ― prea devreme pentru oameni. Merse pe jos ca să-È™i limpezească mintea È™i să-È™i facă planul zilei. Pe Dumaine, lîngă PiaÈ›a Jackson, găsi o cafenea pe care o ochise dinainte. Era aproape goală È™i avea un telefon public în spate. ÃŽÈ™i turnă cafea È™i o puse pe o masă de lîngă telefon. Acolo putea vorbi.
Verheek veni la telefon în mai puțin de un minut.
― Unde stai Ia noapte? întrebă ea cu ochii pe uÈ™a de la intrare.
― Hotelul Hilton, lîngă rîu.
― Știu unde este. O să te sun diseară, tîrziu, sau mîine dimineață. Să nu mă urmăreÈ™ti iar. Acum plătesc cu bani gheață, nu cu carte de credit.
― Foarte inteligent, Darby. Nu sta pe loc.
― S-ar putea să fiu moartă cînd ajungi tu aici.
― Nu, nu ai să fii. GăseÈ™ti acolo un Washington Post?
― Poate. De ce?
― Ia unul, repede. Unul de azi. E o poveste frumoasă despre Rosenberg È™i Jensen È™i poate despre cine i-a ucis.
― Nu mai pot să stau. Te sun mai tîrziu.
CAZUL PELICAN 165
Primul stand de ziare nu avea Post. Merse în zigzag spre Canal, acoperindu-și urmele, supraveghindu-și spatele, spre St. Ann, de-a lungul magazinelor de antichități de pe Royal, printre barurile jerpelite de pe ambele părți ale străzii Bien-ville și în cele din urmă la French Market, de-a lungul străzilor Decatur și North Peters. Mergea repede, dar nepăsătoare. Avea aerul că e ocupată, ochii ei aruncau priviri iuți cercetînd umbrele. Dacă erau undeva, acolo, în umbră, continuînd s-o urmărească, erau foarte buni.
Cumpără Post și Times-Picayune de la un vînzător ambulant și găsi o masă într-un colț pustiu de la Cafe" du Monde.
Pagina întîi. Citînd o sursă confidențială, articolul insista pe legenda lui Khamel și pe implicarea lui în crime. În tinerețe, omorîse pentru credința lui, se spunea, dar acum o făcea numai pentru bani. Mulți bani, presupunea un expert de la contrainformații, acum la pensie, dar recunoscut ca atare, și el fără nume. Fotografiile erau cețoase și neclare, dar amenințătoare. Nu puteau fi ale aceleiași persoane. Dar atunci, spunea expertul, omul nu putea fi identificat și nu fusese fotografiat de peste zece ani.
Un chelner apăru în sfîrșit și ea comandă cafea și un papanaș glazurat. Expertul spunea că mulți îl considerau mort. Interpol-ul credea că fusese ucis nu mai departe decît acum șase luni. Expertul se îndoia că el călătorea cu avionul. FBI îl pusese în capul listei sale.
Deschise încet ziarul din New Orleans. Thomas nu era pe pagina întîi, dar fotografia lui era în pagina a doua, cu un articol lung. Polițiștii priveau cazul ca pe o omucidere, dar nu aveau prea multe indicii. O femeie albă fusese văzută în zonă, puțin înainte de explozie. Facultatea de Drept era zguduită, după declarațiile decanului. Poliția spunea puține lucruri. Mîine, în campus, va avea loc o slujbă. Se făcuse o greșeală îngrozitoare, spunea decanul. Dacă e vorba de o crimă, atunci era clar că cineva omorîse pe cine nu trebuia.
Avea ochii umezi și deodată se simți din nou înfricoșată. Poate era doar o greșeală. Trăiau într-un oraș violent, cu oa-
166
John Grisham
meni nebuni, și poate că cineva încurcase lucrurile și greșise în alegerea mașinii. Poate că nu o urmărea nimeni.
Își puse ochelarii de soare și se uită la fotografia Iui. O luaseră din anuarul Facultății de Drept; avea acel zîmbet superior pe care îl arbora cînd era profesor. Era proaspăt tuns și foarte frumos.


Articolul lui Grantham despre Khamel a electrizat Washington-ul vineri dimineața. Nici nota internă, nici Casa Albă nu erau pomenite și în oraș se făceau pariuri privind sursa de informații.


Atmosfera era deosebit de încinsă în Hoover Building. În biroul directorului, Eric East și K.O. Lewis se plimbau nervoși, în timp ce Voyles vorbea cu Președintele pentru a treia oară în două ore. Voyles înjura, nu direct pe Președinte, dar pe cei din jurul lui. Îl înjura pe Coal și, cînd Președintele înjură și el, Voyles sugeră să folosească detectorul de minciuni pentru întreaga echipă, începînd cu Coal, și să vadă de la cine veneau scurgerile de informații. Da, fir-ar al dracului, da, el, Voyles, va face testul, ca toți cei care lucrau în Hoover Building. Și înjurară iar amîndoi. Voyles era roșu și transpirat, iar faptul că zbiera la telefon și Președintele îl auzea la celălalt capăt al firului nu conta deloc. Știa că, pe undeva, Coal asculta totul.
Evident, Președintele recapătă controlul asupra conversației și se lansă într-o predică plicticoasă. Voyles își șterse fruntea cu o batistă, se așeză în vechiul lui scaun de piele și începu să facă un exercițiu de respirație pentru a-și scădea tensiunea și pulsul. Supraviețuise unui atac de inimă și era pîndit de altul, și-i spusese lui K.O. Lewis de multe ori că Flechter Coal și idiotul lui șef îl vor omorî. Dar spusese asta despre ultimii trei președinți. Își ciupi cutele grase de pe frunte și se afundă în scaun.
― Nu putem face asta, domnule PreÈ™edinte.
CAZUL PELICAN 167
Acum, era aproape agreabil. Fiind un om cu schimbări bruște și radicale de dispoziție, devenise deodată curtenitor. Un tip fermecător.
― MulÈ›umesc, domnule PreÈ™edinte. Voi fi mîine acolo.
Închise ușor și vorbi cu ochii închiși.
― Vrea să punem pe reporterul de la Post sub supraveghere. Zice că am mai folosit această metodă, aÈ™a că o vom face din nou. I-am spus că sînt de acord.
― Ce fel de supraveghere? întrebă K.O.
― Să-l urmărim doar prin oraÈ™. Douăzeci È™i patru de ore, cu doi oameni. Să vedem unde merge noaptea, cu cine se culcă. E burlac, nu-i aÈ™a?
― DivorÈ›at, acum È™apte ani, răspunse Lewis.
― AsiguraÈ›i-vă că nu vă vede. AgenÈ›i în haine civile È™i schimbaÈ›i la fiecare trei zile.
― Chiar crede că scurgerile vin de la noi?
― Nu, nu cred. Dacă ar veni de la noi, de ce ne-ar pune pe urmele reporterului? Cred că È™tie că sînt oamenii lui. Și vrea să-i prindă.
― E un mic serviciu, adăugă Lewis îndatoritor.
― Da. Să nu fiÈ›i văzuÈ›i, bine?


Biroul lui L. Matthew Barr era la etajul trei al unui bloc de birouri jalnic și dărăpănat de pe Strada M din Georgetown. Pe uși nu erau tăblițe. Un paznic înarmat, cu sacou și cravată, îndrepta oamenii de la lift. Covorul era uzat și mobila veche. Praful acoperea totul și era evident că Unitatea nu cheltuia bani pentru curățenie.
Barr conducea Unitatea, care era o mică secție neoficială, ascunsă, a Comitetului pentru Realegerea Președintelui. CRP avea o mulțime de birouri luxoase peste rîu, în Rosslyn. Acolo, ferestrele se deschideau și secretarele erau zîmbitoare, iar femeile de serviciu făceau curat în fiecare noapte. Dar nu și aici.
168
John Grisham
Fletcher Coal ieși din lift și-l salută cu capul pe paznic, care-l salută Ia rîndul său în același fel, fără să facă altă mișcare. Erau cunoștințe vechi. Străbătu micul labirint de birouri murdare, spre biroul lui Barr. Coal se mîndrea că e cinstit cu el însuși și, sincer, nu se temea de nici un om din Washington, poate doar cu excepția lui Matthew Barr. Uneori se temea de el, alteori nu, dar îl admira întotdeauna.
Barr fusese la infanteria militară, la CIA, fusese spion cu două condamnări pentru trădare, din care cîștigase milioane și îngropase banii. Lucrase cîteva luni într-un club country, dar nu prea mult. Coal îl recrutase personal pe Barr pentru a conduce Unitatea, care nu exista în mod oficial. Avea un buget anual de patru milioane, bani gheață, proveniți din diferite fonduri secrete și Barr superviza o mică bandă de bătăuși bine antrenați care făceau în liniște treaba ce revenea Unității.
Ușa lui Ban era întotdeauna încuiată. El o deschise și Coal intră. Întîlnirea urma să fie scurtă, ca de obicei.
― Lasă-mă să ghicesc, începu Barr. Vrei să găsim pe unde se scurg informaÈ›iile.
― ÃŽntr-un fel, da. Vreau să-l urmăreÈ™ti pe reporter, pe Grantham, douăzeci È™i patru de ore din douăzeci È™i patru È™i să vezi cu cine vorbeÈ™te. Are materiale al naibii de bune È™i mă tem că vin de la noi.
― De necrezut cît de multe scurgeri de informaÈ›ii sînt!
― Avem cîteva probleme, dar cea cu Khamel a fost un truc. Eu am scris-o.
Barr zîmbi.
― Bănuiam eu. Părea prea curată È™i apărută la tanc.
― Ai avut vreodată de-a face cu Khamel?
― Nu. Acum zece ani eram siguri că a murit. AÈ™a îi place lui. Nu are ego, deci nu va prins niciodată. Poate să trăiască într-o baracă de carton în Sao Paulo timp de È™ase luni, să mănînce rădăcini È™i È™obolani, apoi să ia avionul pînă la
CAZUL PELICAN 169
Roma pentru a ucide un diplomat, după care să dispară la Singapore pentru cîteva luni. Nu citește articolele din ziare care-l privesc.
― Cîți ani are?
― De ce te interesează?
― Sînt fascinat. Cred că È™tiu cine l-a angajat ca să-i omoare pe Rosenberg È™i Jensen.
― Adevărat? PoÈ›i să-mi împărtășeÈ™ti acest zvon?
― Nu. Nu încă.
― Are între patruzeci È™i patruzeci È™i cinci de ani, deci nu e aÈ™a bătrîn, dar a ucis un general libanez la cincisprezece ani. AÈ™a încît are o carieră lungă. E o legendă, înÈ›elegi? Poate să ucidă cu orice mînă, cu orice picior, cu o cheie de maÈ™ină, un creion, cu orice. E expert cu orice armă. VorbeÈ™te douăsprezece limbi. Dar ai auzit toate astea, nu-i aÈ™a?
― Da, dar e amuzant
― Bine. Se crede că e cel mai eficace È™i cel mai scump asasin din lume. ÃŽn tinereÈ›e nu era decît un terorist, dar era prea talentat ca să arunce numai bombe. Și a devenit asasin plătit. Acum e cam bătrîn È™i ucide doar pentru bani.
― Cît de mulÈ›i?
― Bună întrebare. Probabil că ia cam zece-douăzeci de milioane, È™i în treaba asta nu mai e altul ca el. Unele teorii spun că ar împărÈ›i banii cu alte grupuri teroriste. Nimeni nu È™tie cu adevărat. Stai să ghicesc: vrei să-l găsesc pe Khamel È™i să-l aduc viu.
― Lasă-l în pace pe Khamel. ÃŽmi place treaba pe care a făcut-o aici.
― E foarte talentat.
― Vreau să-l urmăreÈ™ti pe Gray Grantham È™i să afli cu cine vorbeÈ™te.
― Ai vreo idee?
170
John Grisham
― Cîteva. Există un om numit Milton Hardy, care lucrează ca om de serviciu în Aripa de Vest. Coal aruncă un plic pe birou. E acolo de mult timp, pare să fie pe jumătate orb, dar cred că vede È™i aude multe. UrmăreÈ™te-l o săptămînă-două. ToÈ›i îi spun Sarge. Mă gîndesc să-l dau afară.
― Minunat, Coal. Cheltuim atîția bani ca să urmărim negri orbi!
― Fă cum îți spun. Timp de trei săptămîni. Coal se ridică È™i se îndreptă spre ușă.
― Deci È™tii cine l-a angajat pe ucigaÈ™? spuse Barr.
― Sîntem pe aproape.
― Unitatea e mai mult decît nerăbdătoare să te ajute.
― Sînt sigur.



19

Doamna Chen era proprietara unui duplex și închiria cealaltă jumătate, de cincisprezece ani, studentelor la drept. Era dificilă, dar retrasă, și trăia lăsîndu-i și pe ceilalți să trăiască, atîta vreme cît erau liniștiți. Duplexul era la șase cvartale de campus.
Era întuneric cînd răspunse la ușă. Persoana care se afla în prag era o tînără atrăgătoare, cu părul scurt și un zîmbet nervos. Foarte nervos.
Doamna Chen se încruntă la ea, pînă cînd fata vorbi.
― Sînt Alice Stark, o prietenă a lui Darby. Pot să intru? Aruncă o privire peste umăr. Strada era liniÈ™tită È™i tăcută. Doamna Chen locuia singură, cu toate uÈ™ile È™i ferestrele bine închise, dar își spuse că era o fată foarte drăguță, cu un zîmbet nevinovat È™i, dacă era prietenă cu Darby, putea avea încredere în ea. Deschise uÈ™a È™i Alice intră.
― S-a întîmplat ceva? spuse doamna Chen.
― Da. Darby are necazuri, dar acum nu putem să vorbim despre asta. V-a sunat la telefon în după-amiaza asta?
― Da. A spus că va veni o tînără să se uite prin apartament
Alice respiră adînc și încercă să pară calmă.
― Nu durează mult. A spus că undeva, în perete, e o ușă. Nu aÈ™ vrea să folosesc uÈ™a din spate sau din față.
172
John Grisham
Doamna Chen se încruntă și ochii ei întrebau: „De ce?" dar nu spuse nimic.
― ÃŽn ultimele două zile a fost cineva în apartament? întrebă Alice. O urmă pe doamna Chen într-un coridor îngust.
― N-am văzut pe nimeni. Ieri, devreme, înainte de răsărit, a bătut cineva la ușă, dar nu m-am uitat. Mută o masă din dreptul unei uÈ™i, o descuie È™i o deschise.
Alice păși în fața ei.
― A spus să mă duc singură, bine?
Doamna Chen voia să se uite și ea, dar încuviință din cap și închise ușa în spatele lui Alice. Ușa dădea într-un coridor mic, care se întunecă deodată. La stînga era camera de lucru și un comutator care nu putea fi folosit. Alice îngheță în întuneric. Apartamentul era cufundat în întuneric, era cald și plutea un miros greu de gunoi vechi. Se aștepta să fie singură, dar era studentă în anul al doilea la drept, fir-ar să fie, nu vreun detectiv particular dibaci.
Se stăpîni. Scotoci într-o geantă mare și găsi un pix-lan-ternă. Avea trei astfel de pixuri. Pentru orice eventualitate. Ce eventualitate? Nu știa. Darby vorbise limpede. Pe ferestre să nu se vadă nici o lumină. Poate că ei stăteau la pîndă.
Cine dracu sînt ei? voia să știe Alice. Darby nu știa, spuse că o să-i explice mai tîrziu, dar întîi trebuia să se uite prin apartament.
Alice fusese în apartament de zeci de ori anul trecut, dar intrase pe ușa din față, cu o mulțime de lumini și alte înlesniri. Fusese în toate camerele și credea că se va descurca în întuneric. Acum încrederea se dusese. Dispăruse. În locul ei simțea o teamă care o făcea să tremure.
„Stăpînește-te. Ești singură. Nu ar veni să stea aici, avînd o femeie băgăcioasă alături. Dacă fuseseră într-adevăr, făcuseră doar o scurtă vizită."
După ce se uită atent, se convinse că lanterna funcționa. Lumina cu intensitatea unui chibrit care se stinge. O
CAZUL PELICAN173
Îndreptă spre podea și văzu un cerc slab, de mărimea unei portocale mici. Cercul tremura.
În vîrful picioarelor, dădu colțul spre camera de lucru. Darby spunea că acolo era o lampă mică, pe raftul de cărți, aproape de televizor, și că lumina aceea era întotdeauna aprinsă. O folosea ca lampă de veghe și dădea o lumină slabă în cameră, pînă la bucătărie. Fie că Darby mințise, fie că becul se arsese, sau îl deșurubase cineva. Nu avea importanță în momentul de față, pentru că bucătăria și camera erau în întuneric.
Se afla pe covor, în mijlocul camerei, înaintînd centimetru cu centimetru spre masa din bucătărie, unde ar fi trebuit să fie computerul. Se lovi de marginea mesei de cafea și lanterna se stinse. O scutură. Nimic. Căută a doua lanternă în geantă.
În bucătărie, mirosul era mai greu. Computerul se afla pe masă împreună cu o mulțime de dosare goale și agende. Examină computerul cu luminița ei slabă. Butonul de pornire era în față. Îl apăsă și monitorul monocrom se încălzi încet. Ecranul emitea o lumină verzuie care acoperea masa, dar nu depășea spațiul bucătăriei.
Alice se așeză în fața tastaturii și începu să bată. Găsi menu-ul, apoi listarea, apoi fișierele. Conținutul directorului acoperi ecranul. Îl studie cu atenție. Trebuia să cuprindă cam patruzeci de fișiere și văzu numai zece. Cea mai mare parte fuseseră șterse. Puse în funcțiune imprimanta laser și în cîteva clipe directorul era trecut pe hîrtie. O luă și o băgă în geantă.
Se ridică și, cu ajutorul lanternei, începu să examineze dezordinea din jurul computerului. Darby apreciase numărul de dischete la douăzeci, dar dispăruseră. Nu mai era nici o dischetă. Agendele erau pentru drept constituțional și procedură civilă și atît de plicticoase și pline de generalități încît nu le-ar fi vrut nimeni. Fișierele expandabile erau puse grămadă, la un loc, dar goale.
174
John Grisham
Era o treabă curată, făcută cu răbdare. Cineva petrecuse cîteva ore ștergînd și adunînd, apoi plecase numai cu o geantă sau o pungă de plastic.
În cameră, lîngă televizor, Alice se uită afară. Mașina roșie era acolo, la un metru și ceva de fereastră. Părea în regulă.
Înșuruba becul de la lumina de veghe, o aprinse și o stinse repede. Mergea perfect. Îl deșurubă la fel cum făcuse el sau ea.
Ochii ei se obișnuiseră; acum vedea canaturile ușilor și mobila. Închise computerul și se strecură prin cameră spre hol.
Doamna Chen o aștepta exact acolo unde o lăsase.
― E în regulă? întrebă ea.
― Totul e în regulă, spuse Alice. Dar fiÈ›i atentă. Am să vă sun peste o zi sau două, să văd dacă a trecut cineva. Și vă rog, nu spuneÈ›i nimănui că am fost aici.
Doamna Chen asculta atentă, în timp ce muta masa în fața ușii.
― Ce-i cu maÈ™ina ei?
― O să fie bine. Dar uitaÈ›i-vă la ea.
― Ea e bine?
Erau în cameră, aproape de ușa din față.
― O să fie bine. Cred că se va întoarce în cîteva zile. MulÈ›umesc, doamnă Chen.
Doamna Chen închise ușa, o încuie și se uită pe ferestruică. Fata era pe trotuar și în curînd dispăru în întuneric.
Alice merse pe jos trei cvartale, pînă la mașina ei.


Vineri seara în Cartierul Francez! Tulane juca mîine la Dome, apoi duminică jucau The Saints și oamenii gălăgioși ieșiseră cu miile, parcînd la întîmplare, blocînd străzile, hoinărind în mulțimi zgomotoase, bînd din pahare de plastic, înghesuindu-se în baruri și amuzîndu-se, făcînd scandal
CAZUL PELICAN 175
și distrîndu-se. Pe la nouă, Inner Quarter era închis cu grilaje.
Alice parcă pe Poydras, departe de locul unde voia să parcheze și ajunse cu o oră întîrziere la barul aglomerat din St. Peter, în inima Cartierului Francez. Nu erau mese. Toți se înghesuiau la bar. Se retrase într-un colț cu o țigară și își trecu privirea peste oameni. Cei mai mulți erau studenți, veniți în oraș pentru meci.
Un chelner veni direct la ea.
― CăutaÈ›i cumva o prietenă? întrebă el.
Ea ezită.
― Da.
El arătă dincolo de bar.
― După colÈ›, în prima cameră pe dreapta, sînt cîteva mese mici. Cred că prietena dumneavoastră e acolo.
Darby era într-un separeu mic, aplecată peste o sticlă de bere, cu ochelari de soare și pălărie. Alice îi strînse mîna.
― Ce bine îmi pare că te văd! îi studie coafura, amuzîndu-se. Darby își scoase ochelarii. Avea ochii roÈ™ii È™i obosiÈ›i.
― Nu am È™tiut pe cine altcineva să sun.
Alice ascultă cu fața fără expresie, incapabilă să se gîndească la ceva potrivit și incapabilă să-și ia ochii de la părul ei.
― Cine È›i-a făcut părul? întrebă ea.
― ÃŽÈ›i place? E puÈ›in cam punk, ceea ce cred că e o revanșă È™i în mod sigur va impresiona oamenii cînd voi începe să caut o slujbă.
― De ce?
― Cineva a încercat să mă omoare, Alice. NiÈ™te oameni răi au o listă È™i numele meu e în capul ei. Cred că mă urmăresc.
― Să te omoare? Ai pronunÈ›at cuvîntul „omor"? Cine ar putea să vrea să te omoare, Darby?
― Nu sînt sigură. Ce e cu apartamentul meu?
176
John Grisham
Alice încetă să se mai uite la părul ei și-i dădu hîrtia cu directorul. Darby o studie. Era adevărat. Nu era un vis sau o greșeală. Bomba fusese pusă în mașina care trebuia. Rupert și cow-boy-ul puseseră mina pe ea. Chipul pe care îl văzuse o căuta pe ea. Intraseră în apartamentul ei și șterseseră tot ceea ce doreau să șteargă. O așteptau afară.
― Ce e cu dischetele?
― Nu mai e nici una. FiÈ™ierele expandabile de pe masa din bucătărie au fost puse laolaltă, ordonat È™i sînt goale. ÃŽn rest, totul pare să fie în ordine. Au deÈ™urubat becul de la lampa de veghe È™i totul e în întuneric. Am controlat. FuncÈ›ionează. Sînt tipi cu foarte multă răbdare.
― Ce e cu doamna Chen?
― Nu a văzut nimic.
Darby îndesă hîrtia într-un buzunar.
― Ascultă, Alice, mi s-a făcut deodată foarte frică. Nu trebuie să fii văzută cu mine. Poate nu a fost o idee bună.
― Cine sînt oamenii ăștia?
― Nu È™tiu. L-au omorît pe Thomas È™i au încercat să mă omoare È™i pe mine. Am avut noroc, iar acum mă urmăresc.
― De ce, Darby?
― Nu trebuie să È™tii È™i nu am să-È›i spun. Cu cît È™tii mai mult, cu atît eÈ™ti mai în pericol. Crede-mă, Alice, nu pot să-È›i spun ce È™tiu.
― Dar nu am să spun nimănui, jur!
― Dar dacă te fac ei să vorbeÈ™ti?
Alice se uită în jur, ca și cum totul ar fi fost în regulă. Își studie prietena. Fuseseră foarte apropiate încă de la cursurile de orientare. Studiaseră ore întregi împreună, schimbaseră notițe, transpiraseră la examene, făcuseră echipă la procesele înscenate, vorbiseră despre bărbați. Alice era singura studentă care știa de legătura lui Darby cu Callahan.
― Vreau să te ajut, nu mi-e frică.
Darby nu se atinsese de bere. Scoase încet dopul.
CAZUL PELICAN 177
― Sînt îngrozită. Eram acolo cînd a murit, Alice. A tremurat pămîntul. El a fost făcut bucăți È™i eu ar fi trebuit să fiu cu el. Eu ar fi trebuit să mor.
― Atunci du-te la poliÈ›ie.
― ÃŽncă nu. Poate mai tîrziu. Mi-e frică s-o fac. Thomas se dusese la FBI È™i peste două zile ar fi trebuit să murim aroîndoi.
― Deci FBI-ul te urmăreÈ™te?
― Nu cred. Dar au vorbit È™i cineva i-a ascultat foarte atent È™i a auzit cine nu trebuia.
― Au vorbit despre ce? Hai, Darby, eu sînt prietena ta cea mai bună. Nu te mai juca.
Darby luă o înghițitură mică din sticlă. Evita să o privească în ochi. Se uita la masă.
― Te rog, Alice. Lasă-mă să aÈ™tept. Nu are rost să-È›i spun ceva care te-ar putea duce la moarte. O pauză lungă. Dacă vrei să mă ajuÈ›i, du-te la slujbă mîine. Fii cu ochii în patru. ÃŽmprăștie zvonul că te-am sunat de la Denver, unde stau cu o mătușă, al cărei nume nu-l cunoÈ™ti, È™i că am lăsat baltă facultatea semestrul ăsta, dar că vin la primăvară. Asi-gură-te că zvonul ăsta se răspîndeÈ™te. Cred că unii vor asculta cu atenÈ›ie.
― Bine. Ziarul spune că o femeie albă a fost zărită atunci cînd a fost ucis, că s-ar putea să fie suspectă sau aÈ™a ceva.
― AÈ™a ceva. Eram acolo È™i trebuia să fiu È™i eu victimă. Citesc ziarele cu ochelari care măresc. PoliÈ›ia nu are nici un indiciu.
― Bine, Darby. EÈ™ti mai deÈ™teaptă decît mine. EÈ™ti mai deÈ™teaptă decît oricare altă persoană pe care o cunosc. Și acum?
― ÃŽntîi: ieÈ™i pe uÈ™a din spate. La capătul coridorului e o ușă albă, unde sînt toaletele. De acolo, într-o debara, apoi în bucătărie, apoi afară, pe uÈ™a din spate. Nu te opri. Aleile duc la Royal. Ia un taxi È™i du-te la maÈ™ina ta. Supraveghează-È›i spatele.
― VorbeÈ™ti serios?
178
John Grisham
― Uită-te la părul meu, Alice. M-aÈ™ poci eu singură aÈ™a, doar ca să mă joc?
― Bine, bine. Și pe urmă?
― Du-te mîine la slujbă, răspîndeÈ™te zvonul, È™i o să te chem peste două zile.
― Unde stai?
― Ici È™i colo. Mă miÈ™c mult.
Alice se ridică și o sărută pe obraz. Apoi plecă.


Timp de două ore, Verheek măsură podeaua, ridicînd reviste, aruncîndu-le, dînd comandă la serviciul de cameră, despachetînd, plimbîndu-se prin cameră. Apoi, timp de alte două ore, stătu în pat, bînd o bere caldă și uitîndu-se la telefon. Va face asta pînă la miezul nopții, își spuse el, și apoi?
Ea spusese că îl va suna.
La miezul nopții, aruncă încă o revistă și plecă din cameră. Un agent de la biroul din New Orleans îl ajutase puțin și-i dăduse cîteva adrese de localuri frecventate de studenții de la drept, aproape de campus. Se va duce acolo, se va amesteca printre ei, va bea bere și va asculta. Studenții erau în oraș pentru meci. Ea nu va fi acolo, dar asta nu avea importanță, pentru că nu o văzuse niciodată. Dar poate că va auzi ceva și va putea să arunce un nume, să lase o carte de vizită, să-și facă un prieten care să o cunoască sau care să știe pe cineva care o cunoaște. O încercare mult mai eficientă decît contemplarea telefonului.
Găsi un scaun la bar într-un local numit La Tribunal, aflat la trei cvartale de campus. Avea un aer universitar, cu scheme de fotbal și poze cu fete pe pereți. Clienții, mulți, erau gălăgioși și sub treizeci de ani.
Barmanul părea a fi student. După două beri, mulțimea se rări și barul aproape se goli. Peste cîteva clipe, sosi alt val.
Verheek comandă a treia oară. Era unu treizeci.
― EÈ™ti student la drept? îl întrebă el pe barman.
― Da.
― Nu e chiar aÈ™a rău, nu-i aÈ™a?
CAZUL PELICAN 179
Curăța tejgheaua de alune.
― M-am distrat È™i mai bine.
Verheek tînjea după barmanii care îl serveau cu bere în timpul studenției. Tipii cunoșteau arta conversației. Nimeni nu le era străin. Vorbeau despre orice.
― Eu sînt avocat, spuse Verheek disperat.
Oooo, hei, hei, tipul ăsta e avocat! Ce raritate! O persoană de excepție. Puștiul plecă.
Ticălos mic! Sper să fii exmatriculat. Verheek își luă sticla și se întoarse cu fața spre mese. Se simțea ca un bunic printre copii. Deși nu putea suferi Facultatea de Drept și amintirile de acolo, petrecuse cîteva nopți de vineri lungi în barurile din Georgetown cu prietenul lui, Callahan. Plăcute amintiri.
― Ce fel de avocat? Barmanul revenise. Gavin se întoarse spre bar È™i zîmbi.
― Consilier special la FBI.
Tot mai ștergea barul.
― Deci la Washington?
― Da, am venit aici pentru meciul de duminică. Þin cu Redskins. Nu putea să-i sufere pe Redskins È™i nici o altă echipă de fotbal. PuÈ™tiul nu reacÈ›ionă. Unde faci facultatea?
― Aici, la Tulane. Termin în mai.
― Și pe urmă?
― Poate la Cincinnati, într-un birou, un an sau doi.
― Cred că eÈ™ti un student bun.
El ridică din umeri.
― Mai vreÈ›i bere?
― Nu. Ai avut cursuri cu Thomas Callahan?
― Sigur. ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i?
― Am făcut împreună facultatea la Georgetown.
Verheek scoase o carte de vizită din buzunar și o dădu puștiului.
― Sînt Gavin Verheek.
Puștiul se uită la ea și o puse politicos lîngă gheață. Barul era liniștit și puștiul obosise de conversație.
180
John Grisham
― CunoÈ™ti o studentă, Darby Shaw?
Puștiul se uită la mese.
― Nu, nu am făcut cunoÈ™tință, dar È™tiu cine este. Cred că e în anul doi. O pauză lungă, bănuitoare. De ce?
― Trebuie să vorbim cu ea.
„Să vorbim", ca la FBI. Nu pur și simplu el, Gavin Ver-heek. Pluralul suna mult mai plin de importanță.
― Vine pe aici?
― Am văzut-o de cîteva ori. E greu să nu o remarci.
― Am auzit. Gavin se uită la mese. Crezi că tipii ăștia ar putea s-o cunoască?
― Nu cred. ToÈ›i sînt în anul întîi. Se cunoaÈ™te doar. Se contrazic asupra drepturilor de proprietate, de percheziÈ›ie È™i de confiscare.
Da, ce zile! Gavin scoase cîteva cărți de vizită din buzunar și le puse pe bar.
― Stau la Hilton cîteva zile. Dacă o vezi sau auzi ceva, lasă-mi una.
― Sigur. Aseară a fost È™i un poliÈ›ist, care a pus întrebări. CredeÈ›i că a fost amestecată în moartea lui?
― Nu, deloc. Pur È™i simplu trebuie să vorbim cu ea.
― O să È›in ochii deschiÈ™i.
Verheek plăti berea, mulțumi din nou puștiului și o luă pe trotuar. Merse trei cvartale, spre Half Shell. Era aproape două. Era mort de oboseală, pe jumătate beat și o orchestră izbucni în clipa în care intră pe ușă. Locul era întunecos, aglomerat și vreo cincizeci de flăcăi începură imediat să danseze cu iubitele lor. Își croi drum prin mulțime și ajunse în siguranță lîngă bar. Acolo era îmbulzeală, stăteau umăr lîngă umăr și nu se mișca nici unul. Își făcu loc, luă o bere ca să se răcorească și-și dădu iar seama că era de departe cel mai bătrîn din local. Se retrase într-un colț întunecos, dar aglomerat. Era fără speranță. Nu-și auzea nici gîndurile, nemaivorbind de conversație.
Se uită la barmani: toți tineri, toți studenți. Cel mai în vîrstă se apropia de treizeci de ani și dădea telefon după te-
CAZUL PELICAN 181
lefon, comunicînd cecurile, ca și cum s-ar fi pregătit de închidere. Avea mișcări iuți, de parcă venise timpul să plece. Ga-vin îi pîndea fiecare gest.
Își dezlegă șorțul, îl aruncă într-un colț, se aplecă sub bar și dispăru. Gavin își făcu loc cu coatele prin mulțime și-l prinse în clipa cînd trecea pe ușa de la bucătărie. Își pregătise legitimația de la FBI.
― Scuză-mă, sînt de la FBI. ÃŽi băgă legitimaÈ›ia în ochi. Cum te cheamă?
Puștiul îngheță și îl privi speriat pe Verheek.
― Fountain, Jeff Fountain.
― Bine, Jeff. Nu s-a întîmplat nimic. Vreau să-È›i pun doar cîteva întrebări. Bucătăria își terminase activitatea acum cîteva ore È™i erau singuri. Fă-È›i timp.
― Bine. Ce s-a întîmplat?
― EÈ™ti student la drept, nu-i aÈ™a?
Te rog, spune da. Prietenul lui spusese că majoritatea barmanilor erau studenți la drept.
― Da. La Loyola.
Loyola! Ce dracu'!
― Da, aÈ™a credeam È™i eu. Ai auzit de profesorul Callahan de la Tulane? înmormîntarea are loc mîine.
― Sigur. E în toate ziarele. Cei mai mulÈ›i dintre prietenii mei sînt la Tulane.
― CunoÈ™ti o studentă în anul doi de acolo numită Dar-by Shaw? O È›ipă foarte frumoasă.
Fountain zîmbi.
― Da, se întîlnea cu un prieten de-al meu, anul trecut. Uneori vine pe aici.
― Cînd a fost ultima dată?
― Acum o lună sau două. Ce s-a întîmplat?
― Trebuie să stăm de vorbă cu ea. ÃŽi dădu lui Fountain niÈ™te cărÈ›i de vizită. Þine astea. Voi sta la Hilton cîteva zile. Dacă o vezi pe aici, sau dacă auzi ceva, lasă-mi una la hotel.
― Ce să aud?
182
John Grisham
― Ceva despre Callahan. Trebuie să o vedem neapărat, bine?
― Sigur. Băgă cărÈ›ile de vizită în buzunar.
Verheek îi mulțumi și se întoarse la petrecere. Înaintă încet prin mulțime, ascultînd crîmpeie de conversații. Un alt grup mare intră și el își făcu greu drum spre ușă. Era prea bătrîn pentru asta.
Șase cvartale mai încolo, parcă maÈ™ina ilegal în faÈ›a unui club studenÈ›esc de lîngă campus. Ultima lui oprire din noaptea aceea avea să fie într-o sală mică, întunecoasă, pentru biliard, goală în clipa aceea. Plăti la bar pentru o bere È™i studie locul. Erau patru mese de biliard È™i puÈ›ină miÈ™care. Un tînăr în tricou veni la bar È™i comandă încă o bere. Tricoul lui era verde cu gri, avînd imprimate pe partea din față cuvintele TULANE―FACULTATEA DE DREPT, deasupra a ceea ce părea a fi un număr de identificare.
Verheek vorbi fără să stea pe gînduri.
― EÈ™ti student la drept?
Tînărul se uită la el în timp ce scotea banii din jeans.
― Da.
― L-ai cunoscut pe Thomas Callahan?
― Cine eÈ™ti?
― FBI. Callahan era prieten cu mine.
Studentul își bea berea și era bănuitor.
― Eram în grupa lui de drept constituÈ›ional.
Asta e! Ca și Darby. Verheek încercă să nu pară interesat.
― O cunoÈ™ti pe Darby Shaw?
― De ce vrei să È™tii?
― Trebuie să vorbim cu ea. Asta-i tot.
― Cine? Studentul era chiar foarte bănuitor. Se apropie cu un pas de Gavin, ca È™i cum ar fi vrut cîteva răspunsuri clare.
― FBI, răspunse Verheek nepăsător.
― Ai o insignă sau altceva?
CAZUL PELICAN 183
― Sigur, spuse el, scoțînd cartea de vizită din buzunar.
Studentul o citi atent, apoi i-o înapoie.
― EÈ™ti avocat, nu agent.
Era un argument serios și avocatul știa că își va pierde postul dacă șeful lui află că pune întrebări și că în general face pe agentul.
― Da. Sînt avocat. Callahan È™i cu mine am fost împreună la facultate.
― Atunci de ce vrei s-o vezi pe Darby Shaw?
Barmanul se apropie ușor și trăgea cu urechea.
― O cunoÈ™ti?
― Nu È™tiu, spuse studentul, È™i era clar că de fapt o cunoÈ™tea, dar nu era dispus să vorbească. Are necazuri?
― Nu. O cunoÈ™ti, nu-i aÈ™a?
― Poate că da, poate că nu.
― Ascultă, cum te cheamă?
― Arată-mi o legitimaÈ›ie È™i îți spun numele meu.
Gavin luă o înghițitură lungă din sticlă și zîmbi spre barman.
― Trebuie să o văd. E foarte important. Am să stau la Hilton cîteva zile. Dacă o vezi, spune-i să mă sune.
Îi oferi studentului cartea de vizită, acesta o privi și se îndepărtă.
La ora trei, descuie ușa camerei și controlă telefonul. Nici un mesaj. Oriunde se afla, Darby nu sunase încă. Presu-punînd, bineînțeles, că mai era în viață.



20

Garcia sunase pentru ultima oară. Grantham răspunsese la telefon sîmbătă în zori, cu mai puțin de două ore înainte ca ei să se întîlnească pentru prima dată cu el. Renunță, spusese el. Nu era timpul potrivit. Dacă povestea răsufla, cîțiva avocați foarte puternici și foarte bogații lor clienți vor pica și acești oameni, nefiind obișnuiți să cadă, vor trage și pe alții după ei. Și Garcia s-ar putea să o pățească. Avea o soție și o fetiță. Avea o slujbă pe care o suporta doar pentru că primea mulți bani. De ce să riște? Nu făcuse nimic rău. Avea conștiința curată.
― Atunci de ce continui să mă suni? întrebă Grantham.
― Cred că È™tiu de ce au fost omorîți. Nu sînt sigur, dar am o idee. Am văzut ceva.
― Vorbim despre asta cam de o săptămînă, Garcia. Ai văzut ceva sau ai ceva concret. Dar nu mi-e de nici un folos pînă nu-mi arăți. Grantham deschise un dosar È™i scoase fotografiile cinci pe È™apte ale omului de la telefon.
― EÈ™ti cinstit, Garcia, de aceea vrei să vorbeÈ™ti.
― Da, dar există È™ansa ca ei să afle că eu È™tiu. Se poartă ciudat cu mine, ca È™i cum ar vrea să mă întrebe dacă am văzut. Dar nu pot să întrebe, pentru că nu sînt siguri.
― Sînt de la firma ta?
― Da. Nu. Ia stai! De unde È™tii că lucrez la o firmă? Nu È›i-am mai spus nimic despre asta.
CAZUL PELICAN 185
― E uÈ™or. Te duci la lucru prea devreme ca să fie vorba de guvern. Lucrezi deci la una din acele două sute de firme de avocaÈ›i unde asociaÈ›ii È™i partenerii mai tineri lucrează o sută de ore pe săptămînă. Prima dată m-ai sunat pe la cinci dimineaÈ›a È™i erai în drum spre lucru.
― Ei bine, ce altceva mai È™tii?
― Nu prea mult. Te joci, Garcia. Dacă nu vrei să vorbeÈ™ti, închide È™i lasă-mă în pace. Vreau să dorm.
― Vise plăcute!
Garcia închise. Grantham se uită lung la telefon.


În ultimii opt ani își pusese de trei ori telefonul pe lista de numere secrete. Trăia de pe urma telefonului și subiectele lui cele mai bune apăreau la telefon. Dar pe lîngă problemele mari mai erau încă o mie altele nesemnificative, din surse care se simțeau obligate să sune la orice ceas din noapte, cu amănuntele lor de ultimă oră. Era cunoscut ca un reporter care mai degrabă ar fi înfruntat plutonul de execuție decît să dezvăluie o sursă, așa că îl sunau și îl sunau mereu. Se săturase; își va lua un număr nou, care nu era în carte. Un timp nu va mai suna nimeni. Apoi se va strădui să fie iar trecut în cartea de telefon a D.C.
Acum era acolo. Gray S. Grantham. Singurul cu acest nume din carte. Îl puteau suna la ziar douăsprezece ore pe zi, dar era mult mai discret și mai confidențial să-l sune acasă, mai ales la ore nepotrivite, cînd încerca să doarmă.
Timp de o jumătate de oră îl stăpîni furia împotriva lui Garcia, apoi se culcă. Dormea dus cînd telefonul sună iar. Îl căută în întuneric.
― Alo!
Nu era Garcia. Era o femeie.
― Gray Grantham de la Washington Post?
― Da. Cine eÈ™ti?
― Continui povestea despre Rosenberg È™i Jensen?
Se ridică pe întuneric și se uită la ceas. Cinci și treizeci.
186
John Grisham
― E o poveste interesantă. MulÈ›i oameni lucrează la ea, dar fac investigaÈ›ii.
― Ai auzit de referatul „pelican"?
El respiră adînc și încercă să se gîndească.
― Referatul „pelican". Nu. Ce este?
― O mică teorie inofensivă despre cine i-a omorît. A fost dus la Washington duminica trecută de un bărbat numit Thomas Callahan, profesor de drept la Tulane. L-a dat unui prieten care lucrează la FBI È™i teoria a circulat. Lucrurile au evoluat È™i Callahan a fost omorît într-o maÈ™ină-capcană miercuri noaptea în New Orleans.
Lampa era aprinsă și el lua notițe.
― De unde suni?
― New Orleans, de la un telefon public, fii liniÈ™tit.
― De unde È™tii toate astea?
― Eu am scris referatul.
Acum era treaz de-a binelea, cu ochii larg deschiși și res-pirînd repede.
― Bine. Dacă l-ai scris, spune-mi despre ce e vorba.
― Nu vreau s-o fac, deoarece, chiar dacă ai avea o copie, tot nu l-ai putea publica.
― Pune-mă la încercare.
― Nu vei putea. Vor dura verificările.
― Bine. E Klanul, teroristul Khamel, Armata Subterană, arienii...
― Nu. Nu-i nici unul dintre ei. Sînt prea cunoscuÈ›i. E vorba despre un suspect necunoscut.
El se plimba în jurul patului, cu telefonul în mînă.
― De ce nu-mi poÈ›i spune cine este?
― Poate mai tîrziu. Pari să ai surse de informaÈ›ii miraculoase. Să vedem dacă afli.
― Povestea cu Callahan va fi uÈ™or de verificat. Cu un telefon. Dă-mi douăzeci È™i patru de ore.
― O să încerc șă sun luni dimineaÈ›a. Dacă facem afacerea, domnule Grantham, trebuie să mă convingi. Data viitoare, cînd te sun, spune-mi ceva ce nu È™tiu.
CAZUL PELICAN 187
Era la un telefon public, în întuneric.
― EÈ™ti în pericol? întrebă el.
― AÈ™a cred. Dar deocamdată e în regulă.
Părea tînără, cam douăzeci și cinci de ani, poate. Scrisese un referat. Îl cunoștea pe profesorul de drept.
― EÈ™ti avocat?
― Nu. Nu-È›i pierde vremea făcînd cercetări în jurul meu. Ai o treabă de făcut, domnule Grantham, sau mă duc
la altcineva.
― Bine. ÃŽÈ›i trebuie un nume.
― Am unul.
― Un nume de cod, vreau să zic.
― Ca spionii? S-ar putea să fie amuzant.
― Fie asta, fie numele adevărat.
― Dibace încercare. Spune-mi Pelican.


Părinții lui erau irlandezi, buni catolici, dar el îi părăsise cu mulți ani în urmă. Erau o pereche frumoasă; puși în valoare de doliu, bine îmbrăcați și bronzați. Mergeau mînă în mînă, alături de restul familiei, înspre capela Rogers. Fratele lui de la Mobile era mai scund și arăta mult mai bătrîn. Thomas îi spusese că avea probleme cu băutura.
Timp de o jumătate de oră studenții și profesorii intraseră în capela mică. Meciul avea loc seara și în campus se afla o mulțime impresionantă. Un car de televiziune era parcat pe stradă. Un cameraman păstra o distanță respectabilă și filma fațada capelei. Un polițist din campus îl supraveghea atent și-l ținea la depărtarea potrivită.
Era ciudat să-i vezi pe studenții de la drept cu rochii și pantofi cu tocuri, sacouri și cravate.
Într-o cameră întunecoasă de la etajul trei din Newcomb Hall, Pelicanul stătea la fereastră și urmărea studenții care vorbeau încet, terminîndu-și țigările. Sub scaunul ei erau patru ziare desfăcute. Era acolo de două ore; citise la lumina soarelui, așteptînd slujba religioasă. Nu putea să fie în altă parte. Era sigură că băieții răi stăteau ascunși prin tufișurile
188
John Grisham
din jurul capelei, dar ea învățase să aibă răbdare. Venise devreme, va rămîne pînă tîrziu și va pleca pe întuneric. Dacă o găseau, poate o vor face repede și totul se va sfîrși.
Þinea în mînă un șervețel de hîrtie mototolit, cu care își șterse ochii. Putea să plîngă acum, dar era pentru ultima oară. Oamenii erau cu toții înăuntru și televiziunea plecase. Ziarul îi adusese informația că slujba și ceremonia de înmormîntare vor avea loc doar în prezența familiei, mai tîrziu. În capelă nu era nici un sicriu.
Alesese acest moment ca să fugă, să închirieze o mașină și să conducă pînă la Baton Rouge, să sară apoi în primul avion care s-o ducă oriunde, departe de New Orleans. Ar fi plecat din țară, poate la Montreal sau Calgary. S-ar fi ascuns acolo timp de un an, sperînd să se elucideze crima și băieții răi să fie îndepărtați.
Dar era un vis. Drumul cel mai scurt ducea direct la ea. Știa mai mult decît oricine. FBI-ul dăduse tîrcoale, apoi renunțase și acum vînau cine știe pe unde. Verheek nu ajunsese la nici un rezultat și era apropiat de director. Ar fi trebuit să facă legătura. Micul ei referat îl omorîse pe Tho-mas și acum o urmăreau pe ea. Cunoștea identitatea omului din spatele asasinului lui Rosenberg, al lui Jensen și Calla-han, și acest lucru o făcea prețioasă.
Deodată, se aplecă înainte. Lacrimile i se uscară pe obraji. Era acolo! Bărbatul slab, cu față îngustă! ÃŽn haină È™i cu cravată È™i arăta îndoliat, în timp ce pășea rapid spre capelă. El era! Omul pe care îl văzuse ultima dată în hol la Sheraton ― cînd era asta? ― joi dimineaÈ›a. Vorbea la telefon cu Verheek, în timp ce el se plimba pe acolo bănuitor.
Se opri în ușă È™i-È™i roti capul nervos ― era stîngaci, într- a-devăr, se trăda. Se uită o clipă la cele trei maÈ™ini nevinovat parcate pe stradă, la mai puÈ›in de cincizeci de metri. Deschise uÈ™a È™i intră în capelă. Frumos. TicăloÈ™ii îl omorîseră È™i acum se alăturau familiei È™i prietenilor pentru ultimele omagii-
CAZUL PELICAN 189
Nasul ei atinse geamul. Mașinile erau mult prea departe, dar era sigură că într-una din ele era un bărbat care o pîndea pe ea. Desigur, știau că nu e atît de proastă să vină să-și jelească iubitul. Știau asta. Timp de două zile și jumătate îi ocolise. Lacrimile dispăruseră.
Peste zece minute, bărbatul slab ieși singur, aprinse o țigară și o luă agale, cu mîinile în buzunare, spre cele trei mașini. Era trist. Ce individ!
Păși prin fața mașinilor, dar nu se opri. Cînd dispăru din vedere, o ușă se deschise și un bărbat, în tricoul verde al Universității Tulane, ieși din mașină. Porni în urma bărbatului slab. El nu era slab. Era scund, gras și puternic. Un adevărat butuc.
Dispăru pe trotuar, după bărbatul slab, în spatele capelei. Darby stătea în echilibru pe marginea scaunului pliant. După o clipă, apărură amîndoi pe trotuarul din spatele clădirii. Acum erau împreună, vorbind în șoaptă, dar numai pentru o clipă, căci bărbatul slab se îndepărtă și dispăru. Butucul porni repede spre mașină și se așeză la volan. Rămase acolo, așteptînd să se termine slujba și să arunce o ultimă privire mulțimii, în speranța că ea era destul de proastă ca să vină acolo.
Durase mai puțin de zece minute ca bărbatul să se strecoare în capelă, să privească mulțimea de, să zicem, două sute de oameni și să constate că ea nu era acolo. Poate căuta pe cineva cu părul roșu. Sau cu părul blond. Nu, era mai logic ca oamenii lor să stea aici, aproape, părînd să se roage și arătînd triști, căutînd-o pe ea sau pe cineva care să-i semene. Puteau să facă un semn cu capul sau să-i facă cu ochiul bărbatului slab.
Locul era plin de ei.


Havana era un refugiu perfect. Nu conta dacă zece sau o sută de țări puseseră premiu pe capul lui. Fidel era un admirator al său și, din cînd în cînd, client. Băuseră împreună,
190
John Grisham
avuseseră aceleași femei și fumaseră împreună. Avea tot ce putea oferi locul: un mic apartament frumos pe Caile de Torre, în cartierul vechi, o mașină cu șofer, un bancher care era un adevărat vrăjitor în ceea ce privește transferul banilor în toate țările lumii, orice mărime de vas și-ar fi dorit, un avion militar dacă avea nevoie și o mulțime de femei tinere. Vorbea limba lor și nu avea pielea albă. Îi plăcea locul.
Fusese odată de acord să-l omoare pe Fidel, dar nu putuse s-o facă. Stătuse în locul fixat două ore, dar nu fusese în stare să tragă. Avea prea multă admirație pentru el. Asta era în vremea cînd nu omora întotdeauna pentru bani. Își făcuse cruce de două ori și-i mărturisise totul lui Fidel. Înscenaseră o ambuscadă și răspîndiseră zvonul că marele Khamel fusese împușcat pe străzile Havanei.
Nu va mai călători niciodată cu companiile aeriene. Fotografiile din Paris erau jenante pentru un profesionist de talia lui. Își pierdea îndemînarea; devenea neglijent la apusul carierei lui. Să-i apară fotografia pe pagina întîi a ziarelor din America. Ce rușine! Clientului său nu îi plăcea.
Vasul era un schooner de treisprezece metri, cu un echipaj format din doi bărbați și o fată tînără, toți cubanezi. Ea era jos, în cabină. Terminase cu ea cu cîteva minute înainte de a se vedea luminile din Biloxi. Acum era cu capul numai la treabă, își inspecta barca, își pregătea sacul de voiaj, în tăcere. Membrii echipajului se ghemuiseră pe punte și stăteau departe de el.
Fix la nouă, lăsară barca la apă. Își lăsă și sacul să cadă în ea și dispăru. Auziră zgomotul motorului îndepărtîndu-se în întuneric. Vor rămîne la ancoră pînă în zori, apoi se vor întoarce la Havana. Aveau acte în regulă, care dovedeau că sînt americani, în eventualitatea că erau descoperiți și cineva le punea întrebări.
CAZUL PELICAN 191
Înaintă cu grijă pe apa liniștită, ocolind geamandurile și întîlnirea cu vase aflate întîmplător în zonă. Și el avea acte în regulă și trei arme în sacul de voiaj.
De ani de zile nu lovise de două ori într-o lună. De la așa-zisa lui împușcare în Cuba, trecuseră cinci ani. Răbdarea era punctul său forte. În medie, dădea o lovitură pe an.
Și această mică victimă va trece neobservată. Nu îl va suspecta nimeni. Era o treabă atît de neînsemnată, dar clientul lui era hotărît, iar el se afla, din întîmplare, în apropiere și i se ofereau mulți bani, așa că iar se afla într-o barcă de cauciuc de un metru optzeci, îndreptîndu-se spre plajă și sperînd din suflet că prietenul lui, Luke, era acolo, îmbrăcat de data aceasta nu ca un fermier, ci ca un pescar.
Va fi pentru ultima oară, pentru multă vreme de aici înainte, poate pentru totdeauna. Avea mai mulți bani decît putea să cheltuiască vreodată sau să dea. Și începuse să facă mici greșeli.
Văzu digul în depărtare și îl ocoli. Avea treizeci de minute de pierdut. Urmă linia malului cam patru sute de metri, apoi se îndreptă spre el. La două sute de metri, opri motorul, îl detașă și-l lăsă să cadă în apă. Se întinse pe burtă și, cu o vîslă de plastic, îndreptă barca spre o zonă de întuneric din spatele unui șir de clădiri ieftine, din cărămidă, aflate la zece metri de mal. Cînd apa atinse o jumătate de metru, se ridică și cu un briceag mic găuri barca. Aceasta se scufundă și dispăru. Plaja era pustie.
Luke era singur la capătul digului. Era unsprezece fix și se afla la locul stabilit, cu un băț și o sfoară în mînă. Purta o șapcă albă și cozorocul i se mișca încet înainte și înapoi după cum Luke scruta zarea în căutarea bărcii. Își verifică ceasul.
Deodată, în spatele lui apăru, de nicăieri, ca un înger, un individ.
― Luke? întrebă omul acesta.
192
John Grisham
Parola nu era asta. Luke era uimit. Avea o armă în cutia de scule de la picioarele lui, dar nu putea să o ia.
― Sam? întrebă el. Poate îi scăpase ceva. Poate că Kha-mel nu putuse să găsească digul.
― Da, Luke, eu sînt. ÃŽmi pare rău de ocol. Necazuri cu barca.
Lui Luke îi veni inima la loc și respiră ușurat.
― Unde e maÈ™ina? întrebă Khamel.
Luke se uită la el în fugă. Da, era Khamel și se uita la ocean din spatele unor ochelari întunecați.
Luke arătă spre o clădire.
― E un Pontiac roÈ™u, lîngă magazinul de băuturi.
― Cît e pînă la New Orleans?
― O jumătate de oră, spuse Luke, întorcîndu-se.
Khamel se dădu înapoi un pas și îl lovi de două ori la baza gîtului. O dată cu fiecare mînă. Vertebrele trosniră și striviră măduva spinării. Luke căzu și gemu o dată. Khamel îl privi murind, apoi căută cheile în buzunar. După aceea, împinse corpul în apă.


Edwin Sneller sau care i-o fi fost numele nu deschise ușa, dar strecură cheia pe sub ea, în tăcere. Khamel o ridică și deschise ușa camerei alăturate. Intră, se duse repede spre pat, unde își puse sacul, apoi la fereastra cu draperiile trase și de unde se putea distinge în depărtare rîul. Trase draperiile și se uită la luminile Cartierului Francez, care se vedeau jos.
Se duse la telefon și formă numărul lui Sneller.
― VorbeÈ™te-mi despre ea, spuse Khamel încet.
― Sînt două fotografii în servietă.
Khamel o deschise și scoase fotografiile.
― Le-am luat.
― Sînt numerotate unu È™i doi. Unu e luată din anuarul facultății. E veche de un an È™i e cea mai recentă pe care o avem. E mărită după o poză mică, deci s-au pierdut multe
CAZUL PELICAN 193
detalii. Cealaltă are doi ani vechime. Am luat-o din anuarul de la Universitatea din Arizona.
Khamel se uită la fotografii.
― Frumoasă femeie.
― Da. Frumoasă. Și tot părul acela minunat s-a dus. Joi noaptea a plătit o cameră de hotel cu cartea de credit. Vineri dimineaÈ›a ne-a scăpat printre degete. Am găsit È™uviÈ›e lungi de păr pe podea È™i o mostră mică de ceva ce È™tim că este vopsea de păr neagră. Foarte neagră.
― Ce păcat!
― Nu am văzut-o de miercuri seara. S-a dovedit a fi abilă: a plătit camera de miercuri cu cartea de credit, alt hotel joi, plătit tot cu cartea de credit, apoi nimic. A retras cinci mii de dolari bani gheață din contul ei vineri după-amiază, deci urma s-a răcit.
― Poate a plecat.
― Poate, dar nu cred. Cineva a fost noaptea trecută în apartamentul ei. Am pus microfoane acolo È™i am întîrziat cu
două minute.
― Vă miÈ™caÈ›i cam încet, nu-i aÈ™a?
― E un oraÈ™ mare. Ne-am postat la aeroport È™i la gară. Supraveghem casa mamei ei din Idaho. Nici un semn. Cred că e încă aici.
― Unde ar putea fi?
― Se miÈ™că întruna, schimbă hotelurile, foloseÈ™te telefoanele publice, nu se duce în locurile obiÈ™nuite. PoliÈ›ia din New Orleans o caută. Au vorbit cu ea după explozie, miercuri, apoi au pierdut-o. Noi o căutăm, ei o caută. Apare ea.
― Ce s-a întîmplat cu bomba?
― Foarte simplu. Nu s-a urcat în maÈ™ină.
― Cine a făcut-o?
Sneller ezită.
― Nu pot să-È›i spun.
194
John Grisham
Khamel zîmbi ușor în timp ce lua hărțile străzilor din servietă.
― VorbeÈ™te-mi despre hărÈ›i.
― Sînt numai cîteva puncte de interes în oraÈ™. LocuinÈ›a ei, locuinÈ›a lui, Facultatea de Drept, hotelurile unde a stat, locul exploziei, cîteva baruri mici unde se distra ca studentă.
― A rămas în acelaÈ™i cartier.
― E deÈ™teaptă. Acolo sînt un milion de ascunziÈ™uri.
Khamel luă fotografia cea mai recentă și se așeză pe celălalt pat. Îi plăcea fața ei. Chiar cu părul scurt și negru, avea probabil un chip interesant. O va omorî, dar nu va fi plăcut.
― Păcat, nu-i aÈ™a? spuse el, aproape pentru sine.
― Da. E păcat.
"



21

Gavin Verheek era obosit cînd sosise la New Or-leans și, după două nopți petrecute prin baruri, era secătuit și slăbit. Puțin după înmormîntare, intrase în primul bar și, timp de șapte ore, băuse bere cu tinerii și vorbise neobosit despre prejudicii, contracte și firmele de pe Wall Street, despre alte lucruri pe care le disprețuia. Știa că nu trebuie să spună unor străini că lucrează la FBI. El nu era de la FBI. Nu avea legitimație.
Sîmbătă noaptea colindase prin cinci sau șase baruri. Tu-lane pierduse din nou și, după meci, barurile se umpluseră. Totul era fără speranță și, la miezul nopții, plecă.
Dormea adînc, cu pantofii în picioare, cînd sună telefonul. Se întinse după el.
― Alo! Alo!
― Gavin? întrebă ea.
― Darby! Tu eÈ™ti?
― Cine altcineva?
― De ce nu m-ai sunat pînă acum?
― Te rog să nu începi să-mi pui întrebări tîmpite. Sînt la un telefon public, aÈ™a că lasă prostiile.
― Hai, Darby, jur că poÈ›i avea încredere în mine.
― Bine, am încredere în tine. Și acum?
El se uită la ceas și începu să-și dezlege șireturile.
196 John Grisham
― Tu să-mi spui ce urmează. Cît timp vrei să te ascunzi la New Orleans?
― De unde È™tii că sînt la New Orleans?
El se opri o secundă.
― Sînt la New Orleans, spuse ea. Și presupun că vrei să ne întîlnim, să devenim prieteni È™i să merg cu tine, să am încredere în voi că o să mă ocrotiÈ›i pe vecie.
― AÈ™a e. Ai să mori în cîteva zile dacă nu faci aÈ™a.
― Treci direct la subiect, nu-i aÈ™a?
― Da. Te joci È™i nu È™tii ce faci.
― Cine mă urmăreÈ™te, Gavin?
― Pot să fie mai mulÈ›i.
― Cine sînt?
― Nu È™tiu.
― Acum tu te joci, Gavin. Cum să am încredere în tine dacă nu-mi spui nimic?
― Bine. Cred că nu-i nici un pericol să-È›i spun că referatul tău a nimerit pe cineva în punctul sensibil. Ai ghicit È™i s-a aflat despre asta; de aceea a murit Thomas. Te vor ucide È™i pe tine în clipa în care te găsesc.
― Știm cine i-a ucis pe Rosenberg È™i pe Jensen, nu-i aÈ™a, Gavin?
― Cred că da.
― Atunci de ce nu acÈ›ionează FBI-ul?
― Poate că cineva încearcă să ascundă ceva.
― Dumnezeu să te binecuvînteze că spui asta. Fii bine-cuvîntat.
― S-ar putea să-mi pierd slujba.
― Cui aÈ™ putea spune eu asta, Gavin? Cine ascunde ce?
― Nu sînt sigur. Referatul ne interesa foarte mult pînă cînd Casa Albă a făcut presiuni È™i am renunÈ›at la el.
― ÃŽnÈ›eleg. De ce cred ei că, dacă mă omoară, nu se va afla nimic?
― Nu È™tiu. Poate că ei consideră că È™tii mai mult.
― Vrei să-È›i spun ceva? PuÈ›in după explozie, cînd Thomas era în maÈ™ina care ardea, iar eu eram pe jumătate IeÈ™i-
CAZUL PELICAN 197
nată, un individ în uniformă de polițist și care spunea că se numește Rupert m-a dus la mașina lui și m-a băgat înăuntru. Un altul, cu cizme de cow-boy și jeans a început să-mi pună întrebări. Îmi era rău și eram șocată. Au dispărut și nu s-au mai întors. Nu erau polițiști, Gavin. Urmăreau explozia și urmau să treacă la aplicarea planului B, care avea în vedere situația în care nu eram și eu în mașină. Nu știam, dar m-am aflat probabil la un minut sau două de un glonț în cap. Verheek asculta cu ochii închiși.
― Ce s-a întîmplat cu ei?
― Nu È™tiu sigur. Probabil că s-au speriat cînd poliÈ›iÈ™tii adevăraÈ›i au început să roiască în jur. Au dispărut. Eram în maÈ™ina lor, Gavin, puseseră mîna pe mine.
― Trebuie să vii la noi, Darby, ascultă-mă pe mine.
― ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de convorbirea noastră de joi dimineaÈ›a, cînd am văzut pe cineva a cărui față mi se părea cunoscută È™i È›i-am descris-o?
― Sigur.
― Tipul a fost È™i la slujba de ieri, împreună cu cîțiva prieteni.
― Tu unde erai?
― Undeva. Mă uitam. A intrat peste cîteva minute, a stat zece minute, apoi a È™ters-o împreună cu Butucul.
― Butucul?
― Da, alt individ din bandă. Butucul, Rupert, cow-boy-ul È™i Slăbănogul. Personaje importante. Sînt sigură că mai sînt È™i alÈ›ii, dar nu i-am cunoscut.
― Următoarea întîlnire cu ei va fi È™i ultima, Darby. Mai ai cam patruzeci È™i opt de ore de trăit.
― O să vedem. Cît mai stai în oraÈ™?
― Cîteva zile. Am de gînd să stau pînă te găsesc.
― Iată-mă. Poate te sun mîine.
Verheek răsuflă adînc.
― Bine, Darby. Cum spui tu. Dar ai grijă.
Ea închise telefonul. El aruncă aparatul și înjură.
198
John Grisham
Două blocuri mai departe și cincisprezece etaje mai sus, Khamel se uita la televizor și vorbea repede. Era un film despre viața oamenilor dintr-un mare oraș. Vorbeau englezește, a treia lui limbă, iar el repeta fiecare cuvînt în cea mai bună americană pe care putea s-o pronunțe. Patru ore se ocupă de acest lucru. Învățase limba cînd se ascunsese la Belfast și în ultimii douăzeci de ani urmărise mii de filme americane. Filmul lui favorit era Cele trei zile ale Condorului. Îl văzuse de patru ori pînă își dăduse seama cine pe cine omora și de ce. Ar fi putut să-l omoare pe Redford.
Repeta fiecare cuvînt cu glas tare. I se spusese că engleza lui putea trece drept americană; o singură scăpare, o greșeală cît de mică și ea va dispărea.


Mașina Volvo era parcată la un bloc și jumătate de proprietarul ei, care plătea o sută de dolari pe lună pentru acest spațiu și pentru că aici o credea în siguranță. Se strecurară pe poarta care ar fi trebuit să fie încuiată.
Era o mașină din 1986, fără sistem de siguranță și în cîte-va secunde ușa șoferului fu deschisă. Unul dintre ei se sprijini de portbagaj și aprinse o țigară. Era duminică, aproape ora patru dimineața. Celălalt deschise o cutie mică de scule pe care o avea în buzunar și începu să lucreze la telefonul pe care Grantham își dăduse osteneala să-l cumpere pentru mașină. Plafoniera lumina de ajuns și el lucra repede. O treabă ușoară. După ce demontă receptorul, puse înăuntru un mic transmițător pe care-l lipi. Peste un minut, ieși din mașină și se ghemui lîngă bara de protecție din spate. Cel cu țigara îi dădu un cub mic, negru, pe care-l fixă sub mașină, în spatele rezervorului. Era un emițător magnetic care emitea semnale timp de șase zile, după care trebuia înlocuit.
În mai puțin de șapte minute plecaseră. Luni, de îndată ce va fi văzut intrînd în clădirea ziarului Post de pe Strada 15, vor intra în apartamentul lui și îi vor aranja telefonul.



22

A doua noapte pe care o petrecu în hotelul de categoria „pat și mic dejun" fu mai bună decît prima. Dormi pînă la jumătatea dimineții. Poate că acum se obișnuise. Se uită la draperiile care acopereau fereastra mică și stabili că nu avusese coșmare, nu se furișa nimeni în întuneric cu arme și cuțite pentru a o ataca. Dormise adînc, greu; studie draperiile mult timp înainte ca mintea ei să se trezească.
Încercă să-și disciplineze gîndurile. Era a patra zi de cînd era Pelican și, pentru a putea să o apuce și pe a cincea, trebuia să gîndească întocmai ca un asasin meticulos. Era ziua a patra a restului vieții ei. Ar fi trebuit să fie moartă.
Dar după ce deschise ochii și-și dădu seama că într-adevăr era în viață și teafără, că ușa nu scîrțîia și podeaua nu trosnea, că nici un individ înarmat nu era ascuns în dulap, primul ei gînd fu la Thomas. Șocul morții lui se atenua și îi era mai ușor să nu se mai gîndească la zgomotul exploziei și la pîrîitul focului. Știa că fusese făcut bucățele, pe loc. Știa că nu suferise.
Se gîndi la alte lucruri, la felul cum se simțea cînd era lîngă el, la șoaptele și la rîsul lui cînd erau în pat și el voia să o dezmierde. Era drăgăstos și voia să o sărute și să o mîngîie după ce făceau dragoste. Și să rida. O iubise nebunește, era îndrăgostit lulea și, pentru prima dată în viața lui, putea să se prostească lîngă o femeie. De multe ori, în timpul cursuri-
200
John Grisham
lor lui, se gîndea la gînguritul și la chicotele din orele lor de intimitate și își mușca buzele ca să nu rîdă.
Și ea îl iubise. Era atît de dureros! Nu voia decît să stea în pat și să plîngă o săptămînă. În ziua de după înmormînta-rea tatălui ei, un psihiatru îi explicase că sufletul are nevoie de o scurtă dar foarte intensă perioadă de jale, după care trece la faza următoare. Dar trebuie să îndure suferința; trebuie să sufere fără reținere înainte de a merge mai departe. Ea îi ascultase sfatul și jelise cumplit timp de două săptămîni, apoi obosise și trecuse la faza următoare. Mersese!
Dar cu Thomas nu putea să urle și să azvîrle tot ce-i pica în cale, așa cum dorea. Rupert, Slăbănogul și ceilalți băieți îi refuzau o jale sănătoasă.
După ce se gîndi la Thomas cîteva minute, se întoarse la ei. Unde vor fi azi? Unde putea să se ducă fără să fie văzută? După două nopți petrecute în acest hotel, va mai trebui să-și caute altă cameră? Da, va trebui. După ce se va întuneca. Va suna și își va rezerva o cameră la altă pensiune mică. Ei unde stăteau? Băteau străzile în speranța că vor da de ea? Știau oare unde este? Nu. În acest caz, ar fi moartă. Știau că acum era blondă?
Gîndul acesta o scoase din pat. Se duse la oglinda de deasupra măsuței și se privi. Acum, părul îi era și mai scurt și foarte alb. Nu arăta rău. Muncise la el trei ore, seara trecută. Dacă va mai trăi încă două zile, îl va mai tăia și va reveni la negru. Dacă va mai trăi o săptămînă, s-ar putea să ajungă cheală.
Simți un junghi de foame și o clipă se gîndi la ceva bun. Nu mîncase pînă acum, deci era o schimbare. Era aproape ora zece. Ciudat, la acest „pat și mic dejun" nu se gătea duminica dimineața. Va risca să iasă și să caute de mîncare și un Post de duminică și va vedea dacă o vor prinde, acum că era blondă, tunsă băiețește.
Făcu repede un duș, iar coafatul îi luă mai puțin de un minut. Nu se machie. Își puse o pereche nouă de pantaloni
CAZUL PELICAN 201
militărești și o jachetă de aviator și fu gata de luptă. Ochii îi erau ascunși de ochelarii de aviator.
Deși intrase de cîteva ori, în patru zile nu ieșise din nici o clădire pe ușa din față. Se strecură prin bucătăria întunecată, descuie ușa din dos și apucă pe aleea din spatele micului hotel. Era destul de frig ca să poarte jacheta de zbor fără să trezească bănuieli. Ce prostie, se gîndi ea. În Cartierul Francez ar fi putut să poarte pielea și capul unui urs polar, fără să trezească suspiciuni. Merse în pas vioi pe alee, cu mîinile adînc vîrîte în buzunarele pantalonilor și cu ochii scrutînd toate colțurile umbrite.
El o văzu mergînd pe trotuar, aproape de strada Burgun-dy. Părul de sub șapcă arăta altfel, dar avea un metru și șaizeci și patru și asta nu se putea schimba. Picioarele ei erau lungi și mergea într-un anume fel; după patru zile ar fi putut să o distingă într-o mare de oameni, indiferent cum și-ar fi schimbat fața sau părul.
Era fată deșteaptă, dădea toate colțurile, schimba străzile la fiecare bloc, mergea în pas vioi, dar nu prea repede. El crezu că se îndreaptă spre Jackson Square, unde duminica era multă lume și avea posibilitatea să dispară. Acolo putea să se plimbe printre turiști și localnici, să mănînce ceva, să se bucure de soare, să ia un ziar.
Darby își aprinse neglijent o țigară și pufăi din ea în timp ce mergea. Nu putea să tragă în piept. Încercase cu trei zile în urmă și amețise. Ce obicei prostesc! Ce ironie ar fi să scape din toate astea ca să moară de un cancer la plămîni!
El se așezase la o masă, pe trotuarul aglomerat al unei cafenele, la colțul dinspre St. Peter și Chartres și era la mai puțin de trei metri cînd ea îl văzu. O secundă mai tîrziu, o văzu și el și probabil că nu ar fi observat-o dacă ea nu ar fi ezitat, înghițind în gol la vederea lui. Probabil că ar fi fost doar bănuitor, dar ea ezită pentru o clipă și îl privi curioasă, ceea ce o dădu de gol. Continuă să meargă, dar mai repede.
Era Butucul. Se ridicase și își făcea loc printre mese cînd ea îl pierdu din vedere. Privit la același nivel, era oricum, nu-
202
John Grisham
mai dolofan nu. Părea agil și musculos. Îl pierdu o clipă din ochi pe Chartres, cînd se strecura printre coloanele catedralei St. Louis. Biserica era deschisă și ea se gîndi să intre înăuntru; el nu ar fi omorît-o într-un loc sfînt. Ba da, ar fi omorît-o acolo, sau pe stradă, sau în mulțime. Oriunde ar fi prins-o. Era în spatele ei și Darby voia să știe care era situația. Mergea foarte repede, încercînd să pară calm? Sau alerga? Sau se grăbea, pregătindu-se să o atace de îndată ce avea posibilitatea? Continuă să meargă.
O luă la stînga pe St. Ann, trecu strada și aproape ajunsese pe Royal cînd aruncă o privire în urmă. Venea. Era pe cealaltă parte a străzii, dar o urmărea.
Privirea nervoasă, peste umăr, o trădase. Acum, el alerga.
Se hotărî s-o ia pe strada Bourbon. Meciul începea peste patru ore și fanii echipei Saints erau în stradă cu toții, bucurîndu-se înaintea jocului, deoarece nu vor avea ce sărbători după aceea. Coti pe Royal și alergă cîțiva pași, apoi încetini, continuînd să meargă repede. El o luase pe Royal alergînd. Se săturase să se tot oprească și apoi să alerge. Darby o luă pe mijlocul străzii, pe unde mergea un grup gălăgios de amatori de fotbal, care-și omorau timpul. Ea coti pe Dumaine și începu să fugă. Bourbon era în față și în jur erau mulți oameni.
Acum îl auzea. Nu avea rost să se mai uite. Era în spatele ei, alergînd și cîștigînd teren. Cînd coti pe Bourbon, domnul Butuc era la cincisprezece metri în spatele ei și cursa se terminase. Își văzu îngerii salvatori ieșind gălăgioși dintr-un bar. Erau trei tineri solizi, îmbrăcați cu tricourile negru cu auriu ale echipei Saints. O luaseră pe mijlocul străzii și Darby alergă spre ei.
― Ajutor! strigă ea disperată È™i arătă spre Butuc. AjutaÈ›i-mă! Omul ăla mă urmăreÈ™te. Vrea să mă violeze!
Ei, fir-ar să fie, pe străzile din New Orleans nu era ceva neobișnuit, dar să fie al dracului dacă or să îngăduie ca fata asta să fie violată!
CAZUL PELICAN 203
― Vă rog, ajutaÈ›i-mă! strigă ea jalnic. Pe stradă se făcu liniÈ™te. Se opriseră toÈ›i, inclusiv Butucul, care era la un pas sau doi, apoi se repezi înainte. Cei trei fani Saints se postară în faÈ›a lui cu mîinile încruciÈ™ate È™i ochii arzînd. Totul se termină în cîteva secunde. Butucul folosi ambele mîini deodată: cu dreapta îl lovi pe primul în beregată È™i pe al doilea în gură. Amîndoi căzură scîncind. Dar al treilea nu avea de gînd să fugă. Prietenii lui erau răniÈ›i È™i asta îl supără. Pentru Butuc ar fi fost un fleac să-l dea gata, dar numărul unu căzuse pe piciorul drept al Butucului, care fusese împins într-o parte. ÃŽncerca să-È™i elibereze piciorul. Domnul Benjamin Chop din Thibodaux, Louisiana, numărul trei, îl lovi exact între picioare È™i-l dădu gata pe Butuc. Darby îl auzi strigînd de durere È™i-È™i făcu drum prin mulÈ›ime.
În timp ce cădea, domnul Chop îl lovi în coaste. Numărul doi, cu fața plină de sînge, se repezi cu ochii fioroși în Butuc și masacrul continuă. Acesta stătea ghemuit peste mîini, cu care se ținea de testiculele grav vătămate. Îl loviră și-l înjurară fără milă pînă cînd cineva strigă „Poliția!" și-i salvă viața. Domnul Chop și numărul doi îl ajutară pe numărul unu să se ridice și fură văzuți intrînd într-un bar. Butucul se puse pe picioare și se tîrî de acolo ca un dine lovit de un camion Mack, dar încă în viață și hotărît să moară acasă.
Ea se ascunse într-un colț întunecat dintr-un local de pe Decatur, bău cafea, apoi bere, cafea și iar bere. Mîinile îi tremurau și stomacul i se contracta. Sandvișurile miroseau delicios, dar nu putea să mănînce. După ce bău trei beri în trei ore, comandă o farfurie de creveți și apă de izvor.
Alcoolul o liniștise și creveții o săturaseră. Se credea în siguranță, așa că de ce să nu se uite la meci și să stea aici poate pînă la închidere.
La începerea meciului, localul era ticsit. Se uitau la ecranul mare de deasupra barului și se îmbătau. Acum se număra și ea printre fanii echipei Saints. Spera că cei trei băieți erau teferi și că se distrau la meci. Mulțimea striga și-i înjura pe Redskins.
204
John Grisham
Darby rămase în colțișorul ei mult după terminarea jocului, apoi se strecură în întuneric.
Spre sfîrșitul meciului, după ce cei de la Saints primiseră patru goluri, Edwin Sneller închise telefonul și stinse televizorul, apoi luă iar telefonul și-l sună în camera de alături pe Khamel.
― Fii atent la engleza mea, spuse asasinul. Spune-mi dacă auzi vreo urmă de accent.
― Bine. E aici, spuse Sneller. Unul dintre oamenii noÈ™tri a văzut-o azi-dimineață în Jackson Square. A urmărit-o trei cvartale È™i a pierdut-o.
― Cum a pierdut-o?
― Nu contează, nu-i aÈ™a? A dispărut, dar e în oraÈ™. Acum are părul foarte scurt È™i aproape alb.
― Alb?
Sneller nu suporta să se repete, mai ales față de această corcitură.
― A zis că nu era blond, ci alb, È™i că purta pantaloni mi-lităreÈ™ti verzi È™i o jachetă maro de aviator. Nu È™tiu cum l-a recunoscut È™i s-a făcut nevăzută.
― Cum putea să-l recunoască? îl văzuse înainte?
Ce întrebări idioate! Greu să crezi că era considerat un superman.
― Nu È™tiu.
― Cum e engleza mea?
― Perfectă. Sub uÈ™a ta e o carte mică de vizită. Uită-te la ea.
Khamel lăsă telefonul pe pernă și se duse la ușă. Într-o clipă se întoarse la telefon.
― Cine e?
― ÃŽl cheamă Verheek. Olandez, dar cetățean american. Lucrează pentru FBI, la Washington. Evident, era prieten cu Callahan. Au terminat împreună Facultatea de Drept, la Georgetown È™i Verheek a fost printre cei care au purtat sicriul la slujba de ieri. Noaptea trecută a fost într-un bar nu
CAZUL PELICAN 205
departe de campus și a pus întrebări despre fată. În urmă cu două ore, unul dintre oamenii noștri a fost în același bar și, dîndu-se drept agent FBI, a discutat cu barmanul, care e student la drept și o cunoaște pe fată. Au urmărit meciul și au vorbit cîteva clipe, apoi puștiul a scos cartea de vizită. Uită-te pe spate. E în camera 1909, la Hilton.
― E la cinci minute de mers pe jos.
Hărțile erau împrăștiate pe pat.
― Da. Am dat cîteva telefoane la Washington. Nu e agent, ci avocat. ÃŽl cunoÈ™tea pe Callahan È™i poate o È™tie È™i pe fată. E clar că încearcă să dea de ea.
― Cu el ar vorbi, nu-i aÈ™a?
― Probabil.
― Cum e engleza mea?
― E perfectă.


Khamel așteptă o oră și plecă de la hotel. Cu haină și cravată, arăta ca un oarecare, plimbîndu-se de-a lungul străzii Canal și îndreptîndu-se în amurg spre rîu. Avea un sac de sport și fuma o țigară; peste cinci minute intra în hol la Hilton. Își făcu drum prin mulțimea de fani care se întorceau de la Dome. Liftul se opri la etajul douăzeci și Khamel coborî pe scări pînă la nouăsprezece.
La 1909 nu răspundea nimeni. Dacă ușa se deschidea și avea lanțul pus, își va cere scuze și va spune că a greșit camera. Dacă se deschidea și nu avea lanțul pus, va trebui să lovească rapid și să intre. Dar ușa nu se deschise.
Probabil că Verheek umbla prin baruri, arătîndu-și cartea de vizită și implorînd puștimea să stea de vorbă cu el despre Darby Shaw. Ce prost!
Bătu iar și, în timp ce aștepta, strecură o linie de plastic de cincisprezece centimetri între ușă și canat, manevrînd-o ușor pînă cînd încuietoarea cedă. Broaștele erau un fleac pentru Khamel. Fără cheie, putea să deschidă o mașină încuiată și să pornească motorul în mai puțin de treizeci de secunde.
206
John Grisham
Ajuns înăuntru, încuie ușa după el și-și puse sacul pe pat. Ca un chirurg, își scoase mănușile din buzunar și le trase bine pe degete. Puse un pistol de calibrul 22 și un amortizor pe masă.
Cu telefonul era treabă ușoară. Puse magnetofonul în priza de sub pat, unde putea să stea săptămîni în șir pînă să fie observat. Chemă robotul de două ori, pentru a încerca magnetofonul. Mergea perfect.
Noul lui prieten Verheek era un nepriceput. Majoritatea hainelor din cameră erau murdare și aruncate pur și simplu peste valiza care era pe masă. Nu despachetase. Un costum ieftin atîrna în dulap, cu o cămașă singuratică.
Khamel șterse urmele și se așeză în dulap. Era un om răbdător și putea să aștepte ore întregi. Þinea în mînă pistolul, pentru eventualitatea în care măscăriciului îi dădea prin cap să deschidă dulapul; în acest caz era nevoit să-l omoare. Dacă nu, va asculta doar.



23

Gavin nu se mai duse prin baruri duminică. Nu rezolva nimic. Ea îl sunase, nu rătăcea prin aceste baruri, așa că nu avea nici un rost. Băuse și mîncase prea mult și era sătul de New Orleans. Își reținuse deja loc la avion pentru luni după-amiază și, dacă ea nu-l va mai suna, nu se va mai juca de-a detectivii.
N-o găsise și nu din vina lui. Era un oraș în care chiar și taximetriștii se rătăceau. Pe la amiază, Voyles va începe să urle. Făcuse tot ce putuse.
Se întinsese pe pat numai în chiloți, frunzărea o revistă și se uita la televizor. Era aproape unsprezece. Va aștepta pînă la miezul nopții, apoi va încerca să doarmă.
Telefonul sună fix la unsprezece. Închise televizorul cu telecomanda.
― Alo!
Era ea.
― Eu sînt, Gavin.
― Deci trăieÈ™ti!
― Cu greu.
El se așeză pe marginea patului.
― Ce s-a întîmplat?
― Astăzi m-au văzut È™i unul dintre bătăuÈ™ii lor, prietenul meu Butucul, m-a urmărit prin Cartierul Francez. Nu ai
208
John Grisham
făcut cunoștință cu Butucul, dar el e cel care i-a supravegheat pe cei care intrau în capelă.
― Dar ai scăpat.
― Da. O mică minune, dar am scăpat.
― Ce s-a întîmplat cu Butucul?
― A fost rănit. Probabil că zace într-un pat, pe undeva, cu gheață în chiloÈ›i. Era la cîțiva paÈ™i de mine cînd a început să se bată cu niÈ™te È›ipi. Mi-e frică, Gavin.
― Te-a urmărit de undeva?
― Nu. Ne-am întîlnit pe stradă.
Verheek se opri o clipă. Vocea ei tremura, dar se stăpînea. Își pierdea calmul.
― Ascultă, Darby, mîine după-masă am avion. Am È™i eu o slujbă È™i È™eful meu vrea să mă duc la birou. Nu mai pot să-mi pierd timpul la New Orleans încă o lună în speranÈ›a că nu vei fi omorîtă, că îți vei regăsi bunul simÈ› È™i vei avea încredere în mine. Mîine plec È™i cred că trebuie să vii cu mine.
― Unde?
― La Washington. La mine acasă. ÃŽn alt loc decît cel în care eÈ™ti acum.
― Și ce se va întîmpla?
― Ai să rămîi în viață măcar. Am să-l rog pe director È™i-È›i garantez că vei fi în siguranță. O să facem noi ceva, fir-ar să fie. Oricum va fi mai bine decît aici.
― Ce te face să crezi că vom putea pleca cu avionul?
― Vor fi trei agenÈ›i FBI în jurul tău. Nu sînt tîmpit. Ascultă, Darby, spune-mi unde vrei să ne întîlnim È™i în cincisprezece minute vin să te iau cu trei agenÈ›i. BăieÈ›ii au arme È™i nu se tem de Butuc È™i prietenii lui. Te scoatem din oraÈ™ în noaptea asta È™i te ducem mîine la Washington. ÃŽl vei întîlni personal pe È™eful meu, onorabilul F. Denton Voyles, mîine. Va fi punctul de plecare.
― Credeam că FBI-ul nu e amestecat.
― Nu e, dar poate fi.
― Atunci de unde sînt cei trei agenÈ›i?
― Am prieteni.
CAZUL PELICAN 209
Ea se gîndi o clipă și vocea îi deveni deodată mai puternică.
― ÃŽn spatele hotelului tău e un loc numit Riverwalk. E un complex cu restaurante È™i...
― Azi după-masă am stat acolo două ore.
― Bun. La etajul doi e un magazin de îmbrăcăminte numit Frenchmen's Bend.
― L-am văzut.
― Mine, la amiază, stai lîngă intrare È™i aÈ™teaptă-mă cinci minute.
― Zău, Darby, nu ai să trăieÈ™ti pînă mîine la doisprezece. Hai să încetăm jocul ăsta de-a È™oarecele È™i pisica.
― Fă cum îți spun, Gavin. Nu ne-am întîlnit niciodată, aÈ™a că nu È™tiu cum arăți. Pune-È›i o cămașă neagră de orice fel È™i o È™apcă de base-ball roÈ™ie.
― De unde să le iau?
― Te descurci.
― Bine, bine, găsesc eu. Poate vrei să-mi pun o scobitoare în nas. Ce prostie!
― Nu sînt într-o dispoziÈ›ie potrivită pentru glume È™i, dacă nu taci, încheiem discuÈ›ia.
― E viaÈ›a ta în joc.
― Te rog, Gavin.
― Iartă-mă. Fac cum spui tu. E un loc foarte aglomerat.
― AÈ™a e. Mă simt mai în siguranță în mulÈ›ime. Stai lîngă ușă cam cinci minute È™i È›ine în mînă un ziar împăturit. Eu te voi vedea. După cinci minute, intră în magazin È™i mergi spre dreapta, în fund, unde e un raft cu jachete safari. ÃŽnvîrteÈ™te-te puÈ›in pe acolo È™i te găsesc eu.
― Tu ce ai să porÈ›i?
― N-ai tu grija mea.
― Bine. Pe urmă ce facem?
― Tu È™i cu mine, numai noi doi, vom părăsi oraÈ™ul. Nu vreau să mai È™tie nimeni de asta. ÃŽnÈ›elegi?
― Nu. Nu înÈ›eleg. Pot să aranjez să fii în siguranță.
210
John Grisham
― Nu, Gavin. Eu sînt È™eful acum. Nimeni altcineva. Lasă-i pe prietenii tăi agenÈ›i. De acord?
― De acord. Cum propui să plecăm din oraÈ™?
― Am È™i pentru asta un plan.
― Nu-mi place nici unul din planurile tale, Darby. BandiÈ›ii ăștia vor să te omoare È™i acum mă tragi È™i pe mine după tine. Nu asta am vrut. E mult mai sigur dacă procedăm cum zic eu. Ar fi mai bine pentru amîndoi.
― Dar vei fi acolo la doisprezece, nu-i aÈ™a?
Stătea lîngă pat și vorbea cu ochii închiși.
― Da. Am să fiu acolo. Sper că È™i tu.
― Ce înălÈ›ime ai?
― Un metru È™aptezeci È™i È™apte.
― Ce greutate?
― Mă temeam de întrebarea asta. De obicei mint. Nouăzeci de kilograme, dar vreau să slăbesc, jur.
― Ne vedem mîine, Gavin.
― Sper să te văd, dragă.
Plecase. El închise.
― Fir-ar al dracului! zbieră el la pereÈ›i. Fir-ar al dracului!
Se duse pînă la capătul patului de cîteva ori, apoi la baie, unde închise ușa și dădu drumul la duș.
O înjură sub duș timp de zece minute, apoi ieși și se șterse. Avea peste o sută zece kilograme și toate erau prost repartizate, pe partea din mijloc. Arăta jalnic. Era în ajunul întîlnirii cu o femeie minunată, care avea încredere în el și-i încredința viața, iar el era cît un munte.
Deschise ușa. Camera era în întuneric. Întuneric? Lăsase lumina aprinsă. Ce dracu? Se duse la întrerupătorul de iîngă toaletă.
Prima lovitură îi zdrobi laringele. Era o manevră perfectă, care venea dintr-o parte, de lîngă zid. El gemu de durere și căzu în genunchi, ceea ce ușură a doua lovitură, care căzu ca toporul pe butuc. Îl nimeri ca o piatră la baza craniului și Gavin muri.
CAZUL PELICAN 211
Khamel aprinse lumina și privi la trupul gol și lamentabil, încremenit pe podea. Nu era omul care să-și admire opera. Nu voia nici pîrîiașe de sînge pe covoare, așa că ridică trupul dolofan pe umeri și-l întinse pe pat. Lucră repede, fără emoții inutile; deschise televizorul și-l dădu la maximum, trase fermoarul sacului de gimnastică, scoase un pistol automat de calibrul 25, ieftin, și-l puse pe tîmpla dreaptă a răposatului Gavin Verheek. Acoperi arma și capul cu două perne și trase. Acum venea partea cea mai delicată: luă o pernă, i-o puse sub cap, o aruncă pe cealaltă pe jos și-i puse degetele mîinii drepte în jurul pistolului, așezînd-o la treizeci de centimetri de cap.
Luă magnetofonul de sub pat și apăsă un buton; și ascultă, închise televizorul.
De fiecare dată era altfel. Odată își urmărise prada trei săptămîni în Mexico City, apoi îl prinsese în pat cu două prostituate. Era o greșeală prostească și în timpul carierei lui avusese de-a face cu numeroase asemenea gafe ale adversarilor. Tipul ăsta era o greșeală idioată, un avocat tîmpit care aduna informații, își bătea gura, împărțea cărți de vizită pe spatele cărora scria numărul camerei lui. Își băgase nasul în lumea crimei din sferele înalte și uite-l acum.
Cu puțin noroc, poliția se va uita prin cameră cîteva minute și va declara că e o sinucidere. Vor cerceta faptele și-și vor pune cîteva întrebări la care nu vor putea răspunde, dar întotdeauna se întîmpla așa. Și, pentru că era un avocat important de la FBI, se va face o autopsie peste o zi sau două și probabil marți un legist va descoperi că nu era o sinucidere.
Pînă marți fata va fi deja moartă și el va fi la Managua.



24

Sursele lui obișnuite de la Casa Albă negau că ar ști ceva despre referatul „pelican". Sarge nu auzise niciodată de el. Telefoanele date la FBI nu relevară nimic. Un prieten de la Departamentul de Justiție îi spusese că nu deține nici o informație. Făcu cercetări tot weekend-ul, fără să afle nimic. Povestea cu Callahan se confirmă cînd găsi un exemplar al ziarului din New Orleans. Cînd apelul ei sună în camera redactorilor, luni, el nu avea nimic nou să-i spună. Dar măcar îl sunase.
Pelicanul spunea că se află la un telefon public, deci să nu-și bată capul.
― ÃŽncă mai fac cercetări, o înÈ™tiinÈ›a el. Dacă există un astfel de referat în oraÈ™, e foarte bine protejat.
― Te asigur că e acolo È™i cred că e bine apărat.
― Sînt sigur că poÈ›i să-mi spui mai multe.
― Mult mai multe. Referatul aproape că m-a omorît ieri, deci s-ar putea să fiu gata să vorbesc mai curînd decît credeam. Trebuie să spun tot ce È™tiu cît mai sînt în viață.
― Cine încearcă să te omoare?
― AceiaÈ™i oameni care i-au omorît pe Rosenberg, pe Jensen È™i pe Thomas Callahan.
― Știi cine sînt?
― Nu, dar am văzut cel puÈ›in patru dintre ei de miercuri încoace. Sînt aici, în New Orleans, băgîndu-È™i nasul peste tot
CAZUL PELICAN 213
și sperînd că voi face o prostie care să le permită să mă lichideze.
― Cîți oameni È™tiu despre referat?
― Bună întrebare. Callahan l-a dus la FBI È™i cred că de acolo a ajuns la Casa Albă, unde, evident, a creat zarvă È™i, de acolo, nu se È™tie. La două zile după ce s-a dus la FBI, Callahan a murit. BineînÈ›eles că eu ar fi trebuit să mor o dată cu el.
― Erai cu el?
― Eram aproape, dar nu suficient de aproape.
― Deci tu eÈ™ti femeia neidentificată?
― AÈ™a m-a descris ziarul.
― Atunci poliÈ›ia are numele tău?
― Mă numesc Darby Shaw. Sînt studentă în anul doi la drept, la Tulane. Thomas Callahan a fost profesorul È™i iubitul meu. Am scris un referat, i l-am dat È™i restul îl È™tii. ÃŽnÈ›elegi toate astea?
Grantham mîzgălea cu furie.
― Da, te ascult.
― M-am cam săturat de Cartierul Francez È™i mă gîndesc să plec azi. Am să te sun mîine de undeva. Ai acces la informaÈ›iile privind campania prezidenÈ›ială?
― Sînt publice.
― Știu. Dar cît de repede poÈ›i căpăta informaÈ›ia?
― Ce informaÈ›ie?
― Lista tuturor marilor contribuabili la ultimele alegeri prezidenÈ›iale.
― Nu e greu. Pot să obÈ›in informaÈ›ia azi după-amiază.
― Fă asta È™i am să te sun mîine dimineață.
― Bine. Ai o copie a referatului?
Ea ezită.
― Nu, dar îl È™tiu pe dinafară.
― Și È™tii cine e în spatele crimelor?
― Da È™i cu cît îți spun mai repede, cu atît mai curînd îți vor pune numele pe lista lor.
― Spune-mi acum.
214
John Grisham
― Hai s-o luăm încet. Te sun mîine.
Grantham ascultă atent, apoi închise. Își luă carnetul de note și se strecură prin labirintul de birouri și oameni pînă la biroul de sticlă al redactorului-șef Smith Keen. Keen era un tip zdravăn și vesel, care lăsa ușa biroului mereu deschisă, ceea ce provoca un haos permanent în biroul lui. Tocmai termina o convorbire telefonică atunci cînd Grantham intră și închise ușa.
― UÈ™a aia rămîne deschisă, spuse Keen cu asprime.
― Trebuie să stăm de vorbă, Smith.
― O să vorbim cu uÈ™a deschisă. Deschide uÈ™a aia blestemată!
― O deschid imediat. Grantham vorbise cu ambele palme îndreptate spre redactorul-È™ef. Da, era ceva serios. Hai să vorbim.
― Bine. Ce e?
― E ceva foarte important, Smith.
― Știu. Doar ai închis uÈ™a, deci È™tiu că e important.
― Tocmai am terminat de vorbit cu o tînără pe nume Darby Shaw, care È™tie cine i-a omorît pe Rosenberg È™i Jensen.
Keen se așeză încet și se uită la Grantham.
― Da, fiule, e important. Dar de unde È™tii? De unde È™tie ea? Cum poÈ›i să dovedeÈ™ti?
― ÃŽncă nu am materialul, Smith, dar e de acord să stăm de vorbă. CiteÈ™te asta. Grantham îi dădu o copie a articolului care relata moartea lui Callahan. Keen o parcurse încet.
― Bun. Cine e Callahan?
― Acum o săptămînă, el a dat o hîrtie, cunoscută sub numele de referatul „pelican", cuiva de la FBI, de aici, din oraÈ™. Evident, referatul implică o persoană necunoscută în aceste crime. Referatul a circulat, apoi a fost trimis la Casa Albă, după care nu se mai È™tie nimic de soarta lui. Peste două zile, Callahan își porneÈ™te maÈ™ina pentru ultima oară. Darby Shaw spune că este femeia neidentificată pomenită în articol. Era cu Callahan È™i ar fi trebuit să moară cu el.
CAZUL PELICAN 215
― De ce ar fi trebuit să moară?
― Ea a scris referatul, Smith. Sau pretinde că l-a scris.
Keen se lăsă adînc în scaun și-și puse picioarele pe birou. Studie fotografia lui Callahan.
― Unde e referatul?
― Nu È™tiu.
― Ce era în el?
― Nici asta nu È™tiu.
― Atunci nu avem nimic, nu-i aÈ™a?
― ÃŽncă nu. Dar dacă îmi spune tot ce era în el?
― Și cînd o să facă asta? Grantham ezită.
― Cred că în curînd. Foarte curînd.
Keen scutură din cap și aruncă copia pe birou.
― Dacă punem mîna pe referat, avem o bombă, Gray, dar nu o putem publica. ÃŽnainte de a publica ceva, trebuie să facem o verificare laborioasă, supărătoare, fără fisură È™i corectă.
― Dar am verde?
― Da, dar mă È›ii la curent oră de oră. Nu scrii nimic pînă nu stăm de vorbă.
Grantham zîmbi și deschise ușa.


Nu era o treabă de patruzeci de dolari pe oră. Nici măcar de treizeci sau douăzeci. Croft știa că va avea noroc dacă va stoarce cincisprezece de la Grantham pentru această treabă simplă de căutare a acului în carul cu fîn. Dacă ar fi avut altă slujbă, i-ar fi spus lui Grantham să-și caute pe altcineva sau, și mai bine, s-o facă el însuși.
Dar lucrurile merseseră încet și putea fi și mai rău decît cincisprezece dolari pe oră. Termină o țigară de marijuana tn ultima toaletă, trase apa după ea și deschise ușa. Își puse ochelarii întunecați de soare și intră în coridorul care da spre atrium, unde patru scări rulante duceau o mie de avocați spre cămăruțele lor, unde își vor petrece ziua înșelînd și
216 John Grisham
amenințînd. Avea chipul lui Garcia în memorie. Chiar îl visa pe acest puști cu chip strălucitor și înfățișare frumoasă, subțire și îmbrăcat într-un costum scump. Îl va recunoaște de la prima vedere.
Stătea lîngă o coloană, ținînd în mînă un ziar și încercînd să-i prindă cu privirea pe toți din spatele ochelarilor întunecați. Peste tot avocați, grăbindu-se să ajungă sus, cu fețișoarele lor spilcuite și ducînd serviete diplomat elegante. Doamne, cît îi ura pe avocați! De ce se îmbrăcau toți la fel? Costume închise la culoare. Pantofi negri. Fețe întunecate. Din cînd în cînd, cîte un nonconformist, cu un papion îndrăzneț. De unde vin toți ăștia? La puțin timp după arestarea lui pentru droguri, primii săi avocați fuseseră niște tipi furioși angajați de Post. Apoi își angajase singur unul, un imbecil care cerea mult prea mult și care nu fusese în stare să găsească tribunalul. Apoi, procurorul era tot avocat, bineînțeles. Avocați, avocați.
Două ore dimineața, două ore la prînz, două ore seara, apoi Grantham va avea încă o clădire pe lîngă care să patruleze. Nouăzeci de dolari pe zi nu era mult și va renunța la ei de îndată ce va găsi ceva mai bun. Îi spusese lui Grantham că nu era nici o speranță, era ca și cum ar fi tras pe întuneric. Fusese de acord, dar îi ceruse să tragă în continuare. Nu puteau face altceva. Credea că Garcia era speriat și că nu îl va mai suna. Trebuia să-l găsească.
Avea în buzunar două fotografii, pentru orice eventualitate, și făcuse o listă a firmelor din clădire, după cartea de telefon. Era o listă lungă. Clădirea avea douăsprezece etaje, ocupate mai ales de firme unde lucrau acești domnișori spilcuiți. Se afla într-un cuib de șerpi.
Pe la nouă și jumătate, afluența luase sfîrșit și unele din chipurile care coborau cu scările rulante, îndreptîndu-se spre tribunale, instituții și comisii, i se păreau cunoscute.
CAZUL PELICAN 217
Croft se strecură prin ușile turnante și își tîrî picioarele pe

trotuar.
Patru cvartale mai departe, Fletcher Coal se plimba prin fața biroului Președintelui și asculta atent la telefon. Se încruntă, închise ochii, apoi se uită la Președinte ca pentru a spune „Vești rele, foarte rele". Președintele citea o scrisoare și se uită la Coal peste ochelari. Mișcarea de du-te-vino a lui Coal, ca a Fuhrerului, îl enerva și-și puse în gînd să spună ceva despre asta.
Coal trînti telefonul.
― Nu trînti telefonul! spuse PreÈ™edintele.
Coal era netulburat.
― ScuzaÈ›i-mă. Era Zikman. Gray Grantham l-a sunat acum o jumătate de oră È™i l-a întrebat dacă È™tie ceva despre referat.
― Minunat! Fantastic! De unde îl are?
Coal continua să se plimbe.
― Zikman nu È™tie nimic despre el, aÈ™a că ignoranÈ›a lui era sinceră.
― IgnoranÈ›a lui e întotdeauna sinceră. E cel mai tîmpit membru al echipei mele, Fletcher, vreau să plece.
― Nu are importanță.
Coal se așeză într-un scaun și-și strînse mîinile în fața bărbiei. Era adîncit în gînduri și Președintele încercă să nu-l bage în seamă. Se gîndiră amîndoi un timp.
― Voyles să fi vorbit? spuse în cele din urmă PreÈ™edintele.
― Poate, dacă e vorba de asta. Grantham e cunoscut pentru cacealmale. Nu putem fi siguri că a citit referatul. Poate a auzit despre el È™i doar încearcă să mai afle ceva.
― Poate, pe dracu'! Și dacă scrie vreun articol despre blestemăția aia? Ce se întîmplă? PreÈ™edintele lovi cu palma în birou È™i sări în picioare. Ce se întîmplă atunci, Fletcher? Ziarul ăla mă urăște! Se duse spre fereastră.
218
John Grisham
― Nu pot să publice nimic dacă nu mai au o sursă de informaÈ›ii È™i nu e posibil să existe o altă sursă, pentru că nimic nu e adevărat. E o idee nebunească È™i a mers mai departe decît merită.
Prost dispus, Președintele se uită pe fereastră.
― Cum a aflat Grantham despre el?
Coal se ridică și începu să măsoare camera, dar mai încet de data aceasta. Încă era adîncit în gînduri.
― Cine È™tie. Aici, în afară de mine È™i de dumneavoastră, nu È™tie nimeni de el. Au adus un exemplar, care e încuiat la mine în birou. Am tras personal o copie xerox È™i i-am dat-o lui Gminski, care a jurat să È›ină secretul.
Președintele zîmbi batjocoritor spre fereastră.
Coal continuă.
― Bine, aveÈ›i dreptate. S-ar putea să circule o mie de exemplare. Dar sînt inofensive, afară doar, bineînÈ›eles, dacă prietenul nostru a făcut porcăriile alea È™i atunci...
― Atunci m-am ars.
― Da, aÈ™ zice că ne-am ars.
― Cîți bani am luat?
― Milioane, direct È™i indirect.
Și legal și ilegal, dar Președintele nu știa mare lucru despre aceste tranzacții și Coal preferă să nu spună nimic. Președintele se duse încet spre canapea.
― De ce nu-l suni pe Grantham? Trage-l de limbă. Vezi ce È™tie. Dacă e o cacealma, o să se vadă limpede. Ce părere ai?
― Nu È™tiu.
― Ai mai vorbit cu el pînă acum, nu-i aÈ™a? ToÈ›i îl cunosc pe Grantham.
Acum, Coal se plimba în spatele canapelei.
― Da, am vorbit cu el. Dar, dacă îl chem aÈ™a, din senin, o să devină bănuitor.
― Da, cred că ai dreptate. PreÈ™edintele se plimba la un cap al canapelei, iar Coal la celălalt.
― Care e partea rea a lucrurilor? întrebă în cele din urmă PreÈ™edintele.
CAZUL PELICAN 219
― S-ar putea ca prietenul nostru să fie implicat. I-aÈ›i cerut lui Voyles să-l lase în pace. Prietenul nostru ar putea fi demascat de presă. Voyles se apără È™i spune că dumneavoastră i-aÈ›i spus să urmărească alÈ›i suspecÈ›i. Post se înfurie că iar s-a ascuns publicului un fapt murdar. Și putem spune adio realegerii.
― Și altceva?
Coal se gîndi o secundă.
― Da, toate astea sînt o nebunie. Referatul e o închipuire. Grantham nu va găsi nimic È™i eu întîrzii la o întîlnire de lucru. Se îndreptă spre ușă. Am o partidă de squash la prînz. Mă întorc la unu.
Președintele privi ușa închizîndu-se și respiră ușurat. Plănuise să facă o partidă de golf după-masă, așa că dă-l încolo de „pelican". Coal nu era îngrijorat, așa că nici el nu trebuia să fie.
Apăsă tastele telefonului, așteptă răbdător și în cele din urmă Bob Gminski răspunse. Directorul CIA era un jucător groaznic, unul dintre puținii pe care Președintele putea să-i umilească; îl invită să joace cu el. Sigur, îi spuse Gminski, avea o mie de lucruri de făcut, dar îl invita Președintele, deci va fi încîntat să i se alăture.
― Apropo, Bob, ce-i povestea aia cu „pelicanul" din New Orleans?
Gminski își drese vocea și încercă să pară calm.
― I-am spus vineri lui Fletcher Coal că este o ficÈ›iune. Cred că autorul ar trebui să părăsească Facultatea de Drept È™i să se apuce de romane. Ha, ha, ha!
― Minunat, Bob. Atunci nu e nimic.
― Facem cercetări.
― Ne vedem la trei.
Președintele închise telefonul și se duse direct la crosă.



25

Riverwalk se întinde pe patru sute de metri, de-a lungul apei, și e întotdeauna aglomerat. Adăpostește două sute de magazine, cafenele și restaurante, pe mai multe nivele, majoritatea sub același acoperiș, multe din ele avînd uși ce dau spre o terasă, lîngă rîu. Se află la capătul străzii Poydras, la o aruncătură de băț de Cartierul Francez.
Ajunse acolo la unsprezece și își bău cafeaua într-un mic bistro, în timp ce încerca să citească ziarul și să pară calmă. Frenchmen's Bend se afla cu un etaj mai jos, după colț. Era nervoasă și cafeaua nu o ajuta cu nimic.
Avea în buzunar o listă cu ce trebuia să facă, etape precise, momente precise, chiar și cuvinte și propoziții pe care le memorase în eventualitatea că lucrurile vor merge foarte prost și Verheek îi va scăpa de sub control. Dormise două ore și își petrecuse restul timpului cu un bloc-notes, făcînd schițe și planuri. Dacă va muri, nu va fi din cauza lipsei de pregătire.
Nu putea să aibă încredere în Gavin Verheek. Era angajatul unei instituții de apărare a legii, care uneori lucra după legi proprii. Primea ordine de la un paranoic și cu fapte murdare la activ. Șeful lui răspundea în fața Președintelui în exercițiu al unei administrații conduse de proști. Președintele avea prieteni bogați și imorali care îi ofereau o mulțime de bani. Dar acum nu avea la îndemînă pe altcineva în care
CAZUL PELICAN 221
să aibă încredere. După cinci zile și două încercări nereușite de a fi ucisă, renunța. New Orleans își pierduse farmecul. Avea nevoie de ajutor și, dacă trebuia să aibă încredere în poliție, FBI-ul era la fel de bun ca oricare altă instituție.
Unsprezece patruzeci și cinci. Plăti cafeaua, așteptă un grup mare de cumpărători și merse în spatele lor. La Frenchmen's Bend era o duzină de oameni care scotoceau prin mărfuri în clipa cînd trecu de ușa în fața căreia, în zece minute, urma să se afle prietenul ei. Merse la o librărie, cu două uși mai departe. În apropiere erau cel puțin trei magazine în care putea să cumpere și să se ascundă pentru a supraveghea intrarea. Alese librăria deoarece aici vînzătorii nu erau grăbiți și se așteptau ca unii clienți să-și omoare timpul în magazin. Se uită prin reviste, apoi intră între două rafturi cu cărți de bucate și se uită după Gavin.
Thomas spunea că nu vine niciodată la timp. Pentru el, o oră de întîrziere însemna să vină la timp, dar îi va acorda cincisprezece minute și va pleca.
Îl aștepta la douăsprezece fix; el era acolo. Tricou negru, șapcă roșie de base-ball, ziar împăturit. Era puțin mai subțire decît se aștepta, dar poate pierduse cîteva kilograme. Inima ei bătea repede. Fii calmă, fir-ar să fie.
Þinea o carte de bucate în fața ochilor și se uita peste ea. Avea părul grizonat și pielea întunecată. Ochii îi erau ascunși în spatele ochelarilor de soare. Se plimba de colo-colo și părea nervos, așa cum fusese și la telefon. Muta ziarul dintr-o mînă în cealaltă, își trecea greutatea de pe un picior pe altul și se uita nervos în jur.
Era în regulă. Îi plăcea cum arată. Avea o înfățișare vulnerabilă, neprofesională, care dovedea că și el era speriat.
După cinci minute, intră pe ușă, cum îi spusese ea, și merse în fundul magazinului, pe dreapta.


Khamel fusese antrenat să nu se sperie de moarte. Fusese aproape de ea de multe ori și nu se temuse. Și, după treizeci de ani de așteptare, nimic, absolut nimic nu îi produ-
222
John Grisham
cea încordare. Se mai excita cînd era vorba de sex, dar atît. Neastîmpărul era mimat. Micile mișcări nervoase erau un joc. Supraviețuise unor înfruntări cu bărbați aproape la fel de talentați ca și el și era sigur că se va descurca în această mică întîlnire cu o fetiță speriată. Scotoci printre jachetele safari și încercă să pară nervos.
Avea o batistă în buzunar, pentru a o convinge că răcise și vocea îi era puțin îngroșată și răgușită. Ascultase înregistrarea de o sută de ori și era sigur că are inflexiunile, ritmul și accentul din Vestul Mijlociu. Dar Verheek vorbea puțin pe nas; de aici batista, pentru a simula răceala.
Îi venea greu să lase pe cineva să se apropie de el din spate, dar știa că trebuie. Nu o văzu. Era foarte aproape, în spatele lui, cînd spuse „Gavin!".
Se întoarse brusc. Þinea în mînă o pălărie de panama albă.
― Darby, exclamă el, trăgînd batista din buzunar pentru un strănut prefăcut. Părul ei era auriu È™i mai scurt decît al său. El strănută È™i tuÈ™i.
― Hai să ieÈ™im de aici, spuse el. Nu-mi place deloc. Nici Darby nu era încîntată. Era luni È™i colegii ei se
Îndreptau spre facultate, iar ea era aici, deghizată la maximum și jucînd un rol de capă și spadă alături de acest bărbat care putea să o ducă la moarte.
― Fă ce-È›i spun eu, bine? Unde ai răcit?
El strănută în batistă și vorbi foarte încet. Părea că-l doare gîtul.
― Noaptea trecută. Am dat aerul condiÈ›ionat prea tare. Hai să ieÈ™im de aici.
― Vino după mine.
Ieșiră din magazin. Darby îl luă de mînă și coborîră încet scările care duceau spre terasă.
― I-ai văzut? întrebă el.
― Nu. Nu încă. Dar sînt sigură că sînt pe aici.
― Unde naiba mergem? Vocea era răguÈ™ită.
CAZUL PELICAN 223
Erau pe terasă și aproape alergau, vorbind fără să se uite unul la celălalt.
― Vino cu mine.
― Mergem prea repede, Darby. Părem suspecÈ›i. Mergi mai încet. Ascultă, e o nebunie. Lasă-mă să dau un telefon È™i vom fi în siguranță. Pot să chem trei agenÈ›i în zece minute.
Vocea suna bine. Mergea. Se țineau de mînă și fugeau ca să-și scape viețile.
― Nu.
Ea încetini. Terasa era aglomerată. Lîngă Bayou Queen, un vas cu zbaturi, se formase coadă. Se opriră la capătul cozii.
― Ce naiba e asta? întrebă el.
― Te plîngi de orice? È™opti ea.
― Da. Mai ales de lucrurile prosteÈ™ti, iar ce faci tu e ceva prostesc. Urcăm pe vasul ăsta?
― Da.
― De ce?
Strănută iar și tuși scos din fire. Ar fi putut să o omoare cu o singură mînă, dar și în față și în spate erau oameni, peste tot oameni. Mîndria lui era că lucra curat și aici nu era un loc potrivit. „Urcă pe vas, mai joacă teatru cîteva minute și vezi ce se întîmplă". Vor urca pe puntea superioară, o va omorî, o va arunca în rîu și va începe să țipe. Încă un accident groaznic. S-ar putea să meargă. Dacă nu, va avea răbdare. Într-o oră, fata va fi moartă. Gavin era plîngăreț, așa că se va văicări.
― Pentru că am o maÈ™ină cu o milă mai sus, într-o parcare lîngă care vom acosta într-o jumătate de oră, îi explică ea vorbind încet. Coborîm de pe vas, urcăm în maÈ™ină È™i plecăm. Coada începuse să se miÈ™te.
― Nu-mi plac vasele. Am rău de mare. E periculos, Darby. TuÈ™i È™i privi în jur ca un om urmărit.
― LiniÈ™teÈ™te-te, Gavin. O să meargă.
Își trase pantalonii în sus. Aveau nouăzeci de centimetri în talie și acopereau opt straturi de chiloți și șorturi de gim-
224
John Grisham
nastică. Tricoul era foarte larg; arăta ca un tip de optzeci de kilograme. Părea că e în regulă.
Erau aproape de treptele vasului.
― Nu-mi place, mormăi el destul de tare ca ea să audă.
― Taci din gură, spuse fata.
Omul cu armă alergă spre capul cozii și începu să-și facă loc cu coatele printre turiștii cu bagaje și aparate de luat vederi. Erau îngrămădiți unul lîngă altul, ca și cum o plimbare cu vasul pe rîu era cea mai extraordinară excursie din lume. Mai omorîse el, dar niciodată într-un loc atît de aglomerat, îi vedea capul prin mulțime. Își făcu disperat loc printre oamenii din coadă. Cîțiva îl înjurară, dar nu-i păsa. Arma o avea în buzunar, dar apropiindu-se de fată o scoase și o ținu lîngă piciorul drept. Ea era aproape de trepte, aproape de vas. Îmbrînci oamenii. Ei protestară furioși pînă cînd văzură arma, apoi începură să țipe. Ea ținea bărbatul de mînă, iar acesta vorbea mereu. Ajunsese să pășească pe vas, cînd el dădu la o parte ultima persoană din drumul lui și-i puse arma la baza craniului, chiar sub șapca roșie de base-ball. Trase o dată și oamenii țipară și se aruncară la pămînt.
Bărbatul căzu pe scări. Darby se dădu îngrozită înapoi. Urechile îi răsunau de la împușcătură, se auzeau țipete, toți erau înspăimîntați. Ucigașul fugea spre un șir de magazine, acoperit de un grup mare de oameni. Un bărbat solid, cu un aparat de filmat striga după el, iar Darby îl urmări o secundă cum dispare. Poate că îl văzuse undeva înainte, dar acum nu putea să gîndească. Þipa și nu putea să se oprească.
― Are o armă! strigă o femeie de lîngă vas.
Mulțimea se îndepărtă de bărbatul împușcat, care era în patru labe și avea un pistol mic în mînă. Se legăna jalnic, înainte și înapoi, ca un copil care încearcă să meargă de-a bușilea. Sîngele i se scurgea de pe bărbie și forma un pîrîiaș. Capul lui atîrna aproape de bord. Þinea ochii închiși. Înaintă cîțiva centimetri, ajungînd cu genunchii în balta roșie.
Mulțimea se dădu înapoi îngrozită la vederea omului rănit care lupta cu moartea. Se legăna și încerca să înainteze,
CAZUL PELICAN 225
sumai din dorința de a se mișca, de a trăi. Începu să urle; vaiete de durere într-o limbă pe care Darby nu o recunoștea.
Sîngele i se scurgea din nas și de pe bărbie. Se lamenta în limba aceea necunoscută. Doi membri ai echipajului rămăseseră nehotărîți pe scări, uitîndu-se, dar temîndu-se să se apropie. Îi îngrijora pistolul.
O femeie țipă, apoi alta. Darby se trase încet înapoi.
― E egiptean, spuse o doamnă scundă, cu pielea întunecată. Acest lucru nu însemna nimic pentru mulÈ›ime, care rămăsese încremenită.
El se clătină și se năpusti spre marginea pasarelei. Arma îi căzu în apă. Căzu pe burtă, cu capul atîrnînd peste pasarelă. Sîngele picura în rîu. Din spate se auziră țipete și doi polițiști se repeziră spre el.
Vreo sută de oameni înaintau încet pentru a vedea mortul. Darby se strecură printre ei, apoi părăsi locul. Poliția va pune întrebări și, deoarece nu putea să răspundă la ele, prefera să dispară. Se simțea slăbită; trebuia să se așeze puțin și să se gîndească. La Riverwalk era un bar unde se serveau fructe de mare. Era aglomerat, fiind ora prînzului. Se duse la toaletă. Încuie ușa și se așeză pe capacul WC-ului.


Puțin după căderea nopții, plecă de la Riverwalk. Hotelul Westin era la două cvartale și spera să ajungă acolo fără să fie împușcată pe trotuar. Avea alte haine și un trenci nou, negru. Și ochelarii și pălăria erau noi. Se săturase să cheltuiască atîția bani pe haine inutile. Se săturase de o mulțime de lucruri.
Ajunse întreagă la Westin. Nu erau camere și se așeză în holul bine luminat, unde rămase o oră, bînd cafea. Era timpul să plece, dar nu putea să o facă fără nici o precauție. Trebuia să se gîndească.
Poate că se gîndea prea mult. Poate că și ei se gîndeau acum la ea ca la cineva care gîndește și-și făceau planuri în consecință.
226
John Grisham
Plecă de la Westin și merse pe jos pînă la Poydras, unde făcu semn unui taxi. Un negru mai în vîrstă stătea în spatele volanului.
― Trebuie să merg la Baton Rouge, spuse ea.
― Dumnezeule, fetiÈ›o, e un drum bun pînă acolo.
― Cît? întrebă ea repede.
El se gîndi o clipă.
― O sută cincizeci.
Ea intră la spate și aruncă două bancnote peste spătarul din față.
― Uite două sute. Du-mă acolo cît poÈ›i de repede È™i uită-te mereu în spate. S-ar putea să fim urmăriÈ›i.
El opri aparatul de taxat și băgă banii în buzunarul cămășii. Darby se întinse în spate și închise ochii. Nu era o mișcare inteligentă, dar nu ajungea nicăieri tot cîntărindu-și șansele. Bătrînul conducea repede și în cîteva minute erau pe autostradă.
Þiuitul din urechi încetase, dar auzea încă împușcătura și-l vedea în patru labe, legănîndu-se înainte și înapoi, încercînd să mai trăiască o clipă. Thomas vorbise odată despre el și-i spusese Olandezul Verheek, dar după facultate își pierduse porecla, deveniseră oameni serioși. Olandezul Verheek nu putea să fie egiptean.
Îl văzuse o clipă pe ucigașul lui, în timp ce fugea. Avea ceva ce îi era familiar. Se uitase la el numai o dată, în timp ce fugea, și îi picase fisa, dar era ceva neclar, căci țipa, isteri-zată.
Totul era neclar. La jumătatea drumului spre Baton Rouge, căzu într-un somn adînc.



26

Directorul Voyles stătea în picioare, în spatele scaunului lui rotativ. Nu avea haină și majoritatea nasturilor cămășii lui mototolite erau descheiați. Era ora nouă seara și, judecind după cămașă, se afla la birou de cel puțin cincisprezece ore. Și nu avea de gînd să plece.
Ascultă în receptor, bombăni cîteva instrucțiuni și închise telefonul. K.O. Lewis stătea de partea cealaltă a biroului. Ușa era deschisă, luminile aprinse; nimeni nu plecase. Toți erau foarte serioși, vorbeau puțin și în șoaptă.
― Era Eric East, spuse Voyles, aÈ™ezîndu-se încet în scaun. E acolo de două ore, tocmai au terminat autopsia. A urmărit-o, e prima în viaÈ›a lui. Un singur glonÈ› în tîmpla dreaptă, dar moartea a survenit mai înainte, de la o singură lovitură între vertebrele cervicale doi È™i trei. Vertebrele au fost făcute bucățele. Pe mînă nu avea praf de puÈ™că. Altă lovitură i-a zdrobit laringele, dar nu i-a cauzat moartea. Era gol. A murit între zece È™i unsprezece, noaptea trecută.
― Cine l-a găsit? întrebă Lewis.
― Cameristele, care au venit la unsprezece, azi-dimineață. ÃŽi spui tu soÈ›iei lui?
― Sigur, spuse K.O. Cînd îl aduc?
― East spunea că vor fi gata în cîteva ore È™i că va fi aici pe la două noaptea. Spune-i că vom face tot ce doreÈ™te ea, că
228
John Grisham
trimit o sută de agenți care să răscolească orașul, că vom găsi ucigașul etc, etc.
― Există vreo urmă?
― Probabil că nu. East spune că cercetează camera de hotel de la trei după-amiază È™i că pare să fie o treabă curată. UÈ™a nu a fost forÈ›ată. Nu sînt semne de rezistență. Nimic care să ne ajute, dar e puÈ›in cam devreme. Voyles își frecă ochii înroÈ™iÈ›i È™i se gîndi o clipă.
― Cum se poate să se fi dus la o simplă înmormîntare È™i să moară? întrebă Lewis.
― Și-a vîrît nasul peste tot în legătură cu referatul „pelican". Unul dintre agenÈ›ii noÈ™tri, un tip numit Carlton, i-a spus lui East că Gavin încerca să găsească fata È™i că ea l-a sunat È™i i-a spus că s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Carlton a vorbit cu el de cîteva ori È™i i-a dat numele cîtorva localuri frecventate de studenÈ›i. Asta e tot. Carlton spune că a fost puÈ›in îngrijorat de faptul că Gavin se lăuda peste tot că e de la FBI. Zicea că îl crede cam lipsit de tact.
― A văzut cineva fata?
― Probabil că a murit. Am dat instrucÈ›iuni la New Orleans să fie găsită dacă e posibil.
― Micul ei referat omoară oameni în dreapta È™i în stînga. Cînd îl vom lua în serios?
Voyles arătă spre ușă și Lewis se ridică și o închise. Directorul era din nou în picioare și-și pocnea încheieturile, gîndind cu glas tare.
― Trebuie să ne luăm măsuri de precauÈ›ie. Cred că ar trebui să punem cel puÈ›in două sute de agenÈ›i pe urma „pelicanului", dar să păstrăm tăcerea asupra lui. Aici e ceva, K.O., ceva cu adevărat murdar. Dar în acelaÈ™i timp i-am promis PreÈ™edintelui să nu ne mai ocupăm de „pelican". El personal mi-a cerut asta, È›ine minte, iar eu am spus că aÈ™a vom face, în parte pentru că mă gîndeam că e o glumă. Voyles reuÈ™i să zîmbească. Ei bine, am înregistrat mica noastră conversaÈ›ie cînd mi-a spus să nu mai facem cercetări. Cred că el È™i Coal au înregistrat totul pe o rază de opt sute de metri
'
CAZUL PELICAN 229
În jurul Casei Albe, așa că eu de ce să n-o fi făcut? Am avut cu mine cel mai bun microfon și am ascultat banda. Limpede ca apa de izvor.
― Nu înÈ›eleg.
― Simplu. Continuăm să investigăm în draci. Dacă trebuie, tragem concluziile, stabilim capetele de acuzare È™i toată lumea e fericită. Dar va fi greu să o facem în grabă, între timp, idiotul È™i Coal nu vor È™ti nimic despre cercetări. Dacă presa prinde de veste È™i dacă „pelicanul" intră în atenÈ›ia ziariÈ™tilor, atunci voi asigura È›ara că PreÈ™edintele ne-a cerut să încetăm investigaÈ›iile deoarece unul dintre prietenii lui era implicat.
Lewis zîmbea.
― Asta o să-l omoare.
― Da! Coal va sîngera È™i PreÈ™edintele nu va mai recupera niciodată. Alegerile sînt la anul, K.O.
― ÃŽmi place, Denton, dar trebuie să rezolvăm treaba asta.
Denton se plimba încet în spatele scaunului lui și își scoase pantofii. Părea și mai scund.
― Vom cerceta fiecare piatră, K.O., dar nu va fi uÈ™or. Dacă e Mattiece, atunci e vorba de un om foarte bogat, amestecat într-un complot bine organizat, care foloseÈ™te asasini foarte talentaÈ›i pentru a scăpa de doi judecători la Curtea Supremă. Oamenii ăștia nu vorbesc È™i nu lasă urme. Uită-te la prietenul nostru Gavin. Vom petrece două mii de ore făcînd cercetări în jurul hotelului È™i fac pariu că nu vom găsi nici cea mai neînsemnată urmă. Ca È™i în cazul lui Rosen-berg È™i Jensen.
― Și Callahan.
― Și Callahan. Și probabil È™i în cazul fetei dacă îi găsim vreodată cadavrul.
― ÃŽntr-un fel sînt vinovat, Denton. Gavin a venit la mine joi dimineaÈ›a, după ce a aflat de Callahan, È™i eu nu l-am ascultat. Știam că se duce acolo, dar nu l-am ascultat.
230
John Grisham
― ÃŽmi pare rău că a murit. Era un avocat foarte bun È™i era loial. Apreciez asta. Am avut încredere în Gavin. Dar s-a dus singur la moarte, pentru că È™i-a depășit atribuÈ›iile. Nu trebuia să facă pe poliÈ›istul È™i nu trebuia s-o caute pe fată.
Lewis se ridică și se întinse.
― Mai bine mă duc la doamna Verheek. Ce să-i spun?
― Spune-i că pare a fi un jaf, că poliÈ›ia nu e sigură de asta, că încă se fac investigaÈ›ii, că mîine vom È™ti mai mult etc. Spune-i că sînt distrus È™i că vom face cum vrea ea.


Limuzina lui Coal se opri brusc lîngă trotuar, pentru a face loc unei ambulanțe, care trecea urlînd din sirene. Limuzina mergea fără țel prin oraș, un ritual obișnuit atunci cînd Coal și Matthew Barr se întîlneau pentru a discuta despre afaceri necurate. Stăteau în spate și-și sorbeau băuturile. Coal se răsfăța cu apă de izvor, iar Barr avea o sticlă de Bud luată dintr-un magazin aflat în drum.
Nu observară ambulanța.
― Trebuie să aflu ce È™tie Grantham, spunea Coal. Azi i-a sunat pe Zikman, pe Trandell, consilierul lui Zikman, pe Nelson De Van, unul din numeroÈ™ii mei foÈ™ti asistenÈ›i, care lucrează acum la Comitetul Pentru Realegere. Și ăștia sînt numai cei de care am aflat. ToÈ›i într-o singură zi. Arde să afle ceva despre referat.
― Crezi că l-a văzut?
Limuzina se pusese din nou în mișcare.
― Nu. Sînt sigur. Dacă ar fi È™tiut ce e în el, nu ar fi pus atîtea întrebări. Dar, fir-ar să fie, È™tie de el.
― E capabil. ÃŽl urmăresc de ani de zile. Pare să se miÈ™te în umbră È™i È›ine legătura cu o reÈ›ea ciudată de informatori. A scris unele materiale slabe, dar de obicei e foarte la obiect.
― Tocmai asta mă îngrijorează. E tenace È™i în povestea asta simte sîngele.
Barr sorbi din cutie.
CAZUL PELICAN 231
― BineînÈ›eles, ar însemna să cer prea mult dacă aÈ™ vrea să È™tiu ce e în referat.
― Nu întreba. E al dracului de confidenÈ›ial È™i e înfricoșător.
― Atunci cum a aflat de el Grantham?
― O întrebare logică. Tocmai asta vreau să È™tiu È™i eu. Cum a aflat È™i cît de multe È™tie? Ce surse are?
― I-am aranjat telefonul din maÈ™ină, dar nu am fost încă în apartament.
― De ce nu?
― Azi-dimineață era să ne prindă menajera lui. ÃŽncercăm mîine din nou.
― Să nu vă prindă, Barr. AminteÈ™te-È›i de Watergate.
― Ãia erau tîmpiÈ›i, Fletcher. Noi sîntem destul de talentaÈ›i.
― AÈ™a e. Spune-mi, tu È™i destul de talentaÈ›ii tăi colaboratori puteÈ›i să puneÈ›i un microfon în telefonul lui Grantham de la Post?
Barr se întoarse spre Coal și se încruntă.
― Þi-ai pierdut minÈ›ile? Imposibil. Locul ăla e tot timpul aglomerat. Au paznici. Tipografia.
― Dar se poate face.
― Atunci fă-o tu, Coal. Dacă È™tii atît de multe, fă-o tu.
― GîndeÈ™te-te la posibilitatea de a face asta, bine? GîndeÈ™te-te puÈ›in.
― Bine. M-am gîndit. E imposibil.
Coal se distra gîndindu-se la asta, dar Barr se enerva de amuzamentul lui. Limuzina se îndreptă spre centru.
― InterceptaÈ›i-i convorbirile din apartament, îi spuse Coal. Vreau să mi se raporteze de două ori pe zi despre telefoanele pe care le primeÈ™te.
Limuzina se opri și Barr coborî.



27

Mic dejun la Dupont Circle. Era destul de răcoare, dar măcar opiomanii și travestiții dormeau încă undeva în micile lor lumi bolnave. Cîțiva bețivi zăceau ca niște bușteni. Dar soarele era sus și el se simțea în siguranță și, oricum, era încă agent FBI, cu un ham pe umăr și o armă sub braț. De cine să se teamă? Nu o folosise în cincisprezece ani și nu stătea mereu în birou, dar acum i-ar fi plăcut să o scoată și să tragă.
Se numea Trope și era asistentul foarte special al domnului Voyles. Era atît de special, încît nimeni, afară de el și de domnul Voyles, nu știa de aceste mici convorbiri secrete cu Booker de la Langley. Stătea pe o bancă circulară, cu spatele spre New Hampshire și despacheta un mic dejun cumpărat de la magazin, alcătuit dintr-o banană și o brioșă. Booker nu întîrzia niciodată. Trope sosea întotdeauna primul; Booker venea cu cinci minute mai tîrziu. După ce stăteau de vorbă, Trope pleca primul, apoi pleca și Booker. Acum erau amîndoi funcționari cu însărcinări destul de obscure, dar foarte apropiați de șefii lor care, din cînd în cînd, se săturau să-și tot închipuie ce naiba făcea celălalt, sau poate aveau doar nevoie să afle repede ceva.
Numele lui adevărat era chiar Trope și se întreba dacă Booker era un nume real. Probabil că nu. Booker lucra la Langley și cei de acolo erau atît de paranoici, încît chiar și
CAZUL PELICAN 233
contabilii aveau pseudonime. Mușcă puțin din banană. La dracu', secretarele aveau și ele probabil trei sau patru nume. Booker trecu pe lîngă fîntînă cu un pahar înalt, alb, plin cu cafea. Se uită în jur, apoi se așeză lîngă prietenul său. Voyles solicitase această întîlnire, deci Trope va vorbi primul.
― Am pierdut un om la New Orleans, spuse el.
Booker mîngîie paharul și sorbi.
― A fost ucis.
― Da, dar tot mort se cheamă că e. Erai acolo?
― Da, dar nu È™tiam că È™i el e acolo. Eram aproape, dar urmăream persoane diferite. Ce făcea?
Trope despacheta brioșa rece.
― Nu È™tim. S-a dus să ia parte la o înmormîntare, a încercat să găsească fata, a găsit pe altcineva, È™i iată-ne. O muÈ™cătură zdravănă È™i banana era gata. Acum brioÈ™a. A făcut o treabă curată, nu-i aÈ™a?
Booker ridică din umeri. Ce știa FBI-ul despre asasinarea oamenilor?
― A fost în regulă. A încercat să însceneze o sinucidere, din cîte am auzit. Sorbi din cafeaua fierbinte.
― Unde e fata? întrebă Trope.
― Am pierdut-o la O'Hare. Poate e în Manhattan, dar nu sîntem siguri. O căutăm.
Trope sorbi cafeaua rece.
― Și ei o caută.
― Sînt sigur.
Se uitară la un bețiv care se întoarse pe cealaltă parte și căzu de pe bancă, în cap, cu o bufnitură, dar probabil că nu simți nimic. Se rostogoli; fruntea îi sîngera.
Booker se uită la ceas. Aceste întîlniri erau extrem de scurte.
― Ce planuri are domnul Voyles?
― A trimis cincizeci de oameni noaptea trecută È™i mai trimite È™i azi. Nu-i place să piardă oameni, mai ales dacă îi cunoaÈ™te.
234
John Grisham
― Și Casa Albă?
― Nu le va spune È™i poate că nu vor afla. Ce È™tiu?
― ÃŽl cunosc pe Mattiece.
Trope reuși să zîmbească ușor la acest gînd.
― Unde e domnul Mattiece?
― Cine È™tie? în ultimii trei ani, nu a prea fost văzut în È›ară. Are cel puÈ›in È™ase reÈ™edinÈ›e în tot atîtea țări È™i are avioane È™i vase, aÈ™a încît nimeni nu È™tie.
Trope termină brioșa și îndesă ambalajul în pungă.
― Referatul îl acuză, nu-i aÈ™a?
― E o frumuseÈ›e. Și dacă ar fi rămas calm, referatul ar fi trecut neobservat. Dar își pierde minÈ›ile, începe să omoare oameni È™i, cu cît omoară mai mulÈ›i, cu atît mai multă credibilitate capătă referatul.
Trope se uită la ceas. Durase deja prea mult, dar erau informații utile.
― Voyles spune că s-ar putea să avem nevoie de ajutorul vostru.
Booker dădu din cap.
― S-a făcut. Dar va fi foarte greu. ÃŽntîi, presupusul terorist a murit. Al doilea, presupusul comis-voiajor e foarte evaziv. A fost o conspiraÈ›ie amănunÈ›it elaborată, dar conspiratorii au murit. Vom încerca să-l găsim pe Mattiece.
― Și pe fată?
― Da. Vom încerca.
― Ce e în capul ei?
― Cum să rămînă în viață.
― Nu poÈ›i s-o aduci aici? întrebă Trope.
― Nu. Nu È™tim unde e È™i nu putem să ridicăm civili nevinovaÈ›i de pe stradă. Acum nu mai are încredere în nimeni.
Trope se ridică cu cafeaua și punga în mînă.
― Pe bună dreptate.
Plecă.


Grantham ținea în mînă copia fax cețoasă a unei fotografii pe care o primise de la Phoenix. Era studentă la universita-
CAZUL PELICAN 235
tea din Arizona, o fată foarte atractivă de douăzeci de ani. Se specializase în biologie la Denver. Sunase douăzeci de familii Shaw din Denver înainte de a se opri. Al doilea fax era trimis de la New Orleans. Era copia fotografiei din anul întîi la Tulane. Avea părul mai lung. Undeva, pe la mijlocul anuarului, corespondentul lui găsise o fotografie a lui Darby Shaw bînd Cola la un picnic de la facultate. Era îmbrăcată cu un tricou larg, cu jeans decolorați, strimți, și era clar că fotografia fusese pusă în anuar de un mare admirator al lui Darby. Părea ca scoasă din Vogue. Rîdea la ceva sau la cineva. Avea dinți perfecți și o expresie caldă. O prinsese în pioneze de măsuța de lîngă biroul lui.
Al patrulea fax era o fotografie a lui Thomas Callahan.
Își puse picioarele pe birou. Era aproape nouă și jumătate, marți. Biroul redactorilor zumzăia și vibra ca o răzmeriță bine organizată. Făcuse optzeci de apeluri telefonice în ultimele douăzeci și patru de ore și nu obținuse decît cele patru fotografii și o grămadă de formulare de finanțare a campaniei. Nu rezolva nimic și, la urma urmei, de ce să-și bată capul? Urma să-i spună ea tot.
Răsfoi Post și văzu ciudata poveste despre un anume Gavin Verheek și decesul lui. Sună telefonul. Era Darby.
― Ai văzut Post? întrebă ea.
― Scriu la acest ziar, îți aminteÈ™ti?
Ea nu avea chef de taifas.
― Ai văzut povestea despre avocatul de la FBI omorît la New Orleans?
― Tocmai o citesc. ÃŽÈ›i spune ceva?
― BineînÈ›eles. Ascultă atent, Grantham. Callahan i-a dat referatul lui Verheek, care era prietenul lui cel mai bun. Vineri, Verheek a venit la New Orleans, la înmormîntare. Am vorbit cu el la telefon în timpul weekend-ului. Dorea să mă ajute, dar eu eram speriată. Am căzut de acord să ne întîlnim azi la douăsprezece. Verheek a fost omorît în camera lui duminică noaptea, pe la unsprezece. Ai înÈ›eles?
― Da, am înÈ›eles.
236
John Grisham
― Verheek nu a venit la întîlnire. BineînÈ›eles, era mort la ora aceea. M-am speriat È™i am plecat din oraÈ™. Sînt la New York.
― Bine. Grantham scria cu îndîrjire. Cine l-a omorît pe Verheek?
― Nu È™tiu. Povestea e mult mai lungă. Am citit Post È™i New York Times de la un cap la altul È™i nu am văzut nimic despre o altă crimă la New Orleans. Dar a mai fost una: un om cu care am stat de vorbă È™i despre care credeam că e Verheek. E o poveste lungă.
― AÈ™a se pare. Și cînd o aflu È™i eu?
― Cînd poÈ›i să vii la New York?
― Pot să fiu acolo pe la douăsprezece.
― E cam repede. Să spunem mîine. Te sun mîine la ora asta È™i-È›i dau instrucÈ›iuni. Trebuie să ai mare grijă, Grantham.
El admiră pantalonii jeans și zîmbetul de pe măsuță.
― Gray, nu Grantham, bine?
― Nu are importanță. NiÈ™te oameni foarte puternici se tem de ceea ce È™tiu eu. Dacă îți spun, s-ar putea să mori. Am văzut cadavrele, înÈ›elegi, Gray? Am auzit bombe È™i împuÈ™cături. Am văzut ieri creierii unui om È™i nu È™tiu cine era sau de ce a fost omorît, È™tiu doar că aflase de referatul „pelican". Am crezut că îmi e prieten. I-am încredinÈ›at viaÈ›a mea È™i a fost împuÈ™cat în cap în faÈ›a a cincizeci de oameni. Privindu-l cum moare, mi-a dat prin cap că poate nu era prietenul meu. Am citit ziarul de azi-dimineață È™i mi-am dat seama că, sigur, nu era el.
― Cine l-a omorît?
― Vorbim despre asta cînd ajungi aici.
― Bine, Darby.
― Mai e ceva de stabilit. ÃŽÈ›i spun tot ce È™tiu, dar să nu foloseÈ™ti niciodată numele meu. Am scris deja destul ca să moară cel puÈ›in trei oameni È™i sînt convinsă că eu voi fi ultima. Dar nu vreau să mai dau È™i de alte necazuri. Trebuie să rămîn necunoscută, bine, Gray?
― S-a făcut.
CAZUL PELICAN 237
― Investesc multă încredere în tine È™i nu È™tiu de ce. Dacă mă îndoiesc vreodată de tine, am să dispar.
― Ai cuvîntul meu, Darby, jur.
― Cred că faci o mare greÈ™eală. Nu e genul tău obiÈ™nuit de investigaÈ›ie. Asta s-ar putea să îți pricinuiască moartea.
― De la aceiaÈ™i oameni care i-au ucis pe Rosenberg È™i Jensen?
― Da.
― Știi cine i-a omorît pe Rosenberg È™i Jensen?
― Știu cine a plătit să fie omorîți. ÃŽi cunosc numele, È™tiu ce afaceri face. ÃŽi cunosc tactica.
― Și ai să-mi spui mîine?
― Dacă am să mai fiu în viață. Urmă o pauză lungă, ca È™i cum amîndoi s-ar fi gîndit la ceva deosebit.
― Poate ar trebui să stăm de vorbă imediat, spuse el.
― Poate. Dar am să te sun mîine dimineață.
Grantham închise și admiră pentru o clipă fotografia ușor cețoasă a acestei foarte frumoase studente la drept, care era convinsă că va muri. Pentru scurt timp, căzu pradă gîndurilor de cavalerism și se gîndi la salvarea ei. Avea puțin peste douăzeci de ani, îi plăceau bărbații mai în vîrstă dacă era să judece după fotografia lui Callahan și, deodată, avea încredere în el și nu în alții. Va avea grijă ca totul să meargă bine. Și o va apăra.


Coloana de mașini părăsi centrul. Trebuia să țină un mic discurs la College Park peste o oră și acum se destindea în spatele limuzinei, fără haină și citind ceea ce scrisese Mabry. Dădu din cap și făcu note pe margine. Într-o zi normală ar fi fost o plimbare plăcută, afară din oraș, pînă la un campus impozant, ca să țină un discurs. Dar nu era așa. Coal stătea lîngă el.
În general, șeful echipei prezidențiale evita aceste călătorii. Îi plăceau momentele cînd Președintele nu era la Casa Albă și el avea firmele în mînă. Dar acum trebuia să stea de vorbă cu șeful său.
238
John Grisham
― M-am săturat de discursurile lui Mabry, spuse PreÈ™edintele dezamăgit. Toate sînt la fel. Jur că l-am citit pe ăsta săptămîna trecută la convenÈ›ia cluburilor Rotary.
― E omul cel mai bun pe care îl avem, dar caut altul, spuse Coal fără să-È™i ridice ochii de pe notele lui. Citise discursul È™i nu era chiar atît de rău. Dar Mabry scria de È™ase luni È™i ideile lui se învechiseră, iar Coal voia oricum să-l dea afară.
Președintele se uită la nota lui Coal.
― Ce ai acolo?
― Lista scurtă.
― Cine a mai rămas?
― Siler-Spence, Watson È™i Calderon. Coal lovi uÈ™or pagina.
― E splendid, Fletcher. O femeie, un negru È™i un cubanez. Ce s-o fi întîmplat cu albii? Parcă spusesem că vreau tineri albi. Tineri, dar conservatori, judecători cu scrisori de recomandare impecabile È™i cu ani mulÈ›i de viață înaintea lor. N-am spus aÈ™a?
Coal continuă să citească.
― Trebuie să fie confirmaÈ›i.
― Vom face noi să fie confirmaÈ›i. Am să sucesc mîini pînă se rup, dar vor fi confirmaÈ›i. ÃŽÈ›i dai seama că nouă din zece albi din această È›ară au votat pentru mine?
― Optzeci È™i patru la sută.
― Exact. Deci ce au albii?
― Aici nu e vorba chiar de protecÈ›ie.
― Ei, nu, pe dracu'. E protecÈ›ie pur È™i simplu. ÃŽmi răsplătesc prietenii È™i îi pedepsesc pe duÈ™manii mei. AÈ™a se supravieÈ›uieÈ™te în politică. Intri în horă cu cei pe care i-ai adus tu. Nu pot să cred că vrei o femeie È™i un negru. Te-ai muiat, Fletcher.
Coal lovi ușor altă foaie. Mai auzise asta pînă acum.
― Sînt mai îngrijorat de realegere, spuse el repede.
― Și eu nu sînt? M-am întîlnit cu atîția asiatici, hispanici, femei È™i negri, încît ai fi putut crede că sînt un demo
CAZUL PELICAN 239
crat. Fir-ar să fie, Fletcher, ce nu e în regulă cu albii? Trebuie să existe o sută de judecători buni, conservatori, de ce nu găsești doi, numai doi, care să arate și să gîndească așa ca mine?
― AveÈ›i nouăzeci la sută din voturile cubanezilor.
Președintele aruncă discursul pe scaun și luă ediția de dimineață a ziarului Post.
― Bun, să vedem ce-i cu Calderon. Cîți ani are?
― Cincizeci È™i unu. Căsătorit, opt copii. Catolic, provenit dintr-un mediu sărac, a studiat la Yale, foarte serios. Foarte conservator. Nici un defect, nici un secret ruÈ™inos, afară de faptul că s-a tratat pentru alcoolism acum douăzeci de ani. De atunci nu a mai băut. E abstinent.
― A luat vreodată droguri?
― Neagă acest lucru.
― ÃŽmi place.
Președintele citea pagina întîi.
― Și mie. Departamentul de JustiÈ›ie È™i FBI-ul i-au verificat È™i rufele de corp È™i e curat. Acum pe cine vreÈ›i, pe Siler-Spence sau pe Watson.
― Ce nume e ăsta Siler-Spence? Ce-i cu femeile astea care folosesc cratima? Ce s-ar fi făcut dacă s-ar fi numit Skowinski È™i s-ar fi măritat cu un tip care s-ar fi numit Levondowski? Micul ei suflet feminist ar fi stăruit să treacă prin viață sub numele de F. Gwendolyn Skowinski-Levon-dowski? Ia mai slăbeÈ™te-mă! Nu o să aprob niciodată o femeie cu cratimă în mijlocul numelui.
― AÈ›i È™i făcut-o.
― Cine e?
― Kay Jones-Roddy, ambasadoare în Brazilia.
― Recheam-o È™i dă-o afară.
Coal zîmbi ușor și puse notele pe scaun. Urmări circulația pe fereastră. Vor hotărî asupra celui de al doilea mai tîrziu. Îl avea deja în buzunar pe Calderon și voia ca Linda Siler-Spence să fie aprobată, de aceea îl va susține pe negru
240
John Grisham
pentru a-l forța pe Președinte să aprobe femeia. Evident, era o manipulare elementară.
― Cred că ar trebui să mai aÈ™teptăm două săptămîni înainte de a-i anunÈ›a, spuse el.
― Nu are importanță, mormăi PreÈ™edintele, citind un articol de pe pagina întîi. ÃŽi va anunÈ›a cînd va fi el gata, indiferent de orarul lui Coal. Nu era convins că trebuie anunÈ›aÈ›i amîndoi odată.
― Watson e un judecător negru, foarte conservator, care are reputaÈ›ia de a fi dur. Ar fi ideal.
― Nu È™tiu, mormăi PreÈ™edintele, care citea despre Gavin Verheek.
Coal văzuse articolul din pagina a doua. Verheek fusese găsit mort într-o cameră la Hilton, în New Orleans, în împrejurări ciudate. Conform articolului, FBI nu avea nimic de spus despre prezența lui Verheek la New Orleans. Voyles era adînc întristat. Un angajat minunat, loial etc.
Președintele frunzări ziarul.
― Prietenul nostru Grantham e foarte tăcut.
― Face cercetări. Cred că a auzit despre referat, dar nu poate să pună mîna pe el. A sunat pe toată lumea din oraÈ™, dar nu È™tie ce să întrebe. UrmăreÈ™te fantome.
― Am jucat golf cu Gminski ieri, spuse PreÈ™edintele plin de el. Și mi-a dat asigurări că totul e sub control. Am avut o convorbire sinceră, în timp ce jucam. E un jucător groaznic, mereu nimerea în nisip È™i în apă. A fost foarte distractiv.
Coal nu se atinsese niciodată de o crosă de golf și nu putea să sufere conversațiile stupide despre handicapuri și altele de acest fel.
― CredeÈ›i că Voyles face investigaÈ›ii în direcÈ›ia asta?
― Nu, mi-a dat cuvîntul că nu va face. Nu că aÈ™ avea încredere în Voyles, dar Gminski nu a pomenit de el.
― Cîtă încredere aveÈ›i în Gminski? întrebă Coal cu o privire fugară È™i încruntată spre PreÈ™edinte.
CAZUL PELICAN
241
― Nici un pic. Dar, dacă ar fi È™tiut ceva despre referatul „pelican", cred că mi-ar fi spus...
Președintele tărăgănă ultimele cuvinte, știind că pare naiv.
Coal mormăi a neîncredere.
Traversară rîul Anacostia și intrară în districtul Prince Georges. Președintele își luă discursul și se uită pe fereastră. La două săptămîni după crime, procentele se mențineau la cincizeci la sută. Democrații nu aveau nici un candidat care să facă agitație. Era puternic și devenea tot mai sigur pe sine. Americanii se săturaseră de droguri și crime, de minorități gălăgioase care să concentreze toată atenția și idioți liberali care interpretează Constituția în favoarea criminalilor și a radicalilor. Acum era momentul. Două nominalizări la Curtea Supremă în același timp. Aceasta va fi moștenirea lui.
Zîmbi. Ce tragedie splendidă!



28

Taxiul se opri brusc la colțul lui Fifth Avenue cu Strada 52 și Gray, făcînd exact ce i se indicase, plăti repede și ieși cu sacul în mînă. În spate, mașina claxona și gonea păsările, iar el se gîndea ce plăcut era să fii din nou în New York.
Era aproape cinci după-amiaza și pe Fifth Avenue erau mulți trecători, iar el își spuse că exact asta dorea ea. Vorbise clar: „Ia avionul de la National la La Guardia. Ia un taxi pînă la hotelul Vista în World Trade Center. Du-te la bar, comandă o băutură, poate două, supraveghează-ți spatele, apoi, după o oră, ia un taxi pînă la colțul Străzii 52 cu Fifth Avenue. Mișcă-te repede, poartă ochelari de soare și fii atent la orice pentru că, dacă vei fi urmărit, s-ar putea să te omoare".
Îl pusese să scrie tot. Era cam prostesc, cam exagerat, dar avea o voce pe care nu o puteai contrazice. Nici nu voia. Avea noroc că mai era în viață, spunea ea, și nu va mai risca. Și dacă voia să stea de vorbă cu ea, atunci să facă exact ce i se cere.
Scrisese tot. Străbătea cu greu mulțimea, dar merse cît putea de repede pe Fifth Avenue, pînă la Strada 59, la Piaza, sus, pe scări și în hol, apoi afară, pînă la Central Park South. Nu se putea să-l fi urmărit cineva. Și, pentru că era atît de grijulie, probabil că nici ea nu fusese urmărită.
CAZUL PELICAN 243
De-a lungul Parcului Central trotuarul era aglomerat; apropiindu-se de Sixth Avenue, mergea și mai repede. Era tulburat și, deși încerca să se stăpînească, era nerăbdător s-o întîlnească. La telefon fusese rece și metodică, dar cu o urmă de frică și incertitudine. Nu era decît o studentă la drept, spunea ea, nu știa ce face și probabil că va muri într-o săptămînă dacă nu mai devreme, dar, oricum, așa trebuie făcut jocul. Să presupui întotdeauna că ești urmărit. Supra-viețuise șapte zile, deși era urmărită de agenți. Așa că trebuia să acționeze cum îi indicase ea.
Îi spusese să cotească pe St. Moritz la colțul cu Strada 6 și așa făcuse. Îi rezervase cameră pe numele Warren Clark. El plătise camera cu bani gheață și urcase cu liftul pînă la etajul nouă. Trebuia să aștepte. Să stea să aștepte, așa îi ceruse ea.
Stătea în picioare în fața ferestrei de o oră și se uita cum se lasă întunericul în Central Park. Telefonul sună.
― Domnul Clark? întrebă o voce de femeie.
― Da.
― Eu sînt. Ai venit singur?
― Da. Unde eÈ™ti?
― Cu È™ase etaje mai sus. Ia liftul pînă la optsprezece, apoi coboară pe scări pînă la cincisprezece. Camera 1520.
― Bine. Acum?
― Da. AÈ™tept.
Se spălă din nou pe dinți, își cercetă părul și peste zece minute stătea în fața camerei 1520. Se simțea ca un student la prima întîlnire. Nu-i mai bătuse așa inima de la meciurile de fotbal din liceu.
Dar el era Gray Grantham de la Washington Post și nu avea de-a face decît cu un nou subiect, iar ea nu era decît o femeie, așa că apucă hățurile, amice, își zise.
Bătu și așteptă.
― Cine e?
― Grantham, spuse el.
244
John Grisham
Se auzi zăvorul și ușa se deschise încet. Părul se dusese, dar ea zîmbea și arăta ca un manechin. Îi scutură mîna cu fermitate.
― Intră.
Închise ușa și o încuie.
― Vrei să bei ceva? îl întrebă.
― Sigur, ce ai?
― Apă cu gheață.
― Splendid.
Intră într-o cameră mică de zi, unde funcționa un televizor, cu sonorul dat încet.
― Vino aici, spuse ea.
El își puse sacul pe masă și se așeză pe canapea. Ea era în picioare, lîngă bar și, o clipă, îi admiră pantalonii. Nu era încălțată. Avea un tricou foarte larg, al cărui decolteu cădea pe un umăr, dezvelind breteaua sutienului.
Îi dădu apa și se așeză într-un fotoliu, lîngă ușă.
― MulÈ›umesc, spuse el.
― Ai mîncat? îl întrebă ea.
― Nu mi-ai spus să mănînc.
Ea rîse.
― Iartă-mă. Am trecut prin multe. Să comandăm ceva la serviciul la cameră.
El aprobă din cap și-i zîmbi.
― Bine. ÃŽmi convine orice vrei tu.
― AÈ™ vrea un cheeseburger, cartofi prăjiÈ›i È™i o bere rece.
― Perfect.
Ea ridică receptorul și comandă mîncarea. Grantham se duse la fereastră și se uită la luminile care se tîrau pe Fifth Avenue.
― Eu am douăzeci È™i patru de ani. Tu cîți ai? Acum stătea pe sofa È™i bea înghiÈ›ituri mici de apă cu gheață.
El se așeză în cel mai apropiat fotoliu.
CAZUL PELICAN 245
― Treizeci È™i opt. Căsătorit. DivorÈ›at acum È™apte ani È™i trei luni. Nu am copii. Locuiesc singur, cu o pisică. De ce ai ales tocmai St. Moritz?
― Avea camere libere È™i i-am convins să plătesc cu bani gheață È™i să nu mă identific. ÃŽÈ›i place?
― E minunat. Nu mai e chiar atît de nou.
― Nu sîntem în vacanță.
― E minunat. Cît crezi că vom sta aici?
Se uită atentă la el. Publicase o carte cu șase ani mai înainte și ea găsise un exemplar într-o bibliotecă publică din New Orleans. Arăta cu șase ani mai bătrîn decît în fotografia de pe supracopertă, dar îmbătrînea frumos, cu cîteva fire albe deasupra urechilor.
― Nu È™tiu cît ai să stai tu, spuse ea. Planurile mele se schimbă de la o clipă la alta. S-ar putea să văd pe stradă pe cineva care să mă facă să zbor în Noua Zeelandă.
― Cînd ai plecat din New Orleans?
― Luni noaptea. Am luat un taxi pînă la Baton Rouge È™i ar fi fost uÈ™or să fiu urmărită. Am zburat la Chicago, unde am cumpărat patru bilete pentru patru oraÈ™e diferite, inclusiv Boise, unde locuieÈ™te mama mea, am luat avionul spre La Guardia în ultima clipă È™i cred că nu m-a urmărit nimeni.
― EÈ™ti în siguranță.
― Poate pentru moment. Vom fi amîndoi vînaÈ›i cînd va apărea în ziar povestea asta. Presupunînd că va apărea.
Gray ronțăi gheața, studiind-o.
― Depinde de ceea ce îmi vei spune. Și depinde de ceea ce poate fi verificat cu alte surse.
― Verificarea depinde de tine. O să-È›i spun ce È™tiu È™i, după aceea, e treaba ta.
― Bine. Cînd începem?
― După ce mîncăm. Prefer să vorbim cu stomacul plin. Nu ne grăbim, nu-i aÈ™a?
― Sigur că nu. Eu am la dispoziÈ›ie toată noaptea, ziua de mîine È™i de poimîine È™i ziua următoare È™i următoarea.
246
John Grisham
Vreau să spun că e subiectul cel mai tare de douăzeci de ani încoace, de aceea o să stau cu tine cît timp ai să vorbești.
Darby zîmbi. Exact acum o săptămînă, ea și cu Thomas așteptau să ia cina într-un bar la Mouton's. El purta un sacou negru de mătase, cămașă de dril, cravată roșie în carouri și pantaloni kaki foarte apretați. Pantofi, fără șosete. Cămașa era descheiată și cravata lărgită. Vorbiseră despre Insulele Virgine, despre Ziua Recunoștinței și despre Gavin Verheek, în timp ce așteptau să li se pregătească masa. El bea repede, dar ăsta era un lucru obișnuit. Mai tîrziu, se va îmbăta, ceea ce îi va salva ei viața.
În ultimele șapte zile trăise cît într-un an și acum vorbea cu o persoană care nu-i dorea moartea. Își încrucișa picioarele pe măsuța de cafea. Se simțea bine cu el în cameră. Se relaxă. Fața lui spunea: „Ai încredere în mine". De ce nu? în cine altcineva să aibă încredere?
― La ce te gîndeÈ™ti? întrebă el.
― A fost o săptămînă lungă. Acum È™apte zile eram o studentă oarecare la drept, care se zbătea să ajungă în vîrf. Și uită-te acum la mine.
Se uita la ea. Încercînd să rămînă calm, nu ca un boboc fără experiență, dar se uita. Părul ei era negru și foarte scurt, dar șic, însă lui îi plăcea versiunea lungă din faxul de ieri.
― PovesteÈ™te-mi despre Thomas Callahan, spuse el.
― De ce?
― Nu È™tiu. Face parte din poveste, nu-i aÈ™a?
― Da. O să ajung la asta mai tîrziu.
― Minunat Mama ta stă la Boise?
― Da, dar nu È™tie nimic. Mama ta unde e?
― Short Hills, New Jersey, răspunse el zîmbind. Ronțăi o bucățică de gheață È™i aÈ™teptă ca ea să vorbească, dar ea se gîndea.
― Ce-È›i place la New York? îl întrebă.
― Aeroportul. E mijlocul cel mai rapid de a scăpa de aici.
CAZUL PELICAN
247
― Am fost aici cu Thomas, astă-vară. E mai cald decît la New Orleans.
Deodată, Grantham își dădu seama că nu era doar o studentă frumoasă, ci era o văduvă în doliu. Biata de ea suferea. Nu se uitase la părul, hainele sau ochii lui. Era îndurerată. Fir-ar să fie!
― ÃŽmi pare foarte rău pentru Thomas, spuse el. Nu o să te mai întreb nimic de el.
Ea zîmbi, dar nu spuse nimic.
Se auzi o lovitură puternică în ușă. Darby sări în picioare și se uită la ușă. Apoi respiră adînc. Venise mîncarea.
― Mă duc eu, spuse Gray. LiniÈ™teÈ™te-te.



29

Secole întregi, de-a lungul coastei a ceea ce se va numi mai tîrziu Louisiana, se dăduse o luptă tăcută dar uriașă a naturii, pe care nimic nu o oprise. Era o luptă pentru teritoriu. Nici un om nu se amestecase, pînă de curînd. Fluviul Mississippi aducea din nord o provizie nesecată de apă proaspătă și sedimente și hrănea mlaștinile cu pămîntul de care aveau nevoie pentru a rodi și a prospera. Apa sărată din Golf eroda coastele și ardea mlaștinile de apă dulce, omorînd ierburile care le țineau împreună. Rîul răspundea prin drenarea a jumătate din continent și depozitînd aceste soluri în Louisiana inferioară. El construise astfel un șir lung de delte de sedimentare, fiecare din ele, la rîndul ei, blocînd calea rîului și obligîndu-l să-și schimbe iar cursul. Bogatele mlaștini fuseseră create de delte.
Era o luptă epopeică, în care fiecare lua și dădea pe rînd, în care forțele naturii se stăpîneau perfect. Primind mereu materii din partea puternicului rîu, deltele nu numai că rezistau în fața Golfului, dar se și dezvoltau.
Mlaștinile erau o minune de evoluție naturală. Folosind bogatele sedimente ca hrană, ele se transformaseră într-un rai verde cu chiparoși, stejari și petice dese de ierburi înflorite, pipirig și papură. Apa era plină de raci, crustacee, stridii, plătici, roșioare și alți pești, crabi și aligatori. Cîmpia de
CAZUL PELICAN 249
coastă era un sanctuar pentru sălbăticiuni. Sute de specii de păsări migratoare veneau aici să scoată pui.
Pămînturile inundate erau întinse, bogate și fertile.
Apoi, în 1930, în aceste locuri s-a descoperit petrol și cotropirea regiunii a început. Companiile petroliere au dragat peste șaisprezece mii de kilometri de canale, pentru a ajunge la aceste bogății. Au împînzit delta cu o rețea de șanțuri mici și îngrijite. Au tăiat mlaștina în fîșii.
Au forat, au găsit petrol, apoi au dragat ca nebunii ca să aibă acces la sonde. Canalele lor erau niște conducte perfecte pentru apa sărată a Golfului, care au înghițit treptat mlaștinile.
Din momentul în care s-a găsit petrol, zeci de mii de acri de pămînturi inundabile au fost înghițite de ocean. Anual, din Louisiana dispar șaizeci de mile pătrate. La fiecare cincisprezece minute, încă un acru dispare sub apă.


În 1979, o companie petrolieră a săpat o gaură adîncă în Terrebonne Parish și a dat de petrol. Era o zi obișnuită, o forare obișnuită, dar descoperirea nu mai era obișnuită. Era un zăcămînt bogat. Au forat din nou la două sute de metri mai departe și au dat de unul și mai mare. S-au îndepărtat cu un kilometru și jumătate, au forat și au dat de un zăcămînt mult mai mare. La cinci kilometri depărtare, au dat iar de petrol.
Compania petrolieră a astupat puțurile și a cîntărit situația: aveau toate semnele că dăduseră de un cîmp important.
Compania petrolieră era proprietatea lui Victor Mattiece, descendent din emigranți francezi, din Lafayette, care cîștigase și pierduse mai multe averi forînd după petrol în Louisiana de Sud. În 1979 se întîmplase să fie bogat și, ceea ce era mult mai important, avea acces Ia banii altor oameni. S-a convins repede că dăduse peste un zăcămînt important. A început să cumpere pămînturi în jurul puțurilor astupate.
250
John Grisham
În afacerile cu petrol, păstrarea secretului are o importanță crucială, dar e foarte dificilă. Iar Mattiece știa că, dacă începe să arunce cu prea mulți bani, în curînd se vor repezi mulți să foreze în jurul noii lui mine de aur. Știind să aibă răbdare și să facă planuri de lungă durată, cîntări situația și spuse nu cîștigului rapid. Hotărî să pună mîna pe tot. Împreună cu avocații săi și alți consilieri puse la punct un plan de cumpărare metodică a regiunii din jur în numele unui mare număr de companii. Formă noi companii, folosi numele unora vechi și începu să achiziționeze terenurile.
Cei care făceau afaceri cu Mattiece îl cunoșteau și erau siguri că avea bani și că putea să aibă și mai mulți. Mattiece știa că ei știau, de aceea atacă liniștit proprietarii de pămînturi din Terrebonne Parish cu două duzini de companii anonime. Totul a mers fără nici un impediment major.
Făcuse planul să consolideze terenul, apoi să dragheze încă un canal prin nefericita mlaștină, astfel încît oamenii și echipamentul să poată ajunge la instalații și petrolul să fie transportat repede. Canalul urma să aibă cincizeci și șase de kilometri și să fie de două ori mai lat decît celelalte. Circulația urma să fie intensă.
Avînd bani, Mattiece era simpatizat de politicieni și birocrați. Le făcea cu îndemînare jocul. Cheltuia bani acolo unde era nevoie. Îi plăcea politica, dar ura publicitatea. Era paranoic și retras.
Cumpărarea pămînturilor se făcuse fără greutăți și, deodată, Mattiece se trezi fără bani gheață. În primii ani ai deceniului opt, industria era în regres și instalațiile lui încetară să mai pompeze petrol. Avea nevoie de mulți bani și dorea niște parteneri care să investească și să-și țină gura. De aceea, nu se duse în Texas. Traversă oceanul și găsi cîțiva arabi, care studiară hărțile și crezură în estimările lui asupra mărimii rezervei de petrol și gaze naturale. Cumpărară acțiuni și Mattiece avu din nou mulți bani gheață.
Dădu bani acolo unde trebuia și obținu permisiunea oficială de a-și tăia drum prin delicatele mlaștini și crînguri de
CAZUL PELICAN 251
chiparoși. Victor Mattiece simțea miliardul aproape. Poate chiar două sau trei miliarde.
Atunci se întîmplă ceva ciudat. I se intenta un proces pentru a înceta dragările și forările. Reclamantul era o organizație ecologică cunoscută sub numele de Green Fund.
Procesul era neașteptat, deoarece timp de cincizeci de ani Louisiana fusese distrusă și poluată de companiile petroliere și de oameni ca Victor Mattiece. Era un troc. Industria petrolului avea mulți angajați și plătea bine. Taxele pe petrol și gaze adunate în Baton Rouge acopereau salariile angajaților de stat. Micile sate din bayou (1) se transformaseră în orașe în plin avînt. Politicienii, de la guvernatori în jos, luau banii petroliștilor și le făceau jocul. Totul era bine, ce dacă sufereau mlaștinile.
Green Fund înscrise procesul la Tribunalul Districtual din Lafayette. Un judecător federal opri proiectul în așteptarea procesului.
Mattiece se înfurie. Petrecu săptămîni întregi cu avocații lui, complotînd și urzind planuri. Va cheltui oricît ca să cîștige. „Faceți orice, le spuse el. Încălcați orice lege, violați orice etică, angajați orice expert, împuterniciți orice agenție, tăiați orice gît, cheltuiți oricît. Numai să cîștigăm blestematul ăla de proces".
Pentru a nu fi remarcat, se dădu și mai mult la fund. Se mută în Bahamas și conduse operațiunile dintr-o fortăreață înarmată de la Lyford Cay. Zbura la New Orleans o dată pe săptămînă, pentru a se întîlni cu avocații, apoi revenea pe insulă.
Deși nu putea fi văzut, se asigură că sumele pentru politicieni creșteau. Marele lui cîștig era în siguranță în Terre-bonne Parish și într-o zi îl va extrage, dar nu se știe niciodată cînd va avea nevoie să ceară unele servicii.
Atunci cînd avocații de la Green Fund se puseră pe treabă, identificară peste treizeci de acuzați. Unii erau pro-

(1) bayou ― teren mlăștinos sau inundabil.
252
John Grisham
prietari de terenuri. Alții făceau explorări. Alții instalau conductele. Alții forau. Societățile pe acțiuni și partenerii cu răspundere limitată și corporațiile formau un labirint impenetrabil.
Acuzații și armata lor de avocați bine plătiți răspunseră pe măsură. Înaintară un dosar gros și cerură judecătorului să respingă procesul ca fiind nefondat. Respins. Îi cerură să permită continuarea forărilor pînă la proces. Respins. Gemură de durere și explicară în alt dosar voluminos ce mulți bani erau investiți în explorări, foraje etc. Respins din nou. Cînd toate demersurile lor fură respinse și devenise evident faptul că într-o zi va avea loc un proces cu juri, avocații petroliștilor făcură unele cercetări și începură să joace murdar.
Din fericire pentru Green Fund, inima noii rezerve de petrol se afla lîngă un inel de mlaștini care erau de ani de zile refugiul natural al păsărilor de apă. Vulturi-pescar, egrete, pelicani, rațe, stîrci, gîște și multe alte păsări migraseră aici. Deși Louisiana nu fusese niciodată foarte darnică cu pămîntul ei, arătase ceva mai multă simpatie animalelor. Din moment ce verdictul urma să fie dat într-o zi de un juriu format din oameni obișnuiți, Green Fund și avocații săi mizară pe păsări.
Pelicanul deveni un erou. După treizeci de ani de contaminare insidioasă cu DDT și alte pesticide, pelicanul brun din Louisiana se afla aproape de extincție. Aproape prea tîrziu, el a fost clasificat drept specie pe cale de dispariție și i s-a acordat o clasă superioară de protecție. Green Fund se folosi de maiestuoasa pasăre și angajă vreo șase experți din toată țara pentru a face teste în numele său.
Procesul se derula încet, fiind implicați o sută de avocați. Uneori se împotmolea, ceea ce convenea celor de la Green Fund. Instalațiile de foraj stăteau.
Procesul pelicanului se judecă la Lake Charles, la șapte ani după ce Mattiece zburase prima dată peste Terrebonne Bay cu elicopterul lui și urmase traseul pe care urma să-l aibă prețiosul său canal. Fu un proces amar, care dură zece
să
CAZUL PELICAN 253
săptămîni. Green Fund dorea să obțină despăgubiri în bani pentru distrugerile deja provocate și o interdicție permanentă a viitoarelor forări.
Companiile petroliere aduseră un avocat excentric de la Houston, să vorbească juriului. Purta cizme din piele de elefant și un Stetson și, dacă era necesar, putea să vorbească precum un cajun (1). Era ca un medicament puternic, mai ales în comparație cu avocații de la Green Fund, care aveau amîndoi bărbi și chipuri foarte sensibile.
Green Fund pierdu procesul, ceea ce era de așteptat. Companiile petroliere cheltuiseră milioane. Deși David se descurcase, totuși pariurile cele mai bune se puneau pe Goliat Jurații nu erau impresionați de groaznicele amenințări cu poluarea și fragilitatea pămînturilor inundabile. Petrolul însemna bani, iar oamenii aveau nevoie de locuri de muncă.
Judecătorul nu ridică interdicția de a fora din două motive, întîi, pentru că Green Fund dovedise că pelicanul, o specie protejată pe plan federal, era în primejdie. Și pentru toți era evident că Green Fund va face recurs, deci totul era departe de a fi încheiat.
Praful se așeză pentru o vreme. Mattiece repurtase o mică victorie. Dar știa că vor urma alte zile prin tribunale. Era un om cu o răbdare infinită și știa să urzească planuri.

(1) Cajun ― locuitor din Louisiana, descendent din emigranÈ›i vorbitori de limbă franceză.



30

Magnetofonul se afla în mijlocul măsuței, alături de patru sticle goale de bere.
În timp ce ea vorbea, el lua notițe.
― Cine È›i-a spus despre proces?
― Un tip numit John Del Greco. E student la drept, la Tulane, cu un an înaintea mea. Vara trecută a lucrat pentru o firmă mare din Houston, care era la periferia ostilităților. Nu a fost aproape de proces, dar rumorile È™i zvonurile au fost numeroase.
― Și toate firmele erau din New Orleans È™i Houston?
― Da, principalele firme aflate în litigiu. Dar erau companii din oraÈ™e diferite È™i È™i-au adus fiecare avocaÈ›ii lor. Erau avocaÈ›i din Dallas, Chicago È™i multe alte oraÈ™e. A fost un adevărat circ.
― Care e acum stadiul procesului?
― Va fi judecat în recurs la al Cincilea Circuit de CurÈ›i de Apel. Recursul nu a fost încă stabilit, dar va fi, într-o lună sau două.
― Unde e al Cincilea Circuit?
― La New Orleans. La douăzeci È™i patru de luni după ce ajunge acolo, un juriu de trei judecători va audia È™i va da o sentință. Partea care pierde va cere, fără îndoială, încă o audiere de către un întreg juriu, ceea ce va mai dura încă trei
CAZUL PELICAN 255
sau patru luni. În verdict sînt destule imperfecțiuni care să asigure modificarea sau rejudecarea.
― Ce înseamnă rejudecarea?
― Curtea de Apel poate să facă trei lucruri. Poate să menÈ›ină verdictul, să-l modifice sau să găsească suficiente erori pentru a trimite procesul înapoi pentru o nouă judecată. In acest din urmă caz, e vorba de o rejudecare. Toate astea se pot face È™i numai pentru o parte a verdictului.
În timp ce scria, Gray dădu din cap.
― Mă întreb de ce vor unii să se facă avocaÈ›i?
― Și eu m-am întrebat de cîteva ori săptămîna trecută.
― Ai idee ce ar putea face al Cincilea Circuit?
― Nu. ÃŽncă nu l-au văzut. ReclamanÈ›ii susÈ›in că sînt multe greÈ™eli de procedură făcute de pîrîți È™i, dată fiind natura conspiraÈ›iei, probabil că e adevărat. S-ar putea să fie modificat.
― Atunci ce se întîmplă?
― Atunci începe distracÈ›ia. Dacă nici una dintre părÈ›i nu e mulÈ›umită de al Cincilea Circuit, vor merge la Curtea Supremă.
― Mare surpriză mare!
― ÃŽn fiecare an, Curtea Supremă primeÈ™te mii de recursuri, dar e foarte selectivă. Din cauza banilor È™i a presiunii care se face, procesul ăsta are È™anse să fie audiat.
― ÃŽncepînd de azi, cît timp va dura pînă cînd Curtea Supremă se va pronunÈ›a asupra cazului?
― Oricît între trei È™i cinci ani.
― Rosenberg ar fi murit de moarte naturală.
― Da, dar s-ar fi putut ca la Casa Albă să fie un democrat, cînd el va fi murit de moarte bună. Mai bine să fie îndepărtat acum, cînd poÈ›i să prezici cu cine va fi înlocuit.
― Pare logic.
― E foarte frumos. Dacă eÈ™ti Victor Mattiece È™i ai numai cincizeci de milioane, vrei să fii miliardar È™i nu-È›i faci
probleme dacă mor cîțiva judecători de la Curtea Supremă, acum e timpul.
256
John Grisham
― Dar dacă Curtea Supremă refuză să audieze cazul?
― Dacă al Cincilea Circuit menÈ›ine verdictul procesului, e bine. Dar dacă îl modifică È™i Curtea Supremă îl respinge, va avea probleme. Cred că o va lua de la început, cu un nou litigiu, È™i va încerca din nou. Sînt prea mulÈ›i bani în joc ca să-È™i permită să-È™i lingă rănile acasă la el. Dacă a avut grijă de Rosenberg È™i Jensen, e de presupus că s-a dedicat unei cauze.
― Unde a fost el în timpul procesului?
― Nu s-a arătat deloc. AminteÈ™te-È›i că nu se È™tie că el e în fruntea litigiului. Atunci cînd a început procesul, erau treizeci È™i opt de companii pîrîte. Nu a fost numită nici o persoană particulară, numai companii. Din treizeci È™i opt, È™apte sînt publice È™i el posedă nu mai mult de douăzeci la sută din fiecare. Sînt doar firme mici. Celelalte treizeci È™i una sînt particulare. Nu am putut să găsesc mai multe informaÈ›ii, dar am aflat că multe din aceste companii particulare se deÈ›in între ele, iar unele sînt chiar proprietatea unor companii publice. E foarte complicat.
― Dar el controlează tot.
― Da. Cred că deÈ›ine sau controlează optzeci la sută din proiect. Din patru companii particulare verificate de mine, două sînt înregistrate în Bahamas È™i una în insulele Cayman. Del Greco a auzit că Mattiece operează în spatele unor bănci È™i companii din insule.
― ÃŽÈ›i aminteÈ™ti cele È™apte companii publice?
― Pe cele mai multe. BineînÈ›eles că erau înÈ™irate în referat, a cărui copie nu o am. Dar am rescris aproape totul de mînă.
― Pot să văd?
― O să È›i-l dau. Dar e mortal.
― O să-l citesc mai tîrziu. Spune-mi ce-i cu fotografia.
― Mattiece e dintr-un oraÈ™ mic de lîngă Lafayette È™i în tinereÈ›e dădea mulÈ›i bani politicienilor din Louisiana de Sud. Pe atunci era un tip misterios, care oferea bani din umbră. A cheltuit mult cu democraÈ›ii locali È™i cu republica-
I
CAZUL PELICAN 257
oii pe plan național și, de-a lungul anilor, a fost invitat de ștabi mari de la Washington. Nu a căutat niciodată publicitatea, dar e greu să ascunzi atîția bani, mai ales atunci cînd îi dai politicienilor. Acum șapte ani, cînd Președintele era vicepreședinte, a fost la New Orleans, pentru o strîngere de fonduri pentru republicani. Toți marii ștabi erau acolo, inclusiv Mattiece. Tacîmul costa zece mii de dolari, așa că presa a încercat să se strecoare. Un fotograf a reușit să-l fotografieze pe Mattiece dînd mîna cu vicepreședintele. Ziarul din New Orleans a publicat-o a doua zi. E o fotografie minunată. Își zîmbeau unul altuia ca doi prieteni buni.
― O să o găsesc uÈ™or.
― Am pomenit de ea în ultima pagină a referatului, aÈ™a, de distracÈ›ie. E amuzant, nu-i aÈ™a?
― Mă stric de rîs.
― Mattiece a dispărut din viaÈ›a publică acum cîțiva ani È™i se crede că trăieÈ™te în mai multe locuri. E foarte ciudat. Del Greco zice că majoritatea oamenilor îl cred nebun.
Magnetofonul dădu un semnal și Gray schimbă benzile. Darby se ridică și-și întinse picioarele lungi. În timp ce meșterea la magnetofon, el o privi. Alte două casete erau înregistrate și însemnate.
― EÈ™ti obosită? întrebă el.
― Nu am dormit prea bine. Mai ai întrebări?
― Ce mai È™tii?
― Þi-am spus esenÈ›ialul. Mai sînt unele lacune pe care le vom umple mîine dimineață.
Gray opri magnetofonul și se ridică. Ea era la fereastră și se întindea căscînd. El se așeză pe canapea.
― Ce s-a întîmplat cu părul tău? întrebă el.
Darby se tolăni într-un fotoliu și-și trase picioarele sub ea. Avea unghiile roșii. Își ținea bărbia pe genunchi.
― L-am lăsat într-un hotel din New Orleans. De unde È™tii de el?
― Am văzut o fotografie.
― De unde?
258
John Grisham
― De fapt, am văzut trei. Două din anuarul de la Tulane È™i una de la universitatea statului Arizona.
― Cine È›i le-a dat?
― Am oamenii mei. Mi le-au trimis prin fax, nu erau prea bune. Dar părul era splendid.
― AÈ™ fi vrut să nu faci asta.
― De ce?
― Orice comunicare telefonică lasă urme.
― Hai, Darby, acordă-mi puÈ›in credit.
― Ai făcut cercetări despre mine.
― PuÈ›ine.
― Să nu mai faci. Dacă vrei ceva de la mine, întreabă-mă. Dacă refuz, las-o baltă.
Grantham ridică din umeri și acceptă. Lasă părul. Să revenim la lucruri mai importante.
― Cine i-a ales pe Rosenberg È™i pe Jensen? Mattiece nu e avocat.
― Cu Rosenberg era uÈ™or. Jensen a scris ceva despre procesele privind mediul, dar vota în mod constant împotriva oricărui tip de dezvoltare. Dacă aveau ceva în comun, aceasta era protejarea mediului.
― Și crezi că Mattiece a plănuit totul singur?
― Sigur că nu. O minte periculoasă de avocat a ales cele două nume. Are o mie de avocaÈ›i.
― Nici unul în D.C.?
Darby ridică bărbia și se încruntă.
― Ce ai de spus?
― Nici unul dintre avocaÈ›i nu-i în D.C.?
― N-am spus asta.
― Parcă ziceai că firmele de avocaÈ›i erau mai ales din New Orleans È™i Houston. Nu ai spus nimic de D.C.
Darby scutură din cap.
― Presupui prea multe. Pot să-È›i spun cel puÈ›in două firme din D.C. peste care am dat. Una este Whitesi Blazevich, o firmă foarte veche, puternică, republicană, cu patru sute de avocaÈ›i.
CAZUL PELICAN 259
Gray se trase spre marginea canapelei.
― Ce s-a întîmplat?
El manifesta deodată interes. Era în picioare și se plimba între ușă și canapea.
― Se potriveÈ™te. S-ar putea să fie asta, Darby.
― Te ascult.
― Mă asculÈ›i?
― Jur că ascult.
El era la fereastră.
― Bine. Săptămîna trecută am primit trei apeluri telefonice de la un avocat din D.C. numit Garcia, dar ăsta nu era numele lui adevărat. Spunea că È™tie ceva, că a văzut ceva în legătură cu Rosenberg È™i Jensen È™i că vrea să-mi spună ce. Dar s-a speriat È™i a dispărut.
― ÃŽn D.C. sînt un milion de avocaÈ›i.
― Două! Dar È™tiu că lucrează la o firmă particulară. ÃŽntr-un fel, a È™i recunoscut. Era sincer È™i foarte speriat, credea că e urmărit. L-am întrebat cine îl urmăreÈ™te È™i, bineînÈ›eles, nu mi-a spus.
― Ce s-a întîmplat cu el?
― Aveam o întîlnire stabilită pentru sîmbătă dimineaÈ›a, dar m-a sunat È™i a spus că nu vine. Zicea că e căsătorit, că are o slujbă bună È™i că nu vrea să riÈ™te. Nu a recunoscut niciodată, dar cred că are o copie pe care era gata-gata să mi-o arate.
― El ar putea să-È›i ofere verificarea pe care o vrei.
― Dacă lucrează la White È™i Blazevich? Ai restrîns deodată cercul la patru sute de avocaÈ›i.
― Carul cu fin e mult mai mic.
Grantham se repezi la sacul lui, frunzări printre hîrtii și scoase repede o fotografie cinci pe șapte, alb-negru. I-o aruncă în poală.
― Iată-l pe domnul Garcia.
260
John Grisham
Darby examina fotografia unui bărbat aflat pe un trotuar aglomerat. Fața i se vedea clar.
― Presupun că nu a pozat pentru asta.
― Nu chiar, spuse Grantham, măsurînd camera.
― Atunci cum ai luat-o?
― Nu pot să-mi dezvălui sursele.
Ea o aruncă pe măsuța de cafea și-și frecă ochii.
― Mă sperii, Grantham. E dezgustător. Spune-mi că nu eaÈ™a!
― Ei bine, e puÈ›in dezgustător. PuÈ™tiul a folosit acelaÈ™i telefon public. E o greÈ™eală.
― Da, È™tiu. E o greÈ™eală.
― Și voiam să È™tiu cum arată.
― I-ai cerut voie să-l fotografiezi?
― Nu.
― Atunci e al dracului de scîrbos.
― Bine, aÈ™a e. Dar am făcut-o È™i ar putea fi legătura noastră cu Mattiece.
― Legătura noastră?
― Da. Credeam că vrei să-l încolÈ›im pe Mattiece.
― Am spus eu asta? Vreau să plătească, dar mai degrabă l-aÈ™ lăsa în pace. Am devenit o persoană credincioasă, Gray. Am văzut destul sînge ca să-mi ajungă multă vreme. Distrează-te singur.
Ei nu o auzi. Se duse în spatele ei, la fereastră, apoi reveni spre bar.
― Ai spus că È™tii două firme. Care e cealaltă?
― Brim, Stearns È™i încă cineva. Nu am avut prilejul să le verific. E cam ciudat, pentru că nici o firmă nu e înregistrată drept consilier juridic pentru nici unul dintre pîrîți, dar ambele firme, mai ales White È™i Blazevich, apar în tot dosarul.
― Cît de mare e Brim, Stearns È™i nu È™tiu cine?
― Pot să aflu mîine.
― La fel de mare ca White È™i Blazevich?
CAZUL PELICAN 261
― Nu cred.
― TotuÈ™i, cît de mare?
― Două sute de avocaÈ›i.
― Bun. Acum avem È™ase sute de avocaÈ›i Ia două firme. Tu eÈ™ti avocatul, Darby. Cum să-l găsim pe Garcia?
― Nu sînt avocat È™i nu sînt detectiv particular. Tu eÈ™ti reporterul care face investigaÈ›ii. Nu-i plăcea acest „găsim" pus la plural.
― Da, dar nu am fost niciodată într-un birou de avocaÈ›i, cu excepÈ›ia zilei cînd am divorÈ›at.
― Atunci eÈ™ti foarte norocos.
― Cum să-l găsim?
Ea căsca din nou. Vorbeau de aproape trei ore și era frîntă. Puteau să reia convorbirea a doua zi dimineață.
― Nu È™tiu cum să-l găsim È™i nici nu m-am gîndit serios. Noaptea e un sfetnic bun. ÃŽÈ›i spun mîine dimineață.
Grantham se calmă brusc. Se ridică și se duse la bar să ia un pahar cu apă.
― O să-mi iau lucrurile, spuse el adunînd benzile.
― ÃŽmi faci un serviciu? întrebă ea.
― Poate.
Ea făcu o pauză și privi spre canapea.
― Te superi dacă te rog să dormi pe canapea la noapte? Nu am dormit bine de multă vreme È™i am nevoie de odihnă. Ar fi... ei bine, ar fi grozav să te È™tiu aici.
El înghiți în sec și privi spre canapea. O priveau amîndoi. Avea cel mult un metru și jumătate și nu părea cîtuși de puțin confortabilă.
― Sigur, spuse el zîmbindu-i. Te înÈ›eleg.
― Mi-e frică.
― ÃŽnÈ›eleg.
― Ce bine e să am pe cineva ca tine în preajmă. Ea zîmbi sfios È™i Gray se topi.
― Nu-i nimic, spuse el. Nici o problemă.
262
John Grisham
― MulÈ›umesc.
― ÃŽncuie uÈ™a, bagă-te în pat È™i dormi. Eu o să stau aici È™i totul va fi bine.
― MulÈ›umesc. Ea dădu din cap È™i-i zîmbi din nou, apoi închise uÈ™a de la dormitor. El ascultă atent ― nu încuiase uÈ™a.
Se așeză pe canapea, în întuneric, uitîndu-se mereu la ușa ei. Puțin după miezul nopții ațipi și dormi cu genunchii nu departe de bărbie.



31

Șeful ei era Jackson Feldman, redactorul-șef adjunct și se aflau pe terenul ei; nu ar fi acceptat nici o ingerință din partea nimănui, în afară de domnul Feldman. Mai ales de la un individ insolent ca Gray Grantham, care stătea în picioare în fața ușii domnului Feldman, păzind-o ca un doberman. Se uită Ia el, iar el îi zîmbi batjocoritor și jocul acesta dura de zece minute, de cînd intraseră aici și închise-seră ușa. Nu înțelegea de ce Grantham aștepta afară. Dar aici era pe terenul ei.
Sună telefonul și Grantham zbieră:
― Nu-i da legătura!
Fața ei se înroși brusc și rămase cu gura deschisă. Ridică receptorul, ascultă o clipă, apoi spuse:
― ÃŽmi pare rău, dar domnul Feldman e într-o È™edință. Se uită la Grantham, care scutura din cap ca pentru a o descuraja. Da, îi voi spune să vă sune de îndată ce va putea, închise.
― MulÈ›umesc! spuse Grantham, ceea ce o dezarmă. Era cît pe ce să spună o răutate, dar acest „mulÈ›umesc" o amuÈ›i. El îi zîmbi, ceea ce o înfurie È™i mai tare.
Era cinci și jumătate, ora ei de plecare, dar domnul Feldman o rugase să rămînă. Iar el continua să-i zîmbească superior din fața ușii șefului. Nu-i plăcuse niciodată Gray Grantham. Dar la Post nici nu erau prea mulți oameni care
264 John Grisham
să-i placă. Un secretar de redacție se apropie și se îndreptă spre ușă, iar dobermanul se postă în fața lui.
― ÃŽmi pare rău, nu poÈ›i să intri acum, spuse Grantham.
― De ce nu?
― Are o È™edință. Lasă-i ei ce ai. Și arătă spre secretară care nu putea să sufere să fie arătată cu degetul È™i să fie desemnată cu un simplu „ea". Era aici de douăzeci È™i unu de ani.
Secretarul de redacție nu era ușor de intimidat.
― Foarte bine, dar domnul Feldman mi-a dat instrucÈ›iuni să-i aduc articolele astea la cinci È™i jumătate fix. E cinci È™i jumătate È™i iată-mă cu articolele.
― Sîntem foarte mîndri de tine. Dar nu ai voie să intri, înÈ›elegi? Lasă articolele la frumoasa doamnă de acolo. Grantham se postă în faÈ›a uÈ™ii, părînd gata de luptă dacă puÈ™tiul ar fi insistat.
― Dă-mi-le mie, spuse secretara. Le luă È™i secretarul plecă.
― MulÈ›umesc, spuse din nou Grantham.
― Cred că eÈ™ti foarte bădăran, spuse ea tăios.
― Am zis „mulÈ›umesc". ÃŽncercă să pară jignit.
― EÈ™ti un încrezut!
― MulÈ›umesc!
Ușa se deschise deodată și o voce strigă:
― Grantham!
El îi zîmbi și intră. Jackson Feldman stătea în picioare lîngă birou. Cravata îi era lărgită, mînecile suflecate pînă la cot. Avea aproape doi metri și nici un pic de grăsime pe el. La cincizeci și opt de ani, participa la două maratoane pe an și lucra cincisprezece ore pe zi.
Smith Keen era și el în picioare și avea în mînă articolul de patru pagini și o copie după referatul scris din memorie de Darby. Exemplarul lui Feldman era pe birou. Amîndoi păreau năuci.
― ÃŽnchide uÈ™a, îi spuse Feldman lui Grantham.
CAZUL PELICAN 265
Gray se execută și se așeză pe marginea mesei. Nu vorbea nimeni.
Feldman își frecă ochii cu putere, apoi se uită la Keen.
― Drace! spuse el în cele din urmă.
Grey zîmbi.
― Asta-i tot? ÃŽÈ›i dau articolul cel mai senzaÈ›ional de douăzeci de ani încoace È™i eÈ™ti atît de emoÈ›ionat încît spui doar „Drace!"
― Unde e Darby Shaw? întrebă Keen.
― Nu pot să-È›i spun. AÈ™a ne-a fost înÈ›elegerea.
― Ce înÈ›elegere? întrebă Keen.
― Nici asta nu pot să-È›i spun.
― Cînd ai vorbit cu ea?
― Astă-noapte È™i azi-dimineață.
― Și asta se întîmpla la New York? întrebă Keen.
― Ce importanță are unde am stat de vorbă? Am stat de vorbă È™i gata. Ea a vorbit. Eu am ascultat. Am luat avionul, am scris rezumatul. Ce părere ai?
Feldman se îndoi încet și se afundă în scaunul lui.
― Cît de mult se È™tie la Casa Albă?
― Nu È™tiu sigur. Verheek i-a spus lui Darby că referatul a fost dat la Casa Albă săptămîna trecută È™i, în acelaÈ™i timp, FBI-ul s-a gîndit că trebuie cercetate faptele. Apoi, nu È™tiu din ce motiv, după ce Casa Albă l-a văzut, FBI l-a abandonat. Asta-i tot ce am aflat.
― Cît de mult i-a dat Mattiece PreÈ™edintelui acum trei ani?
― Milioane. Totul prin intermediul mai multor companii particulare pe care le controlează. Tipul e foarte isteÈ›. Are tot felul de avocaÈ›i care își bat capul să găsească modalități de a infiltra bani. Probabil că e legal.
Redactorii meditau. Erau amețiți, ca și cum ar fi supraviețuit exploziei unei bombe. Grantham era mîndru de el și-și legăna picioarele sub masă ca un puști.
266
John Grisham
Feldman luă hîrtiile prinse împreună și le frunzări pînă găsi fotografia lui Mattiece și a Președintelui. Scutură din cap.
― Asta-i curată dinamită, Gray, spuse Keen. Nu-i putem da drumul fără să facem o mulÈ›ime de verificări. E un volum uriaÈ™ de muncă. E un material excepÈ›ional, fiule.
― Cum ai să verifici? întrebă Feldman.
― Am cîteva idei.
― AÈ™ vrea să le aud. S-ar putea să fii omorît.
Grantham sări în picioare și-și vîrî mîinile în buzunar.
― Mai întîi încercăm să-l găsim pe Garcia.
― Cine? Cum să-l găsim?
― Bine, să-l găsesc. Eu. O să-l caut pe Garcia.
― E È™i fata amestecată? întrebă Keen.
― La asta nu răspund. Am o înÈ›elegere cu ea.
― Răspunde la întrebare, spuse Feldman. GîndeÈ™te-te ce facem dacă e omorîtă în timp ce te ajută. E prea riscant. Spune unde e È™i ce naiba aÈ›i pus la cale.
― Nu vă spun unde e. E sursa mea de informaÈ›ii È™i întotdeauna mi-am protejat sursele. Și nu mă ajută la cercetări. E doar o sursă de informaÈ›ii.
Se uitară neîncrezători la el. Apoi unul la altul și Keen ridică din umeri.
― Vrei să fii ajutat? întrebă Feldman.
― Nu. Ea a insistat să fac totul singur. E foarte speriată È™i nu o condamn.
― Eu m-am speriat numai citind blestemăția asta, spuse Keen.
Feldman se lăsă pe spate și-și încrucișă picioarele pe birou. Măsura patruzeci și șase. Zîmbi pentru prima dată.
― Trebuie să începi cu Garcia. Dacă nu-l găseÈ™ti, poÈ›i să cauÈ›i luni de zile ceva despre Mattiece È™i să nu reuÈ™eÈ™ti. Și, înainte de a face cercetări asupra lui Mattiece, să stăm de vorbă. ÃŽmi placi, Grantham, È™i nu merită să fii omorît pentru asta.
CAZUL PELICAN 267
― ÃŽmi arăți fiecare vorbă pe care o scrii, bine? zise Keen.
― Și vreau un raport zilnic, adăugă Feldman.
― Nici o problemă.
Keen se duse la peretele de sticlă și urmări nebunia din camera redactorilor. În timpul fiecărei zile, haosul se instala de vreo șase ori. La cinci și jumătate, nebunia era în toi. Se scriau știrile, iar la șase și jumătate avea loc a doua ședință de redacție.
Feldman se uita și el, de la biroul său.
― Asta s-ar putea să fie sfîrÈ™itul crizei, îi spuse el lui Gray, fără să-l privească. Cît a durat? Cinci, È™ase ani?
― Șapte, spuse Keen.
― Am scris cîteva articole bune, spuse Gray în defensivă.
― Sigur, spuse Feldman, uitîndu-se în continuare în camera redactorilor. Dar uneori ai scris È™i de două-trei ori despre acelaÈ™i lucru. Marele È™lem a fost de mult.
― Și au fost È™i o mulÈ›ime de mingi afară din teren, îi sări Keen în ajutor.
― Ni se poate întîmpla tuturor, spuse Gray. Dar acest mare È™lem va fi în game-ul È™apte din Campionatul Mondial. Deschise uÈ™a.
Feldman îi aruncă o privire rapidă.
― Ai grijă să nu pățeÈ™ti ceva È™i nici ea să nu pățească nimic. Ai înÈ›eles?
Gray zîmbi și ieși din birou.


Era aproape de Thomas Circle cînd văzu luminile albastre în spatele lui. Polițistul nu îl depăși, ci rămase în spatele lui. Uitase de limita de viteză și de vitezometru. Îi va lua al treilea talon în șase luni.
Parcă într-o parcare mică de lîngă casa lui. Era întuneric și luminile albastre străluceau în oglinzi. Își frecă tîmplele.
― IeÈ™i afară! îi spusese poliÈ›istul de lîngă bara de protecÈ›ie.
268
John Grisham
Gray deschise ușa și făcu ce i se spusese. Polițistul era negru și zîmbea. Era Cleve. Arătă spre mașina lui.
― Intră.
Se așezară în mașină, sub luminile albastre, și se uitară spre Volvo.
― De ce îmi faci asta? întrebă Gray.
― Avem norme, Grantham. Trebuie să oprim cît mai mulÈ›i albi È™i să-i hărÈ›uim. Șeful vrea să fim egali. PoliÈ›iÈ™tii albi opresc pe bieÈ›ii negri nevinovaÈ›i È™i săraci, iar noi, poliÈ›iÈ™tii negri, trebuie să-i oprim pe albii bogaÈ›i È™i nevinovaÈ›i.
― Cred că acum o să-mi pui cătuÈ™ele È™i ai să scoÈ›i untul din mine.
― Numai dacă mi-o ceri tu. Sarge nu poate să-È›i mai spună nimic.
― Te ascult.
― A mirosit ceva. A surprins cîteva priviri ciudate È™i a auzit două sau trei lucruri.
― De exemplu?
― Au vorbit despre tine, despre cît de mare nevoie au să È™tie ce ai aflat. Crede că s-ar putea să te pună sub ascultare.
― Hai, Cleve, vorbeÈ™ti serios?
― I-a auzit vorbind despre tine È™i despre întrebările pe care le pui despre un „pelican", sau cam aÈ™a ceva. I-ai cam speriat.
― Ce a auzit despre chestia cu „pelicanul"?
― Doar că te interesează È™i că ei sînt foarte îngrijoraÈ›i. Sînt indivizi ticăloÈ™i È™i paranoici, Gray. Sarge zice să fii atent unde te duci È™i cu cine vorbeÈ™ti.
― Și nu putem să ne mai întîlnim?
― O vreme, nu. Vrea să se dea la fund È™i să-È›i transmită totul prin mine.
― AÈ™a o să facem. Am nevoie de ajutorul lui, dar spune-i să fie atent. E o afacere foarte delicată.
― Ce-i cu „pelicanul" ăla?
CAZUL PELICAN 269
― Nu pot să-È›i spun. Dar spune-i lui Sarge că e ceva care ucide.
― Nu lui Sarge. E mai deÈ™tept decît toÈ›i cei de acolo. Gray deschise uÈ™a È™i ieÈ™i.
― MulÈ›umesc, Cleve.
El stinse luminile albastre.
― Am să fiu pe aici, pe aproape. Următoarele È™ase luni lucrez de noapte È™i o să fiu cu ochii pe tine.
― MulÈ›umesc.


Rupert plăti bomboanele de scorțișoară și se așeză pe scaunul unui bar, supraveghind trotuarul. Era miezul nopții și Georgetown se liniștea. Cîteva mașini străbăteau Strada M și trecătorii se grăbeau spre casă. Cafeneaua era plină, dar nu aglomerată. Bău din cafeaua neagră.
Recunoscu individul de pe trotuar; peste cîteva clipe acesta se așeza pe scaunul alăturat. Se întîlniseră cu cîteva zile în urmă la New Orleans.
― Deci, care e rezultatul? întrebă Rupert.
― Nu o găsim. Și asta ne îngrijorează, pentru că azi am primit veÈ™ti proaste.
― Și?
― Am auzit zvonuri ― neconfirmate ― că băieÈ›ii răi sînt surescitaÈ›i È™i că băiatul rău numărul unu vrea să omoare pe toată lumea. Banii nu contează È™i ni s-a mai spus că va cheltui oricît ca să distrugă chestia aia. Trimite oameni înarmaÈ›i. Ni s-a spus că e nebun, dar e ticălos ca dracu' È™i banii pot să ucidă mulÈ›i oameni.
Conversația despre asasinare nu-l descumpăni pe Rupert.
― Cine e pe listă?
― Fata. Și cred că toÈ›i cei care È™tiu de hîrtiuÈ›a aia.
― Ce trebuie să fac eu?
― Să stai pe aici. Ne întîlnim mîine seară, la aceeaÈ™i oră. Dacă o găsesc pe fată, o să fie rîndul tău.
― Cum ai s-o găseÈ™ti?
270
John Grisham
― Credem că e la New York. Avem metodele noastre. Rupert scoase o bomboană È™i o băgă în gură.
― Unde ai să fii?
Mesagerul se gîndi la vreo douăsprezece locuri unde ar fi putut să se ducă dar, fir-ar să fie, erau ca Parisul și Roma sau Monte Carlo, locuri unde mergea toată lumea. Nu putea să se gîndească la acel loc exotic unde se va ascunde pentru tot restul vieții.
― Nu È™tiu. Tu unde ai să fii?
― La New York. Acolo poÈ›i să trăieÈ™ti ani de zile È™i să nu fii văzut. VorbeÈ™ti limba È™i cunoÈ™ti regulile. E un loc perfect unde să se ascundă un american.
― Da, ai dreptate. Crezi că ea e acolo?
― Nu È™tiu. Uneori e deÈ™teaptă. Dar are È™i momente proaste.
Mesagerul se ridicase.
― Pe mîine seară, spuse el.
Rupert îi făcu cu mîna. Ce jăvriță toantă, gîndi el. Alerga de colo colo, șoptindu-și mesajele prin cafenele și berării. Apoi dădea fuga la stăpînul lui și-i relata totul, în cele mai mici amănunte.
Aruncă paharul de cafea în coșul de gunoi și plecă.



32

Brim, Stearns și Kidlow era o firmă cu o sută nouăzeci de avocați, conform ultimei ediții a Anuarului de drept publicat de Martindale-Hubbell, iar White și Blazevich avea patru siite doisprezece. Spera că Garcia era unul dintre cei șase sute doi posibili avocați. Dar dacă Mattiece folosea și alte firme din D.C., numărul s-ar putea să fie mai mare și nu aveau nici o șansă.
Așa cum se aștepta, la White și Blazevich nu era nimeni cu numele de Garcia. Darby căută alt nume hispanic, dar nu găsi nici unul. Era una din acele firme albe ca zăpada și cu mulți membri ai Ligii Ivy, cu nume lungi care se terminau cu numerale. Erau și cîteva femei rătăcite în mulțime, dar numai două erau asociate. Majoritatea lor veniseră după 1980. Dacă trăia destul ca să termine dreptul, nu se va gîndi să lucreze pentru o firmă ca White și Blazevich.
Grantham îi sugerase să se uite după numele hispanice, deoarece Garcia era puțin cam neobișnuit pentru un pseudonim. Poate că tipul era hispanic și, Garcia fiind foarte comun la ei, fusese primul nume care-i venise în gînd. Nu mersese. La această firmă nu existau hispanici.
Conform anuarului, clienții lor erau persoane importante și bogate. Bănci, milionari și multe companii petroliere. Intre ele, se aflau și patru dintre companiile pîrîte, dar domnul Mattiece nu. Erau companii chimice și navale;
272
John Grisham
White și Blazevich reprezenta, de asemenea, și guvernele Coreii de Sud, Libiei și Siriei. Ce prostie, se gîndi ea. Unii dintre dușmanii noștri angajează avocații noștri ca să influențeze guvernul. Atunci, poți să angajezi un avocat ca să facă orice.
Brim, Stearns și Kidlow era o versiune mai mică a firmei White și Blazevich, dar aici găsi patru nume hispanice. Le notă. Doi bărbați și două femei. Se gîndi că firma trebuie să fi fost dată în judecată pentru discriminări rasiale și de sex. În ultimii zece ani angajaseră tot felul de oameni. Lista clienților era previzibilă: companii de petrol și gaze, asigurări, bănci, relații guvernamentale. Destul de neinteresant.
Stătea de o oră într-un colț al bibliotecii de drept Fordham. Era vineri dimineața, ora zece la New York și nouă la New Orleans și, în loc să se ascundă într-o bibliotecă pe care nu o mai frecventase, ar fi trebuit să se afle la cursul de procedură federală al lui Alleck, un profesor care nu-i plăcuse niciodată, dar de care îi era amarnic de dor acum. Alice Stark ar fi stat lîngă ea. Unul dintre favoriții ei, D. Ronald Petrie, s-ar fi postat în spatele ei, făcînd comentarii obscene. Și de el îi era dor. Îi era dor de diminețile liniștite petrecute pe balconul lui Thomas în tovărășia unei cafele, cînd aștepta trezirea Cartierului Francez. Îi era dor de mirosul de colonie din halatul lui de baie.
Mulțumi bibliotecarului și ieși din clădire. Pe Strada 62, se îndreptă spre est, spre parc. Era o dimineață strălucitoare de octombrie, cu un cer limpede și un vînt rece. O schimbare plăcută după New Orleans, dar greu de apreciat în împrejurările date. Avea haine noi și un fular pînă sub bărbie. Părul îi era tot închis la culoare, dar nu-l va mai tăia. Era hotărîtă să meargă fără să se uite în urmă. Probabil că ei nu erau acolo, dar ea știa că vor trece ani de zile pînă cînd va putea să meargă pe stradă fără nici o teamă.
În parc, pomii făceau o minunată risipă de galben, portocaliu și roșu. Frunzele cădeau ușor în vînt. O luă prin Central Park West. Mîine va pleca să stea cîteva zile la
CAZUL PELICAN273
Washington. Dacă va supraviețui, va părăsi țara, poate se va duce în Caraibe. Fusese de două ori acolo și știa că sînt mii de insulițe, unde majoritatea locuitorilor vorbeau un pic de engleză.
Era timpul să plece din țară. fi vor pierde urma. Verificase deja zborurile spre Nassau și Jamaica. Putea să ajungă acolo la căderea întunericului.
Găsi un telefon public în spatele unui magazin cu dulciuri de pe Strada 6 și formă numărul lui Gray de la Post.
― Eu sînt, spuse ea.
― Ei bine, mă temeam că ai plecat din È›ară.
― Mă gîndesc cum s-o fac.
― PoÈ›i să aÈ™tepÈ›i o săptămînă?
― Poate. Mîine sînt acolo. Ce ai aflat?
― Adun material. Am făcut copii după declaraÈ›iile anuale ale celor È™apte companii publice aflate în procedură.
― E proces, nu procedură.
― Ai să poÈ›i să mă ierÈ›i vreodată? Mattiece nu e nici în comitetul de conducere, nici directorul vreuneia din ele.
― Altceva?
― Numai o mie de telefoane de rutină. Am petrecut trei ore ieri căutîndu-l pe Garcia prin tribunale.
― Nu ai să-l găseÈ™ti prin tribunale, Gray. Nu e genul acela de avocat. Lucrează la o companie.
― Pariez că ai o idee mai bună.
― Am mai multe idei.
― Ei bine, atunci stau aici È™i te aÈ™tept.
― O să te sun cînd ajung.
― Nu mă suna acasă.
Ea se opri o clipă.
― Pot să te întreb de ce?
― S-ar putea ca cineva să asculte È™i, poate, să mă urmărească. Una din cele mai bune surse ale mele crede că am zbîrlit destule pene ca să fiu pus sub supraveghere.
― Minunat! Și vrei ca eu să vin acolo È™i să fac echipă cu tine?
274
John Grisham
― Vei fi în siguranță, Darby. Trebuie doar să avem mare grijă.
Ea strînse telefonul în mînă și-și încleșta dinții.
― ÃŽndrăzneÈ™ti să-mi vorbeÈ™ti mie de grijă? A trebuit să mă feresc de bombe È™i de gloanÈ›e timp de zece zile, iar tu eÈ™ti destul de îngîmfat ca să-mi spui să fiu atentă. Pupă-mă-n fund, Grantham! Poate că ar trebui să mă feresc de tine.
Făcu o pauză, în timp ce se uita prin micuța cafenea. Doi bărbați de la cea mai apropiată masă se uitau la ea. Vorbise prea tare. Se întoarse și respiră adînc.
Grantham vorbi rar.
― ÃŽmi pare rău, eu...
― Lasă. Lasă asta.
El așteptă o clipă.
― Te simÈ›i bine?
― Minunat. Nu m-am simÈ›it niciodată mai bine.
― Vii aici?
― Nu È™tiu. Aici sînt în siguranță È™i voi fi mult mai în siguranță cînd voi lua un avion È™i voi pleca din È›ară.
― Sigur, dar parcă tu ai avut ideea aceea minunată să-l găsim pe Garcia È™i apoi să-l încolÈ›im pe Mattiece. Credeam că eÈ™ti jignită È™i indignată, că motivaÈ›ia ta era răzbunarea. Ce s-a întîmplat cu tine?
― Ei bine, mai întîi am o dorință arzătoare să apuc cea de a douăzeci È™i cincea aniversare. Nu sînt egoistă, dar poate mi-ar plăcea să o apuc È™i pe a treizecea. Ar fi frumos.
― ÃŽnÈ›eleg.
― Nu cred că înÈ›elegi. Cred că te interesează mai mult premiile Pulitzer È™i gloria decît căpÈ™orul meu frumos.
― Te asigur că nu e adevărat. Ai încredere în mine, Darby. Vei fi în siguranță. Mi-ai spus povestea ta. Trebuie să ai încredere în mine.
― O să mă mai gîndesc.
― Deci nu te-ai hotăiit.
― Nu. Mai dă-mi puÈ›in timp.
― Bine.
CAZUL PELICAN 275
Ea închise și comandă un papanaș cu glazură de ciocolată, în jurul ei, pe măsură ce cafeneaua se aglomera, se auzeau vreo douăsprezece limbi. Fugi, fetițo, fugi, părea să-i spună bunul ei simț. Ia un taxi pînă la aeroport. Plătește cu bani gheață un bilet pînă la Miami. Lasă-l pe Grantham să facă cercetări și urează-i numai bine. A fost foarte bun și se va descurca. Și într-o zi vei citi articolul stînd pe o plajă inundată de soare, bînd pina colada și privind surfiștii.
Butucul mergea șchiopătînd pe trotuar. Îl zări pe fereastră, în mijlocul mulțimii. Deodată, își simți gura uscată și fu năucită. El nu se uită înăuntru. Mergea agale, părînd dezorientat. Alergă printre mese și se uită după el. Șchiopată ușor pînă la colțul dintre Străzile 6 și 58 și așteptă la stop. Vru să treacă Strada 6, apoi se răzgîndi și traversă Strada 58. Un taxi aproape că se frecă de el.
Nu se ducea nicăieri, se plimba doar tacticos, cu un șchiopătat ușor.


Croft îl văzu ieșind din lift. Era împreună cu alt avocat tînăr și nu-și luaseră servietele, deci era clar că se duceau să ia masa. După cinci zile în care urmărise avocați, Croft le învățase obiceiurile.
Clădirea se afla pe strada Pennsylvania, iar Brim, Stearns și Kidlow ocupa etajele trei-unsprezece inclusiv. Garcia ieși din clădire cu prietenul său și-și continuară drumul rîzînd. Era ceva foarte amuzant. Croft îi urmărea cît mai aproape cu putință. Merseră rîzînd cale de cinci blocuri apoi, așa cum își închipuise, intrară într-un bar pentru o gustare rapidă.
Croft îl sună pe Grantham de cinci ori pînă-l prinse la telefon. Era aproape două și prînzul se apropia de sfîrșit; dacă Grantham voia să-l prindă pe tip, trebuia să stea dracului lîngă telefon. Gray îl calmă. Se vor întîlni în clădire.
Garcia și prietenul lui se întoarseră, mergînd agale. Era o zi frumoasă și era vineri, iar ei se bucurau de această pauză în corvoada de a da oamenii în judecată, sau ce făceau ei
276
John Grisham
acolo pentru două sute de dolari pe oră. Croft se ascunse în spatele ochelarilor săi de soare și rămase la distanță.
Gray aștepta în hol, lîngă lifturi. Croft îi urma de aproape cînd trecură prin ușa turnantă. Arătă repede spre omul lor. Gray prinse semnalul și apasă pe butonul liftului. Acesta se deschise și el intră înaintea lui Garcia și a prietenului său. Croft rămase în hol.
Garcia apăsă pe butonul din dreptul etajului È™ase cu o secundă înaintea lui Gray. Se prefăcea că citeÈ™te ziarul È™i-i asculta pe cei doi avocaÈ›i vorbind despre fotbal. Tînărul nu avea mai mult de treizeci È™i È™apte ― treizeci È™i opt de ani. Vocea sa îi era vag cunoscută, doar îl auzise la telefon, dar nu avea nimic deosebit. FaÈ›a avocatului era aproape de el, dar nu putea s-o studieze. Trebuia să încerce. Semăna foarte mult cu omul din fotografie, lucra pentru Brim, Stearns È™i Kidlow, iar unul dintre nenumăraÈ›ii clienÈ›i ai firmei era domnul Mattiece. Va încerca, dar cu prudență. Era reporter, meseria lui era să pună întrebări.
Ieșiră din lift la etajul șase, continuînd să vorbească despre Redskins; Gray rămase în urma lor, citind ziarul. Holul firmei era opulent, cu candelabre și covoare orientale. Pe un perete, numele firmei scris cu litere aurii. Avocații se opriră în fața biroului din hol și-și luară mesajele telefonice. Gray trecu prin fața recepționerei fără grabă. Ochii acesteia îl urmăriră atent
― Pot să vă ajut, domnule? întrebă ea cu un ton care voia să spună „Ce dracu' vrei?"
Gray nu fu luat prin surprindere.
― Mă duc la Roger Martin. Găsise numele acestuia în cartea de telefoane È™i sunase din hol cu un minut mai devreme pentru a se asigura că avocatul Martin era la firmă. Anuarul clădirii cuprindea lista firmelor, dar nu È™i lista celor o sută nouăzeci de avocaÈ›i. Folosindu-se de paginile galbene, făcuse rapid douăsprezece apeluri pentru a găsi cîte un avocat la fiecare etaj. Roger Martin era omul de la È™ase.
Se încruntă la recepționeră.
CAZUL PELICAN 277
― Avem o discuÈ›ie de terminat.
Această afirmație o zăpăci; nu mai găsi nimic de spus. Gray era deja după colț, pentru a-I vedea intrînd în biroul Iui, cu patru uși mai departe.
Pe ușă era trecut un nume: David M. Underwood. Gray nu bătu. Voia să-l ia prin surprindere È™i ― poate ― să iasă repede. Domnul Underwood își punea sacoul pe umeraÈ™.
― Bună. Sînt Gray Grantham de la Washington Post. ÃŽl caut pe un anume Garcia.
Underwood îngheță și păru năucit.
― Cum ai ajuns aici? întrebă el.
Vocea îi suna deodată cunoscută.
― Pe picioare. EÈ™ti Garcia, nu-i aÈ™a?
― El arătă o plăcuță de pe birou cu numele lui scris cu litere aurii.
― David M. Underwood. La acest etaj nu e nici un Garcia. Nu cunosc nici un Garcia la firmă.
Gray zîmbi ca pentru a continua jocul. Underwood era speriat. Sau enervat.
― Ce face rata ta? întrebă Gray.
Underwood înconjură biroul, părînd foarte tulburat.
― Care?
Ceva nu mergea. Garcia ținea foarte mult la fiica lui, care era micuță și, dacă ar fi avut mai multe, i-ar fi pomenit de ele.
― Cea mai mică. Și soÈ›ia?
Underwood era acum aproape și continua să se apropie. Era limpede că omul nu se temea de un contact fizic.
― Nu am soÈ›ie. Am divorÈ›at.
Þinea pumnul stîng ridicat și pentru o clipă Gray se gîndi că îl va ataca. Apoi văzu cele patru degete fără verighetă. Nu avea soție. Nu avea verighetă. Garcia își adora soția și ar fi purtat verighetă. Era timpul să plece.
― Ce vrei? întrebă Underwood.
― Credeam că Garcia e la etajul ăsta, spuse el, retrăgîndu-se.
278
John Grisham
― E avocat?
― Da.
Underwood se liniști puțin.
― Nu e la firma asta. Avem un Perez È™i un Hernandez, dar nici un Garcia.
― E o firmă mare, spuse Gray din ușă. Scuze pentru deranj.
Underwood îl urmă.
― Ascultă, domnule Grantham, nu sîntem obiÈ™nuiÈ›i ca reporterii să pună întrebări pe aici. Am să chem paza, poate ei te vor ajuta.
― Nu e nevoie. MulÈ›umesc. Grantham era în hol, în timp ce Underwood vorbea cu paza.
In lift, Grantham se admonestă. Liftul era gol, așa că înjură tare. Apoi se gîndi la Croft și-l înjură pe el, cînd liftul se opri și se deschise. Îl văzu pe Croft în hol, lîngă telefoanele publice. Liniștește-te, își spuse el.
Părăsiră împreună clădirea.
― N-a mers, spuse Gray.
― Ai vorbit cu el?
― Da, nu e omul nostru.
― Fir-ar să fie! El e! E puÈ™tiul din fotografie.
― Nu. Semăna doar cu el. Mai încearcă.
― M-am săturat, Grantham. Am...
― Te plătesc, nu-i aÈ™a? Continuă încă o săptămînă. O să mă mai gîndesc la ceva mai serios.
Croft se opri pe trotuar, iar Gray își continuă drumul.
― ÃŽncă o săptămînă È™i gata, strigă Croft după el. Grantham îi făcu semn cu mîna.
Descuie mașina, pe care o parcase într-un loc nepermis, și se duse repede la ziar. Nu fusese prea inteligent din partea lui. Fusese chiar o prostie, iar el avea suficientă experiență ca să o fi putut ocoli. O va omite din conversația lui de fiecare zi cu Jackson Feldman și Smith Keen.
Îl căutase Feldman, îi comunică un reporter. Se duse imediat în biroul acestuia. Zîmbi dulce secretarei, care se pregătise de atac Keen și Howard Krauthammer îl așteptau,
CAZUL PELICAN 279
Împreună cu Feldman. Keen închise ușa și-i dădu lui Gray un ziar.
― L-ai văzut?
Era Times-Picayune, din New Orleans, care relata în pagina întîi despre moartea lui Verheek și a lui Callahan și publica niște fotografii mari. Citi repede, în timp ce ei îl urmăreau. Se vorbea despre prietenia lor și despre ciudata lor dispariție, survenită la șase zile distanță. Se vorbea și despre Darby Shaw, care nu mai fusese văzută. Dar nu se făcea nici un comentariu despre referat.
― Cred că ne-au luat-o înainte, spuse Feldman.
― Sînt numai faptele de bază, spuse Gray. Puteam să publicăm asta acum trei zile.
― Și de ce n-am făcut-o? întrebă Krauthammer.
― Pentru că nu înseamnă nimic. Două cadavre, numele unei fete È™i o mie de întrebări la care nu putem răspunde. Au găsit un poliÈ›ist care nu È™i-a È›inut gura, dar care nu È™tie nimic dincolo de crime.
― Dar fac cercetări, Gray, spuse Keen.
― Și vreÈ›i să-i opresc eu?
― Times a dat lovitura, spuse Feldman. Mîine sau duminică vor mai publica ceva. Oare cît de multe È™tiu?
― De ce mă întrebi pe mine? E posibil să fi pus mîna pe o copie a referatului. Destul de neverosimil, dar posibil. Dar ei nu au vorbit cu fata. Noi avem mărturia ei. Fata e a noastră.
― Sperăm, spuse Krauthammer.
Feldman își frecă ochii și se uită în tavan.
― Să zicem că au o copie a referatului, că È™tiu că ea l-a scris È™i că acum a dispărut. Nu au posibilitatea să verifice nimic, dar nu se tem să pomenească de referat, fără să-l implice pe Mattiece. Să zicem că au aflat că Thomas Callahan a fost profesorul ei, printre altele, È™i că el a adus referatul aici È™i l-a dat bunului lui prieten Verheek. Și că acum sînt amîndoi morÈ›i, iar ea a fugit E o poveste destul de bună, nu-i aÈ™a, Gray?
280
John Grisham
― E o bombă, spuse Krauthammer.
― E un fleac în comparaÈ›ie cu ceea ce urmează, spuse Gray. Nu vreau să-l publicăm, pentru că e numai partea vizibilă a aisbergului È™i va atrage toate ziarele din È›ară. Nu ne trebuie o mie de reporteri care să se înghesuie pe aici.
― Eu zic să-l publicăm, spuse Krauthammer. Dacă nu, Times ni-l suflă.
― Nu putem să publicăm povestea asta.
― De ce? întrebă Krauthammer.
― Pentru că eu nu am să scriu articolul È™i, dacă îl scrie altcineva, o pierdem pe fată. Simplu. ÃŽn clipa de față, ea nu È™tie ce să facă: să ia avionul È™i să plece din È›ară, sau să rămînă. O singură greÈ™eală din partea noastră poate s-o hotărască să plece.
― Dar ne-a spus deja ce È™tie, zise Keen.
― I-am dat cuvîntul. Nu voi scrie articolul pînă cînd nu vom È™ti destul pentru a-l putea încolÈ›i pe Mattiece. E foarte simplu.
― Te foloseÈ™ti de ea, nu-i aÈ™a? întrebă Keen.
― E o sursă de informaÈ›ii. Dar nu e în oraÈ™.
― Dacă Times are referatul, atunci È™tiu È™i de Mattiece, zise Feldman. Și dacă È™tiu de Mattiece, fii sigur că fac cercetări ca să-l verifice. Dacă ne-o iau înainte?
Krauthammer spuse scîrbit printre dinți:
― Stăm cu mîinile încruciÈ™ate È™i pierdem bomba secolului. Eu zic să publicăm ce avem. E ceva de suprafață, dar chiar È™i aÈ™a e formidabil.
― Nu, spuse Gray. Nu scriu nimic pînă nu am toate datele.
― Și cît o să mai dureze? întrebă Feldman.
― Poate o săptămînă.
― Nu avem la dispoziÈ›ie o săptămînă, spuse Krauthammer. Gray era disperat.
― Pot să aflu dacă Times mai È™tie È™i altceva. DaÈ›i-mi patruzeci È™i opt de ore.
CAZUL PELICAN 281
― Vor publica ceva mîine sau duminică, spuse din nou Feldman.
― Să publice. Pariez că va fi acelaÈ™i lucru, cu aceleaÈ™i fotografii de arhivă. FaceÈ›i o mulÈ›ime de presupuneri. PresupuneÈ›i că au o copie a referatului, dar nici autorul nu are una. Nu avem nici noi copia. Să aÈ™teptăm È™i să citim ce publică, apoi pornim din punctul acela.
Redactorii se uitară unul la altul. Krauthammer era dezamăgit. Keen era neliniștit. Dar Feldman era șeful, iar el spuse:
― Bine. Dacă publică ceva mîine, ne întîlnim aici la douăsprezece È™i vedem ce-i de făcut.
― Minunat, spuse Gray repede È™i se îndreptă spre ușă.
― Trebuie să te miÈ™ti repede, Grantham, spuse Feldman. Nu putem să aÈ™teptăm prea mult.
Grantham plecase.



33

Limuzina se strecură încet prin aglomerația de pe Beltway. Era întuneric și Matthew Barr citea la lumina pla-fonierei. Coal bea un Perrier și privea pe fereastră. Știa referatul pe dinafară și ar fi putut să-i explice tot lui Barr, dar voia să vadă ce reacție are.
Barr nu reacționa pînă nu văzu fotografia. Atunci dădu încet din cap. Îl puse pe scaun și se gîndi o clipă.
― E de rău, spuse el. Coal mormăi ceva.
― Cît e de adevărat? întrebă Barr.
― AÈ™ vrea să È™tiu.
― Cînd l-ai văzut prima oară?
― MarÈ›ea trecută. Ne-a parvenit prin FBI, într-unui din rapoartele lor zilnice.
― Ce a spus PreÈ™edintele?
― Nu s-a bucurat, dar nu avea de ce să se alarmeze. A crezut că au încercat, la noroc. A vorbit cu Voyles despre referat, iar Voyles a fost de acord să nu-i acorde atenÈ›ie un timp. Acum, nu mai sînt aÈ™a sigur că a fost o idee bună.
― PreÈ™edintele i-a spus lui Voyles să nu-i acorde atenÈ›ie? întrebă rar Barr.
― Da.
CAZUL PELICAN 283
― Asta-i ceva al dracului de asemănător cu obstrucÈ›io-narea justiÈ›iei, desigur, presupunînd că referatul se dovedeÈ™te a fi adevărat.
― Și dacă e adevărat?
― Atunci PreÈ™edintele va avea probleme. Eu am fost condamnat pentru obstrucÈ›ie, aÈ™a că È™tiu. E ca frauda poÈ™tală. E evidentă È™i uÈ™or de dovedit. EÈ™ti È™i tu amestecat?
― Tu ce zici?
― Atunci, cred că È™i tu ai probleme.
Continuară drumul în liniÈ™te, privind pe fereastră. Coal cîntărise lucrurile prin prisma obstrucÈ›iei, dar voia să È™tie È™i părerea lui Barr. Nu era îngrijorat de acuzaÈ›iile de delict. PreÈ™edintele avusese o mică discuÈ›ie cu Voyles, îi spuse să se uite în altă parte deocamdată È™i atîta tot. Ar fi fost greu să fie acuzat de ceva. Dar Coal era îngrijorat de realegeri; un scandal în care era implicat un susÈ›inător atît de important ca Mattiece ar fi fost dezastruos. Era un gînd revoltător ― un om pe care PreÈ™edintele îl cunoÈ™tea È™i de la care lua milioane, plătea ca doi judecători la Curtea Supremă să fie îndepărtaÈ›i, astfel ca prietenul lui, PreÈ™edintele, să poată numi oameni mai înÈ›elegători în locul lor, în aÈ™a fel încît el să-È™i poată extrage petrolul. DemocraÈ›ii se vor îmbăta de bucurie. Toate subcomisiile Congresului vor face audieri. Toate ziarele vor avea ce publica un an întreg. Departamentul de JustiÈ›ie va fi obligat să facă cercetări. Coal va fi obligat să-È™i recunoască vina È™i să-È™i dea demisia. Fir-ar să fie, toÈ›i cei de la Casa Albă, cu excepÈ›ia PreÈ™edintelui, vor trebui să plece.
Era un coșmar de proporții înspăimîntătoare.
― Trebuie să aflăm dacă referatul e adevărat, spuse Coal cu faÈ›a întoarsă spre fereastră.
― Dacă mor oameni din cauza lui, e adevărat. Dă-mi un motiv mai bun pentru moartea lui Verheek È™i Callahan.
Nu exista alt motiv și Coal știa.
― Vreau să faci ceva.
― Să găsesc fata.
284
John Grisham
― Nu. Fie a murit, fie se ascunde pe undeva. Vreau să stai de vorbă cu Mattiece.
― Sînt sigur că e în anuar.
― Ai să-l găseÈ™ti tu. Trebuie să fim siguri că PreÈ™edintele nu e informat. Trebuie să È™tim ce e adevărat.
― Și crezi că Victor o să aibă încredere în mine ca să-mi spună secretele lui.
― Da, în cele din urmă. Nu eÈ™ti poliÈ›ist. Să presupunem că e adevărat È™i că el crede că e în primejdie. E disperat È™i ucide oameni. Ce-ar fi să-i spui că povestea e în mîinile presei, că sfîrÈ™itul e aproape È™i că, dacă vrea să dispară, acum e momentul? Vii de la Washington, nu-i aÈ™a? Te afli în centrul problemelor. Lîngă PreÈ™edinte, sau cel puÈ›in aÈ™a crede el. Te va asculta.
― Bine. Și dacă îmi spune că e adevărat? Ce facem?
― Am cîteva idei, toate din categoria pierderilor controlate. Primul lucru pe care va trebui să-l facem e să numim doi iubitori ai naturii la Curtea Supremă. Dar dintre cei radicali. Lucru care va demonstra că sîntem ecologiÈ™ti convinÈ™i. Asta îi va da lovitura de graÈ›ie lui Mattiece È™i cîmpului lui petrolier. Putem face asta în cîteva ore. Aproape simultan, PreÈ™edintele îi va chema pe Voyles, pe ministrul justiÈ›iei È™i pe preÈ™edintele CurÈ›ii Supreme È™i le va cere să înceapă cercetările asupra lui Mattiece. Vom strecura copii ale referatului tuturor reporterilor din oraÈ™, apoi vom aÈ™tepta să treacă furtuna.
Barr zîmbea cu admirație.
Coal continuă.
― Nu e frumos, dar în orice caz mai bine decît să stăm cu mîinile încruciÈ™ate È™i să sperăm că referatul e o ficÈ›iune.
― Cum îți explici fotografia?
― Nu È™tiu. E neplăcut, dar e făcută acum È™apte ani, iar oamenii se schimbă. Vom demonstra că Mattiece era un cetățean corect atunci, dar că acum a înnebunit
― A înnebunit.
CAZUL PELICAN 285
― Da. Acum e ca un cîine rănit È™i încolÈ›it. Trebuie să-l convingi să arunce prosopul în ring È™i să o È™teargă. Cred că o să te asculte. Și cred că vom afla de la el dacă e adevărat.
― Cum să-l găsesc?
― Am omul meu care lucrează în direcÈ›ia asta. O să trag È™i eu niÈ™te sfori, o să luăm legătura. Fii gata de plecare duminică.
Barr zîmbi. I-ar plăcea să-l cunoască pe Mattiece.
Circulația nu mai era atît de intensă. Coal mai sorbi din apă.
― Noutăți despre Grantham?
― Nu. ÃŽl ascultăm È™i-l urmărim, dar nu am aflat nimic interesant. VorbeÈ™te la telefon cu maică-sa È™i cu cîțiva prieteni, dar nimic despre ziar. MunceÈ™te mult. A plecat din oraÈ™ miercuri È™i s-a întors joi.
― Unde a fost?
― La New York. Poate că lucrează la un articol.


Cleve ar fi trebuit să fie la intersecÈ›ia Străzii 6 cu Rhode Island fix la zece seara. Gray ar fi trebuit să meargă pe Rhode Island pînă cînd Cleve l-ar fi ajuns din urmă, astfel ca ― în cazul în care ar fi fost urmăriÈ›i ― să se creadă că e doar un È™ofer periculos. Merse pe Rhode Island, trecu Strada 6 cu optzeci la oră È™i se uită după luminile albastre. Nu erau nicăieri. Făcu un ocol È™i, peste cincisprezece minute, trecu din nou pe Rhode Island. De data aceasta văzu luminile albastre È™i trase lîngă trotuar.
Nu era Cleve. Era un polițist alb, foarte agitat. Ceru permisul lui Gray, îl examină și-l întrebă dacă băuse. Nu, domnule, spuse el. Polițistul scrise ceva pe talon și i-l dădu mîndru lui Gray, care stătea la volan și se uita fix la el, pînă cînd auzi voci în spatele mașinii.
Apăruse încă un polițist și acum se certau. Era Cleve, care-l ruga pe alb să lase naibii talonul, dar acesta îi spuse că-l și scrisese și, în afară de asta, „idiotul mergea cu optzeci la oră prin intersecție". „E prietenul meu", spuse Cleve.
286
John Grisham
„Atunci învață-l să conducă, înainte de a omorî pe cineva", spuse polițistul alb și plecă în mașina lui de patrulare.
Uitîndu-se la Gray, Cleve rîse.
― ÃŽmi pare rău, spuse el.
― E vina ta.
― Data viitoare mergi mai încet.
Gray aruncă talonul pe podeaua mașinii.
― Ziceai că Sarge i-a auzit pe cei din Aripa de Vest vorbind despre mine, nu-i aÈ™a?
― Exact.
― Vreau să È™tiu dacă i-a auzit comentînd despre alÈ›i reporteri, mai ales de la New York Times. Trebuie să È™tiu dacă ei cred că ar mai fi È™i alÈ›ii interesaÈ›i de referat.
― Asta-i tot?
― Da, dar vreau să È™tiu repede.
― Mergi încet, spuse Cleve tare È™i se duse la maÈ™ina lui.


Darby plăti camera pentru încă șapte zile, mai întîi pentru că voia să aibă un loc sigur de refugiu, la nevoie, apoi pentru că voia să-și lase acolo cîteva din hainele noi pe care și le cumpărase. Era o prostie să tot renunțe la lucrurile ei. Hainele nu aveau nimic deosebit, dar costau mult la New York și i-ar fi plăcut să le păstreze. Nu ar fi riscat numai pentru asta, dar îi plăcea camera, îi plăcea orașul și voia și hainele.
Venise timpul să fugă și din acest loc și-și luă bagaj puțin. Un sac de călătorie mic. Urcă într-un taxi la St. Moritz. Era aproape unsprezece seara, vineri, și Central Park South era aglomerat. Peste drum, un șir de cai înhămați la trăsuri își așteptau clienții pentru scurte plimbări prin parc
Taxiul făcu zece minute pînă în Strada 72 și Broadway, care nu era ținta ei, dar nu voia să fie ușor de urmărit. Merse zece metri și dispăru în gura metroului. Studiase harta și o carte a metroului și spera că se va descurca. Metroul nu o încînta; nu-l folosise niciodată și despre el circulau povești
CAZUL PELICAN 287
puțin încurajatoare. Dar era linia cea mai circulată în Manhattan și auzise că ar fi sigură. Și apoi, nici la suprafață nu era chiar așa grozav. Metroul nu putea să fie mai puțin sigur.
Așteptă în locul indicat, împreună cu un grup de adolescenți beți, dar bine îmbrăcați; trenul sosi în cîteva minute. Nu era aglomerat și ea se așeză pe un scaun de lîngă ușile din mijloc. „Uită-te la podea și ține bine sacul", își repeta întruna. Se uita la podea, dar studia oamenii din spatele ochelarilor întunecați. Era noaptea ei norocoasă. Nu remarcă nici un individ punk cu cuțit. Nici un cerșetor. Nici perverși, cel puțin ea nu vedea nici unul. Dar, pentru o novice, totul era teribil de stresant.
Tinerii beți coborîră la Times Square, iar ea la stația următoare. Nu văzuse niciodată Penn Station, dar nu avea timp să o admire. Poate că într-o zi va putea să petreacă o lună admirînd orașul, fără să-i pese de Butuc, de Slăbănog și de mai știe ea cine. Acum nu.
În cinci minute ajunse la tren; călătorii se îmbarcau. Se așeză în spate și se uită la fiecare pasager. Nici un chip familiar. În mod sigur, nu o reperaseră în această cursă în zig-zag. Din nou, cîștigase datorită unei mișcări abile. Cumpărase patru bilete la O'Hare cu American Express și așa ei știau că e la New York. Era sigură că Butucul nu o văzuse, dar era în oraș, ca și prietenii lui, bineînțeles. Puteau să fie vreo douăzeci. Dar nu mai era sigură de nimic.
Trenul plecă peste șase minute. Era aproape gol. Scoase un ziar din sac și se prefăcu adîncită în lectură.
Peste un sfert de oră, trenul opri la Newark și ea coborî. Era o fată norocoasă. Afară, taxiurile erau aliniate în fața stației și, peste zece minute, era la aeroport.



34

Era simbătă dimineața și Regina se afla în Florida, pentru a strînge bani de la cei bogați. Afară era senin și rece. Ar fi vrut să doarmă tîrziu, apoi să joace golf. Dar era ora șapte și el stătea la birou, cu cravata la gît, și-l asculta pe Fletcher Coal. Richard Horton, ministrul de justiție, vorbise cu Coal și acum Coal era alarmat.
Ușa se deschise și intră Horton. Își dădură mîinile și ministrul se așeză în fața biroului. Coal stătea alături, în picioare, ceea ce îl enerva pe Președinte.
Horton era plictisitor, dar sincer. Nu era prost sau lent, doar se gîndea cu grijă la toate înainte de a acționa. Își cîntărea fiecare cuvînt, înainte de a vorbi. Îi era credincios Președintelui și se putea avea încredere în judecata lui.
― Ne gîndim serios la o investigaÈ›ie formală a marelui juriu în afacerea morÈ›ii lui Rosenberg È™i Jensen, spuse el grav. Avînd în vedere ce s-a întîmplat la New Orleans, credem că ar trebui să înceapă imediat.
― FBI face cercetări, spuse PreÈ™edintele. Au trei sute de agenÈ›i care lucrează la cazul ăsta. De ce ar trebui să ne amestecăm È™i noi?
― Fac cercetări È™i asupra referatului „pelican"? întrebă Horton. CunoÈ™tea răspunsul. Știa că Voyles era la New Orleans cu sute de agenÈ›i Aflase că vorbiseră cu sute de oameni, că adunaseră grămezi de probe fără folos. Știa că PreÈ™edin-
CAZUL PELICAN 289
tele îi ceruse lui Voyles să nu mai investigheze în această direcție și, de asemenea, că Voyles nu spunea totul Președintelui.
Horton nu vorbise niciodată cu Președintele despre referatul „pelican" și simplul fapt că știa de el era exasperant. Cîți mai știau? Probabil mii.
― Urmăresc toate pistele, spuse Coal. Ne-au dat È™i nouă o copie acum aproape două săptămîni, aÈ™a încît presupunem că cercetează È™i referatul.
Exact ceea ce se aștepta Horton din partea lui Coal.
― Cred că AdministraÈ›ia ar trebui să facă imediat cercetări. Vorbise ca È™i cum ar fi învățat totul pe dinafară, ceea ce îl enerva pe PreÈ™edinte.
― De ce? întrebă PreÈ™edintele.
― Dacă referatul spune adevărul? Dacă nu facem nimic È™i adevărul iese la iveală, pierderile vor fi ireparabile.
― Crezi sincer că e adevărat? întrebă PreÈ™edintele.
― E al dracului de suspect. Primii doi oameni care l-au văzut au murit, iar persoana care l-a scris a dispărut. E perfect logic dacă cineva are interes să omoare judecători de la Curtea Supremă. Nu există alÈ›i suspecÈ›i credibili Din cîte am auzit, FBI s-a încurcat în date. Da, trebuie cercetat.
Cercetările lui Horton aveau scurgeri mai mari decît subsolul Casei Albe și Coal era îngrozit la gîndul că acest clovn va forma un juriu și va chema martori. Horton era un om onorabil, dar Departamentul de Justiție era plin cu avocați care vorbeau prea mult.
― Nu crezi că e puÈ›in cam prematur? întrebă Coal.
― Nu cred.
― Ai văzut ziarele de azi-dimineață? întrebă Coal.
Horton aruncase o privire pe pagina întîi din Post și citise rubrica de sport. La urma urmei, era sîmbătă. Auzise că Coal citise opt ziare înaintea zorilor, așa că nu-i plăcu această întrebare.
― Am citit cîteva, zise el.
290
John Grisham
― Eu m-am uitat prin mai multe, spuse Coal modest. Și nicăieri nu apare nici un cuvînt despre cei doi avocaÈ›i morÈ›i, despre fată sau despre Mattiece È™i nimic legat de referat. Dacă începi acum o investigaÈ›ie formală, va È›ine pagina întîi o lună.
― Crezi că o să dispară pur È™i simplu? îl întrebă Horton pe Coal.
― S-ar putea. Evident, noi aÈ™a sperăm.
― Cred că eÈ™ti optimist, domnule Coal. ÃŽn mod normal, noi nu aÈ™teptăm ca presa să facă investigaÈ›ii în locul nostru.
Coal zîmbi, aproape că izbucni în rîs auzindu-l. Zîmbi spre Președinte, care-i aruncă o privire iute. Horton începu să-și piardă răbdarea.
― Ce se întîmplă dacă mai aÈ™teptăm o săptămînă? întrebă PreÈ™edintele.
― Nimic, spuse repede Coal.
Hotărîrea de a mai aștepta o săptămînă fusese deja luată și Horton știa.
― ÃŽntr-o săptămînă s-ar putea să iasă totul la iveală, spuse el fără convingere.
― AÈ™teaptă o săptămînă, ordonă PreÈ™edintele. Ne întîlnim aici vinerea viitoare È™i vedem atunci. Nu spun nu, Richard, dar mai aÈ™teaptă È™apte zile.
Horton ridică din umeri. Era mai mult decît se așteptase. Oricum, avea acoperire. Se va duce direct la biroul său și va dicta o notă lungă, relatînd amănunțit tot ce-și amintea despre această întîlnire. Așa, își va apăra capul.
Coal îi dădu o hîrtie.
― Ce-iasta?
― ÃŽncă niÈ™te nume. ÃŽi cunoÈ™ti?
Era lista ecologiștilor: patru judecători care erau mult prea liberali ca să fie comozi, dar Planul B cerea numirea unor ecologiști radicali la Curte.
Horton clipi de cîteva ori și o studie atent.
― Cred că glumeÈ™ti.
― Verifică-i, spuse PreÈ™edintele.
CAZUL PELICAN 291
― Tipii ăștia sînt liberali extremiÈ™ti, bombăni Horton.
― Da, dar adoră luna È™i soarele, copacii È™i păsările, îi explică îndatoritor Coal.
Horton înțelese și zîmbi.
― ÃŽnÈ›eleg. Le plac pelicanii.
― O specie pe cale de dispariÈ›ie, spuse PreÈ™edintele. Coal se îndreptă spre ușă.
― AÈ™ fi vrut să fi dispărut cu totul acum zece ani.


Nu sunase încă, la ora nouă, cînd Gray sosi la ziar. Citise Times, unde nu apăruse nimic. Întinse ziarul din New Orleans pe birou și-l parcurse. Nimic. Spuseseră tot ce știau. Callahan, Verheek, Darby și o mie de întrebări fără răspuns. Trebuia să-și închipuie că Times și poate și Times-Picayune din New Orleans văzuseră sau auziseră de referat și aflaseră astfel despre Mattiece. Și presupunea că acum dezgropau orice puteau pentru a-l verifica. Dar el o avea pe Darby și-l vor găsi și pe Garcia și, dacă Mattiece putea fi verificat, o vor face.
Deocamdată, nu mai avea alt plan. Dacă Garcia plecase sau refuza să-i ajute, vor fi obligați să exploreze lumea întunecată și de nepătruns a lui Victor Mattiece. Darby nu va rezista mult și nu o condamna. Nu știa cît va dura.
Smith Keen își făcu apariția cu un pahar de cafea în mînă și se așeză pe birou.
― Dacă ar avea ceva, Times l-ar păstra pînă mîine? Gray își scutură capul.
― Nu. Dacă ar fi avut mai mult decît Times-Picayune, ar fi publicat azi tot.
― Krauthammer vrea să publicăm ce avem. Crede că putem să amintim È™i de Mattiece.
― Nu înÈ›eleg.
― Contează pe Feldman. Părerea lui e că putem să publicăm toată povestea despre Callahan È™i Verheek, omorîți din cauza referatului, È™i să pomenim È™i de Mattiece, care ― întîmplător ― e prieten cu PreÈ™edintele, fără să-l acuzăm di-
292
John Grisham
rect însă. El zice că trebuie să fim extrem de prudenți și să dăm asigurări că referatul îl numește pe Mattiece, nu noi. Din moment ce referatul a provocat atîția morți, înseamnă că a fost verificat într-un fel.
― Vrea să se ascundă în spatele referatului.
― Exact.
― Dar toate astea sînt speculaÈ›ii neconfirmate. Să presupunem o clipă că domnul Mattiece nu e în nici un fel implicat. Că e complet nevinovat. Publicăm articolul cu numele lui È™i pe urmă? O să părem idioÈ›i È™i o să fim tîrîți ani de zile prin tribunale. Eu nu scriu articolul.
― El vrea să-l scrie altcineva.
― Dacă ziarul publică ceva despre acest subiect, pe care nu l-am scris eu, fata dispare. Parcă v-am explicat ieri.
― Da. Și Feldman te-a auzit. El e de partea ta, Gray, ca È™i mine. Dar dacă ce se spune în referat e adevărat, va ieÈ™i la iveală în cîteva zile. ToÈ›i credem asta. Știi ce mult urăște Krauthammer Times; se teme că ticăloÈ™ii ăia ne-o vor lua înainte.
― Nu pot, Smith. E posibil ca ei să aibă mai multe date decît Times-Picayune, dar nu vor să-l pomenească pe Mattiece. Ascultă, vom verifica înaintea tuturor. Și cînd îl vom avea la mînă, voi scrie articolul cu toate numele participanÈ›ilor È™i cu poza lui Mattiece È™i a prietenului lui de la Casa Albă.
― Ai spus „vom verifica". Cine?
― Sursa mea de informaÈ›ii È™i cu mine. Gray deschise un sertar È™i luă poza lui Darby bînd Diet Coke. I-o dădu lui Keen, care o admiră.
― Unde e? întrebă el.
― Nu È™tiu. Cred că vine aici, de la New York.
― Vezi să nu fie ucisă.
― Avem foarte mare grijă. Gray se uită peste umăr È™i se aplecă spre el. De fapt, Smith, cred că sînt urmărit. Voiam doar să È™tii.
― Cine crezi că e?
CAZUL PELICAN 293
― Am aflat dintr-o sursă de la Casa Albă. Nu mai folosesc telefonul.
― Să-i spunem lui Feldman.
― Nu cred că e periculos deocamdată.
― Trebuie să È™tie. Keen se ridică È™i dispăru.
Ea îl sună peste cîteva minute.
― Am ajuns, spuse. Nu È™tiu cîți am adus după mine, dar sînt aici È™i în viață, deocamdată.
― Unde eÈ™ti?
― La Tabard Inn, pe Strada N. Ieri am văzut un prieten vechi pe Strada 6. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de Butuc, cel care a fost grav rănit pe strada Bourbon? Þi-am povestit?
― Da.
― Ei bine, acum merge. Șchiopătează puÈ›in, dar ieri hoinărea prin Manhattan. Nu cred că m-a văzut.
― VorbeÈ™ti serios? E înfricoșător.
― E mai rău decît atît. Am lăsat È™ase urme cînd am plecat È™i, dacă-l văd în acest oraÈ™, È™chiopătînd pe trotuar, am să mă predau. Am să mă duc la el de bunăvoie.
― Nu È™tiu ce să spun.
― Spune cît mai puÈ›ine, pentru că oamenii ăștia au radar. Am să fac pe detectivul particular timp de trei zile, apoi plec. Dacă trăiesc pînă miercuri dimineață, iau un avion spre Araba sau Trinidad, sau alt loc cu plajă. Vreau să mor pe o plajă.
― Cînd ne întîlnim?
― La asta mă gîndesc. Vreau să faci două lucruri.
― Ascult.
― Unde îți parchezi maÈ™ina?
― Aproape de casă.
― Las-o acolo È™i închiriază alta. Nu ceva modern, un Ford obiÈ™nuit sau ceva asemănător. Poartă-te ca È™i cum te-ar armări cineva printr-o puÈ™că cu lunetă. Du-te la hotelul Marbury din Georgetown È™i ia o cameră pentru trei nopÈ›i. PoÈ›i să plăteÈ™ti cu bani gheață ― am verificat. ÃŽnregistrea-ză-te sub alt nume.
294
John Grisham
Gramham lua note dînd din cap.
― PoÈ›i să te strecori afară din apartamentul tău după căderea întunericului? întrebă ea.
― Cred că da.
― AÈ™a să faci. Apoi iei un taxi pînă la Marbury. MaÈ™ina de închiriat să-È›i fie livrată acolo. Ia două taxiuri pînă la Tabard Inn È™i intră în restaurant fix la nouă, diseară.
― Bine. Altceva?
― Ia-È›i haine. Fă-È›i planul să lipseÈ™ti de acasă cel puÈ›in trei zile. Și nu te apropia de birou.
― Zău, Darby, biroul e un loc sigur.
― Nu sînt dispusă să mă cert. Dacă te laÈ™i greu, Gray, dispar. Sînt convinsă că am să trăiesc cu atît mai mult cu cît plec mai repede din È›ară.
― Am înÈ›eles, să trăiÈ›i.
― Bravo.
― Presupun că ai un plan dibaci în minte.
― Poate. Vorbim la cină.
― E un fel de întîlnire?
― O să mîncăm È™i o să vorbim de afaceri.
― Am înÈ›eles, să trăiÈ›i.
― Acum închid. Fii prudent, Gray. Sînt cu ochii pe noi. Și închise.


Stătea la masa treizeci și șapte, într-un colț întunecat al micului restaurant, cînd sosi el, fix la nouă. Primul lucru pe care-l remarcă fu rochia ei. Dar nu-i vedea picioarele. Poate mai tîrziu, cînd se va scula în picioare. El avea haină și cravată și formau un cuplu frumos.
Se așeză lîngă ea în întuneric, în așa fel încît să poată supraveghea amîndoi lumea din restaurant. Tabard Inn părea destul de vechi ca să-l fi hrănit și pe Thomas Jefferson. Un grup gălăgios de germani rîdea și vorbea în fața restaurantului. Ferestrele erau deschise și aerul era rece și, pentru o clipă, puteau să uite de ce se ascundeau.
― De unde ai luat rochia?
CAZUL PELICAN 295
― ÃŽÈ›i place?
― E foarte frumoasă.
― Am făcut cumpărături după-masă. Și, ca pe cele mai multe din achiziÈ›iile mele din ultima vreme, o voi părăsi probabil în cameră cînd voi fugi ca să-mi scap viaÈ›a.
Chelnerul era în fața lor cu listele de bucate. Comandară băuturi. Restaurantul era liniștit și sigur.
― Cum ai ajuns aici?
― Am făcut înconjurul lumii.
― AÈ™ vrea să È™tiu.
― Am luat un tren spre Newark, un avion pînă la Boston, alt avion pînă la Detroit È™i încă un avion pînă Ia Dulles. Am zburat toată noaptea È™i de două ori am uitat unde mă aflu.
― Cum ar fi putut să te urmărească?
― N-au putut. Am plătit cu pani peÈ™in, un articol care începe să-mi lipsească.
― De cît ai nevoie?
― AÈ™ vrea să cer telegrafic niÈ™te bani de la banca mea din New Orleans.
― O vom face luni. Cred că eÈ™ti în siguranță, Darby.
― AÈ™a credeam È™i eu. De fapt, mă simÈ›eam foarte în siguranță cînd eram aproape de vas, cu Verheek, numai că nu era Verheek. Și m-am simÈ›it în siguranță la New York. Dar Butucul a apărut pe trotuar È™i de atunci nu am mai mîncat.
― Pari slabă.
― MulÈ›umesc, È™tiu. Ai mîncat aici? Se uită la lista ei. Se uită È™i el la a lui.
― Nu, dar am auzit că se mănîncă bine. Iar È›i-ai schimbat părul.
Acum era castaniu deschis. Își pusese puțin rimei și roșu în obraz. Și ruj.
― O să înceapă să-mi cadă dacă-i mai văd pe oamenii ăștia.
Li se aduseră băuturile și făcură comanda.
296
John Grisham
― AÈ™teptăm ca Times să publice ceva mîine. Nu pomeni de ziarul din New Orleans din cauza fotografiilor lui Callahan È™i Verheek. Presupunea că le văzuse.
Dar părea să nu o intereseze.
― Ce? întrebă ea privind în jur.
― Nu È™tim sigur. Nu ne-ar plăcea să ne întreacă Times. E o veche rivalitate.
― Nu mă interesează. Nu È™tiu nimic despre ziaristică È™i nu vreau să aflu. Sînt aici pentru că am o idee, una singură, să-l găsesc pe Garcia. Și dacă nu am să pot, repede, am să plec de aici.
― Iartă-mă. Despre ce ai vrea să vorbim?
― Europa. Care e locul tău preferat din Europa?
― Nu pot să sufăr Europa È™i urăsc europenii. Merg în Canada, în Australia È™i în Noua Zeelandă, uneori. De ce îți place Europa?
― Bunicul meu era emigrant scoÈ›ian. Am o grămadă de veri acolo. I-am vizitat de două ori.
Gray stoarse lămîia în ginul cu apă tonică. Șase petrecăreți veniră de la bar și ea îi urmări atentă. Vorbi uitîndu-se repede în jur.
― Cred că ai nevoie de cîteva pahare, ca să te liniÈ™teÈ™ti, spuse Gray.
Ea aprobă din cap, dar nu spuse nimic. Cei șase se așezară la o masă apropiată și începură să vorbească franțuzește. Îi făcea plăcere să-i audă.
― Ai auzit vreodată vreun cajun vorbind franÈ›uzeÈ™te? întrebă ea.
― Nu.
― E un dialect care dispare repede, ca È™i pămînturile inundate. Se zice că francezii nu-i înÈ›eleg.
― E corect. Sînt sigură că nici un cajun nu înÈ›elege franÈ›uzeÈ™te.
Luă o înghițitură lungă de vin alb.
― Þi-am povestit despre Chad Brunet?
― Nu cred.
CAZUL PELICAN 297
― E un cajun sărac din Eunice. Familia lui a supravieÈ›uit punînd capcane È™i pescuind în bălÈ›i. A fost un copil foarte inteligent, care a ajuns la Louisiana State University cu o bursă întreagă, apoi a fost primit la Facultatea de Drept din Stanford, unde a terminat cu cel mai mare punctaj din istoria facultății. Avea douăzeci È™i unu de ani cînd a intrat în baroul din California. Ar fi putut să lucreze pentru orice firmă de avocaÈ›i din È›ară, dar È™i-a luat o slujbă la o firmă care se ocupa cu probleme de apărare a mediului, din San Francisco. Era strălucit, un adevărat geniu în materie de drept. Muncea din greu È™i a cîștigat procese mari împotriva companiilor petroliere È™i chimice. La douăzeci È™i opt de ani, era un avocat pledant de un desăvîrÈ™it profesionalism. Companiile petroliere È™i alÈ›i mari agenÈ›i poluanÈ›i se temeau de el.
Luă o sorbitură de vin.
― A făcut mulÈ›i bani È™i a înfiinÈ›at o grupare pentru a conserva pămînturile inundate ale Louisianei. Dorea să participe la procesul „pelicanului", cum i se spunea, dar avea multe alte obligaÈ›ii. A dat la Green Fund o mulÈ›ime de bani pentru cheltuieli de judecată. La puÈ›in timp după procesul care se judeca la Lafayette, a anunÈ›at că va veni acasă pentru a asista avocaÈ›ii de la Green Fund. Au apărut cîteva articole despre el în ziarul din New Orleans.
― Ce i s-a întîmplat?
― S-a sinucis.
― Ce?
― Cu o săptămînă înainte de proces, a fost găsit într-o maÈ™ină, cu motorul pornit. Un furtun de grădină lega È›eava de eÈ™apament cu scaunul din față. O simplă sinucidere cu monoxid de carbon.
― Unde era maÈ™ina?
― ÃŽntr-o regiune împădurită de lîngă oraÈ™ul Galliano, în Bayou Lafourche. El cunoÈ™tea bine zona. Avea în portbagaj echipament de camping È™i de pescuit. Nici o scrisoare. Po-
298
John Grisham
liția a făcut cercetări, dar nu a găsit nimic care să dea de bănuit. Cazul a fost închis.
― Incredibil.
― Avusese probleme cu alcoolul, se trata la un psihanalist din San Francisco. Dar sinuciderea a fost o surpriză.
― Crezi că a fost ucis?
― MulÈ›i oameni cred asta. Moartea lui a dat o mare lovitură celor de la Green Fund. Pasiunea lui pentru pămîn-turile inundabile ar fi fost convingătoare la tribunal.
Gray își termină băutura și ronțăi gheața. Ea se apropie mai mult de el. Chelnerul apăru și ei făcură comanda.



35

Holul hotelului Marbury era pustiu duminică, la ora șase dimineața, cînd Gray căuta un exemplar din Times. Avea doisprezece centimetri grosime și cîntărea vreo șase kilograme. El se întrebă cît mai aveau de gînd să-l mărească. Fugi în camera lui de la etajul opt, întinse ziarul pe pat și se aplecă peste el pentru a-l citi cu atenție. Pagina întîi nu conținea nimic de interes, lucru de importanță crucială. Dacă ar fi avut marea știre, acolo ar fi apărut. Se temea să nu vadă fotografii ale lui Rosenberg, Jensen, Callahan sau Verheek, ale lui Darby și Khamel, cine știe, poate și o poză frumoasă a lui Mattiece, toate aliniate pe pagina întîi, ca portretele unor personaje de film. Times i-ar fi învins astfel din nou. Așa visase în timp ce dormea și nu trecuse mult de atunci.
Dar nu era nimic din toate acestea. Și, cu cît nu găsea nimic, cu atît mai repede frunzărea ziarul, pînă ajunse la rubrica de sport și publicitate. Se opri și se îndreptă aproape dansînd spre telefon. Îl sună pe Smith Keen, care era treaz.
― L-ai văzut? întrebă el.
― Nu-i aÈ™a că e frumos? spuse Keen. Mă întreb ce s-a întîmplat.
― Nu au nimic, Smith. Fac cercetări cu sufletul la gură, dar nu au încă nimic. Cu cine a vorbit Feldman?
300
John Grisham
― Nu spune niciodată. Dar se presupune că e de încredere.
Keen divorțase și trăia singur într-un apartament nu departe de Marbury.
― EÈ™ti ocupat? întrebă Gray.
― Nu chiar. E aproape È™ase È™i jumătate, duminică dimineaÈ›a.
― Trebuie să stăm de vorbă. Vino È™i ia-mă din faÈ›a hotelului Marbury peste un sfert de oră.
― Hotelul Marbury?
― E o poveste lungă. ÃŽÈ›i explic eu.
― A, fata! Norocosule!
― AÈ™ vrea eu. Ea e la alt hotel.
― Aici? în Washington?
― Da. Ne vedem peste un sfert de oră.
― O să fiu acolo.
Gray își bău nervos cafeaua din paharul de hîrtie și așteptă în hol. O să facă din el un paranoic, aproape că se aștepta să vadă tîlhari ascunși pe trotuar, cu arme automate. Asta îl înfurie. Văzu Toyota lui Keen venind pe Strada M și se grăbi spre ea.
― Ce-ai vrea să vezi? spuse Keen, plecînd de lîngă trotuar.
― Nu È™tiu. E o zi frumoasă. Ce-ai zice de Virginia?
― Cum doreÈ™ti. Te-au dat afară din apartament?
― Nu. Urmez ordinele fetei. GîndeÈ™te ca un general È™i sînt aici pentru că ea mi-a spus aÈ™a. Trebuie să stau pînă marÈ›i sau pînă cînd ea se sperie È™i îmi spune să mă mut. Sînt în camera 833 dacă ai nevoie de mine, dar să nu spui nimănui.
― ÃŽmi închipui că vrei să È›i-o plătească Post, spuse Keen zîmbind.
― Nu mi-e capul la bani acum. AceiaÈ™i oameni care au încercat s-o ucidă la New Orleans au ajuns la New York, sau aÈ™a crede ea. Au un talent uimitor într-ale filajului È™i ea e extrem de prudentă.
CAZUL PELICAN 301
― Cînd eÈ™ti urmărit de cineva ― È™i ea este ― poate că È™tii ce ai de făcut.
― Ascultă, Smith, È™tie exact ce face. E atît de bună încît te îngrozeÈ™te È™i pleacă miercuri dimineaÈ›a. Avem deci două zile ca să-l găsim pe Garcia.
― Dar dacă Garcia e încăpățînat? Dacă îl găseÈ™ti È™i nu vrea să vorbească? Sau nu È™tie nimic? Te-ai gîndit?
― Am È™i coÈ™maruri în legătură cu asta. Cred că È™tie ceva foarte important. Există un document, o hîrtie, ceva tangibil, È™i el îl are. A vorbit despre el o dată sau de două ori, dar cînd l-am presat nu a vrut să recunoască. Dar voia să mi-l arate în ziua cînd stabilisem întîlnirea. Sînt convins. Are ceva, Smith.
― Dar dacă nu vrea să-È›i arate?
― ÃŽirupgîtul.
Trecură peste Potomac și o luară pe lîngă cimitirul Arlington. Keen își aprinse pipa și deschise fereastra.
― Dar dacă nu-l găseÈ™ti pe Garcia?
― Aplicăm Planul B. Ea pleacă È™i înÈ›elegerea noastră cade. După ce pleacă din È›ară, am permisiunea să fac ce vreau cu referatul, fără să folosesc numele ei. Biata fată e convinsă că o să moară, indiferent dacă punem noi mîna pe ceva sau nu, dar vrea cît de multă protecÈ›ie se poate. Nu voi putea să folosesc niciodată numele ei, nici măcar ca autor al referatului.
― VorbeÈ™te mult despre referat?
― A fost o idee trăsnită, pe care a urmat-o È™i pe care aproape a urît-o cînd au început să explodeze bombele. ÃŽi pare rău că l-a scris. Ea È™i Callahan se iubeau cu adevărat, iar acum e doborîtă de durere È™i de sentimentul de vinovăție.
― Care e Planul B?
― Atacăm avocaÈ›ii. Mattiece e prea prefăcut È™i alunecos ca să ajungem la el fără citaÈ›ii, mandate de percheziÈ›ie È™i altele, dar È™tim cine sînt avocaÈ›ii lui. E reprezentat de două firme mari din oraÈ™; la ei vom merge. Un avocat sau un grup de avocaÈ›i a sugerat numele lui Rosenberg È™i Jensen. Mattiece nu ar fi È™tiut pe cine să ucidă. I-au spus avocaÈ›ii lui.
302
John Grisham
― Dar nu poÈ›i să-i faci să vorbească.
― Nu vor vorbi despre un client. Dar dacă avocaÈ›ii sînt vinovaÈ›i È™i începem să le punem întrebări, pînă la urmă tot aflăm ceva de la ei. Ne trebuie vreo doisprezece reporteri care să dea un milion de telefoane la avocaÈ›i, consilieri, funcÈ›ionari, secretare, conÈ›opiÈ™ti, la toÈ›i. Trebuie să-i ase-diem.
Keen pufăi din pipă și nu spuse nimic.
― Care sînt firmele?
― White È™i Blazevich È™i Brim, Stearns È™i Kidlow. Docu-mentează-te la biblioteca noastră despre ei.
― Am auzit de White È™i Blazevich. E o mare firmă republicană.
Gray aprobă din cap și bău ultima înghițitură de cafea.
― Dar dacă e altă firmă? întrebă Keen. Dacă firma nu e în Washington? Dacă avocaÈ›ii nu cedează? Dacă e vorba de o singură minte de avocat È™i aceasta e a unuia care nu lucrează în barou È™i e la Shreveport? Dacă unul dintre avocaÈ›ii lui Mattiece a făcut planul?
― Știi că uneori mă scoÈ›i din minÈ›i?
― Sînt întrebări întemeiate. Ce se întîmplă atunci?
― Trecem la Planul C.
― ÃŽn ce constă?
― ÃŽncă nu È™tiu. Fata nu s-a gîndit atît de departe.


Ea îi dăduse instrucțiuni să nu stea mult pe străzi și să mănînce în camera lui. Avea un sandviș și cartofi prăjiți într-o pungă și se îndrepta, ascultător, spre camera lui de la etajul opt al hotelului Marbury. O cameristă asiatică își împinse căruciorul cu unelte lîngă ușa lui. El se opri și scoase cheia din buzunar.
― AÈ›i uitat ceva, domnule? întrebă camerista.
Gray se uită la ea.
― Poftim?
― AÈ›i uitat ceva?
― Nu. De ce?
CAZUL PELICAN 303
Camerista se mai apropie cu un pas.
― Abia aÈ›i plecat È™i v-aÈ›i È™i întors.
― Am plecat acum patru ore.
Ea dădu din cap și se apropie și mai mult, ca să se uite bine la el.
― Nu, domnule. Un bărbat a ieÈ™it din camera asta acum zece minute. Ezită È™i se uită atentă la el. Dar cred că era altcineva, domnule.
Gray se uită la numărul camerei. 833. Apoi se întoarse spre femeie.
― EÈ™ti sigură că a mai fost un bărbat în cameră?
― Da, domnule, acum cîteva minute.
Intră în panică. Se duse la scări și coborî repede opt etaje. Ce era în cameră? Nimic, în afară de haine. Nimic privitor la Darby. Se opri și băgă mîna în buzunar. Nota cu adresa și telefonul ei era în buzunar. Răsuflă ușurat și intră în hol.
Trebuia s-o găsească, dar repede.


Darby găsi o masă goală în sala de lectură de la etajul doi al bibliotecii de drept Edward Bennett Williams din Georgetown. Găsea că e cea mai frumoasă dintre toate bibliotecile pe care le vizitase; satisfăcea noul ei hobby de critic al bibliotecilor de drept. Era o clădire de cinci etaje, situată de partea cealaltă a curții Facultății de Drept. Era nouă, strălucitoare și modernă, dar nu era decît o bibliotecă de drept, care se umplea repede cu studenți care se gîndeau de acum la examenele de sfîrșit de an.
Deschise volumul cinci al ediției Martindale-Hubbell la capitolul firme din D.C. White și Blazevich acoperea douăzeci și opt de pagini. Nume, date de naștere, locuri de naștere, școli, organizații profesionale, distincții, premii, comitete și publicații, lista celor patru sute doisprezece avocați, parteneri ai firmei și asociați. Luă notițe pe un bloc-notes.
304
John Grisham
Firma avea optzeci și unu de parteneri; restul erau asociați, îi aranja după alfabet și scrise fiecare nume pe notesul ei. Părea o studentă la drept care trecea în revistă firmele, într-o neobosită căutare de slujbă.
Era o ocupație plicticoasă, în timpul căreia gîndul ei hoinărea. Thomas studiase aici acum douăzeci de ani. Fusese un student foarte bun și pretindea că petrecuse multe ore în bibliotecă. Scrisese pentru un ziar de drept, corvoadă pe care și ea ar fi făcut-o în împrejurări normale.
ÃŽn ultimele zece zile, moartea fusese un subiect pe care-l analizase din diferite puncte de vedere. Nu se hotărîse care e moartea cea mai bună, în afara celei din timpul somnului. O boală lentă, o agonie era un coÈ™mar atît pentru victimă cît È™i pentru cei apropiaÈ›i, dar aveai măcar timp să te pregăteÈ™ti È™i să-È›i iei adio. O moarte violentă avea loc în cîteva secunde È™i ― probabil ― era cea mai bună pentru cel dus. Dar È™ocul era năucitor pentru cei rămaÈ™i în urmă. Se iveau atîtea întrebări dureroase. Suferise? Care fusese ultimul lui gînd? De ce se întîmplase aÈ™a? Și să fii de față la moartea fulgerătoare a unei persoane dragi era ceva de nedescris.
Îl iubea și mai mult, deoarece îl văzuse murind. Își spunea mereu că trebuia să înceteze să mai audă zgomotul exploziei și să mai simtă mirosul fumului, că trebuie să alunge imaginea obsedantă a morții lui. Dacă va mai trăi trei zile, va ajunge într-un loc unde va putea plînge în voie, pînă cînd jalea va lua sfîrșit. Era hotărîtă să ajungă în locul acela. Era hotărîtă să bocească și să se lecuiască. Măcar atîta merita și ea.
Învăță numele pe dinafară, pînă cînd știu mai multe despre White și Blazevich decît oricine din afara firmei. Ieși în întunericul de afară și luă un taxi pînă la hotel.


Matthew Barr merse la New Orleans, unde se întîlni cu un avocat, care îi dădu instrucțiuni să ia avionul și să se ducă la un anumit hotel din Fort Lauderdale. Avocatul nu-i spusese nimic clar cu privire la ce se va întîmpla la hotel, dar
CAZUL PELICAN 305
Barr ajunse acolo duminică noaptea și găsi o cameră rezervată și o notă lăsată la recepție, care îl înștiința că va primi un telefon a doua zi dimineață.
La zece, îl sună pe Fletcher Coal acasă și-l informă asupra călătoriei.
Coal era dus pe gînduri.
― Grantham a înnebunit. El È™i un tip numit Rifkin, de la Times, dau telefoane peste tot. S-ar putea să le fie fatale.
― Au văzut referatul?
― Nu È™tiu dacă l-au văzut, dar au auzit de el. Rifkin a sunat pe unul dintre consilierii mei, ieri, È™i l-a întrebat ce È™tie despre referatul „pelican". Consilierul nu È™tia nimic È™i a avut impresia că Rifkin È™tia È™i mai puÈ›in. Nu cred că l-a văzut, dar nu putem fi siguri.
― Fir-ar să fie, Fletcher. Nu putem È›ine piept unei bande de reporteri. Tipii ăștia dau o sută de telefoane pe minut.
― Numai două. Grantham È™i Rifkin. Pe Grantham l-am È™i pus pe ascultare. Facem la fel È™i cu Rifkin.
― O fi el Grantham ascultat, dar nu foloseÈ™te nici telefonul din apartament, nici pe cel din maÈ™ină. L-am sunat pe Bailey de la aeroportul din New Orleans. Grantham nu a fost acasă de douăzeci È™i patru de ore, dar maÈ™ina lui e tot acolo. Au sunat, au bătut la ușă. Poate că e mort în casă, sau poate că s-a strecurat afară noaptea trecută.
― Poate că a murit.
― Nu cred. L-am urmărit atît noi cît È™i FBI-ul. Cred că a prins de veste.
― Trebuie să-l găsim.
― Se întoarce el. Nu poate să stea prea mult departe de biroul redactorilor de la etajul cinci.
― Să fie pus pe ascultare È™i Rifkin. Sună-l la noapte pe Bailey È™i spune-i, bine?
― Da, domnule, spuse Barr.
306 John Grisham
― Ce crezi că ar face Mattiece dacă ar crede că Grantham È™tie tot È™i că e gata să publice povestea în pagina întîi din Washington Post? întrebă Coal.
Barr se întinse pe patul de hotel și închise ochii. Cu luni în urmă, luase hotărîrea să nu-l contrazică niciodată pe Fletcher Coal. Era un animal.
― Nu se dă înapoi să ucidă oameni, nu-i aÈ™a? spuse Barr.
― Crezi că ai să-l vezi mîine pe Mattiece?
― Nu È™tiu. Tipii ăștia sînt foarte secretoÈ™i. Vorbesc pe È™optite, în spatele uÈ™ilor închise. Mi-au spus foarte puÈ›in.
― De ce au vrut să te duci la Fort Lauderdale?
― Nu È™tiu, dar poate pentru că e mai aproape de Bahamas. Mă duc mîine acolo, sau poate vine el aici. Nu È™tiu.
― Poate ar trebui să exagerezi istoria cu Grantham. Mattiece o să muÈ™te din momeală.
― O să mă mai gîndesc.
― Sună-mă mîine dimineață.


Cînd deschise ușa, calcă pe un bilețel în care citi: „Darby, sînt în curtea interioară. E urgent. Gray." Respiră adînc și îndesă biletul în buzunar. Încuie ușa și merse de-a lungul coridorului strîmt, străbătut de curent, pînă în hol, apoi prin salonul întunecat, pe lîngă bar, prin restaurant, pînă în curtea interioară. El era la o masă mică, în parte ascuns de un zid de cărămidă.
― Ce cauÈ›i aici? întrebă ea în È™oaptă, aÈ™ezîndu-se lîngă el. Părea obosit È™i îngrijorat.
― Unde ai fost? întrebă el.
― Nu e la fel de important ca motivul pentru care te afli aici. Nu trebuia să vii aici, pînă nu-È›i spuneam eu. Ce se întîmplă?
El îi făcu un tablou succint al felului cum își petrecuse dimineața, de la primul telefon dat lui Smith Keen, pînă la episodul cu camerista de la hotel. Își petrecuse restul zilei
CAZUL PELICAN 307
rătăcind prin tot oraÈ™ul cu mai multe taxiuri ― cheltuise optzeci de dolari ― È™i aÈ™teptase căderea întunericului ca să se strecoare în Tabard Inn. Era sigur că nu fusese urmărit.
Ea ascultă fiecare cuvînt, supraveghind restaurantul și intrarea în curtea interioară.
― Nu È™tiu cum au aflat numărul camerei mele.
― L-ai spus cuiva?
El se gîndi o clipă.
― Numai lui Smith Keen. Dar el nu l-a spus nimănui.
Ea nu se uita la el.
― Unde erai cînd i l-ai spus?
― ÃŽn maÈ™ina lui.
Ea clătină încet din cap.
― Þi-am spus să nu spui nimănui. Nu-i aÈ™a?
El nu răspunse.
― Pentru tine e o distracÈ›ie, nu-i aÈ™a, Gray? încă o zi de vacanță. EÈ™ti viteazul reporter care a mai primit amenințări cu moartea, dar care nu se teme de nimic. GloanÈ›ele vor ricoÈ™a, nu-i aÈ™a? Vom petrece cîteva zile zburînd prin oraÈ™ È™i jucîndu-ne de-a detectivii, pentru ca tu să poÈ›i să cîștigi premiul Pulitzer È™i să devii bogat È™i celebru. Dar băieÈ›ii răi nu stat chiar aÈ™a răi pentru că tu eÈ™ti Gray Grantham de la Washington Post È™i eÈ™ti un mare nemernic.
― Zău, Darby!
― Am încercat să te impresionez spunîndu-È›i cît sînt oamenii ăștia de periculoÈ™i. Am văzut de ce sînt în stare. Știu ce mă aÈ™teaptă dacă mă găsesc. Dar nu, pentru tine, Gray, totul e un joc. De-a hoÈ›ii È™i vardiÈ™tii. De-a v-aÈ›i ascunselea.
― M-ai convins!
― Ascultă, viteazule, ar fi bine să fii convins. ÃŽncă o prostie ca asta È™i sîntem morÈ›i. Mi-am terminat rezerva de noroc. ÃŽnÈ›elegi?
― Da! Jur că înÈ›eleg.
― Ia-È›i o cameră aici. Mîine seară, dacă mai trăiesc, o să-È›i găsesc alt hotel mic.
― Și dacă nu mai au camere aici?
308
John Grisham
― Ai să dormi în baia mea, cu uÈ™a închisă.
Era foarte serioasă. El se simți ca un elev în clasa întîi, care primește prima săpuneală. Timp de cinci minute, nu vorbi nici unul.
― Cum m-au găsit? întrebă el în cele din urmă.
― Cred că telefonul din apartamentul tău are un microfon, că ai un microfon È™i în maÈ™ină. Și cred că È™i maÈ™ina lui Smith Keen are un microfon. Oamenii ăștia nu sînt amatori.



36

Își petrecu noaptea în camera 14 de la etaj, dar dormi puțin. Restaurantul se deschise la șase și el coborî să ia o cafea, apoi se întoarse în camera lui. Hotelul era demodat și vechi și era format prin alăturarea a trei case cu un aer vetust. Uși mici și coridoare strimte străbăteau spațiul în toate direcțiile. Era o atmosferă atemporală.
Va avea o zi lungă și obositoare, dar o va petrece cu ea; abia aștepta. Făcuse o greșeală prostească, dar ea îl iertase. Bătu la ușa ei fix la opt și jumătate. Fata deschise repede, apoi închise ușa după el.
Se îmbrăcase din nou ca o studentă la drept, cu pantaloni jeans și cămașă de flanelă. Îi turnă cafea și se așeză la măsuța mică pe care se afla telefonul, înconjurat de file dintr-un bloc-notes.
― Ai dormit bine? îl întrebă, dar numai din politeÈ›e.
― Nu. Aruncă pe pat un exemplar din Times. ÃŽl frunzărise, dar nu apăruse nimic.
Darby luă telefonul și formă numărul Facultății de Drept din Georgetown. Îl privi, apoi ascultă și spuse:
― Biroul de plasare, vă rog. Urmă o pauză lungă. Sînt Sandra Jernigan. Sînt parteneră la firma White È™i Blazevich de aici, din oraÈ™ È™i am probleme cu computerele. ÃŽncerc să reconstitui cîteva state de plată. Contabilii m-au rugat să vă
310
John Grisham

cer numele studenților dumneavoastră care au lucrat la noi vara trecută. Cred că au fost patru. Ascultă o clipă.
― Jernigan. Sandra Jernigan, repetă ea. ÃŽnÈ›eleg. Cît va dura? Pauză. Numele dumneavoastră e Joan. MulÈ›umesc, Joan.
Darby acoperi receptorul și respiră adînc. Gray o privea atent, dar cu un zîmbet admirativ.
― Da, Joan. Au fost È™apte? Datele noastre sînt o porcărie. AveÈ›i adresele lor È™i numerele de asigurări sociale? Avem nevoie de ele pentru taxe. Sigur. Cît va dura? Minunat Avem un curier în zonă. ÃŽl cheamă Snowden È™i va fi acolo într-o jumătate de oră. MulÈ›umesc, Joan.
Darby închise ochii și puse receptorul jos.
― Sandra Jernigan? întrebă el.
― Nu mint prea bine, spuse ea.
― EÈ™ti grozavă. Presupun că eu sînt curierul.
― PoÈ›i să fii luat drept curier. Pari un student la drept întîrziat Și eÈ™ti foarte drăguÈ›, gîndi ea.
― ÃŽmi place cămaÈ™a ta de flanelă.
Ea luă o înghițitură zdravănă de cafea.
― S-ar putea să avem o zi grea.
― Cu atît mai bine. Eu iau lista È™i ne întîlnim la bibliotecă. Bine?
― Da. Biroul de plasare e la etajul cinci al Facultății de Drept. Ia un taxi. Ne întîlnim acolo în cincisprezece minute.
― Am înÈ›eles, să trăiÈ›i.
Grantham ieși. Darby așteptă cinci minute, apoi plecă și ea, cu geanta de pînză în mînă.
Călătoria cu taxiul fu scurtă, dar anevoioasă, din cauza circulației matinale. Era greu să trăiești ascunzîndu-te, dar să faci și pe detectivul, în același timp, era prea mult Se afla de cinci minute în taxi, cînd se gîndi că s-ar putea să fie urmărită. Poate că era totuși bine. Poate că o zi grea petrecută în stilul unui reporter o va ajuta să uite de Butuc și de
CAZUL PELICAN 311
ceilalți. Azi va lucra din greu, mîine la fel și miercuri după-rnasă se va afla pe o plajă.
Vor începe cu facultatea din Georgetown. Dacă nu vor găsi nimic, vor încerca la Facultatea George Washington. Dacă vor mai avea timp, vor merge și la American University. Trei încercări și gata, va pleca.
Taxiul se opri la McDonough Hali, la poalele Capitoliu-lui. Geanta și cămașa de flanelă o făceau să pară una din multele studente la drept care se învîrteau pe acolo înainte de cursuri. O luă pe scări pînă la etajul trei și închise ușa camerei după ea. Era o încăpere folosită uneori pentru ore, alteori pentru interviuri, în vederea obținerii unor slujbe. Își împrăștie notițele pe masă, părînd o studentă care se pregătește pentru ore.
Peste cîteva minute, Gray se strecură pe ușă.
― Joan e o dulceață, spuse el punînd lista pe masă. Nume, adrese È™i numerele de asigurări sociale. Ce zici ce frumos e?
Darby se uită la listă și scoase o carte de telefon din geantă. Găsiră cinci nume. Se uită la ceas.
― E nouă È™i cinci. Pariez că jumătate dintre ei sînt acum la cursuri. Unii vor avea ore mai tîrziu. ÃŽi sun la telefon pe ăștia cinci, ca să vedem cine e acasă. Tu îi iei pe cei care nu au telefon È™i le afli orarul de la secretariat.
Gray se uită la ceas.
― Ne întîlnim aici peste un sfert de oră.
El plecă primul, apoi Darby. De la telefoanele publice de la etajul întîi, îl sună pe James Maylor.
Răspunse o voce bărbătească.
― Dennis Maylor? întrebă ea.
― Nu, sînt James Maylor.
― ScuzaÈ›i-mă.
Închise. Tipul stătea la zece minute de facultate. Nu avea cursuri la ora nouă și, dacă avea unul la zece, în următoarele patruzeci de minute va sta acasă. Poate.
312
John Grisham
Sună și la celelalte patru numere. La două i se răspunse, la celelalte două nu.
Gray aștepta nerăbdător la secretariatul de la etajul trei. O studentă, care lucra acolo ca funcționară cu program redus, încerca să găsească orarul. Studenta îl informase că nu era sigură că poate să dea orarul cursurilor. Gray îi spuse că era sigur că putea dacă voia.
Secretara apăru, bănuitoare.
― Pot să vă ajut?
― Da. Sînt Gray Grantham, de la Washington Post È™i vreau să dau de doi dintre studenÈ›ii dumneavoastră, Laura Kaas È™i Michael Akers.
― S-a întîmplat ceva? întrebă ea nervoasă.
― Deloc Vreau să le pun doar cîteva întrebări. Au cursuri acum, dimineaÈ›a? Zîmbea È™i era zîmbetul lui cald È™i încrezător pe care îl folosea cînd avea de-a face cu femei bătrîne. ÃŽl ajutase adesea.
― AveÈ›i o legitimaÈ›ie, ceva?
― Sigur. ÃŽÈ™i deschise portvizitul È™i-l flutură încet prin faÈ›a ei, ca unul care È™tie că e poliÈ›ist È™i nu-È™i dă osteneala să-È™i spună numele pe litere.
― Ar trebui să-l întreb pe decan, dar...
― Minunat. Unde-i biroul lui?
― Dar nu e aici. Nu e în oraÈ™.
― Nu vreau decît orarele lor, ca să-i pot găsi. Nu cer adresa de acasă sau copii după acte. Nimic confidenÈ›ial sau personal.
Secretara se uită la studentă, care ridică din umeri ca și cum ar fi zis: „Ce importanță are?".
― O clipă, spuse ea, È™i dispăru.
Darby îl aștepta deja, cînd el întinse imprimatele de la computer pe masă.
― După orar, Akers È™i Kaas au cursuri acum, spuse el. Darby se uită la orar.
― Akers are procedură criminalistică, iar Kaas drept administrativ. Amîndoi de la ora nouă la zece. O să încerc
CAZUL PELICAN 313
să-i găsesc. Îi arătă lui Gray însemnările ei. Maylor, Reinhart și Wilson sînt acasă. Nu am dat de Ratliff și Linney.
― Maylor stă cel mai aproape. Ajung acolo în cîteva minute.
― Dar maÈ™ina? întrebă Darby.
― Am sunat la Herz. Trebuie să mi-o livreze la parcarea ziarului Post, într-un sfert de oră.


Apartamentul lui Maylor era la etajul trei al unui depozit transformat în locuință pentru studenți și alții ca ei, cu bugete mici. Răspunse după prima ciocănitură. Vorbi prin ușa întredeschisă, cu lanțul pus.
― ÃŽl caut pe James Maylor, spuse Gray, cu tonul unui vechi prieten.
― Eu sînt.
― Sînt Gray Grantham, de la Washington Post. AÈ™ vrea să-È›i pun cîteva întrebări scurte.
Băiatul deschise ușa. Gray intră într-un apartament de două camere. Bicicleta se afla în mijloc și ocupa aproape tot spațiul.
― Ce s-a întîmplat? întrebă Maylor. Era intrigat È™i părea dornic să răspundă la întrebări.
― Ai lucrat vara trecută la White È™i Blazevich.
― AÈ™a e. Trei luni.
Gray lua notițe.
― La ce secÈ›ie?
― InternaÈ›ională. Muncă de rutină. Nimic spectaculos. O mulÈ›ime de cercetări È™i ciorne de contracte.
― Cine era È™eful tău?
― Nimeni. Trei asociaÈ›i îmi dădeau de lucru. Erau coordonaÈ›i de Stanley Coopman, care le era partener.
Gray scoase o fotografie din buzunar. Era Garcia.
― ÃŽl recunoÈ™ti?
Maylor luă fotografia și se uită la ea. Scutură din cap.
― Nu cred. Cine e?
― E avocat. Cred că lucrează la White È™i Blazevich.
314
John Grisham
― E o firmă mare. Sînt peste patru sute de avocaÈ›i, iar eu am fost înghesuit într-un colÈ› al unui serviciu.
― Da, am auzit. EÈ™ti sigur că nu-l cunoÈ™ti?
― Da. Firma are douăsprezece etaje È™i la majoritatea nu am fost.
Gray puse fotografia în buzunar.
― Ai cunoscut È™i alÈ›i studenÈ›i care au lucrat acolo?
― Da. Erau doi colegi din Georgetown, pe care îi cunoÈ™team dinainte, Laura Kaas È™i JoAnne Ratliff. Doi tipi de la George Washington, Patrick Franks È™i un anume Vanlan-dingham; o fată de la Harvard, Elizabeth Larson; o fată din Michigan, Amy MacGregor; È™i unul de la Emory, numit Moke, dar cred că pe el l-au dat afară. Vara, au mulÈ›i studenÈ›i care lucrează pentru ei.
― Ai de gînd să lucrezi acolo cînd termini?
― Nu È™tiu. Nu cred că-mi plac firmele mari.
Gray zîmbi și-și băgă carnețelul în buzunar.
― Ascultă, ai idee cum să-l găsim pe tip?
Maylor cîntări o clipă lucrurile.
― Cred că nu puteÈ›i să vă duceÈ›i acolo È™i să întrebaÈ›i în dreapta È™i în stînga.
― AÈ™a e.
― Și nu aveÈ›i decît fotografia asta?
― Da.
― Atunci cred că sînteÈ›i pe calea cea bună. Unul dintre studenÈ›i îl va recunoaÈ™te.
― MulÈ›umesc.
― Ce s-a întîmplat cu omul?
― Nimic. Poate a fost martor la ceva. Poate nu. Gray deschise uÈ™a. MulÈ›umesc.


Darby se uită pe lista cursurilor afișată la avizierul din hol. Nu era sigură cum să procedeze cînd se vor termina cursurile de la ora nouă, dar încerca să se gîndească la o soluție. Avizierul era exact ca cel de la Tulane: lista cursurilor aliniată ordonat; reclame pentru cărți, anunțuri
CAZUL PELICAN 315
pentru vînzarea de biciclete, închirieri de camere, pentru căutarea de colegi de cameră și alte nevoi, toate puse la întîmplare; anunțuri de petreceri, meciuri și întîlniri la club. O tînără cu rucsac și cărți de călătorie se opri lîngă ea și se uită la avizier. Fără îndoială, era studentă.
Darby îi zîmbi.
― Scuză-mă. O cunoÈ™ti pe Laura Kaas?
― Da.
― Trebuie să-i transmit un mesaj. PoÈ›i să mi-o arăți?
― E la curs?
― Da, are drept administrativ cu Ship, la camera 207. Porniră vorbind spre locul unde își È›inea Ship cursul.
Holul se aglomeră deodată, cu studenții care ieșeau de la ore. Tînăra îi arătă o fată înaltă, solidă, care venea spre ele. Darby îi mulțumi și o urmări pe Laura Kaas prin mulțimea care se împrăștia.
― Scuză-mă, Laura. EÈ™ti Laura Kaas, nu-i aÈ™a?
Fata se opri și se uită la ea.
― Da.
Urma ceva ce nu-i plăcea: o minciună.
― Sînt Sara Jacobs È™i fac un articol pentru Washington Post Pot să-È›i pun cîteva întrebări?
O alesese pe Laura Kaas pentru că nu avea curs la zece. Michael Akers avea. Va încerca să dea de el la unsprezece.
― Despre ce?
― Nu durează mult. Vrei să intrăm aici? Darby arătă spre camera goală È™i intră. Laura o urmă.
― Ai lucrat la White È™i Blazevich vara trecută.
― Da. Vorbea încet, bănuitoare.
Darby încercă să-și stăpînească nervii. Era groaznic.
― Unde?
― La „taxe".
― ÃŽÈ›i plac taxele? Era un efort anemic de conversaÈ›ie.
― ÃŽmi plăceau. Acum nu mai pot să le sufăr.
Darby zîmbi de parcă ar fi fost lucrul cel mai amuzant pe care-l auzise. Scoase fotografia din buzunar și i-o dădu fetei.
316 John Grisham
― ÃŽl recunoÈ™ti?
― Nu.
― Cred că e avocat la White È™i Blazevich.
― Sînt o grămadă acolo.
― EÈ™ti sigură? I-o dădu înapoi.
― Da. Nu am mers decît la etajul cinci. Acolo îți ia ani de zile ca să cunoÈ™ti pe cineva È™i toată lumea se grăbeÈ™te. Știi cum sînt avocaÈ›ii.
Laura se uită în jur. Conversația se terminase.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc foarte mult, spuse Darby.
― Pentru puÈ›in, spuse Laura în drum spre ușă.


La zece și jumătate fix, se întîlniră din nou în camera 336. Gray o prinsese pe Ellen Reinhart cînd pleca de la cursuri. Lucrase la secția litigii, sub conducerea unui anume Daniel O'Malley și stătuse aproape toată vara la Miami, unde se judeca un caz. Lipsise din Washington aproape două luni și petrecuse puțin timp în biroul de aici. White și Blazevich avea birouri în patru orașe, inclusiv Tâmpa. Nu-l recunoștea pe Garcia și se grăbea.
Judith Wilson nu era acasă, dar colega ei de cameră spusese că va veni la unu.
Îi tăiară de pe listă pe Maylor, Kaas și Reinhart. Își făcură planurile în șoaptă și se despărțiră din nou. Gray trebuia să-l caute pe Edward Linney, care lucrase două veri la White și Blazevich. Nu era în cartea de telefon, dar stătea în Wesley Heights, în nordul campusului principal din Georgetown.
La zece patruzeci È™i cinci, Darby era din nou în faÈ›a avizierului, sperînd să se întîmple din nou o minune. Akers era bărbat È™i avea mai multe posibilități să-l agate. Spera că se află în locul unde trebuia să fie ― în camera 201, la cursul de procedură penală. Se îndreptă într-acolo È™i aÈ™teptă puÈ›in pînă cînd se deschiseră uÈ™ile È™i cincizeci de studenÈ›i ieÈ™iră în hol. Nu va putea să fie niciodată reporter. Nu era în stare să
CAZUL PELICAN 317
abordeze pe cineva străin și să-i pună întrebări. Era stîngace și nu se simțea în largul ei. Dar se apropie de un tînăr timid, cu ochi triști și ochelari cu sticlă groasă:
― Scuză-mă, îl cunoÈ™ti cumva pe Michael Akers? Cred că e în grupa asta.
Băiatul zîmbi. Îi făcea plăcere că îl bagă cineva în seamă. Arătă spre un grup care se îndrepta spre ieșire.
― El e, cel în pulover gri.
― MulÈ›umesc.
Grupul se destramă la ieșirea din clădire. Akers rămase cu un prieten.
― Domnule Akers! strigă ea după el.
Amîndoi se opriră și se întoarseră zîmbind, în timp ce ea se apropia nervoasă de ei.
― EÈ™ti Michael Akers?
― Eu sînt. Cine eÈ™ti?
― Sara Jacobs È™i lucrez pentru Washington Post. Putem să vorbim între patru ochi?
― Sigur.
Prietenul înțelese aluzia și plecă.
― Despre ce? întrebă Akers.
― Ai lucrat pentru White È™i Blazevich vara trecută?
― Da. Akers era prietenos È™i îi făcea plăcere să vorbească.
― Unde?
― La „proprietăți". Plicticos ca dracu', dar era o slujbă. De ce te interesează?
Darby îi dădu fotografia.
― ÃŽl recunoÈ™ti? Lucrează la White È™i Blazevich. Akers dorea să-l recunoască. Dorea să o ajute È™i să stea
mai mult de vorbă cu ea, dar chipul nu-i spunea nimic.
― Suspectă fotografie, nu-i aÈ™a? spuse el.
― Poate. ÃŽl cunoÈ™ti?
― Nu. Nu l-am văzut niciodată. E o firmă foarte mare. AsociaÈ›ii poartă insigne la adunări. ÃŽÈ›i vine să crezi? Tipii
318
John Grisham
care dețin firma nu se cunosc între ei. Cred că sînt o sută de asociați.
Optzeci și unu, mai precis.
― Ai avut un È™ef?
― Da, unul numit Walter Welch. Un mucos. Nu mi-a plăcut deloc firma.
― ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti È™i de alÈ›i studenÈ›i care au lucrat acolo?
― Sigur. Vara, locul e plin de ei.
― Dacă aÈ™ avea nevoie de numele lor, mi le-ai da?
― Oricînd. Tipul ăsta a dat de dracu'?
― Nu cred. S-ar putea să È™tie ceva.
― Sper să fie toÈ›i daÈ›i afară din barou. O adunătură de vagabonzi. Tare împuÈ›it loc de muncă. Totul e legat de politică.
― MulÈ›umesc. ÃŽi zîmbi È™i-i întoarse spatele:
El admiră priveliștea și spuse:
― Suriă-mă oricînd vrei.
― MulÈ›umesc.
Darby-reporterul urcă pe scări, în clădirea de lîngă bibliotecă, pînă la etajul cinci, unde ziarul Georgetown Law Journal avea un șir de birouri aglomerate. Găsi ultima ediție a ziarului în bibliotecă și remarcă faptul că JoAnne era redactor-șef adjunct. Bănuia că majoritatea revistelor și ziarelor cu caracter juridic erau la fel. Studenții cei mai buni își făceau acolo veacul și-și pregăteau cursurile și comentariile. Erau superiori celorlalți studenți și formau un clan care aprecia mințile strălucite. Ziarul era a doua lor casă.
Intră și-l întrebă pe primul-venit unde este JoAnne Ratliff. El îi arătă după colț. A doua ușă pe dreapta. A doua ușă se deschise spre o cameră de lucru plină cu rafturi de cărți. Două fete erau adîncite în lucru.
― JoAnne Ratliff, spuse Darby.
― Eu sînt, spuse cea mai în vîrstă.
― Bună. Mă numesc Sara Jacobs È™i lucrez la Washington Post Pot să-È›i pun cîteva întrebări?
Puse încet pixul pe masă și se încruntă spre cealaltă. Făceau ceva teribil de interesant și această întrerupere era o pacoste. Erau persoane importante.
CAZUL PELICAN 319
Darby fu cît pe ce să zîmbească atotcunoscătoare și să spună ceva usturător. Era a doua în grupa ei, fir-ar să fie, așa că să nu facă pe deșteptele cu ea.
― Despre ce scrii? întrebă Ratliff.
― Putem să vorbim între patru ochi?
Iar se încruntară una spre cealaltă.
― Sînt foarte ocupată, spuse Ratliff.
Și eu, se gîndi Darby. Tu controlezi niște citate pentru vreun articol fără sens, iar eu încerc să-l încolțesc pe omul care a ucis doi judecători de la Curtea Supremă.
― ÃŽmi pare rău, spuse. Jur că nu ia decît un minut. IeÈ™iră în hol.
― ÃŽmi pare rău că te deranjez, dar sînt foarte grăbită.
― Și eÈ™ti reporter la Post? Era mai mult o provocare decît o întrebare È™i ea fu obligată să mintă încă o dată. ÃŽÈ™i spuse că mai putea să mintă încă două zile, apoi va pleca în Caraibe.
― Da. Ai lucrat vara trecută pentru White È™i Blazevich?
― Da. De ce?
Îi arătă fotografia. Ratliff o luă și se uită la ea.
― ÃŽl recunoÈ™ti?
Ea clătină încet din cap.
― Nu cred. Cine e?
O să fie o avocată minunată. Pune atîtea întrebări! Dacă ar fi știut cine e, nu ar mai fi stat în coridorul ăsta strîmt și n-ar mai fi făcut pe reporterul cu încrezuta asta.
― E avocat la White È™i Blazevich, spuse Darby cît putu de sincer. Credeam că îl cunoÈ™ti.
― Nu. ÃŽi dădu fotografia înapoi.
Ajunge!
― Bine, mulÈ›umesc. Iartă-mă că te-am deranjat.
― Nu-i nimic, spuse Ratliff È™i dispăru pe ușă.
Sări în mașina nouă Hertz Pontiac care se oprise la colț și se angajară în circulație. Se săturase de Facultatea de Drept din Georgetown.
― N-am nimerit, spuse Gray. Linney nu era acasă.
320 John Grisham
― Am vorbit cu Akers È™i Ratliff È™i ambii au spus nu. Din È™apte, cinci studenÈ›i nu l-au recunoscut pe Garcia.
― Mi-e foame. Vrei să mănînci ceva?
― Ar fi minunat.
― Cum se poate ca cinci oameni să lucreze trei luni la o firmă È™i nici unul să nu recunoască un tînăr avocat?
― Nu numai că e posibil, dar e foarte probabil. Patru sute de avocaÈ›i înseamnă o mie de oameni, dacă adaugi È™i secretarele, funcÈ›ionarii, practicanÈ›ii È™i tot felul de conÈ›opiÈ™ti. AvocaÈ›ii rămîn între ei, în micile lor birouri.
― SecÈ›iile sînt despărÈ›ite?
― Da. E posibil ca un avocat de tranzacÈ›ii bancare de la etajul trei să nu vadă cu săptămînile o cunoÈ™tință de la „litigii" de la etajul zece. Sînt oameni foarte ocupaÈ›i, È™tii doar.
― Crezi că am greÈ™it firma?
― Poate firma, sau poate facultatea.
― Primul tip, Maylor, mi-a dat două nume de la George Washington, studenÈ›i care au lucrat acolo vara trecută. Hai să-i căutăm după ce mîncăm.
Încetini și parcă mașina în loc nepermis, în spatele unui șir de clădiri mici.
― Unde sîntem? întrebă ea.
― Aproape de Mount Vernon Square, în centru. Post e la È™ase blocuri de aici. Banca mea, la patru. Și putem să
Se îndreptară spre local, care se aglomera repede pentru prînz. Ea aÈ™teptă la o masă de lîngă fereastră, în timp ce el stătea la rînd, ca să comande sandviÈ™urile. Trecuse o jumătate de zi È™i ― deÈ™i nu-i plăcuse genul ăsta de treabă ― era agreabil să fii ocupată È™i să nu te mai gîndeÈ™ti că eÈ™ti urmărită. Nu va putea fi reporter È™i, deocamdată, cariera de avocat i se părea nesigură. Nu cu mult timp în urmă, se gîndise să devină judecător, după cîțiva ani de avocatură. Las-o baltă! E mult prea primejdios.
Gray aduse o tavă cu mîncare și ceai cu gheață și începură să mănînce.
CAZUL PELICAN 321
― E o zi tipică pentru tine? întrebă ea.
― AÈ™a îmi cîștig existenÈ›a, toată ziua îmi bag nasul peste tot, scriu articolele după-amiaza, apoi fac alte cercetări pînă noaptea tîrziu.
― Cîte articole scrii pe săptămînă?
― Uneori trei sau patru, alteori nici unul. SelecÈ›ionez, apoi intervine È™i supervizarea. Acum e altceva. Nu am mai scris nimic de zece zile.
― Dacă nu poÈ›i să-l prinzi pe Mattiece? Despre ce ai să scrii?
― Depinde cît de departe o să ajung. Am fi putut publica povestea despre Verheek È™i Callahan, dar nu merita. Era ceva important, dar nu făcea decît să zgîrie puÈ›in suprafaÈ›a lucrurilor.
― Și acum ai să dai marea lovitură.
― Sper. Dacă putem să verificăm micul tău referat, o să publicăm un articol formidabil.
― Parcă È™i vezi titlurile, nu-i aÈ™a?
― Da. Simt adrenalina în vine. O să fie cea mai mare lovitură de la...
― Watergate?
― Nu. Watergate a reprezentat o serie de articole care au pornit de la ceva neînsemnat, care au tot crescut în importanță. Tipii au urmărit pistele luni de zile È™i au tot adunat pînă au pus totul laolaltă. O mulÈ›ime de oameni È™tiau părÈ›i diferite ale afacerii. De data asta, draga mea, e altceva. E o afacere mult mai importantă È™i adevărul e cunoscut doar de un grup foarte mic de oameni. Watergate a fost o prostie, o cîrpăceală. Acum e vorba de crime puse la cale de oameni foarte bogaÈ›i È™i inteligenÈ›i.
― Și acoperirea?
― Asta vine pe urmă. După ce facem legătura dintre Mattiece È™i asasinate, publicăm articolul. Atunci, vreo È™ase cazuri vor fi elucidate peste noapte. Locul ăsta va fi zguduit, mai ales la vestea că PreÈ™edintele È™i Mattiece sînt prieteni
322
John Grisham
vechi. În timp ce praful se va așeza, noi vom încerca să aflăm cine din Administrație știa, ce și cînd.
― Să-l găsim întîi pe Garcia.
― Da. Știu că e pe aici. E avocat în oraÈ™ul ăsta È™i È™tie ceva foarte important.
― Dar dacă nu vorbeÈ™te, chiar dacă dăm de el?
― Avem mijloace să-l facem să vorbească.
― De exemplu?
― Tortura, răpirea, amenințările de tot felul.
Un bărbat îndesat, cu o față schimonosită, apăru deodată lîngă masă.
― Mai repede! zbieră el. VorbiÈ›i prea mult!
― MulÈ›umesc, Pete, spuse Gray fără să-l privească. Pete se È™i îndepărtase în mulÈ›ime, dar putea fi auzit zbierînd la altă masă. Darby lăsă sandviÈ™ul jos.
― El e proprietarul, îi explică Gray. Face parte din atmosferă.
― Fermecător. Costă ceva în plus?
― Nu. Mîncarea e ieftină, aÈ™a încît trebuie să vîndă mult Refuză să servească cafea, deoarece nu vrea să se stea de vorbă aici. Vrea să mîncăm ca niÈ™te refugiaÈ›i È™i să o È™tergem.
― Am terminat.
Gray se uită la ceas.
― E doisprezece È™i un sfert. Trebuie să fim la Judith Wilson acasă la unu. Vrei să scoÈ›i acum banii?
― Cît timp durează?
― Putem să-i cerem acum, dar să venim mai tîrziu după ei.
― Să mergem.
― Cît vrei să scoÈ›i?
― Cincisprezece mii.


Judith Wilson locuia la etajul doi al unei case vechi cu apartamente studențești de două camere. La unu nu venise încă și trebuiră să mai piardă o oră. Gray o convinse să facă
CAZUL PELICAN 323
un tur al orașului. Conduse încet pe lîngă Montrose Theatre, încă acoperit cu scînduri și ars. Îi arătă circul zilnic de la Dupont Circle.
La trei fără zece, erau parcați pe stradă, cînd o Mazda roșie se opri pe străduța strimtă.
― Uite-o, zise Gray È™i ieÈ™i.
Darby rămase în mașină.
O prinse pe Judith lîngă scările din față. Fu prietenoasă. Statură de vorbă, el îi arătă fotografia, ea o privi cîteva clipe și începu să dea din cap. Peste cîteva clipe era în mașină.
― Nu îl cunoaÈ™te, zise el.
― Mai rămîne Edward Linney, care e poate cea mai bună achiziÈ›ie, a lucrat acolo două veri.
Găsiră un telefon public la un magazin cu trei blocuri mai departe și Gray formă numărul lui Linney. Nici un răspuns. Trînti telefonul și se întoarse la mașină.
― La zece dimineaÈ›a nu era acasă È™i nu-i nici acum.
― Poate are cursuri, spuse Darby. Ne trebuie programul Iui. Ar fi trebuit să-l notezi cînd l-ai luat È™i pe al celorlalÈ›i.
― Nu mi-ai spus atunci.
― Cine e detectivul aici? Cine e reporterul formidabil de la Washington Post? Eu sînt doar o fostă studentă la drept, care te urmăreÈ™te fascinată cum lucrezi, stînd în primul rînd de scaune.
Dar în scaunul din spate? aproape că spuse el.
― N-are importanță. Acum încotro?
― ÃŽnapoi la facultate, spuse ea. O să aÈ™tept în maÈ™ină, iar tu te duci înăuntru È™i iei orarul lui Linney.
― Am înÈ›eles, să trăiÈ›i.


La birou se afla acum altă studentă. Gray ceru orarul lui Edward Linney și fata se duse să se uite în registru. După cinci minute, secretara veni în cameră și se uită la el.
El îi zîmbi cuceritor.
― Bună, vă amintiÈ›i de mine? Gray Grantham, de la Post Am nevoie de încă un orar.
324
John Grisham
― Decanul a spus să nu-l mai dăm.
― Credeam că nu e în oraÈ™.
― Nu e. Asistentul decanului a spus să nu mai dăm orarele. Mi-aÈ›i făcut deja destule necazuri.
― Nu înÈ›eleg. Doar nu cer date personale.
― Asistentul a spus „nu!"
― Unde e asistentul decanului?
― E ocupat.
― O să aÈ™tept. Unde e biroul lui?
― O să fie mult timp ocupat.
― O să aÈ™tept mult timp!
Ea își încrucișa brațele, rămînînd pe poziție.
― Nu va permite să vă dăm alte orare. StudenÈ›ii noÈ™tri au dreptul la intimitate.
― Sigur că au. Ce fel de necazuri v-am făcut?
― Ei bine, vă voi spune.
― Vă rog.
Studenta se strecură afară din cameră.
― Unul dintre studenÈ›ii cu care aÈ›i vorbit azi-dimineață a anunÈ›at la White È™i Blazevich. Ei l-au sunat pe asistentul decanului, iar acesta mi-a cerut să nu mai dau orarele nici unui reporter.
― Dar ce le pasă lor?
― Le pasă! Avem de mult timp relaÈ›ii cu White È™i Blazevich. Ei angajează mulÈ›i dintre studenÈ›ii noÈ™tri.
Gray încercă să arate jalnic și neajutorat.
― Eu încerc doar să dau de Edward Linney. Jur că nu are nici un fel de necazuri. Vreau doar să-i pun cîteva întrebări.
Ea simți victoria aproape. Învinsese un reporter de la Post și era mîndră de asta. Îi oferi o fărîmătură.
― Domnul Linney nu mai e înscris la noi. Asta e tot ce vă pot spune.
El se retrase spre ușă și mormăi:
― MulÈ›umesc.
CAZUL PELICAN 325
Aproape ajunsese la mașină, cînd îl chemă cineva pe nume. Era studenta de la secretariat.
― Domnule Grantham, spuse ea, È™i alergă după el. ÃŽl cunosc pe Edward. A abandonat È™coala pentru o vreme. Are probleme personale.
― Undee?
― PărinÈ›ii lui l-au internat într-un spital particular. Face o cură de dezintoxicare.
― Undee?
― La Silver Spring. ÃŽn spitalul Parklane.
― De cînd e acolo?
― Cam de o lună.
Grantham dădu mîna cu ea.
― MulÈ›umesc. Nu am să spun nimănui că mi-ai dat această informaÈ›ie.
― Nu o să pățească nimic, nu-i aÈ™a?
― Nu, jur!
Se opriră apoi la bancă și Darby plecă cu cincisprezece mii bani gheață. O speria faptul că avea banii cu ea. Linney o speria și el. White și Blazevich, de asemenea.


Parklane era un centru de dezintoxicare pentru cei bogați sau pentru cei cu asigurări mari. Era o clădire mică, înconjurată de copaci și izolată, la o depărtare de opt sute de metri de șosea. Căzură de acord că nu va fi ușor.
Gray intră primul și întrebă la recepție de Edward Linney.
― E pacientul nostru, spuse recepÈ›ionera cu o morgă oficială.
Puse la bătaie zîmbetul lui cel mai frumos.
― Da, È™tiu. Mi-au spus la Facultatea de Drept că e internat. La ce cameră e?
Darby intră și se duse să bea apă de la fîntîna din hol. Bău îndelung.
― E în camera 22, dar nu puteÈ›i să-l vedeÈ›i.
― La facultate mi-au spus că e posibil.
326 John Grisham
― Cine sînteÈ›i, mă rog? Ce prietenos era!
― Gray Grantham, de la Washington Post La facultate mi-au spus că voi putea să-i pun cîteva întrebări.
― ÃŽmi pare rău că v-au spus asta. Domnule Grantham, aici e un spital, nu o facultate de drept.
Darby luă o revistă și se așeză pe o canapea.
Zîmbetul lui se șterse, dar rămase pe loc.
― ÃŽnÈ›eleg, spuse el, tot curtenitor. Pot să-l văd pe administrator?
― De ce?
― Pentru că e vorba de ceva foarte important È™i trebuie să-l văd pe domnul Linney azi după-amiază. Dacă dumneavoastră nu-mi permiteÈ›i, trebuie să vorbesc cu È™eful dumneavoastră. Nu plec de aici pînă nu discut cu el.
Ea îi aruncă privirea cea mai fioroasă de care era capabilă și se depărta de birou.
― O clipă. LuaÈ›i loc.
― MulÈ›umesc.
Plecă. Gray se întoarse spre Darby. ÃŽi arătă o ușă dublă, care părea să ducă spre un coridor. Ea respiră adînc È™i intră repede pe ușă. Ajunse într-un hol de unde se despărÈ›eau trei coridoare sterilizate. O plăcuță de alamă arăta spre camerele 18 ― 30. Era aripa de mijloc a spitalului, iar holul era întunecat È™i liniÈ™tit, cu un covor gros, industrial È™i tapet cu flori.
Va fi arestată. O va prinde un paznic sau o soră solidă și o va depune într-o cameră zăvorîtă; polițiștii vor fi bădărani cu ea, iar prietenul ei va sta și va privi neputincios cum o scot afară pe brînci. Numele ei va apărea în ziare, în Post, și, dacă Butucul era alfabetizat, îl va vedea și va termina cu ea.
În timp ce se furișa pe lîngă ușile închise, plaja și pina colada păreau foarte îndepărtate. Ușa cu numărul 22 era închisă și numele lui Edward L. Linney și al medicului lui, doctor Wayne McLatchee, erau prinse de ea. Bătu.


Administratorul era mult mai încuiat decît femeia de la recepție. Dar era bine plătit pentru asta. Îi explică poziția lor față de vizitatori. Pacienții lui erau oameni foarte delicați și

CAZUL PELICAN 327
foarte bolnavi; trebuia să-i protejeze. Iar doctorii, care erau cei mai buni în domeniu, alegeau cu grijă vizitatorii bolnavilor. Vizitele aveau loc numai sîmbăta și duminica, și chiar și atunci numai cei cu grijă aleși, mai ales familia și prietenii, puteau să stea cu bolnavul și numai o jumătate de oră. Aveau datoria să fie foarte drastici.
Erau bolnavi foarte sensibili și nu puteau suporta să fie interogați de un reporter, indiferent cît de grave erau împrejurările.
Grantham întrebă cînd va ieși din spital domnul Linney. E absolut confidențial, îi spuse administratorul. Probabil că la expirarea asigurării, sugeră Grantham, care trăgea de timp, așteptînd să audă voci furioase în spatele ușii duble.
Faptul că pomenise de asigurare îl duse pe administrator într-o stare de agitație. Grantham vru să știe dacă el, administratorul, îl poate chestiona pe domnul Linney dacă e dispus să răspundă la două întrebări ale sale, totul durînd mai puțin de treizeci de secunde.


Dinăuntru îi răspunse o voce calmă. Intră în cameră. Covorul era mai gros decît cel de pe hol, iar mobila era din lemn. El stătea în pat, îmbrăcat cu jeans, fără cămașă și citea un roman gros. Fu surprinsă de înfățișarea lui plăcută.
― Iartă-mă, spuse ea cu căldură, închizînd uÈ™a.
― Poftim, spuse el cu un zîmbet blînd. Era primul chip care nu aparÈ›inea unui cadru medical pe care îl vedea de două zile. Și era frumos. ÃŽnchise cartea.
Ea se opri la capul patului.
― Sînt Sara Jacobs È™i lucrez pentru Washington Post.
― Cum ai intrat? întrebă el, evident bucuros că reuÈ™ise.
― Am intrat, pur È™i simplu. Vara trecută ai lucrat la White È™i Blazevich?
― Da, È™i vara dinainte. Mi-au oferit o slujbă pentru după absolvire. Dacă voi absolvi.
Ea îi dădu fotografia.
― ÃŽl recunoÈ™ti?
328
John Grisham
El o luă și zîmbi.
― Da. ÃŽl cheamă... stai o clipă. Lucrează la secÈ›ia petrol È™i gaze, la etajul nouă. Cum îl cheamă?
Darby își ținu respirația.
Linney închise ochii și încercă să-și amintească. Privi fotografia și spuse:
― Morgan. Cred că îl cheamă Morgan. Da.
― Numele de familie e Morgan?
― El e. Nu-mi amintesc numele mic. Ceva cam ca Charles, dar nu e ăsta. Cred că începe cu C.
― Și eÈ™ti sigur că e la „petrol È™i gaze"? DeÈ™i nu-È™i amintea exact, era sigură că erau mai mulÈ›i Morgan la White È™i Blazevich.
― Da.
― La nouă?
― Da. Eu am lucrat la secÈ›ia falimente de la etajul opt, iar „petrol È™i gaze" ocupă jumătate din opt È™i tot etajul nouă.
Îi dădu fotografia înapoi.
― Cînd ieÈ™i din spital? întrebă ea. Ar fi fost o necuviință să fugă acum din cameră.
― Sper că săptămîna viitoare. Ce a făcut tipul?
― Nimic. Trebuie doar să vorbim cu el.
Se îndepărtă de pat.
― Trebuie să fug. MulÈ›umesc È™i noroc.
― Da. Mi-a făcut plăcere.
Închise încet ușa după ea și se îndreptă spre hol. Auzi o voce în spate.
― Hei, ce cauÈ›i aici?
Darby se întoarse și dădu nas în nas cu un paznic negru, care avea o armă la șold. Părea foarte vinovată.
― Ce faci? o întrebă el din nou; ea se retrase spre perete.
― ÃŽmi vizitez fratele, spuse. Și nu mai È›ipa la mine.
― Cine e fratele tău?
Ea arătă spre ușă.
― Camera 22.
CAZUL PELICAN 329
― Nu ai voie să-l vizitezi acum. Nu e oră de vizită.
― Era ceva important. Acum plec.
Ușa 22 se deschise și Linney se uită la ei.
― E sora ta? îl întrebă paznicul.
Darby îl imploră din ochi.
― Da, las-o în pace, spuse Linney. Pleacă.
Ea răsuflă ușurată și-i zîmbi băiatului.
― Mama vine la sfîrÈ™itul săptămînii.
― Bine, spuse Linney.
Paznicul se retrase și Darby aproape că o luă la fugă spre ușa dublă. Grantham îi ținea administratorului o predică despre costul sănătății. Ieși repede în hol și era aproape în fața ieșirii cînd administratorul i se adresă:
― DomniÈ™oară! Cum vă numiÈ›i?
Darby nu-l băgă în seamă și se îndreptă spre mașină. Grantham ridică din umeri spre administrator și ieși nepăsător din clădire. Se suiră în mașină și plecară.
― Numele de familie al lui Garcia e Morgan. Linney l-a recunoscut imediat, dar nu-È™i aminteÈ™te numele mic, care începe cu C Căută printre notiÈ›ele ei din Martindale-HubbelL Zice că lucrează la etajul nouă, la „petrol È™i gaze".
Grantham se îndepărtă cu viteză de Parklane.
― Petrol È™i gaze!
― AÈ™a a spus. Găsi ce căuta. Curtis D. Morgan, secÈ›ia petrol È™i gaze, treizeci È™i nouă de ani. Mai e un Morgan la „litigii", dar e asociat È™i are cincizeci È™i unu de ani
― Garcia e Curtis Morgan, zise Gray uÈ™urat. Se uită la ceas. E patru fără un sfert. Trebuie să ne grăbim.
― Abia aÈ™tept.


Rupert îi prinse din urmă cînd ieșiră în șosea. Pontiac-ul închiriat parcă zbura. Conduse ca un nebun ca să nu-i piardă, apoi îi semnală prin radio celor din față.



37

Matthew Barr nu mai mersese niciodată cu o șalupă. După cinci ore de călătorie pe ocean era ud și îl dureau toate oasele. Își simțea corpul amorțit și, cînd zări pămîntul, spuse o rugăciune, prima de cîteva zeci de ani. Apoi începu iar să-l blesteme în gînd pe Fletcher Coal.
Acostară într-un mic port de lîngă un oraș pe care îl credea a fi Freeport. Căpitanul spusese ceva de Freeport omului numit Larry, cînd plecaseră din Florida. Nici un alt cuvînt nu mai fu pronunțat în timpul cît duraseră chinurile. Rolul lui Larry nu-i era clar. Avea peste un metru nouăzeci, un gît subțire ca un băț și nu făcea decît să-l privească pe Barr, căruia nu-i păsă la început, dar după cinci ore i se păru o pacoste.
Cînd barca se opri, se ridicară cu stîngăcie. Larry coborî primul și-i făcu semn lui Barr să-l urmeze. Pe dig se apropia alt bărbat solid și îl escortară amîndoi pînă la o camionetă care-i aștepta. Camioneta era suspect de lipsită de ferestre.
În acest moment, Barr ar fi preferat să-și ia rămas bun de la noii săi prieteni și să dispară în direcția orașului Freeport. Ar fi luat un avion spre D.C. și l-ar fi pălmuit pe Coal în clipa cînd i-ar fi văzut fruntea lucioasă. Dar trebuia să-și păstreze calmul. Nu vor îndrăzni să-i facă nici un rău.
Camioneta se opri peste cîteva clipe pe o mică pistă de aterizare și Barr fu însoțit pînă la un Lear negru. Înainte de
CAZUL PELICAN 331
a-l urma pe Larry, îl admiră o clipă. Era calm și relaxat. La urma urmei, fusese unul dintre cei mai buni agenți CIA în Europa. Fusese în infanteria marină. Putea să aibă singur grijă de el.
Era singur în cabină. Ferestrele erau acoperite, lucru care-l plictisea. Dar înțelegea. Domnul Mattiece își apăra intimitatea, iar Barr respecta acest lucru. Larry și celălalt individ de categorie grea se aflau în față, răsfoind reviste și ignorindu-l cu totul.
După o jumătate de oră de zbor, avionul începu să coboare și Larry veni greoi spre el.
― Pune-È›i asta, îi spuse, dîndu-i o legătură groasă să se lege la ochi. ÃŽn acest moment, un începător ar fi intrat în panică. Un amator ar fi pus întrebări. Dar Barr mai fusese legat la ochi în viaÈ›a lui È™i, deÈ™i începea să aibă serioase îndoieli cu privire la misiunea lui, luă calm legătura È™i-È™i acoperi ochii.


Bărbatul care îi desfăcu legătura se prezentă ca fiind Emil, unul dintre asistenții domnului Mattiece. Era un individ mic, vînos, cu păr negru și cu o mustață subțire deasupra buzei de sus. Se așeză într-un fotoliu și își aprinse o țigară.
― Oamenii noÈ™tri mi-au spus că ai un fel de misiune, spuse el cu un zîmbet prietenos. Barr se uită în jur. Camera nu avea pereÈ›i, ci numai ferestre, în ochiuri mici. Soarele strălucea. Lumina prea puternică îl orbea. O grădină bogată înconjura mai multe fîntîni È™i bazine, aflate în spatele uriaÈ™ei case.
― Am venit din partea PreÈ™edintelui, spuse Barr.
― Te credem, dădu Emil din cap. Fără îndoială, era cajun.
― Cine eÈ™ti? întrebă Barr.
― Sînt Emil È™i atît. Domnul Mattiece nu se simte bine. Poate îmi laÈ™i mie mesajul.
― Am ordin să vorbesc cu el.
― Ordin de la domnul Coal, cred. Emil zîmbea întruna.
― Exact.
332
John Grisham
― ÃŽnÈ›eleg. Domnul Mattiece preferă să nu te vadă. DoreÈ™te să-mi spui mie.
Barr clătină din cap. Dacă s-ar fi întîmplat ceva și ar fi scăpat problemele din mină, la nevoie ar fi vorbit bucuros și cu Emil. Dar deocamdată se menținea pe poziție.
― Nu sînt autorizat să vorbesc decît cu domnul Mattiece, spuse Barr.
Zîmbetul aproape că dispăru. Emil arătă dincolo de bazine și fîntîni, spre o clădire în formă de pavilion, cu ferestre înalte, din podea pînă în tavan. Șiruri de garduri vii și straturi de flori îngrijite înconjurau clădirea.
― Domnul Mattiece e în turnul lui. Urmează-mă.
Ieșiră din camera inundată de soare și merseră pe lîngă un bazin. Barr simțea un nod în stomac, dar îl urmă pe micul lui prieten liniștit, de parcă s-ar fi aflat în biroul lui, într-o zi obișnuită. Prin toată grădina se auzea zgomotul apei în cădere. O pasarelă strîmtă ducea spre pavilion. Se opriră la ușă.
― Trebuie să te descalÈ›i, spuse Emil, zîmbind. El era cu picioarele goale. Barr își dezlegă È™ireturile È™i puse pantofii lîngă ușă.
― Nu călca pe prosoape, spuse Emil serios.
Prosoape?!
Emil îi deschise ușa și Barr intră singur înăuntru. Camera era perfect rotundă și avea cincisprezece metri diametru. Cele trei fotolii și canapeaua erau acoperite cu prosoape albe. Pe jos, erau prosoape groase din bumbac, care formau șiruri perfecte. Soarele intra strălucitor pe luminatoare. Se deschise o ușă și Victor Mattiece ieși dintr-o cămăruță.
Barr încremeni cu gura căscată. Era un individ slab, numai piele și os, cu păr lung, cenușiu și o barbă murdară. Avea pe el doar niște pantaloni scurți de sport și pășea cu grijă pe prosoape, fără să-l privească pe Barr.
― Stai acolo, arătă el spre un fotoliu. Nu călca pe prosoape.
CAZUL PELICAN 333
Barr ocoli prosoapele și se așeză. Mattiece îi întoarse spatele și privi pe fereastră. Avea pielea foarte bronzată. Pe picioare se reliefau vene urîte. Unghiile de la picioare erau lungi și galbene. Era nebun de-a binelea.
― Ce vrei? întrebă el calm, uitîndu-se pe fereastră.
― M-a trimis PreÈ™edintele.
― Nu el. Fletcher Coal te-a trimis. Mă îndoiesc că PreÈ™edintele È™tie că eÈ™ti aici.
Poate că nu era nebun. Vorbea fără să-și miște nici un mușchi al corpului.
― Fletcher Coal e È™eful echipei prezidenÈ›iale. El m-a trimis.
― Știu cine e Coal. Știu È™i cine eÈ™ti tu. Și È™tiu È™i de mica voastră alianță. Ce vrei?
― O informaÈ›ie.
― Nu te juca cu mine. Spune ce vrei.
― AÈ›i citit referatul „pelican"? întrebă Barr.
Trupul sfrijit nu se clinti.
― Tu l-ai citit?
― Da, răspunse repede Barr.
― Crezi că e adevărat?
― Poate. De aceea sînt aici.
― De ce e atît de îngrijorat domnul Coal din cauza referatului?
― Pentru că au aflat de el doi reporteri. Și ― dacă e adevărat, trebuie să È™tim imediat.
― Cine sînt reporterii?
― Gray Grantham de la Washington Post. El a aflat primul È™i È™tie mai mult decît oricine. Coal crede că o să publice curînd ceva.
― Putem să avem grijă de el, nu-i aÈ™a? spuse Mattiece spre ferestre. Cine e celălalt?
― Rifkin de la Times.
Mattiece tot nu se clintise. Barr se uită în jur la prosoape și cearșafuri. Da, hotărît era nebun. Camera era sterilizată și totul era frecat cu spirt. Poate că era bolnav.
334 John Grisham
― Domnul Coal crede că e adevărat?
― Nu È™tiu. E foarte îngrijorat. De aceea sînt aici, domnule Mattiece. Trebuie să È™tim.
― Și dacă e adevărat?
― ÃŽn cazul ăsta, avem probleme.
Mattiece se mișcă în sfîrșit. Își trecu toată greutatea pe piciorul drept și-și încrucișa brațele pe pieptul îngust. Dar ochii tot nu i se mișcară. În depărtare se vedeau dune de nisip și ierburi.
― Știi ce cred eu? spuse el calm.
― Ce?
― Cred că adevărata problemă e Coal. A dat referatul la prea mulÈ›i oameni. L-a dat la CIA. Te-a lăsat pe tine să-l vezi. Asta mă neliniÈ™teÈ™te.
Barr nu știu ce să-i răspundă. Era absurd să afirmi că Fletcher Coal dorea să răspîndească referatul. Problema ești tu, Mattiece. Tu ai ucis judecătorii. Ai intrat în panică și l-ai omorît și pe Callahan. Tu ești lacomul care nu s-a mulțumit cu aproape cincizeci de milioane.
Mattiece se întoarse încet și-l privi pe Barr. Avea ochii roșii. Nu semăna deloc cu cel din fotografia cu vicepreședintele, dar asta era cu șapte ani în urmă, timp în care îmbătrînise cu douăzeci de ani și poate se apropia de finiș.
― Voi, clovnii de la Washington, sînteÈ›i de vină, spuse el, ceva mai tare.
Barr nu putea să se uite la el.
― E adevărat, domnule Mattiece? Asta e tot ce vreau să È™tiu.
În spatele lui Barr, se deschise fără zgomot o ușă. Larry, în ciorapi și călcînd printre prosoape, făcu doi pași și se opri.
Mattiece se îndreptă spre o ușă de sticlă, călcînd pe prosoape și o deschise. Privi afară și vorbi blînd:
― BineînÈ›eles că e adevărat.
Ieși pe ușă și o închise încet după el. Barr îl urmări din ochi cum se îndreaptă spre dune tîrîndu-și picioarele.
CAZUL PELICAN 335
Și acum? se gîndi el. Poate că va veni Emil după el. Poate.
Lany înainta cîțiva centimetri cu o frînghie în mînă și Barr nu auzi nimic decît cînd fu prea tîrziu. Mattiece nu voia să curgă sînge în pavilionul lui, așa încît Larry îi rupse doar gîtul și-l sugrumă pînă cînd muri.
CAZUL PELICAN



38

Conform planului, în acest punct al căutărilor, ea trebuia să se afle în lift, dar se gîndea că interveniseră destule evenimente neașteptate pentru ca schimbarea planului să fie justificată. El credea că nu. Se angajaseră într-o discuție aprinsă cu privire la folosirea liftului și iat-o în lift El avea dreptate: era drumul cel mai rapid pînă la Curtis Morgan. Avea și ea dreptate: era un drum periculos pînă la Curtis Morgan. Dar și celelalte căi puteau fi la fel de primejdioase. Tot planul era periculos.
Era îmbrăcată cu singura ei rochie și purta singura ei pereche de pantofi cu tocuri. Gray spunea că arată foarte bine; așa și trebuia. Liftul se opri la etajul nouă și, cînd cobori din el, o durea stomacul și abia mai respira.
Recepționera se afla într-un hol luxos. Numele firmei, WHITE și BLAZEVICH acoperea peretele din spatele ei cu literele sale de alamă. Își simțea genunchii moi, dar se îndreptă spre biroul secretarei și-i zîmbi. Era cinci fără zece.
― DoriÈ›i ceva? întrebă ea. Insigna deconspira faptul că se numeÈ™te Peggy Young.
― Da, reuÈ™i să spună Darby, dregîndu-È™i vocea. Am întîlnire la ora cinci cu Curtis Morgan. Mă numesc Dorothy Blythe.
Secretara era uimită. Rămase cu gura căscată și se uită fix la Darby, acum Dorothy. Nu era în stare să vorbească.
Inima lui Darby se opri.
― S-a întîmplat ceva?
― Nu. ScuzaÈ›i-mă o clipă. Peggy Young se ridică È™i dispăru în fugă.
Fugi! Inima îi bătea ca o tobă. Fugi! încercă să-și controleze respirația. Avea picioarele moi. Fugi!
Se uită în jur, încercînd să pară nepăsătoare, ca o clientă care își așteaptă avocatul. Nu o vor împușca aici, în holul unei firme de avocați.
Întîi apăru el, urmat de secretară. Avea cam cincizeci de ani, păr stufos, cenușiu și privirea foarte încruntată.
― Bună ziua, spuse el, dar numai din obligaÈ›ie. Sînt Jarreld Schwabe, asociatul firmei. SpuneÈ›i că aveÈ›i întîlnire cu Curtis Morgan.
Þine-te bine!
― Da. La cinci. S-a întîmplat ceva?
― Numele dumneavoastră e Dorothy Blythe?
― Da, aÈ™a am spus. Ce s-a întîmplat? Părea pradă unei enervări autentice.
El se mai apropie puțin.
― Cînd aÈ›i stabilit întîlnirea?
― Nu È™tiu. Cam acum două săptămîni. L-am întîlnit pe Curtis la o petrecere la Georgetown. Mi-a spus că e avocat specializat în probleme de petrol È™i gaze È™i, întîmplător, aveam nevoie de unul. Am sunat aici È™i am stabilit o întîlnire. Acum, vreÈ›i să-mi spuneÈ›i ce se întîmplă?
Era uimită cum de-i ieșiseră aceste cuvinte din gura uscată.
― De ce aveÈ›i nevoie de un avocat specialist în probleme de petrol È™i gaze?
― Nu cred că trebuie să mă justific în faÈ›a dumneavoastră, spuse ea, ca o femeie a dracului.
Liftul se deschise și un bărbat într-un costum ieftin se apropie, părînd să vrea să intre în vorbă. Darby se încruntă la el. Picioarele aveau s-o lase dintr-o cupă în alta.
Schwabe o dăduse gata.
338
John Grisham
― Nu avem nici o înregistrare a acestei întîlniri.
― Atunci concediaÈ›i secretara care se ocupă de asta. AÈ™a întîmpinaÈ›i toÈ›i clienÈ›ii? O, ce indignată era, dar Schwabe nu se lăsă.
― Nu puteÈ›i să-l vedeÈ›i pe Curtis Morgan, spuse el.
― De ce nu? întrebă ea.
― A murit.
Genunchii îi tremurau ca piftia. Simți o durere ascuțită în stomac. Se gîndi că era foarte bine dacă părea șocată. La urma urmei, era vorba de cel ce ar fi trebuit să fie noul ei avocat.
― ÃŽmi pare rău. De ce nu m-a sunat nimeni?
Schwabe era în continuare bănuitor.
― V-am spus că întîlnirea cu Dorothy Blythe nu e înregistrată nicăieri.
― Ce s-a întîmplat cu el? întrebă ea năucă.
― A fost atacat acum o săptămînă È™i împuÈ™cat de vagabonzi.
Tipul în costum ieftin se mai apropie cu un pas.
― AveÈ›i un act de identitate?
― Cine dracu' eÈ™ti? se răsti ea.
― E de la serviciul de pază, spuse Schwabe.
― Ce păzeÈ™te? întrebă ea È™i mai È›aÈ›e. E o firmă sau o închisoare?
Schwabe îl privi pe omul în costum ieftin și era clar că nici unul nu știa exact ce să facă în acest moment. Era foarte frumoasă și ei o supăraseră, iar povestea ei era credibilă. Se destinseră puțin.
― De ce nu plecaÈ›i, doamnă Blythe? spuse Schwabe.
― Abia aÈ™tept!
Omul cu paza o ajunse din urmă.
― VeniÈ›i, spuse el.
Ea îi dădu una peste mînă.
― Atinge-mă numai È™i primul lucru pe care-l fac mîine dimineață va fi să te dau în judecată. Nu te apropia de mine!

CAZUL PELICAN 339
Ei fură puțin speriați. Era furioasă. Poate că fuseseră cam duri.
― Ne vedem jos, spuse omul de la pază.
― Știu pe unde să plec. Mă mir că niÈ™te clovni ca voi au È™i clienÈ›i.
Se dădu înapoi. Avea fața roșie, dar nu de furie, ci de frică.
― Am avocaÈ›i în patru state È™i nu am fost niciodată tratată astfel, le strigă ea. Se afla în mijlocul holului. Anul trecut am plătit o jumătate de milion pentru cheltuieli juridice, anul viitor voi plăti un milion, dar voi, idioÈ›ilor, nu veÈ›i primi nimic.
Cu cît era mai aproape de lift, cu atît striga mai tare. Era nebună. O priviră cum intră în lift și cum dispare.
Gray se plimba prin fața patului, cu telefonul în mînă, așteptînd să vorbească cu Smith Keen. Darby se întinsese pe pat și ținea ochii închiși.
Gray se opri.
― Bună, Smith. Vreau să verifici repede ceva.
― Unde eÈ™ti? întrebă Keen.
― La un hotel. Uită-te în ziarul de acum È™ase sau È™apte zile. Am nevoie de anunÈ›ul mortuar al lui Curtis D. Morgan.
― Cine-i tipul?
― Garcia.
― Garcia! Ce s-a întîmplat cu Garcia?
― A murit, evident. ÃŽmpuÈ™cat de bandiÈ›i.
― ÃŽmi amintesc. Am publicat săptămîna trecută un articol despre un tînăr avocat care a fost jefuit È™i ucis.
― Probabil că el e. Vrei să verifici, te rog? Am nevoie de adresa nevestei lui È™i de numele ei.
― Cum l-ai găsit?
― E o poveste lungă. Vom încerca să vorbim cu văduva la noapte.
― Garcia ― mort. E cam ciudat.
340
John Grisham
― Mai mult decît ciudat. PuÈ™tiul È™tia ceva È™i ei i-au închis gura.
― Crezi că voi sînteÈ›i în siguranță?
― Cine È™tie?
― Unde e fata?
― E cu mine.
― Și dacă îi supraveghează casa?
Gray nu se gîndise.
― Va trebui să riscăm. Te sun peste un sfert de oră. Puse telefonul pe podea È™i se aÈ™eză într-un balansoar
vechi. Luă de pe masă o bere caldă și bău. O privi. Își acoperise ochii cu antebrațul. Era îmbrăcată în jeans și tricou. Aruncase rochia într-un colț. Pantofii cu toc împărtășiseră aceeași soartă.
― Te simÈ›i bine? întrebă el blînd.
― Minunat.
Era într-adevăr dată naibii și-i plăcea lucrul ăsta. Bineînțeles, asta învățau la Facultatea de Drept, iar ea era aproape avocat. Mai bău o bere și admiră pantalonii ei jeans. Se bucură de acest scurt moment, cînd putea să o privească fără să fie observat.
― La mine te uiÈ›i? întrebă ea.
― Da.
― Numai la sex nu-mi stă capul.
― Atunci de ce vorbeÈ™ti de asta?
― Simt că rîvneÈ™ti la unghiile mele roÈ™ii de la picioare.
― Adevărat.
― Mă doare capul. E o migrenă autentică, ascuÈ›ită.
― Þi-ai cîștigat-o din greu. Vrei să-È›i dau ceva?
― Da. Un bilet pentru Jamaica.
― PoÈ›i să pleci la noapte. Te duc imediat la aeroport Ea își luă mîna de la ochi È™i-È™i masă încet tîmplele.
― ÃŽmi pare rău că am plîns.
El își termină berea cu o înghițitură lungă.
― Þi-ai cîștigat acest drept.
CAZUL PELICAN 341
Cînd ieșise din lift, plîngea. El o aștepta ca un soț la maternitate, numai că avea în buzunar un revolver calibrul 38, despre care ea nu știa nimic.
― Ce părere ai de munca de investigaÈ›ie a unui reporter? întrebă el.
― Prefer să căsăpesc porci.
― Ca să fiu cinstit, nu toate zilele sînt atît de aglomerate. Uneori stau pur È™i simplu la biroul meu È™i dau sute de telefoane unor birocraÈ›i care nu au nimic de spus.
― Pare minunat. Hai să facem aÈ™a mîine.
El se descălță și-și puse picioarele pe pat. Ea închise ochii și respiră adînc. Trecură mai multe minute fără să scoată o vorbă.
― Știi că Louisiana e cunoscută drept statul pelicanului? întrebă ea cu ochii închiÈ™i.
― Nu, nu È™tiam.
― E mare păcat, pelicanii bruni au fost practic exterminaÈ›i la începutul anilor '60.
― Ce li s-a întîmplat?
― Pesticidele. Ei nu mănîncă decît peÈ™te, iar peÈ™tele trăieÈ™te în ape pline de hidrocarburi clorurate, de la pesti-cide. Ploile spală solul de pesticide È™i le cară în rîuri, care se varsă în Mississippi. Pelicanii din Louisiana au mîncat peÈ™ti infestaÈ›i cu DDT È™i alte substanÈ›e chimice, care se acumulează în È›esuturile grase ale păsărilor. Moartea e rareori imediată, dar pe vreme rea sau cînd e foamete, pelicanii, vulturii È™i cormoranii trăiesc din propriile lor rezerve; atunci sînt realmente otrăviÈ›i de propria lor grăsime. Dacă nu mor, de obicei nu mai sînt în stare să se reproducă. Coaja ouălor este atît de subÈ›ire È™i fragilă, încît ele se sparg în timpul clocitului. Știai asta?
― De ce să fi È™tiut?
― ÃŽn ultimii ani ai deceniului È™apte, Louisiana a început să aducă pelicani bruni din Florida de Sud È™i, de-a lungul anilor, numărul lor a crescut. Dar păsările sînt în mare pericol. Acum patruzeci de ani erau mii de exemplare. MlaÈ™tinile
342
John Grisham
cu chiparoși, pe care Mattiece vrea să le distrugă, sînt căminul a numai cîtorva zeci de pelicani.
Gray cîntări ceea ce aflase. Ea tăcu un timp.
― Ce zi e azi? întrebă, fără să deschidă ochii.
― Luni.
― Acum o săptămînă am plecat din New Orleans. Thomas È™i Verheek au cinat împreună acum două săptămîni. Atunci a fost momentul hotărîtor, cînd referatul a trecut dintr-o mînă în alta.
― Iar mîine sînt trei săptămîni de cînd au fost omorîți Rosenberg È™i Jensen.
― Eram o mică studentă nevinovată, care îmi vedeam de treburi È™i aveam o minunată poveste de dragoste cu profesorul meu. Cred că zilele acelea s-au dus.
Facultatea și profesorul de drept se duseseră, poate, se gîndi el.
― Þi-ai făcut vreun plan?
― Nici unul. ÃŽncerc doar să scap din porcăria asta în viață. Am să fug undeva È™i am să mă ascund cîteva luni, poate cîțiva ani. Am destui bani È™i pot să trăiesc mult timp din ei. ÃŽn clipa cînd n-o să mă mai uit în urmă să văd dacă sînt urmărită, s-ar putea să mă întorc.
― La facultate?
― Nu cred. Dreptul È™i-a pierdut atracÈ›ia.
― De ce voiai să fii avocat?
― Din idealism È™i pentru bani. Credeam că pot să schimb lumea È™i să È™i cîștig.
― Dar sînt atît de mulÈ›i avocaÈ›i deja. Ce-i aduce pe toÈ›i studenÈ›ii ăștia străluciÈ›i la Facultatea de Drept?
― Simplu: lăcomia. Vor BMW-uri È™i cărÈ›i de credit cît mai bine garnisite. Dacă faci o facultate bună de drept, termini printre primii zece la sută È™i găseÈ™ti o slujbă la o firmă mare, vei avea în cîțiva ani un venit anual de È™ase cifre, care va creÈ™te, în mod sigur. La treizeci È™i cinci de ani, vei fi asociat È™i vei cîștiga cel puÈ›in două sute de mii pe an. Unii cîștigă È™i mai mult.
CAZUL PELICAN 343
― Dar ceilalÈ›i nouăzeci la sută?
― Pentru ei, afacerea nu e grozavă. Lor le rămîn resturile.
― Majoritatea avocaÈ›ilor pe care-i cunosc nu pot să sufere avocatura. Ar prefera să facă altceva.
― Dar nu se pot lăsa din cauza banilor. Chiar È™i un avocat prost, de la o firmă mică, poate cîștiga o sută de mii pe an, după zece ani de practică È™i poate că nu-i place, dar de unde altundeva să cîștige atîția bani?
― Nu pot să sufăr avocaÈ›ii.
― Poate crezi că reporterii sînt adoraÈ›i.
Punct marcat. Gray se uită la ceas și luă telefonul. Formă numărul lui Keen. Acesta îi citi necrologul și articolul din Post despre uciderea tînărului avocat. Gray notă cîteva amănunte.
― ÃŽncă ceva, spuse Keen. Feldman e foarte îngrijorat. AÈ™tepta un raport azi È™i a fost furios cînd nu l-a găsit. Pînă mîine la prînz să primească raportul. Clar?
― O să încerc.
― Fă mai mult decît atît, Gray. Sîntem foarte nervoÈ™i, aici.
― Times nu a făcut mai mult ca noi, nu-i aÈ™a?
― Acum nu-mi pasă de Times. Sînt foarte îngrijorat pentru tine È™i pentru fată.
― Noi sîntem bine. Totul e minunat. Ce mai ai să-mi spui?
― ÃŽn ultimele trei ore te-a căutat un bărbat numit Cleve. Spune că e poliÈ›ist. ÃŽl cunoÈ™ti?
― Da.
― Ei bine, vrea să vorbească diseară cu tine. Zice că e urgent.
― ÃŽl sun eu mai tîrziu.
― Bine. AveÈ›i grijă. Noi rămînem aici pînă tîrziu. Gray închise È™i se uită la notiÈ›e. Era aproape È™apte.
― Mă duc s-o văd pe doamna Morgan. Vreau să rămîi aici.
344 John Grisham
Ea se așeză între perne și își încrucișa mîinile pe genunchi.
― Mai bine vin cu tine.
― Și dacă supraveghează casa? întrebă el.
― De ce ar supraveghea casa? El a murit.
― Poate că acum sînt bănuitori, pentru că a apărut deodată un client misterios care-l caută, deÈ™i e mort.
Ea se gîndi o clipă.
― Nu. Vin cu tine.
― E prea riscant, Darby.
― Nu-mi vorbi mie de riscuri. Am supravieÈ›uit douăsprezece zile în cîmpul minat. E uÈ™or.
O așteptă la ușă.
― Unde am să stau eu la noapte?
― Hotelul Jefferson.
― Ai numărul de telefon?
― Tu ce crezi?
― Tîmpită întrebare!


Avionul particular care-l avea la bord pe Edwin Sneller ateriza la Washington, pe Aeroportul NaÈ›ional, la È™apte È™i cîteva minute. Era încîntat să plece din New York. Petrecuse È™ase zile între zidurile apartamentului său din Piaza. Timp de aproape o săptămînă, oamenii lui căutaseră prin hoteluri, pîndiseră pe aeroporturi, bătuseră străzile È™i È™tiau al naibii de bine că își pierdeau timpul, dar ordinele erau ordine. Li se spusese să stea pe loc pînă cînd apărea ceva; nu puteau să plece. Era o prostie să încerce să găsească fata în Manhattan, dar trebuia să stea pe aproape pentru cazul în care ea făcea o prostie ― să dea un telefon, să folosească cartea de credit ca să plătească ceva ― care să le permită să-i ia urma.
Dar ea nu făcuse nici o greșeală pînă la două și jumătate în această după-amiază, cînd avusese nevoie de bani și se dusese la bancă. Știau că așa se va întîmpla, mai ales dacă dorea să plece din țară și se temea să folosească o carte de credit. Va avea nevoie de bani gheață și va trebui să-i ceară telegra-
CAZUL PELICAN 345
fie de la banca ei din New Orleans. Clientul lui Sneller deținea optzeci la sută din această bancă. Nu era mult, un mic pachet de acțiuni de douăsprezece milioane de dolari, care făcuse totul posibil. Cîteva minute după ora trei, primise un telefon de la Freeport.
Nu crezuseră că este la Washington. Era o fată isteață, care fugea de necazuri, nu le căuta. Și, desigur, nu se așteptau să ia legătura cu reporterul. Nu știau, dar acum totul părea logic. Situația era mai mult decît critică.
Cincisprezece mii fuseseră trecute din contul ei în al lui și, deodată, Sneller avea iar de lucru. Avea doi oameni cu el. De la Miami, venea alt avion particular. Ceruse încă doisprezece oameni, imediat. Vor face treaba repede sau nu o vor face deloc. Nu aveau nici o clipă de pierdut.
Sneller nu-și făcea iluzii. Cînd Khamel era în echipa lui, totul părea posibil. El îi omorîse pe Rosenberg și pe Jensen atît de curat, apoi dispăruse fără urme. Acum, el era mort, împușcat în cap din cauza unei studente la drept nevinovate.
Casa lui Morgan se afla într-un cartier periferic, îngrijit, din Alexandria. Vecinii săi erau tineri și bogați, în fiecare curte se vedeau biciclete și tricicluri.
Pe drumul de acces erau parcate trei mașini. Una avea numere de Ohio. Gray sună și privi strada. Nimic suspect.
Un bărbat mai în vîrstă deschise ușor ușa.
― Da? întrebă încet.
― Sînt Gray Grantham, de la Washington Post, iar domniÈ™oara e asistenta mea, Sara Jacobs. Darby se strădui să zîmbească. Am dori să vorbim cu doamna Morgan.
― Nu cred că se poate.
― Vă rog. E foarte important.
El îi privi cu atenție.
― O clipă. ÃŽnchise uÈ™a È™i dispăru.
Casa avea un portic îngust de lemn, cu o mică verandă. Se aflau în întuneric și nu puteau fi văzuți din stradă. O mașină trecu încet.
346
John Grisham
Ușa se deschise din nou.
― Sînt Tom Kupcheck, tatăl ei. Nu vrea să vorbească cu dumneavoastră.
Gray dădu din cap ca și cum ar fi fost de înțeles.
― Nu va dura mai mult de cinci minute. Promit.
Bătrînul ieși și închise ușa după el.
― Cred că nu auziÈ›i bine. Am spus că nu vrea să vorbească cu dumneavoastră.
― V-am auzit, domnule Kupcheck. Și îi respect intimitatea. Știu prin ce a trecut.
― De cînd respectaÈ›i voi intimitatea cuiva?
Evident, domnului Kupcheck îi sărea ușor țandăra. Era gata să izbucnească.
Gray își păstră calmul. Darby se dădu înapoi. Fusese amestecată în destule certuri pe ziua de azi.
― SoÈ›ul ei m-a sunat cu trei ore înainte de a muri. Am vorbit cu el la telefon È™i nu cred că a murit ucis din întîmplare de bandiÈ›i.
― A murit Fiica mea e îndurerată. Nu vrea să stea de vorbă. Acum plecaÈ›i dracului de aici.
― Domnule Kupcheck, spuse Darby cu căldură. Avem motive să credem că ginerele dumneavoastră a fost martor la unele acÈ›iuni ale crimei organizate.
Aceasta îl calmă puțin și se uită la Darby.
― Chiar aÈ™a? Ei, pe el nu puteÈ›i să-l întrebaÈ›i, nu-i aÈ™a? Fiica mea nu È™tie nimic. A avut o zi proastă È™i a luat medicamente. Acum plecaÈ›i.
― Mîine putem s-o vedem? întrebă Darby.
― Nu cred. DaÈ›i un telefon înainte.
Gray îi dădu o carte de vizită.
― Dacă vrea să vorbească cu mine, să sune la numărul de pe spate. Stau la acest hotel. O voi suna mîine, la prînz.
― AÈ™a să faceÈ›i. Acum plecaÈ›i. AÈ›i supărat-o destul.
― IertaÈ›i-ne, spuse Gray, în timp ce ieÈ™eau de sub portic. Domnul Kupcheck deschise uÈ™a, dar îi urmări plecînd. Gray se opri È™i se întoarse spre el.
CAZUL PELICAN 347
― A mai sunat sau a trecut vreun reporter pe aici?
― Au sunat o mulÈ›ime în ziua care a urmat morÈ›ii lui. Voiau să È™tie tot felul de lucruri. Erau bădărani.
― Dar nici unul în ultimele zile?
― Nu. PlecaÈ›i.
― Nimeni de la New York Times?
― Nu.
Intră în casă și trînti ușa.
Se grăbiră spre mașina parcată cu patru case mai departe. Strada era pustie. Gray merse în zigzag pe străzile scurte și, la ieșirea din cartier, se încrucișa cu propriul lui traseu. Se uită în oglindă pînă se convinse că nu erau urmăriți.
― Gata cu Garcia, spuse Darby, cînd intrau pe Strada 395 È™i se îndreptau spre oraÈ™.
― ÃŽncă nu. Vom face o ultimă È™i mortală încercare mîine; poate va vorbi cu noi.
― Dacă ar cunoaÈ™te ceva, ar fi È™tiut È™i tatăl ei. Și dacă tatăl ar È™ti, de ce nu ar coopera? Nu, aici nu e nimic de aflat, Gray.
Părea perfect logic. Merseră cîteva minute în tăcere. Îi cuprindea oboseala.
― Putem să ajungem la aeroport într-un sfert de oră, spuse el. Te duc acolo È™i într-o jumătate de oră ai scăpat. Iei orice avion È™i dispari.
― Plec mîine. Am nevoie de odihnă È™i vreau să mă gîndesc unde să mă duc. MulÈ›umesc.
― Te simÈ›i în siguranță?
― ÃŽn clipa asta, da. Dar situaÈ›ia se poate schimba oricînd.
― O să dorm bucuros în camera ta, la noapte. Ca la New York.
― La New York nu ai dormit în camera mea. Ai dormit pe canapea, în camera de zi. Zîmbea; era semn bun.
Și el zîmbea.
― Bine. La noapte o să dorm în camera de zi.
348
John Grisham
― Nu am aÈ™a ceva.
― Ei, atunci unde o să dorm?
Brusc, ea încetă să zîmbească. Își mușcă buzele și ochii i se umplură de lacrimi. Iar se gîndise la Callahan.
― ÃŽncă nu sînt pregătită, spuse.
― Și cînd o să fii?
― Gray, te rog, las-o baltă.
Darby privi mașinile din jur și nu mai spuse nimic.
― Iartă-mă, spuse el.
Încet, ea se lăsă în jos pe scaun și puse capul în poala lui. El îi mîngîie ușor umărul, iar ea îi strînse mîna.
― Sînt moartă de frică, spuse Darby simplu.



39

Plecase din camera ei pe la zece, după ce băuseră o sticlă de vin și mîncaseră rulouri umplute. Sunase la Post, vorbise cu Mason Paypur, reporterul de noapte, și-l rugase să verifice cu ajutorul surselor lui de informații ce se întîmplase cu Morgan. Crima avusese loc în centru, într-un loc unde, de obicei, nu se întîmpla așa ceva, poate doar cîteva jafuri și bătăi.
Era obosit și descurajat Și era nefericit, deoarece ea urma să plece mîine. Post îi datora șase săptămîni de concediu și era tentat să plece cu ea. Mattiece nu avea decît să-și extragă petrolul. Se temea că nu se va mai întoarce, ceea ce nu ar fi fost sfirșitul lumii, dar era supărător faptul că ea avea bani și el nu. Puteau să zburde pe plajă și să se distreze la soare cam două luni pe banii lui, apoi cheltuielile vor cădea în sarcina ei. Și, lucrul cel mai important, ea nu-l invitase să i se alăture în această escapadă. Era în doliu. Cînd vorbea de Thomas Callahan, parcă îi simțea durerea.
Urmînd instrucțiunile ei, se afla acum la hotelul Jefferson, pe Strada 16. Îl sună pe Cleve acasă.
― Unde eÈ™ti? îl întrebă acesta nervos.
― La hotel. E o poveste lungă. Ce s-a întîmplat?
― L-au scos pe Sarge în concediu medical pentru nouăzeci de zile.
― Ce-i cu el?
350
John Grisham
― Nimic. Spune că au vrut să scape de el pentru o vreme. Acolo, parcă e un bunker. Li s-a spus tuturor să-È™i È›ină gura È™i să nu vorbească cu nimeni. ToÈ›i sînt speriaÈ›i de moarte. I-au spus lui Sarge să plece azi la prînz. El crede că s-ar putea să fii în mare pericol. A auzit numele tău de o mie de ori săptămîna trecută. Sînt obsedaÈ›i de tine, de ceea ce È™tii È™i de cît È™tii.
― Cine?
― Coal, bineînÈ›eles, È™i consilierul lui, Birchfield. Conduc Aripa de Vest cu metode gestapoviste. Uneori li se alătură È™i veveriÈ›a aia mică de la Interne, cu papion, cum îl cheamă?
― Emmitt Waycross.
― El. Dar mai ales Coal È™i Birchfield amenință È™i complotează.
― Cum amenință?
― Nici o persoană de la Casa Albă, cu excepÈ›ia PreÈ™edintelui, nu poate să se adreseze presei fără aprobarea lui Coal. Inclusiv purtătorul de cuvînt. Coal aprobă totul.
― De necrezut!
― ToÈ›i sînt îngroziÈ›i. Iar Sarge crede că sînt periculoÈ™i.
― Bine. Mă ascund.
― M-am oprit la apartamentul tău noaptea trecută. AÈ™ vrea să-mi spui È™i mie cînd dispari.
― Am să trec pe acolo mîine seară.
― Ce maÈ™ină conduci?
― Am închiriat un Pontiac roÈ™u cu patru uÈ™i, sport.
― Am controlat după-masă Volvo-ul. E în regulă.
― MulÈ›umesc, Cleve.
― Tu eÈ™ti bine?
― AÈ™a cred. Spune-i lui Sarge că e în regulă.
― Sună-mă mîine. Sînt îngrijorat.


Dormi patru ore și, cînd sună telefonul, era treaz. Afară era întuneric și ar mai fi lenevit două ore, cel puțin. Se uită la telefon și-l ridică la al cincilea apel.
CAZUL PELICAN 351
― Da? spuse el bănuitor.
― SînteÈ›i Gray Grantham? Era o femeie foarte timidă.
― Da. Cine e acolo?
― Beverly Morgan. AÈ›i trecut pe la mine aseară.
Gray era deja în picioare, ascultînd atent și treaz de-a bi-nelea.
― Da. ÃŽmi pare rău dacă v-am deranjat.
― Nu. Tatăl meu e foarte protector. Și furios. După moartea lui Curtis, reporterii au fost îngrozitori. Sunau de peste tot. Doreau fotografii vechi ale lui, fotografii noi ale mele È™i ale copilului. Sunau la orice oră. A fost oribil È™i tata s-a săturat. A îmbrîncit doi dintre ei pe ușă afară.
― Cred că noi am avut noroc.
― Sper că nu v-a jignit.
Vocea era dogită și indiferentă, dar încerca să fie puternică.
― Deloc.
― Acum doarme pe o canapea, la parter. AÈ™a că putem sta de vorbă.
― Dumneavoastră de ce nu dormiÈ›i? întrebă el.
― Iau pilule ca să dorm È™i de aceea am pierdut noÈ›iunea timpului. Dorm ziua, iar noaptea veghez.
Era limpede că nu putea să doarmă și că avea chef de vorbă.
Gray se așeză pe pat și încercă să se destindă.
― ÃŽmi închipui prin ce aÈ›i trecut.
― ÃŽÈ›i trebuie mai multe zile ca să crezi că e adevărat. La început, durerea e groaznică. Pur È™i simplu groaznică. Nu puteam să mă miÈ™c fără să mă doară tot trupul. Nu puteam să gîndesc din cauza È™ocului È™i a speranÈ›ei că poate nu e adevărat. Iar înmormîntarea mi se pare acum un vis urît. Vă plictisesc?
― Deloc.
― Trebuie să iau pilulele astea. Dorm atît de mult, încît nu mai am cu cine să vorbesc. Și apoi, tata are tendinÈ›a de a fi tiranic. ÃŽnregistraÈ›i?
352
John Grisham
― Nu. Ascult doar.
― A fost omorît acum o săptămînă, în timpul nopÈ›ii. Credeam că lucrează pînă tîrziu, ceea ce era un lucru obiÈ™nuit. L-au împuÈ™cat È™i i-au luat portofelul, aÈ™a încît poliÈ›ia nu a putut să-l identifice. Am văzut la È™tirile de noapte că un avocat tînăr fusese ucis în centru È™i am È™tiut că era Curtis. Nu mă întrebaÈ›i cum de au È™tiut că e avocat fără să-i cunoască numele. Ce multe lucruri ciudate însoÈ›esc o crimă!
― De ce lucra atît de tîrziu?
― Lucra optzeci de ore pe săptămînă, uneori È™i mai mult. White È™i Blazevich scot untul din oameni. ÃŽncearcă să-i omoare pe avocaÈ›i timp de È™apte ani È™i, dacă nu reuÈ™esc, îi fac asociaÈ›i. Curtis nu putea să sufere firma. Se săturase să fie avocat
― De cînd lucra acolo?
― De cinci ani. Cîștiga nouăzeci de mii pe an, aÈ™a că suporta irecuÈ™ul.
― ȘtiaÈ›i că m-a sunat?
― Nu. Mi-a spus tata că a aflat de la dumneavoastră È™i m-am gîndit toată noaptea la asta. Ce a spus?
― Nu È™i-a dat numele real. Folosea un nume de cod ― Garcia. Nu mă întrebaÈ›i cum i-am aflat identitatea ― e poveste lungă. A spus că s-ar putea să È™tie ceva despre asasinarea judecătorilor Rosenberg È™i Jensen È™i dorea să-mi comunice ce aflase.
― Randy Garcia a fost cel mai bun prieten al lui la È™coala elementară.
― Am avut impresia că aflase ceva È™i poate că cineva È™tia asta. Era foarte nervos È™i mă suna întotdeauna de la telefoane publice. Credea că e urmărit îmi promisese să ne întîlnim duminică, dar m-a sunat foarte de dimineață ca să contramandeze. Era speriat È™i spunea că trebuie să-È™i protejeze familia. ȘtiÈ›i ceva despre asta?
― Nu. Știam că e foarte stresat, dar aÈ™a era de cinci ani. Acasă nu vorbea niciodată despre ce se întîmplă la birou. Nu putea să sufere locul acela.
CAZUL PELICAN 353
― De ce?
― Lucra pentru o bandă de ucigaÈ™i È™i de tîlhari, care îți iau È™i sîngele pentru un dolar. Cheltuiesc tone de bani pentru lucruri de faÈ›adă È™i pentru o aparentă respectabilitate, dar sînt ticăloÈ™i. Curtis a fost un student foarte bun È™i a avut de unde să-È™i aleagă o slujbă. Cînd i-au oferit locul erau atît de amabili, iar cînd a început să lucreze au devenit niÈ™te monÈ™tri. Cu totul lipsiÈ›i de etică.
― De ce rămînea acolo?
― Banii îl făceau să se simtă mai bine. Acum un an, aproape că plecase, dar nu a găsit altă slujbă. Era foarte nefericit, dar încerca să nu arate. Cred că se simÈ›ea vinovat că făcuse o greÈ™eală atît de mare. Aveam micul nostru ritual. Cînd venea acasă, eu îl întrebam cum fusese ziua. Uneori, venea la zece seara, aÈ™a că È™tiam că avusese o zi groaznică. Dar întotdeauna îmi spunea că fusese o zi rodnică; ăsta era cuvîntul: rodnică. Apoi discutam despre copil. Refuza să vorbească despre birou È™i eu nu voiam să È™tiu ce se întîmplă acolo.
Cam atît despre Garcia. Murise și nu-i spusese nimic soției.
― Cine a făcut curat în biroul lui?
― Cineva de acolo. Mi-au adus vineri lucrurile, împachetate frumos È™i aranjate în trei cutii. Dacă vreÈ›i să le
«vedeți, sînteți binevenit.
― Nu, mulÈ›umesc. Sînt sigur că s-a uitat cineva prin ele. Ce asigurare de viață avea?
Ea se opri o clipă.
― SînteÈ›i un tip inteligent, domnule Grantham. Acum două săptămîni, a cumpărat o poliță de asigurare de un milion de dolari, care se dublează în cazul morÈ›ii prin accident.
― Deci două milioane de dolari.
― Da. AveÈ›i dreptate. Cred că bănuia ceva.
― Nu cred că a fost omorît de bandiÈ›i, doamnă Morgan.
― Nu-mi vine să cred. Se înecă puÈ›in, dar se stăpîni.
― PoliÈ›ia v-a pus multe întrebări?
354
John Grisham
― Nu. Pentru ei nu era decît un caz oarecare de tîlhărie. Nu era cine È™tie ce. Se întîmplă în fiecare zi.
Faptul că avea asigurare era interesant, dar nu-i folosea. Gray începea să se plictisească de doamna Morgan și de relatarea ei monotonă și calmă. Îi părea rău pentru ea, dar nu știa nimic, era timpul să-i spună la revedere.
― Ce credeÈ›i că aflase? întrebă ea. Putea să dureze ore întregi.
― Nu am idee, răspunse Gray uitîndu-se la ceas. Spunea că È™tie ceva despre asasinate, dar nu a mers niciodată mai departe. Eram convins că ne vom întîlni undeva È™i că-mi va relata ce a aflat, îmi va arăta ceva. M-am înÈ™elat.
― De unde era să È™tie ceva despre judecătorii aceia?
― Nu È™tiu. Dar m-a sunat din proprie iniÈ›iativă.
― Dacă ar fi avut ceva să vă arate, ce ar fi putut fi? întrebă ea.
Era reporter, el ar fi trebuit să pună întrebările!
― Nu È™tiu. Nu mi-a spus niciodată.
― Unde ar fi putut să ascundă aÈ™a ceva? întrebarea era sinceră, dar enervantă. Deodată, îi pică fisa. Ea nu punea degeaba toate aceste întrebări.
― Nu È™tiu. Unde își È›inea hîrtiile importante?
― Avem un seif la bancă, pentru acte, testamente È™i chestii din astea. El se ocupa de toate treburile juridice, domnule Grantham. M-am uitat în seif joia trecută, cu tata, È™i nu era nimic neobiÈ™nuit în el.
― Dar nu vă aÈ™teptaÈ›i la ceva neobiÈ™nuit, nu-i aÈ™a?
― Nu. Dar sîmbătă dimineață, devreme, era încă întuneric, mă uitam printre hîrtiile din biroul lui din dormitor. Avem un birou vechi, cu rulou, pe care îl folosea pentru corespondenÈ›a lui personală È™i pentru acte, È™i am găsit ceva.
Gray sări în picioare, cu telefonul în mînă, și se uita crunt la podea. Îl sunase la patru dimineața. Trăncăniseră douăzeci de minute. Și așteptase pînă cînd el fusese aproape să închidă, ca să dea drumul bombei.
― Ce anume? întrebă el cît se poate de indiferent.
CAZUL PELICAN 355
― O cheie.
Avea un nod în gît.
― O cheie de unde?
― De la alt seif.
― De la ce bancă?
― First Columbia. Nu am lucrat niciodată cu ei.
― ÃŽnÈ›eleg. Și dumneavoastră nu È™tiaÈ›i nimic despre acest seif?
― Nu. Nu am È™tiut pînă sîmbătă dimineaÈ›a. Am rămas năucită È™i încă mai sînt, dar cum găsisem toate actele noastre în vechiul seif, nu aveam motiv să mă uit în acesta. Mi-am spus că o s-o fac cînd voi fi în stare.
― VreÈ›i să mă uit eu pentru dumneavoastră?
― Mă aÈ™teptam să spuneÈ›i asta. Ce se întîmplă dacă găsiÈ›i ceea ce căutaÈ›i?
― Nu È™tiu ce caut. Dar dacă el a pus acolo ceva care se dovedeÈ™te a fi ― să zicem ― demn de interes pentru ziar?
― II folosiÈ›i.
― Fără nici o condiÈ›ie?
― O singură condiÈ›ie. Dacă îl compromite pe soÈ›ul meu în vreun fel, nu publicaÈ›i nimic.
― S-a făcut. Jur.
― Cînd vreÈ›i cheia?
― O aveÈ›i în mînă?
― Da.
― Dacă staÈ›i la intrare, voi fi acolo în trei secunde.


Avionul particular care sosise de la Miami adusese numai cinci oameni, așa încît Edwin Sneller avea numai șapte la dispoziție. Șapte oameni, timp puțin și extrem de puțin echipament. Nu dormise luni noaptea. Apartamentul lui de la hotel devenise un fel de minicartier general. Consultaseră hărți toată noaptea și încercaseră să facă un plan pentru următoarele douăzeci și patru de ore. Cîteva lucruri erau sigure. Grantham deținea un apartament, dar nu era acolo. Avea o mașină, de care nu se folosea. Lucra la Post, care era
356
John Grisham
pe Strada 15. White și Blazevich își avea sediul într-o clădire de pe Strada 10, dar ea nu se va mai duce acolo. Văduva lui Morgan locuia în Alexandria. În afară de asta, căutau doi oameni într-un oraș de trei milioane.
Nu erau tipul de oameni pe care să-i scoți din cazarmă și să-i arunci în luptă. Trebuia să-i găsești și să-i angajezi, iar lui i se promiseseră cît mai mulți cu putință pînă la sfîrșitul zilei.
Sneller nu era un începător în jocul de-a crima, dar în cazul acesta se simțea dezarmat. Era disperat. Îi cădea cerul în cap. Va face tot ce va putea în împrejurările date, dar nu se simțea în largul lui.
Fata îl obseda. Se întîlnise cu Khamel, în condițiile impuse de el, și scăpase. Ocolise gloanțele și bombele și scăpase de cel mai bun în meserie. O să-i facă plăcere să o vadă, nu ca să o ucidă, ci ca să o felicite. O amatoare care le scăpa printre degete și trăia ca să povestească și altora.
Se vor concentra asupra clădirii în care se afla Post. Acesta era locul unde el trebuia să apară.



40

În centru se circula bară la bară, ceea ce-i convenea de minune lui Darby. Nu se grăbea. Holul băncii se deschidea la nouă și jumătate. În jurul orei șapte, în camera ei, la o cafea cu papanași glazurați, care rămăseseră neatinși, el îi spusese că ar fi bine să fie cercetat seiful de la bancă. Ea nu era convinsă, dar treaba asta trebuia s-o facă o femeie și nu erau prea multe disponibile. Beverly Morgan îi spusese lui Gray că banca ei, First Hamilton, îi sigilase seiful de îndată ce aflase de moartea lui Curtis și că i se permisese doar să vadă conținutul și să facă un inventar. I se permisese, de asemenea, să copieze testamentul, dar originalul fusese pus înapoi în seif și încuiat. Va avea voie să ia totul după ce inspectorii financiari vor termina treaba.
Deci, prima întrebare era dacă First Columbia știa sau nu de moartea lui. Familia Morgan nu depusese nimic la ei. Beverly nu știa de ce alesese el această instituție. Era o bancă uriașă, cu un milion de clienți și nu erau șanse ca ei să știe.
Darby se săturase să lupte cu norocul. Noaptea trecută scăpase o ocazie minunată să ia un avion și acum era pe cale să joace rolul lui Beverly Morgan, să păcălească banca First Columbia și să fure de la un mort Dar ce făcea partenerul ei? El urma să o protejeze. Purta o armă, care o speriase de moarte și care avea același efect și asupra lui, deși nu recu-
358
John Grisham
noștea, și avea de gînd să facă pe garda de corp în fața ușii, în timp ce ea jefuia seiful.
― Și dacă ei È™tiu că a murit, întrebă ea, È™i eu le spun că nu e adevărat?
― Atunci îi dai tipei una în mutră È™i fugi ca din puÈ™că. Eu te aÈ™tept la uÈ™a din față. Am o armă È™i ne vom face drum pînă la trotuar.
― Zău, Gray, nu È™tiu dacă pot să fac asta.
― PoÈ›i. Fii calmă. Fii hotărîtă. Fii deÈ™teaptă. Ar trebui să pară ceva natural.
― MulÈ›umesc foarte mult. Și dacă cheamă pe cineva de la pază? Am o fobie pentru cei de la pază.
― Te salvez eu. Am să trag în hol ca o echipă de la SWAT.
― Și or să ne omoare pe amîndoi.
― Fii calmă, Darby, o să meargă.
― De ce eÈ™ti atît de bine dispus?
― Simt după miros că e ceva în seif, Darby. Și tu trebuie să-l recuperezi, fetiÈ›o. Totul depinde de tine.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc. Parcă a scăzut presiunea!
Erau pe Strada E, aproape de Strada 9. Gray încetini, apoi parcă mașina într-un loc nepermis, la vreo doisprezece metri de intrarea în bancă. Sări afară. Darby ieși ceva mai încet. Merseră împreună pînă la ușă. Era aproape zece.
― Te aÈ™tept aici, arătă el spre o coloană de marmură. Du-te È™i fă-o!
„Du-te și fă-o!" mormăi ea, intrînd pe ușa turnantă, întotdeauna nimerea în gura lupului. Holul era mare cît un teren de fotbal, cu coloane, candelabre și imitații de covoare persane.
― Unde sînt seifurile personale? întrebă ea o tînără de la biroul de informaÈ›ii. Fata îi arătă spre colÈ›ul din dreapta.
― MulÈ›umesc, spuse ea È™i porni într-acolo.
La stînga ei se aflau cozile din fața ghișeelor, iar la dreapta vreo sută de vicepreședinți ocupați, care vorbeau la
CAZUL PELICAN 359
telefon. Era cea mai mare bancă din oraș și nimeni nu se uita la ea.
Camera blindată se afla în spatele a două uși masive de bronz, care erau atît de lustruite încît păreau aproape de aur, fără îndoială, ca să dea impresia de absolută siguranță și de invulnerabilitate. Ușile erau deschise atît cît să lase trecerea cîtorva aleși. La stînga, o doamnă cu o înfățișare impozantă, de vreo șaizeci de ani, stătea în spatele unui birou pe care stătea scris SEIFURI PERSONALE. Se numea Virginia Baskin.
Virginia Baskin se uita la Darby, în timp ce se apropia de biroul ei. Nu zîmbea deloc.
― Vreau să intru la seiful meu, spuse Darby fără suflare. Nu respirase deloc în ultimele două minute È™i jumătate.
― Numărul, vă rog, spuse doamna Baskin, punînd calculatorul în funcÈ›iune.
― F566.
Femeia formă numărul și așteptă ca ecranul să afișeze cuvintele. Se încruntă și-și apropie fața la cîțiva centimetri de el. Fugi! își spuse Darby. Se încruntă și mai tare și se scarpină sub bărbie. Fugi, înainte să cheme paznicii. Fugi, înainte ca alarma să sune și să apară în hol idiotul meu de însoțitor, trăgînd cu arma.
Doamna Baskin își trase capul înapoi.
― A fost închiriat acum două săptămîni, spuse ea ca pentru sine.
― Da, zise Darby, ca È™i cum ea l-ar fi închiriat.
― Presupun că sînteÈ›i doamna Morgan, spuse ea, bătînd în taste.
Poți să tot presupui, iubito.
― Da, Beverly Anne Morgan.
― Care e adresa dumneavoastră?
― 891, Pembroke, Alexandria.
Dădu din cap spre ecran, ca și cum el ar fi văzut-o și i-ar fi dat aprobarea. Bătu iar în taste.
― Numărul de telefon?
― 703-664-5980.
360
John Grisham
Și asta îi plăcu doamnei Baskin. Și computerului la fel.
― Cine a închiriat seiful?
― SoÈ›ul meu, Curtis D. Morgan.
― Care e numărul lui de asigurare socială?
Darby deschise geanta ei de umăr ― nouă, din piele È™i destul de mare ― È™i scoase portofelul. Cîte soÈ›ii È™tiau pe dinafară numărul de asigurare socială al soÈ›ului? Deschise portofelul.
― 510-96-8686.
― Foarte bine. Doamna Baskin plecă de lîngă computer. Cît timp va dura?
― Un minut.
Puse o fișă mare pe birou și arătă spre ea.
― SemnaÈ›i aici, doamnă Morgan.
Darby semnă nervoasă în a doua căsuță. Domnul Morgan făcuse prima depunere în ziua cînd închinase seiful.
Doamna Baskin se uită la semnătură, iar Darby își ținu răsuflarea.
― AveÈ›i cheia? întrebă ea.
― BineînÈ›eles, zise Darby cu un zîmbet cald.
Doamna Baskin luă o cutiuță din sertar și înconjură biroul.
― UrmaÈ›i-mă.
Trecură de ușile de bronz. Camera blindată era mare cît filiala unei bănci de periferie. Concepută ca un mausoleu, era alcătuită dintr-un labirint de coridoare și camere mici. Doi oameni în uniformă patrulau. Trecură prin patru camere identice, cu zidurile căptușite cu șiruri de seifuri. A dncea cameră era cea în care se afla F566, evident, pentru că doamna Baskin se oprise și deschidea cutiuța neagră. Darby privi nervoasă în jurul și în spatele ei.
Virginia era atentă la ce făcea. Merse la FS66, care se afla la înălțimea umărului, și băgă cheia. Întoarse ochii spre Darby, ca pentru a spune „E rîndul tău, fraiero". Darby scoase cheia din buzunar și o puse lîngă cealaltă. Virginia
CAZUL PELICAN 361
Întoarse ambele chei și trase puțin cutia dinăuntru. Scoase cheia băncii din broască.
Arătă spre o boxă, cu o ușă din lemn.
― DuceÈ›i-o acolo. Cînd terminaÈ›i, o puneÈ›i la loc È™i încuiaÈ›i, apoi veniÈ›i la mine.
Părăsi camera în timp ce vorbea.
― MulÈ›umesc, spuse Darby.
Așteptă pînă cînd Virginia dispăru, apoi trase cutia afară. Nu era grea. Avea doisprezece centimetri pe douăzeci și patru și patruzeci și cinci lungime. Nu avea capac și înăuntru se afla un plic subțire, maroniu și o bandă video fără etichetă.
Nu era nevoie să se ducă în boxă. Băgă plicul și banda video în geantă și puse cutia la locul ei. Părăsi camera.
Virginia abia ocolise biroul ei, cînd Darby veni după ea.
― Am terminat, spuse ea.
― Ce repede!
Așa era. Lucrurile merg repede cînd îți ies nervii prin piele.
― Am găsit ce-mi trebuia, spuse ea.
― Foarte bine. Doamna Baskin devenise deodată o persoană amabilă. ȘtiÈ›i povestea aceea îngrozitoare din ziarul de săptămîna trecută, despre un avocat? ȘtiÈ›i, cel care a fost omorît de bandiÈ›i nu departe de aici. Nu se numea Curtis Morgan? Parcă aÈ™a se numea, Curtis Morgan. Ce păcat! Tîmpito!
― Nu am văzut ziarul, spuse Darby. Am fost plecată din È›ară. MulÈ›umesc.
Trecu ceva mai repede prin hol, decît la venire. Banca era aglomerată și nu se vedeau paznici nicăieri. Un fleac. Era și timpul să facă și ea ceva fără să o prindă nimeni.
Omul cu arma păzea coloana de marmură. Ușa turnantă o scoase pe trotuar și aproape că ajunsese la mașină cînd veni și
― Intră în maÈ™ină, spuse ea.
― Ce-ai găsit? întrebă el.
362
John Grisham
― Hai de aici. Deschise uÈ™a È™i sări înăuntru. El porni motorul È™i acceleră.
― Spune-mi! făcu el.
― Am golit cutia, zise ea. E cineva în spatele nostru?
El se uită în oglindă.
― De unde dracu' să È™tiu? Ce ai găsit?
Ea desfăcu geanta și scoase plicul. Îl deschise. Gray apăsă pe frîne și aproape intră în mașina din față.
― Fii atent ce faci! È›ipă ea.
― Bine, bine. Ce-i în plic?
― Nu È™tiu! Nu am citit încă È™i, dacă mă omori, nici nu mai apuc!
Mașina se puse iar în mișcare. Gray respiră adînc.
― Ascultă, hai să nu mai È›ipăm. Să fim calmi.
― Da. Tu condu, iar eu o să fiu calmă.
― Bine. Acum! Sîntem calmi?
― Da. Calmează-te. Și uită-te pe unde mergi. ÃŽncotro?
― Nu È™tiu. Ce e în plic?
Ea scoase un document. El se uită curios.
― Fii atent pe unde mergi!
― CiteÈ™te blestemăția aia!
― Nu pot să citesc în maÈ™ină, mi se face rău!
― Fir-ar al dracului! Fir-ar al dracului!
― Iar È›ipi!
Trase de volan la dreapta și intră în altă zonă marcată de pe Strada E. Ond puse frînele, răsunară claxoane. Se uită la ea.
― MulÈ›umesc, spuse ea È™i începu să citească cu glas tare.
Era o depoziție sub jurămînt, de patru pagini, bătută la mașină foarte îngrijit și legalizată la un notar public. Fusese făcută vineri, în ziua dinaintea ultimului telefon dat lui Grantham. Sub jurămînt, Curtis Morgan declara că lucrează la secția de petrol și gaze a firmei White și Blazevich, unde se angajase în urmă cu cinci ani. Clienții lui erau mai ales firme, din mai multe țări, dar mai ales din America, care
CAZUL PELICAN 363
dețineau exploatări petroliere. De cînd se angajase, lucrase pentru un client care avea un mare proces în Louisiana de Sud. Se numea Victor Mattiece și nu-l întîlnise niciodată, dar era binecunoscut de către asociații firmei. El dorea cu disperare să cîștige procesul și să scoată milioane de barili de petrol din mlaștinile din Terrebonne Parish, Louisiana. Tot acolo erau și sute de milioane de metri cubi de gaze naturale. Cel care răspundea de cazul acesta din partea firmei White și Blazevich era F. Sims Wakefield, care era foarte apropiat de Victor Mattiece și-l vizita adesea în insulele Bahamas.
Stăteau în zona marcată, cu bara Pontiac-ului înaintînd periculos spre șirul de mașini din dreapta, dar nu le păsa de circulația din jur. Ea citea rar, iar el asculta cu ochii închiși.
Procesul era foarte important pentru White și Blazevich. Firma nu era direct implicată în proces și în recurs, dar totul trecea prin biroul lui Wakefield. El nu lucra decît pentru cazul „pelican", cum era cunoscut. Își petrecea cea mai mare parte a timpului la telefon, fie cu Mattiece, fie cu unul din sutele de avocați care lucrau la acest caz. Morgan muncea cam zece ore pe săptămînă pentru caz, dar numai pentru probleme colaterale. Lucrările lui mergeau direct la Wakefield, ceea ce nu era ceva obișnuit, deoarece toate celelalte erau date unui funcționar, care le trimitea la contabilitate. De-a lungul anilor, auzise zvonuri și acum era convins că Mattiece nu plătea firmei White și Blazevich tariful obișnuit. Era încredințat că firma luase cazul contra unui procent din recoltă. Auzise cifra de zece la sută din profiturile nete obținute din forare. Așa ceva nu se mai pomenise.
Se auzi un scrîșnet puternic de frîne și ei se încordară, pregătiți de impact. Dar scăpară în ultimul moment.
― O să fim omorîți, se răsti Darby.
Gray băgă în viteză și intră cu roata din dreapta pe trotuar. Acum ieșiseră din circulație. Mașina era parcată într-un spațiu interzis, cu bara din față pe trotuar și bara din spate cu puțin în afara traficului.
364
John Grisham
― CiteÈ™te mai departe, spuse el, tot răstit.
În jurul lui 28 septembrie sau chiar pe 28, Morgan se afla în biroul lui Wakefield. Avea două dosare și multe documente care nu erau legate de cazul „pelican". Wakefield vorbea la telefon. Ca de obicei, secretarele intrau și ieșeau. Biroul era întotdeauna într-o continuă agitație. Așteptă cîteva minute ca Wakefield să termine convorbirea telefonică, dar aceasta se lungea. În cele din urmă, după un sfert de oră de așteptare, Morgan își luă dosarele și documentele de pe biroul în dezordine al lui Wakefield și plecă. Se duse în biroul lui de la celălalt capăt al clădirii și începu să lucreze. Era pe la două după-amiaza. Vrînd să ia unul din dosare, găsi o notă scrisă de mînă deasupra teancului de documente cu care abia venise în birou. O luase din greșeală de pe biroul lui Wakefield. Și o citi. Apoi o citi din nou. Se uită la telefon. Linia lui Wakefield era tot ocupată. La depoziție era anexată și o copie a notei.
― CiteÈ™te nota, se răsti Gray.
― Nu am terminat depoziÈ›ia, răspunse ea cu acelaÈ™i ton.
Nu avea nici un rost să se certe. Ea avea o gîndire de avocat. Era vorba de un document juridic și îl va citi așa cum cereau regulile.
Morgan fu uluit de notă. Dar imediat se îngrozi. Ieși din biroul lui, se duse în hol, la cel mai apropiat xerox, și o copie. Se întoarse și puse originalul în aceeași poziție, sub dosarele de pe birou. Va jura că nu a văzut-o.
Nota conținea două paragrafe scrise de mînă pe hîrtia folosită pentru corespondența internă la White și Blazevich. Era de la domnul Velmano, Marty Velmano, unul dintre partenerii principali. Purta data de 28 septembrie și era adresată lui Wakefield:
Sims,
Informează clientul că cercetarea e completă. Curtea va fi mai îngăduitoare dacă Rosenberg e îndepărtat A doua retragere e puțin mai neobișnuită. Einstein a găsit ceva în legătură cu Jensen. Bineînțeles, băiatul are cîteva probleme din acelea.
CAZUL PELICAN 365
Informează mai departe că pelicanul va sosi peste patru ani, luînd în considerare alți factori
Nota nu era semnată.
Gray rîdea și se încrunta în același timp. Þinea gura întredeschisă. Ea citea ceva mai repede.
Marty Velmano era un rechin nemilos, care lucra optsprezece ore pe zi și se simțea inutil dacă nu sîngera cineva în preajma lui. Era sufletul și inima firmei White și Blazevich. Pentru oamenii la putere din Washington, era un administrator dur, care avea o mulțime de bani. Lua masa cu congresmani și juca golf cu membri ai cabinetului, iar în spatele ușilor biroului său tăia gîtlejuri.
Einstein era porecla lui Nathaniel Jones, un jurist dement și genial, pe care firma îl ținea încuiat în mica lui bibliotecă de la etajul șase. Citea toate procesele de la Curtea Supremă, de la cele unsprezece curți federale de apel și de la curțile supreme ale celor cincizeci de state. Morgan nu-l întîlnise niciodată pe Einstein. La firmă, oamenii nu se prea vedeau unii cu alții.
Morgan împături copia notei și o puse în sertarul biroului. Peste zece minute, Wakefield dădu buzna în biroul lui, foarte tulburat și palid. Răscoliră biroul și găsiră nota. Wakefield era furios, ceea ce nu era ceva neobișnuit. Îl întrebă pe Morgan dacă citise nota. Nu, spusese el. Evident, o luase din greșeală. Și ce-i cu asta? Wakefield era furios. Îi ținu lui Morgan o predică despre caracterul sacru al biroului cuiva. Un idiot furios care făcea reproșuri și dădea explicații, în cele din urmă, își dădu seama că reacția era prea violentă, încercă să se liniștească, dar prima impresie conta. Plecă din birou cu nota.
Morgan ascunse copia într-o carte de drept din biblioteca de la etajul nouă. Era șocat de criza de paranoia și de isteria lui Wakefield. Înainte de a pleca acasă, își aranja lucrurile și hîrtiile în birou și pe rafturi într-o anumită ordine. În dimineața următoare, le verifică. Cineva umblase în timpul nopții în biroul lui.
366
John Grisham
Morgan deveni foarte atent. Peste două zile, găsi o șurubelniță mică în spatele unei cărți de pe raftul lui. Apoi o bucățică de bandă neagră în coșul de gunoi. Presupunea că era urmărit și că telefoanele au microfoane. Surprinse priviri bănuitoare din partea lui Wakefield. Îl văzu pe Velmano în biroul lui Wakefield mai des ca de obicei.
Apoi, judecătorii Rosenberg și Jensen fură omorîți. Pentru el, nu era nici un dubiu că e opera lui Mattiece și a complicilor lui. Nota nu pomenea de Mattiece, dar se referea la un „client". Wakefield nu avea alți clienți. Și nici un alt client nu avea atît de cîstigat, dacă se schimba Curtea, cît avea Mattiece.
Ultimul paragraf al depoziției era înspăimîntător. După asasinate, Morgan simți că e urmărit în două rînduri. I se luase cazul „pelican". I se dăduse mai mult de lucru, mai multe ore, i se cerea mai mult. Se temea că va fi ucis. Dacă omorîseră doi judecători de la Curtea Supremă, vor omorî și un avocat minor.
Semnase depoziția sub jurămînt, în fața lui Emily Stanford, notar public. Adresa ei era bătută la mașină, sub semnătură.
― Stai liniÈ™tită. Vin imediat, spuse Gray deschizînd portiera È™i ieÈ™ind din maÈ™ină. Traversă Strada E printre maÈ™ini. Lîngă o brutărie, era un telefon public. Formă numărul lui Keen È™i privi maÈ™ina închiriată, parcată la întîmplare.
― Smith, sînt eu, Gray. Ascultă cu atenÈ›ie È™i fă ce îți spun. Am încă o sursă cu privire la cazul „pelican". E foarte important, Smith, È™i am nevoie de tine È™i de Krauthammer în biroul lui Feldman, peste un sfert de oră.
― Ce s-a întîmplat?
― Garcia a lăsat un mesaj de adio. Mai ne oprim undeva È™i venim.
― „Venim"? Vine È™i fata?
― Da. Du un televizor È™i un video în sala de conferinÈ›e. Cred că Garcia vrea să ne spună ceva.
― Ai o casetă?
CAZUL PELICAN 367
― Da. Peste un sfert de oră.
― EÈ™ti în siguranță?
― AÈ™a cred. Sînt nervos ca dracu', Smith.
Închise telefonul și fugi la mașină.


Doamna Stanford ținea un notariat pe strada Vermont. Tocmai ștergea de praf rafturile cînd intrară Darby și Gray. Se grăbeau.
― SînteÈ›i doamna Emily Stanford? întrebă el.
― Da. De ce?
El îi arătă ultima pagină din depoziție.
― Dumneavoastră aÈ›i legalizat asta?
― Cine sînteÈ›i?
― Gray Grantham, de la Washington Post E semnătura dumneavoastră?
― Da. Eu am legalizat hîrtia.
Darby îi arătă fotografia lui Garcia, acum Morgan.
― Acesta e bărbatul care a semnat depoziÈ›ia? întrebă ea.
― E Curtis Morgan, da. El e.
― MulÈ›umesc, spuse Gray.
― A murit, nu-i aÈ™a? întrebă doamna Stanford. Am văzut în ziar.
― Da, a murit, spuse Gray. AÈ›i citit cumva depoziÈ›ia?
― Nu. Am fost doar martoră cînd a semnat-o. Dar È™tiam eu că ceva nu e în ordine.
― MulÈ›umesc, doamnă Stanford.
Plecară la fel de repede cum veniseră.


Slăbănogul își ascunsese fruntea strălucitoare sub o pălărie veche. Pantalonii erau numai zdrențe, iar pantofii scîlciați. Stătea în față la Post, în vechiul lui fotoliu rulant, și ținea în mînă o hîrtie pe care scria că e ÎNFOMETAT ȘI FÃRÃ CÃMIN. Își rostogolea capul de pe un umăr pe celălalt, ca și cum nu l-ar mai fi ajutat mușchii gîtului, din cauza foamei. Avea în poală un castron de carton cu cîțiva dolari și ceva
368
John Grisham
mărunțiș, dar erau banii lui. Poate ar fi ciștigat mai bine dacă ar fi fost orb.
Arăta jalnic, cum stătea acolo, ca o legumă, rotindu-și capul, cu ochelarii verzi de Kermit Broscoiul pe nas. Supraveghea fiecare mișcare de pe stradă.
Văzu mașina care venise în viteză de după colț și parcase în loc nepermis. Bărbatul și femeia coborîră precipitat și se îndreptară în fugă spre clădirea ziarului. Avea o armă sub haina zdrențuită, dar se mișcau prea repede. Și erau prea mulți oameni pe trotuar. Intrară.
Așteptă un minut, apoi plecă în fotoliul lui rulant.



41

Smith Keen se plimba fără astîmpăr prin fața ușii biroului lui Feldman, iar secretara îl privea. Ii văzu venind în grabă printre șirurile de birouri. Gray o conducea ținînd-o de mînă. Era frumoasă, dar o va privi mai tîrziu. Aveau răsuflarea tăiată.
― Smith Keen, ea e Darby Shaw, spuse Gray între două gîflituri.
Își dădură mîinile.
― Bună, spuse ea, uitîndu-se în jur, la uriaÈ™a sală a redactorilor.
― ÃŽmi face plăcere, Darby. Din cîte am auzit, eÈ™ti o femeie remarcabilă.
― AÈ™a e, spuse Grantham. Vorbim mai tîrziu.
― VeniÈ›i, spuse Keen, È™i ieÈ™iră. Feldman vrea să folosim sala de conferinÈ›e.
O luară prin camera redactorilor și intrară într-o încăpere luxoasă, cu o masă lungă în mijloc. Era plină de oameni care vorbeau, dar care tăcură imediat, la intrarea lor. Feldman închise ușa.
Întinse fetei mîna.
― Sînt Jackson Feldman, redactor-È™ef adjunct, iar tu cred că eÈ™ti Darby.
― Cine altcineva? spuse Gray, încă suflînd greu.
370 John Grisham
Feldman nu-l băgă în seamă și privi în jurul mesei. Îi arătă pe rînd:
― El e Howard Krauthammer, redactor-È™ef; Ernie DeBasio, redactor-È™ef adjunct la secÈ›ia externă; Elliot Cohen, redactor-È™ef adjunct la secÈ›ia internă È™i Vince Litsky, consilierul nostru juridic.
Ea dădu din cap, politicoasă, spre fiecare și uită numele tuturor, de îndată ce le auzi. Aveau cu toții cel puțin cincizeci de ani, toți în cămașă, toți foarte îngrijorați. Tensiunea plutea în aer.
― Dă-mi caseta, spuse Gray.
Ea o scoase din geantă și i-o dădu. Televizorul și aparatul video erau într-un colț al sălii, pe un suport cu rotile. Puse caseta în aparat.
― Am pus mîna pe ea acum douăzeci de minute, deci nu am văzut-o.
Darby se așeză într-un scaun de lîngă perete. Bărbații se apropiară de ecran și așteptară.
Pe un ecran negru apăru data: 12 octombrie. Apoi Curtis Morgan, stînd la masa din bucătărie. Þinea în mînă o telecomandă cu care, evident, pornise camera.
„Mă numesc Curtis Morgan și, din moment ce priviți aceste imagini, înseamnă că am murit."
A dracului introducere! Bărbații se strîmbară și se apropiară și mai mult.
„Azi e 12 octombrie și înregistrez caseta la mine acasă. Sînt singur. Soția mea e la doctor. Eu ar trebui să fiu la lucru, dar am anunțat că sînt bolnav. Soția mea nu știe nimic despre toate astea. Nu am spus nimănui. Dar, din moment ce vedeți aceste imagini, înseamnă că ați citit-o. (Ridică depoziția.) E o depoziție pe care am semnat-o și am de gînd să o las împreună cu această casetă într-un seif la o bancă din centru. Voi citi întîi depoziția, apoi voi vorbi și despre alte lucruri."
― Avem depoziÈ›ia, spuse repede Gray. Stătea în picioare, lîngă zidul de lîngă Darby.
CAZUL PELICAN 371
Nimeni nu se uită la el. Toți țineau ochii ațintiți pe ecran.
Morgan citi rar depoziția. Ochii lui se ridicau de pe foi spre cameră și invers, înainte și înapoi. Îi luă zece minute. De cîte ori auzea cuvîntul pelican, Darby închidea ochii și scutura încet capul. Ajunseseră și aici. Era un vis urît. Încercă să asculte.
Cînd termină depoziția, Morgan o puse pe masă și se uită prin niște însemnări. Era în largul lui și calm. Fiind acasă, nu purta cravată. Doar o cămașă albă, cu guler apre-tat. White și Blazevich nu era un loc ideal unde să muncești, spunea el, dar majoritatea celor patru sute de avocați erau cinstiți și probabil că nu știau nimic de Mattiece. De altfel, se îndoia că în afară de Wakefield, Velmano și Einstein mai era cineva amestecat în conspirație. Mai era un anume Jarreld Schwabe, un personaj destul de sinistru ca să fie amestecat, dar Morgan nu avea nici o dovadă. (Darby își amintea bine de el.) O fostă secretară plecase brusc de la firmă, cu cîteva zile înaintea asasinatelor. Se numea Minam LaRue și lucrase la secția petrol și gaze timp de optsprezece ani. S-ar putea ca ea să știe ceva. Locuiește în Falls Church. Altă secretară, al cărei nume nu-l va divulga, îi spusese că auzise o conversație între Wakefield și Velmano, care se întrebau dacă el, Morgan, mai e de încredere. Dar ascultase doar frînturi din convorbire. După ce găsiseră nota pe biroul lui, începuseră să-și schimbe atitudinea față de el. Mai ales Schwabe și Wakefield. Era ca și cum ar fi vrut să-l dea de toți pereții și să-l amenințe cu moartea dacă vorbea despre notă, dar nu puteau să o facă, deoarece nu erau siguri că o citise. Și se temeau să facă prea mare tărăboi în legătură cu asta. Dar el o văzuse, iar ei erau aproape siguri de acest lucru. Și dacă puneau la cale uciderea lui Rosenberg și a lui Jensen, ei bine, el era o persoană neimportantă. Putea fi repede înlocuit.
Litsky, avocatul, dădu neîncrezător din cap. Începuseră să amorțească și se mișcară puțin în scaune.
372
John Grisham
De două ori, Morgan fusese urmărit. Odată, în timpul pauzei de prînz, văzuse un bărbat care îl urmărea. Vorbi puțin despre familia lui, apoi începu să divagheze. Era limpede că nu mai avea lucruri importante de spus.
Gray înmînă depoziția și nota lui Feldman, care o citi și i-o dădu lui Krauthammer, care o transmise mai departe.
Morgan termină cu un adio care îi îngheță:
„Nu știu cine va vedea această casetă. Voi fi mort, deci oricum nu contează. Sper că veți folosi totul pentru a-l încolți pe Mattiece și pe nelegiuiții lui avocați. Dar dacă acești avocați mîrșavi văd caseta, atunci pot să se ducă cu toți la dracu'."
Gray scoase caseta. Își frecă mîinile și zîmbi.
― Ei bine, domnilor, sînt suficiente aceste probe, sau mai vreÈ›i È™i altele?
― ÃŽi cunosc pe tipii ăștia, spuse Litsky năucit. Am jucat tenis cu Wakefield, acum un an.
Feldman se ridică și se plimbă agitat.
― Cum l-ai găsit pe Morgan?
― E o poveste lungă, spuse Gray.
― Fă-mi un rezumat.
― Am găsit un student la drept în Georgetown care a lucrat vara trecută la White È™i Blazevich. L-a identificat pe Morgan după o fotografie.
― De unde aveai fotografia? întrebă Litsky.
― Nu întreba. Nu face parte din articol.
― Eu zic să publicăm articolul, spuse tare Krauthammer.
― Să-l publicăm, spuse Elliot Cohen.
― Cum ai aflat că a murit? întrebă Feldman.
― Darby s-a dus la White È™i Blazevich ieri. Ei i-au spus.
― Unde erau caseta È™i depoziÈ›ia?
― ÃŽntr-un seif la First Columbia. SoÈ›ia lui Morgan mi-a dat cheia azi-dimineață, la cinci. Nu am făcut nimic rău. Referatul „pelican" e acum verificat cu altă sursă de informaÈ›ii, independentă.
CAZUL PELICAN 373
― PublicaÈ›i materialul, spuse Ernie DeBasio. PuneÈ›i-i cel mai mare titlu de la NIXON DEMISIONEAZà încoace.
Feldman se opri lîngă Smith Keen. Cei doi prieteni se uitară atenți unul la celălalt.
― PublicaÈ›i-l, spuse Keen.
Se întoarse spre avocat.
― Vince?
― E legal, fără îndoială. Dar aÈ™ vrea să văd materialul înainte.
― Cît timp îți ia ca să-l scrii? îl întrebă redactorul pe Gray.
― Partea cu referatul e deja schiÈ›ată. Pot să o termin într-o oră sau două. ÃŽncă două ore îmi trebuie pentru Morgan. Cel mult trei.
Feldman nu mai zîmbise din clipa cînd dăduse mîna cu Darby. Se duse în cealaltă parte a sălii și se postă în fața lui Gray.
― Dar dacă înregistrarea asta e o farsă?
― O farsă? Au murit oameni, Jackson. Am văzut-o pe soÈ›ia lui. E o văduvă adevărată, vie. Ziarul nostru a publicat un articol despre moartea lui. El e mort. Chiar È™i firma la care lucra confirmă acest lucru. Și pe casetă el vorbeÈ™te despre moarte. Știu că e el. Am vorbit È™i cu notarul care a fost martor la semnarea depoziÈ›iei. L-a identificat. >
Gray vorbea tot mai tare și se uita în jur.
― Tot ce a spus el se verifică. Totul. Mattiece, procesul, asasinatele. Și o avem È™i pe Darby, care a scris referatul. Și mai sînt È™i alÈ›i martori, iar ea a fost urmărită prin toată È›ara. Nu e nici o fisură, Jackson, e un material bun.
În sfîrșit, zîmbi.
― E mai mult decît atît. Scrie-l pînă la două. Acum e ora unsprezece. FolosiÈ›i sala de conferinÈ›e È™i închideÈ›i uÈ™a. Feldman se plimba din nou. Ne întîlnim aici fix la două È™i vom citi schiÈ›a. Nici o vorbă în plus!
Bărbații se ridicară și ieșiră unul după altul, nu înainte ca fiecare să dea mîna cu Darby Shaw. Nu știau dacă să o feli-
374 John Grisham
cite, să-i mulțumească sau să-i spună altceva, de aceea doar zîmbeau și-i strîngeau mîna. Ea stătea pe un scaun.
Cînd rămaseră singuri, Gray se așeză lingă ea și se luară de mină. Aveau la dispoziție toată sala de conferințe. Scaunele erau perfect aranjate în jurul mesei. Pereții erau albi, încăperea era luminată fluorescent și avea două ferestre înguste.
― Cum te simÈ›i? întrebă el.
― Nu È™tiu. Cred că am ajuns la capătul drumului. Am reuÈ™it.
― Nu pari prea fericită.
― Am trăit È™i vremuri mai fericite. Sînt bucuroasă pentru tine.
El o privi.
― De ce eÈ™ti bucuroasă pentru mine?
― Ai adunat toate elementele È™i mîine apare articolul. Parcă văd scris pe el Pulitzer.
― Nu m-am gîndit la asta.
― Mincinosule!
― Bine, poate m-am gîndit o dată. Dar de cînd ai ieÈ™it azi din lift È™i mi-ai spus că Garcia a murit nu mi-a mai stat capul la Pulitzer.
― Nu e drept. Eu am făcut toată treaba. Mi-am spart capul È™i mi-am rupt picioarele È™i tu ai să te bucuri de toată gloria.
― Voi fi bucuros să te citez. Voi arăta că tu ai scris referatul. Poza ta va apărea în pagina întîi, alături de a lui Rosenberg, Jensen, Mattiece, a PreÈ™edintelui, a lui Verheek È™i...
― Thomas? O să apară È™i poza lui alături de articol?
― Depinde de Feldman. El e redactorul-È™ef.
Ea se gîndi și nu spuse nimic.
― Ei bine, domniÈ™oară Shaw, am trei ore ca să scriu cel mai formidabil articol din cariera mea. Un articol care va zgudui lumea. S-ar putea să dărîme chiar un preÈ™edinte. Un
CAZUL PELICAN 375
articol care aduce lumină în cazul unor crime. Un articol care mă va face bogat și celebru.
― Mai bine lasă-mă pe mine să-l scriu.
― Ai să vrei? Sînt obosit.
― Adu-È›i însemnările. Și niÈ™te cafea.


Închiseră ușa și eliberară masa. Un asistent aduse un computer și o imprimantă. Îl trimiseră și după cafea. Și niște fructe. Împărțiră articolul în secțiuni, începînd cu asasinatele, apoi cu procesul pelicanului din Louisiana de Sud, Mat-tiece și legăturile lui cu Președintele, referatul și ravagiile pe care le provocase, Callahan, Verheek, Curtis Morgan și moartea lui, apoi White și Blazevich și Wakefield, Velmano și Einstein. Darby prefera să scrie de mînă. Ea se rezumă la proces, la referat și la ceea ce se știa despre Mattiece. Gray se ocupă de restul problemelor. Își făcu însemnări la mașină.
Darby era un model de organizare, își aranjase însemnările în ordine pe masă și așternea cuvintele cu grijă pe hîrtie. El era ca un vulcan: arunca hîrtii pe podea, vorbea cu computerul, imprima fără să se gîndească paragrafe care, odată puse pe hîrtie, erau imediat îndepărtate. Ea îi spunea mereu să tacă. Aici nu sîntem la biblioteca de drept, îi explică el. E redacția unui ziar. Trebuie să poți să lucrezi cu cîte un receptor la fiecare ureche, în timp ce cineva țipă la tine.
La douăsprezece și jumătate, Smith Keen le trimise de mîncare. Darby mîncă un sandviș rece și se uită la circulația de jos, din stradă. Gray se uita prin rapoartele din timpul campaniei electorale.
Îl văzu. Se sprijinea de zidul unei clădiri de peste drum și nu l-ar fi bănuit dacă nu l-ar fi văzut cu o oră mai devreme în aceeași poziție la hotelul Madison. Bea ceva dintr-un pahar de plastic și supraveghea intrarea principală la Post. Avea o șapcă albă, jachetă de dril și jeans. Nu trecuse de treizeci de ani. Și stătea acolo, uitîndu-se peste drum. Ciuguli din sandviș
376 John Grisham
și-l urmări timp de zece minute. El tot bea din pahar și nu se mișca.
― Gray, vino aici, te rog.
― Ce este? El veni È™i-i arătă omul cu È™apcă albă.
― PriveÈ™te-l atent, spuse ea. Ce face?
― Bea ceva, poate cafea. Se sprijină de zidul clădirii È™i se uită spre clădirea asta.
― Cum e îmbrăcat?
― Dril din cap pînă în picioare È™i È™apcă albă. Și cizme în picioare. Ce-i cu asta?
― L-am văzut acum o oră stînd lîngă hotel. Era ascuns de cabina telefonică, dar È™tiu că era el. Acum e aici.
― Și?
― De cel puÈ›in o oră se învîrte pe aici, fără să facă altceva decît să supravegheze clădirea.
Gray dădu din cap. Nu era timpul potrivit pentru un comentariu deștept. Tipul părea suspect și ea era îngrijorată. Se împlineau două săptămîni de cînd era urmărită, de la New Orleans la New York și acum poate și la Washington, și știa mai bine ca el cum e cînd ești urmărit.
― Ce părere ai, Darby?
― Dă-mi un motiv suficient ca omul ăla, care ― evident ― nu e un vagabond, să facă ce face.
Omul privi la ceas și plecă încet pe trotuar. Darby se uită la ceas.
― E unu fix, spuse ea. Hai să ne uităm la fiecare sfert de oră, bine?
― Bine. Dar nu cred că e ceva, spuse el, încercînd să o liniÈ™tească, fără succes. Ea se aÈ™eză la masă È™i se uită peste însemnări.
El o privi și se întoarse încet la computer.
Gray bătu furios în taste timp de un sfert de oră, apoi se înapoie la fereastră. Darby îl privi atent.
― Nu-l văd, spuse el.
Îl văzu la unu și jumătate.
CAZUL PELICAN 377
― Darby! spuse el, arătînd spre locul unde îl văzuse ea prima oară. Privi È™i ea pe fereastră la omul care acum avea o È™apcă neagră. Purta un hanorac verde-închis È™i nu se mai uita spre Post își privea cizmele È™i, la fiecare zece secunde, fixa intrarea. Asta îl făcea È™i mai suspect, dar era parÈ›ial ascuns de un camion cu marfă. Nu mai avea paharul de plastic în mînă. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară. Se uită spre Post, apoi pe trotuarul din faÈ›a clădirii.
― De ce am un nod în stomac? întrebă Darby.
― Cum se poate să te fi urmărit? E imposibil.
― Știau că sînt la New York. Atunci părea imposibil.
― Poate că mă urmăresc pe mine. Mi s-a spus că sînt urmărit. Asta face tipul. De unde să È™tie că tu eÈ™ti aici? Pe mine mă urmăreÈ™te fantele.
― Poate, spuse ea moale.
― L-ai mai văzut pînă acum?
― Tipii ăștia nu se prezintă.
― Ascultă, încă treizeci de minute È™i or să vină cu cuÈ›itele să ne taie articolul. Hai să-l terminăm, pe urmă putem să ne uităm la filfizonul ăla.
Se întoarseră la treaba lor. La unu patruzeci È™i cinci, ea se uită din nou pe fereastră ― omul plecase. Imprimanta scotea prima ciornă È™i ea începu să o corecteze.


Redactorii o citiră cu creioanele în mînă. Litsky, avocatul, o parcurse numai de plăcere. Părea să-i facă mai multă plăcere decît celorlalți.
Era un articol lung și Feldman tăia ca un chirurg. Smith Keen mîzgălea pe margini. Krauthammer aprecia calitatea materialului.
Îl citiră încet și în tăcere. Gray îl corectă din nou. Darby era la fereastră. Fantele se întorsese. Acum era îmbrăcat într-un blazer bleumarin, cu jeans. Era înnorat și cam 15°C și el avea din nou un pahar în mînă. Îl ținea în căușul palmelor, ca să nu se răcească. Bău puțin, se uită spre Post, privi
378
John Grisham
strada și iar bău. Stătea în fața altei clădiri și, fix la două și un sfert, începu să privească spre nord, de-a lungul Străzii 15.
O mașină se opri în dreptul lui. Ușa din spate se deschise și iată-l! Mașina acceleră și plecă, iar el privi în jur. Șchiopătînd ușor, Butucul se îndreptă ca din întîmplare spre bărbatul cu șapca neagră. Vorbiră cîteva secunde, apoi Butucul porni spre intersecția Străzii L cu Strada 15. Fantele rămase pe loc.
Darby se uită în sală. Erau cu toții cufundați în lectură. Butucul nu se mai vedea, așa că nu putea să i-l arate lui Gray, care citea zîmbind. Nu, nu îl așteptau pe reporter. Pe ea o așteptau.
Și probabil că erau disperați. Stăteau în stradă, sperînd să se întîmple vreo minune și fata să iasă din clădire, ca ei s-o poată lichida. Erau speriați. Ea era înăuntru, spunea tot ce știa și făcea copii ale referatului „pelican". Mîine dimineață totul se va termina. Trebuia s-o oprească într-un fel. Așa li se ordonase.
Darby nu se simțea deloc în siguranță, deși încăperea era plină de bărbați.
Feldman termină ultimul. Îi dădu exemplarul său, lui Gray.
― NiÈ™te fleacuri. O să-È›i ia o oră. Hai să dăm telefoanele alea.
― Numai trei, spuse Gray. Casa Albă, FBI È™i White È™i Blazevich.
― L-ai numit numai pe Sims Wakefield de la firmă. De ce? întrebă Krauthammer.
― Morgan l-a acuzat cel mai mult.
― Dar nota venea de la Velmano. Cred că ar trebui pomenit È™i el.
― Sînt de acord, spuse Smith Keen.
― Și eu, zise DeBasio.
― Am trecut È™i numele lui, spuse Feldman. Mai tîrziu îl vom pomeni È™i pe Einstein. AÈ™teaptă pînă la patru jumătate-cinci înainte de a suna la Casa Albă È™i la White È™i Blazevich.
CAZUL PELICAN 379
Dacă o faci mai devreme, s-ar putea să-și piardă mințile și să alerge la Curte.
― Sînt de acord, spuse Litsky, avocatul. Nu pot să-l oprească, dar pot să încerce. Eu aÈ™ aÈ™tepta pînă la cinci; după aceea i-aÈ™ suna.
― Bine, spuse Gray. Pînă la trei È™i jumătate îl refac. Pe urmă, sun la FBI, să vedem ce zic. Apoi la Casa Albă È™i la White È™i Blazevich la sfîrÈ™it.
Feldman ajunsese aproape de ușă.
― Ne întîlnim tot aici la trei È™i jumătate. Stai lîngă telefon.
Cînd sala se goli din nou, Darby încuie ușa și arătă spre fereastră.
― Þi-am povestit de Butuc?
― Nu mai spune!
Se uitară în stradă.
― Mă tem că da. S-a întîlnit cu prietenul nostru È™i a dispărut. El era, sînt sigură.
― Cred că nu sînt în cauză.
― Nu eÈ™ti. Tare aÈ™ vrea să scap de aici.
― O să ne gîndim la o soluÈ›ie. O să anunÈ› paza noastră. Vrei să-i spun lui Feldman?
― Nu. ÃŽncă nu.
― Cunosc vreo cîțiva poliÈ›iÈ™ti.
― Minunat. Și or să vină să-i cotonogească.
― PoliÈ›iÈ™tii pe care-i È™tiu eu, da.
― Nu pot să se ia de ei. Ce au fâcut?
― Pun la cale o crimă.
― ÃŽn clădirea asta sîntem în siguranță?
Gray se gîndi o clipă.
― Hai să-i spun lui Feldman. O să pună doi paznici la uÈ™a sălii.
― Bine.


Feldman aprobă a doua ciornă la trei și jumătate și Gray avu permisiunea să sune la FBI. În sala de conferințe fură aduse patru telefoane și se puse în priză magnetofonul. Feldman, Smith Keen și Krauthammer ascultau la derivații.
380
John Grisham
Gray îl sună pe Phil Norvell, o bună cunoștință și, uneori, una din sursele lui de informații dacă aveau cumva așa ceva la Birou. Norvell răspunse la numărul lui personal.
― Phil, aici e Gray Grantham, de la Post.
― Știu de unde eÈ™ti, Gray.
― Să È™tii că înregistrez.
― Cred că e ceva serios. Ce s-a întîmplat?
― Mîine dimineață apare un articol care detaliază o conspiraÈ›ie care a dus la asasinarea lui Rosenberg È™i Jensen. Dăm numele lui Victor Mattiece, afacerist cu petrol, È™i numele a doi dintre avocaÈ›ii lui, de aici, din oraÈ™. II menÈ›ionăm È™i pe Verheek, nu în calitate de conspirator, desigur. Credem că FBI È™tia mai de mult de Mattiece, dar a refuzat să facă cercetări, la cererea Casei Albe. Voiam să vă dăm È™ansa să comentaÈ›i faptele.
La celălalt capăt al firului nu se auzi nimic.
― Phil, eÈ™ti acolo?
― Da, aÈ™a cred.
― Ai ceva de spus?
― Sînt sigur că vom avea ceva de spus, dar o să te sun eu.
― ÃŽn curînd vom imprima, deci grăbeÈ™te-te.
― Asta-i o lovitură pe la spate, Gray. PoÈ›i să mai aÈ™tepÈ›i o zi?
― Nicigînd.
Norvell făcu o pauză.
― Bine. Mă duc să vorbesc cu domnul Voyles È™i te sun eu.
― MulÈ›umesc.
― Eu îți mulÈ›umesc, Gray. E minunat, domnul Voyles va fi emoÈ›ionat.
― AÈ™teptăm. Gray apăsă pe un buton È™i eliberă linia.
Keen opri magnetofonul.
Așteptă opt minute și Voyles însuși îi sună. Insistă să vorbească cu Jackson Feldman. Magnetofonul fu pornit din nou.
CAZUL PELICAN 381
― Domnule Voyles, spuse Feldman cu căldură. Cei doi se întîlniseră de multe ori, deci „domnule" nu era necesar.
― Spune-mi Denton, fir-ar să fie. Ascultă, Jackson, ce are reporterul tău? E o nebunie. Vă sinucideÈ›i. Am făcut investigaÈ›ii asupra lui Mattiece, le continuăm È™i acum, e prea devreme să-l atacăm. Deci, ce are reporterul tău la mînă?
― Numele de Darby Shaw îți spune ceva? îl întrebă Feldman rînjind spre ea. Darby stătea lîngă perete.
Voyles răspunse greu.
― Da, zise el simplu.
― Băiatul a pus mîna pe referat, Denton, iar eu stau aici È™i mă uit la Darby Shaw.
― Mă temeam că a murit.
― Nu. E foarte vie. Ea È™i cu Grantham au găsit confirmarea din altă sursă a faptelor expuse în referat. E un articol lung, Denton.
Voyles răsuflă adînc și aruncă prosopul în ring.
― ÃŽl urmărim pe Mattiece ca suspect, spuse el.
― ÃŽnregistrăm, Denton, fii atent.
― Trebuie să stăm de vorbă. De la om la om, vreau să spun. S-ar putea să am unele amănunte din interior.
― EÈ™ti binevenit aici.
― Vin. Sînt acolo în douăzeci de minute.
Redactorii erau teribil de amuzaÈ›i de ideea că marele F. Denton Voyles va sări în limuzina lui È™i va da fuga la Post. Ani de zile îl urmăriseră È™i È™tiau că e maestru în micÈ™orarea pierderilor. Ura presa. DorinÈ›a lui de a veni pe propriul lor teren È™i în condiÈ›iile impuse de ei nu putea să însemne decît un lucru ― va arăta cu degetul spre altcineva. Și acel altcineva era, probabil, Casa Albă.
Darby nu dorea să-l întîlnească. Nu se gîndea decît cum să fugă. Ar putea să le spună de bărbatul cu È™apcă neagră, dar acesta va dispărea într-o jumătate de oră. Și ce putea să facă FBI? ÃŽntîi să-l prindă ― È™i pe urmă? Să-l acuze că pierde timpul pe stradă È™i că pune la cale o ambuscadă? Să-l
382
John Grisham
tortureze și să-l facă să spună tot? Probabil că nu o vor crede.
Nu dorea să aibă de-a face cu FBI. Nu dorea protecția lor. Era pe cale să plece și nimeni nu va ști unde. Poate doar Gray. Poate nici el.
El formă numărul Casei Albe și luară cu toții derivațiile. Keen pomi magnetofonul.
― Cu Fletcher Coal, vă rog. Sînt Gray Grantbam, de la Washington Post È™i e vorba de ceva urgent.
Așteptă.
― De ce Coal? întrebă Kenn.
― Totul trebuie să primească aprobarea lui, spuse Gray acoperind receptorul cu mîna.
― Cine spune asta?
― Un informator.
Secretara reveni cu mesajul că domnul Coal vine imediat. Să aștepte puțin. Gray zîmbi. Adrenalina îi circula prin vene.
În sfîrșit:
― Fletcher Coal.
― Domnule Coal, sînt Gray Grantham, de la Post înregistrez convorbirea, mă înÈ›elegeÈ›i?
― Da.
― E adevărat că aÈ›i dat o directivă la Casa Albă ca tot personalul, cu excepÈ›ia PreÈ™edintelui, să ceară aprobarea dumneavoastră pentru a face orice comunicare presei?
― Nu e deloc adevărat. Toate aceste probleme sînt în grija purtătorului de cuvînt.
― ÃŽnÈ›eleg. Mîine dimineață va apărea un articol care, pe scurt, expune faptele din referatul „pelican". Vă este cunoscut acest referat?
Răspunse cu greutate.
― Da, îl cunosc.
― Avem confirmarea că domnul Mattiece a contribuit cu peste patru milioane de dolari la campania PreÈ™edintelui, acum trei ani.
CAZUL PELICAN 383
― Patru milioane două sute de mii, pe căi legale.
― De asemenea, noi credem că a intervenit Casa Albă È™i a încercat să oprească investigarea de către FBI a domnului Mattiece È™i dorim comentariul dumneavoastră.
― Este ceva ce credeÈ›i sau e ceva ce aveÈ›i intenÈ›ia să publicaÈ›i?
― ÃŽncercăm să obÈ›inem acum confirmarea.
― Și cine credeÈ›i că va confirma aÈ™a ceva?
― Avem sursele noastre, domnule Coal.
― ÃŽntr-adevăr. Casa Albă neagă cu hotărîre orice amestec în cursul investigaÈ›iilor. PreÈ™edintele a cerut să fie informat asupra stadiului tuturor investigaÈ›iilor după moartea tragică a judecătorilor Rosenberg È™i Jensen, dar nu a existat nici un amestec direct sau indirect din partea Casei Albe în nici un asemenea aspect al cercetărilor. AÈ›i fost greÈ™it informaÈ›i.
― PreÈ™edintele îl consideră pe domnul Mattiece prieten?
― Nu. S-au întîlnit o singură dată È™i, aÈ™a cum am spus, domnul Mattiece a avut o contribuÈ›ie importantă în bani, dar nu ca prieten al PreÈ™edintelui.
― A fost suma cea mai mare, nu-i aÈ™a?
― Nu pot să confirm acest lucru.
― Mai aveÈ›i vreun comentariu?
― Nu. Sînt sigur că purtătorul de cuvînt va vorbi despre asta mîine dimineață.
Închiseră și Keen opri magnetofonul. Feldman era în picioare și-și freca mîinile.
― AÈ™ da leafa pe un an să fiu acum la Casa Albă, spuse el.
― E calm, nu-i aÈ™a? spuse Gray cu admiraÈ›ie.
― Da, dar fundul lui calm e acum scufundat în apă care fierbe!



42

Pentru un om obișnuit să meargă fără nici o grijă și să-i vadă pe toți dîndu-se la o parte din fața sa, era greu să vină respectuos, cu pălăria în mînă și să ceară o întîlnire. Se strecură cit putea de umil prin sala redactorilor, împreună cu K.O. Lewis și doi agenți. Purta obișnuitul său trenci, cu cordonul legat strîns pe trupul îndesat și scund. Nu era violent, dar felul de a fi și mersul lui nu lăsau nici o îndoială asupra faptului că era obișnuit să nu țină seama de nimeni. Toți aveau costume închise la culoare; păreau un „don" mafiot și garda lui de corp. Aglomerata sală a redactorilor fu cuprinsă de liniște pe măsură ce ei înaintau. F. Denton Voyles era o prezență, fie că se comporta umil, fie că avea o atitudine amenințătoare.
Un grup de redactori agitați, aflați pe micul coridor ce ducea la biroul lui Feldman, se dădură la o parte din calea lor. Howard Krauthammer îl cunoștea pe Voyles și-i ieși în întîmpinare. Își dădură mîinile și schimbară cîteva cuvinte în șoaptă. Feldman vorbea la telefon cu domnul Ludwig, editorul, care era în China. Smith Keen li se alătură și dădu mîna cu Voyles și cu Lewis. Cei doi agenți rămaseră la cîțiva pași depărtare.
Feldman deschise ușa, se uită spre sala redactorilor și-l văzu pe Denton Voyles. Îi făcu semn să intre. K.O Lewis îl
CAZUL PELICAN 385
urmă. Schimbară glumele obișnuite, pînă cînd Smith Keen închise ușa și luară cu toții loc.
― Presupun că aveÈ›i o confirmare solidă a faptelor din referat, spuse Voyles.
― Avem, răspunse Feldman. Dar puteÈ›i citi amîndoi o ciornă a articolului. VeÈ›i afla unele lucruri. ÃŽl vom imprima peste o oră È™i reporterul, domnul Grantham, vrea să vă dea posibilitatea să vă spuneÈ›i părerea.
― Apreciez lucrul ăsta.
Feldman luă un exemplar al ciornei și-l dădu lui Voyles, care îl luă delicat. Lewis se aplecă spre el și începură să citească amîndoi.
― Noi plecăm, spuse Feldman. Nu vă grăbiÈ›i.
Ieși împreună cu Keen și închise ușa. Agenții se apro-piară mai mult.
Feldman și Keen traversară sala redactorilor și se duseră în sala de conferințe. Doi paznici voinici stăteau în hol. Gray și Darby erau singuri înăuntru cînd intrară ei.
― Trebuie să suni la White È™i Blazevich, spuse Feldman.
― Te aÈ™teptam.
Puseră în funcțiune derivațiile. Deoarece Krauthammer nu era de față, Keen luă telefonul lui și-l dădu lui Darby. Gray formă numărul.
― Cu Marty Velmano, vă rog, spuse Gray. Da, sînt Gray Grantham, de la Washington Post È™i trebuie să vorbesc cu el. E foarte urgent.
― O clipă, vă rog, spuse secretara.
După un timp răspunse altă secretară.
― Biroul domnului Velmano.
Gray se recomandă și-l ceru la telefon pe șeful ei.
― Are o întîlnire, spuse ea.
― Și eu, ripostă Gray. Intră, spune-i cine sînt È™i că o să-i [apară poza pe pagina întîi a ziarului, la miezul nopÈ›ii.
― Da, domnule.
După cîteva clipe, Velmano răspunse:
― Da, ce se întîmplă?
386
John Grisham
Gray se prezentă pentru a treia oară și-i spuse despre casetă.
― ÃŽnÈ›eleg, spuse scurt Velmano.
― Mîine dimineață va apărea un articol despre clientul dumneavoastră, Victor Mattiece, È™i despre amestecul lui în asasinatele judecătorilor Rosenberg È™i Jensen.
― Minunat! Vă vom urmări în justiÈ›ie următorii douăzeci de ani. GreÈ™eÈ™ti foarte mult, prietene. Noi vom fi proprietarii ziarului Post.
― Da, domnule. AmintiÈ›i-vă că înregistrăm.
― ÃŽnregistrează ce vrei! Vei fi inculpat. Va fi splendid! Victor Mattiece va fi proprietarul ziarului Washington Post. E minunat!
Gray își clătină capul a neîncredere către Darby. Redactorii zîmbiră. Era aproape amuzant.
― Da, domnule. AÈ›i auzit de cazul „pelican"? Avem o copie a referatului.
Liniște adîncă. Apoi, un mormăit îndepărtat, ca ultima suflare a unui cîine pe moarte. Apoi iar liniște.
― Domnule Velmano, sînteÈ›i acolo?
― Da.
― Avem o copie a notei pe care i-aÈ›i trimis-o lui Sims Wakefield, în 28 septembrie, în care sugeraÈ›i că poziÈ›ia clientului dumneavoastră va fi mult îmbunătățită dacă Rosenberg È™i Jensen sînt îndepărtaÈ›i de la Curte. Una din sursele noastre dezvăluie că e ideea cuiva numit Einstein, care stă în biblioteca de la etajul È™ase, cred.
Liniște.
Gray continuă:
― Articolul e gata de imprimare, dar voiam să vă ofer È™ansa de a comenta faptele. VreÈ›i să faceÈ›i vreo declaraÈ›ie, domnule Velmano?
― Mă doare capul.
― Bine. Altceva?
― Vei imprima nota vorbă cu vorbă?
― Da.
CAZUL PELICAN 387
― Și fotografia mea?
― Da. E o fotografie veche, de la o audiere la Senat.
― TicăloÈ™iile!
― MulÈ›umesc. Altceva?
― Am remarcat faptul că ai aÈ™teptat pînă la cinci. Cu o oră mai devreme, aÈ™ fi putut să merg la Curte È™i să opresc blestemăția asta.
― Da, domnule. AÈ™a mi-am făcut socoteala.
― Nemernicule!
― O.K.!
― Nu-È›i pasă că distrugi niÈ™te oameni, nu-i aÈ™a?
Vocea lui era stinsă și jalnică. Ce citat minunat! Gray îi spusese de două ori că înregistrează, dar Velmano era prea șocat ca să țină minte.
― Nu, domnule. Altceva?
― Spune-i lui Jackson Feldman că voi înregistra procesul mîine dimineață la nouă, de îndată ce se deschide tribunalul.
― AÈ™a voi face. Și negaÈ›i că aÈ›i fi scris nota?
― BineînÈ›eles.
― NegaÈ›i existenÈ›a notei?
― E un fals.
― Nu va fi nici un proces, domnule Velmano, È™i cred că È™tiÈ›i asta.
Liniște. Apoi:
― Ticălosule!
Se auzi cum închide telefonul, apoi veni tonul. Își zîmbiră neîncrezători.
― N-ai vrea să fii ziaristă, Darby? o întrebă Smith Keen.
― E amuzant, spuse ea. Dar îmi ajunge ziua de ieri. Nu, mulÈ›umesc.
Feldman se ridică și arătă spre magnetofon.
― Eu nu aÈ™ folosi nimic din astea.
― Dar mi-a plăcut partea cu oamenii distruÈ™i. Și ce facem cu amenințările cu procesul? întrebă Gray.
388
John Grisham
― Nu ai nevoie de ele, Gray. Articolul ocupă întreaga pagină întîi. Poate mai tîrziu.
Se auzi o bătaie în ușă. Era Krauthammer.
― Voyles vrea să te vadă, îi spuse el lui Feldman.
― Adu-l aici.
Gray se ridică repede și Darby se duse la fereastră. Soarele dispărea și pe stradă nu mai erau umbre. Circulația decurgea anevoios. Nici urmă de Butuc și ai lui, dar erau acolo, fără îndoială, așteptînd în umbră, făcîndu-și planul cum s-o omoare, fie din prevedere, fie din răzbunare. Gray spusese că are un plan cum să iasă din clădire fără focuri de armă, după ce se va sfîrși totul. Nu precizase nimic.
Voyles intră, împreună cu K.O. Lewis. Feldman îi prezentă lui.Gray Grantham și lui Darby Shaw. Voyles se îndreptă spre ea zîmbind și privind-o cu respect.
― Deci dumneavoastră aÈ›i declanÈ™at toate astea, spuse el, încercînd să-È™i exprime admiraÈ›ia. Nu-i reuÈ™i.
Ea îl disprețui imediat.
― Cred că Mattiece, spuse ea rece.
El se întoarse și-și scoase trenciul.
― Putem să stăm jos? întrebă el.
Se aÈ™ezară în jurul mesei ― Voyles, Lewis, Feldman, Keen, Grantham È™i Krauthammer. Darby rămase la fereastră.
― Am cîteva precizări pentru a fi publicate, spuse Voyles, luînd o foaie de hîrtie de la Lewis. Gray începu să facă însemnări.
― ÃŽntîi: am primit o copie a referatului acum două săptămîni È™i am dus-o la Casa Albă în aceeaÈ™i zi. A fost dată personal de directorul adjunct K.O. Lewis lui Fletcher Coal, care a primit-o împreună cu raportul nostru zilnic către Casa Albă. Agentul special Eric East a fost de față la întîlnire. Credeam că ridică destule probleme pentru a se face cercetări, dar nu s-a întreprins nimic timp de È™ase zile, pînă cînd domnul Gavin Verheek, consilierul special al directorului, a fost găsit mort la New Orleans. Atunci, FBI a început ime-
CAZUL PELICAN 389
diat o investigație amplă a lui Victor Mattiece. Peste patru sute de agenți din douăzeci și șapte de birouri au luat parte la cercetări, însumînd peste o mie o sută de ore, interogînd peste șase sute de oameni și deplasîndu-se în cinci țări. În clipa de față, cercetările continuă cu toată intensitatea. Credem că Victor Mattiece este suspectul numărul unu în asasinarea judecătorilor Rosenberg și Jensen și încercăm să aflăm unde este.
Voyles împături hîrtia și i-o dădu lui Lewis.
― Ce veÈ›i face cînd îl veÈ›i găsi pe Mattiece? întrebă Grantham.
― ÃŽl arestăm.
― AveÈ›i mandat?
― ÃŽl vom avea în curînd.
― AveÈ›i idee cam pe unde este?
― Sincer, nu. ÃŽncercăm să-l găsim de o săptămînă, fără nici un succes.
― Casa Albă s-a amestecat în cercetările asupra lui Mattiece?
― Nu vreau să fac nici o declaraÈ›ie despre această problemă. De acord?
Gray se uită la redactorul-șef adjunct.
― De acord, spuse Feldman.
Voyles se uită la Feldman, apoi la Keen și la Krautham-mer, pe urmă la Grantham.
― Nu veÈ›i putea folosi nimic din ce vă voi spune, în nici o împrejurare. ÃŽnÈ›elegeÈ›i?
Ei dădură din cap și-l priviră atenți. Darby era și ea atentă.
Voyles se uită bănuitor la Lewis.
― Acum douăsprezece zile, în Biroul Oval, PreÈ™edintele Statelor Unite mi-a cerut să nu îl consider pe Victor Mattiece suspect. A folosit cuvintele „să renunÈ›".
― A invocat vreun motiv? întrebă Grantham.
― Pe cel mai evident. A spus că ar fi foarte jenant È™i foarte dăunător campaniei electorale pentru realegerea lui.
390
John Grisham
Credea că „pelicanul" nu e ceva care să merite atenție și că, dacă ar fi fost cercetat și ar fi aflat presa, imaginea lui politică ar fi avut de suferit.
Krauthammer asculta cu gura deschisă. Keen se uita fix la masă. Feldman sorbea fiecare cuvînt.
― SînteÈ›i sigur? întrebă Gray.
― Am înregistrat convorbirea. Am o bandă, dar nu pot să las pe nimeni să o asculte decît dacă PreÈ™edintele va nega totul.
Urmă o liniște adîncă și toți îl admirară pe acest mic ticălos și înregistrarea lui. O bandă!
Feldman își drese vocea.
― AÈ›i văzut articolul. Există un decalaj între momentul cînd referatul a ajuns la FBI È™i data cînd au început cercetările. Lucrul acesta trebuie explicat.
― AveÈ›i declaraÈ›ia mea. Nimic altceva.
― Cine l-a omorît pe Gavin Verheek? întrebă Gray.
― Nu voi face precizări în legătură cu rezultatele cercetărilor.
― Dar È™tiÈ›i?
― Bănuim. Dar asta-i tot ce vă pot spune.
Gray se uită la cei din jurul mesei. Era limpede că Voyles nu mai avea nimic de adăugat; toți se destinseră în aceeași clipă. Redactorii savurau clipa.
Voyles își lărgi cravata și aproape zîmbi.
― Cum aÈ›i aflat voi despre Morgan, avocatul ucis?
― Nu voi face precizări în legătură cu cercetările, spuse Gray cu un zîmbet rău. ToÈ›i rîseră.
― Acum ce faceÈ›i? îl întrebă Krauthammer pe Voyles.
― ÃŽl vom căuta pe Mattiece, dar va fi greu. Nu È™tim unde este. ÃŽn ultimii cinci ani, È™i-a petrecut mai tot timpul în Bahamas, dar are proprietăți în Mexic, Panama È™i Paraguay.
Voyles se uită la Darby pentru a doua oară. Se sprijinea de perete, lîngă fereastră, dar asculta tot.
― Cînd iese prima ediÈ›ie de sub tipar? întrebă Voyles.
CAZUL PELICAN 391
― Se imprimă toată noaptea, începînd de la zece È™i jumătate, spuse Keen.
― ÃŽn ce ediÈ›ie apare articolul?
― ÃŽn cea de la miezul nopÈ›ii. E cea mai cuprinzătoare.
― Va apărea È™i fotografia lui Coal pe pagina întîi?
Keen îl privi pe Krauthammer, care se uită la Feldman.
― Cred că da. Vom specifica faptul că aÈ›i spus că referatul a fost înmînat personal lui Fletcher Coal, de asemenea, vom cita afirmaÈ›ia lui că Mattiece a dat PreÈ™edintelui patru milioane două sute de mii de dolari. Da, cred că domnul Coal ar trebui să aibă o fotografie pe pagina întîi, alături de toÈ›i ceilalÈ›i.
― Și eu cred la fel, spuse Voyles. Dacă trimit aici un om la miezul nopÈ›ii, poate să ia cîteva exemplare?
― Sigur, spuse Feldman. De ce?
― Pentru că vreau să-i dau personal lui Coal ziarul. Vreau să-i bat la ușă la miezul nopÈ›ii, să-l prind în pijama È™i să-i arunc ziarul în mutră. Apoi, să-i spun că mă voi întoarce cu o citaÈ›ie din partea unui tribunal È™i, după aceea, cu acuzaÈ›ia. Și, puÈ›in mai tîrziu, cu cătuÈ™ele.
Spunea totul cu o asemenea plăcere, încît era înspăimîntător.
― ÃŽmi pare bine că nu sînteÈ›i răzbunător, spuse Gray.
Numai Smith Keen găsi că era amuzant.
― CredeÈ›i că va fi acuzat? întrebă cu nevinovăție Krauthammer.
Voyles o privi din nou pe Darby.
― El o va încasa în locul PreÈ™edintelui. S-a oferit voluntar pentru plutonul de execuÈ›ie ca să-È™i salveze È™eful.
Feldman se uită la ceas și se ridică.
― Pot să vă rog ceva? întrebă Voyles.
― Sigur. Ce?
― AÈ™ vrea să rămîn cîteva minute singur cu domniÈ™oara Shaw. BineînÈ›eles dacă nu are nimic împotrivă.
Toți se uitară la Darby, care-și dădu acordul cu o ridicare din umeri. Redactorii și KO. Lewis se ridicară și ieșiră din
392
John Grisham
Încăpere. Darby îl luă pe Gray de mînă și-l rugă să rămînă. Se așezară în fața lui Voyles, de cealaltă parte a mesei.
― Doream să vorbim între patru ochi, spuse Voyles, uitîndu-se la Gray.
― Vreau să rămînă, spuse ea. Nu va publica nimic.
― Bine.
Ea i-o luă înainte.
― Dacă vreÈ›i să mă interogaÈ›i, nu voi vorbi fără asistenÈ›a unui avocat.
El dădu din cap.
― Nici vorbă. Mă întrebam doar ce ai să faci.
― De ce v-aÈ™ spune?
― Pentru că pot să te ajut.
― Cine l-a omorît pe Gavin?
Voyles ezită.
― Nu publici!
― Nu public, spuse Gray.
― O să-È›i spun cine credem noi că l-a ucis, dar vreau să È™tiu ce ai vorbit cu el înainte de a fi ucis.
― Am stat de vorbă de mai multe ori în timpul week-end-ului. Ar fi trebuit să ne întîlnim lunea trecută È™i să plecăm din New Orleans.
― Cînd ai vorbit ultima dată cu el?
― Duminică seara.
― Si unde era?
― In camera lui de la Hilton.
Voyles răsuflă adînc și se uită în tavan.
― Și ai discutat cu el despre întîlnirea de luni?
― Da.
― ÃŽI mai văzuseÈ™i înainte?
― Nu.
― Omul care l-a omorît e acelaÈ™i cu cel pe care-l È›ineai de mînă cînd a fost împuÈ™cat în cap.
Ea se temu să întrebe și o făcu Gray în locul ei.
― Cine era?
― Marele Khamel.
CAZUL PELICAN 393
Ea se cutremură și-și acoperi ochii. Încercă să spună ceva, dar nu reuși.
― E foarte derutant, spuse Gray, încercînd să fie raÈ›ional.
― Da. Omul care l-a omorît pe Khamel e un agent operativ angajat de CIA Era de față cînd a fost omorît Callahan È™i cred că a vorbit cu Darby.
― Rupert, spuse ea calmă.
― BineînÈ›eles că nu e numele lui adevărat, dar merge È™i Rupert. Probabil că are vreo douăzeci de nume. Dacă e cel care cred eu, e un englez pe care te poÈ›i bizui.
― AveÈ›i idee ce năucitoare sînt toate astea? întrebă ea.
― ÃŽmi închipui.
― Ce căuta Rupert la New Orleans? De ce o urmărea? întregă Gray.
― E o poveste foarte lungă È™i nu o È™tiu pe toată. Eu încerc să mă È›in departe de CIA, credeÈ›i-mă. Am destule altele pe cap. E în legătură cu Mattiece. Acum cîțiva ani, a avut nevoie de bani pentru a-È™i pune în aplicare marile lui planuri. A vîndut o parte din ele guvernului libian. Nu sînt sigur că era ceva legal, dar aici intră CIA în joc. Evident, ei îl urmăreau pe Mattiece È™i pe libieni cu mare interes È™i, cînd au început neînÈ›elegerile, CIA supraveghea totul. Nu cred că îl bănuiau pe Mattiece că e amestecat în asasinarea judecătorilor de la Curtea Supremă, dar Bob Gminski a primit un exemplar al micului tău referat la cîteva ore după ce noi l-am dat la Casa Albă. Fletcher Coal i l-a dat. Nu È™tiu cu cine a vorbit Gminski despre „pelican", dar vorbele au ajuns la urechea cui nu trebuia È™i peste douăzeci È™i patru de ore domnul Callahan murea. Iar tu, draga mea, ai fost foarte, foarte norocoasă.
― Atunci de ce nu simt că am noroc? spuse ea.
― Asta nu explică prezenÈ›a lui Rupert, zise Gray.
― Nu È™tiu sigur, bănuiesc că Gminski l-a trimis pe Rupert să o urmărească pe Darby. Cred că, la început, Gminski s-a speriat de referat mai mult decît ceilalÈ›i. Pro-
394
John Grisham
babil că l-a pus pe Rupert s-o urmărească în parte pentru a o supraveghea, în parte pentru a o proteja. Cînd a explodat mașina, domnul Mattiece a confirmat referatul. Altfel de ce ar fi vrut să-i omoare pe Callahan și pe Darby? Am motive să cred că la New Orleans, la cîteva ore după explozia mașinii, se aflau cîteva zeci de oameni de la CIA
― Dar de ce? întrebă Gray.
― Referatul fusese legitimizat È™i Mattiece omora oameni, își face majoritatea afacerilor la New Orleans. Și cred că CIA era foarte îngrijorată pentru Darby. Norocul ei. Au apărut la timp.
― Dacă CIA s-a miÈ™cat atît de repede, voi de ce nu aÈ›i făcut-o? întrebă ea.
― Bună întrebare. Nu È™tiam mai nimic despre referat È™i nu cunoÈ™team nici jumătate din cît deÈ›inea CIA Jur că părea foarte improbabil È™i aveam mulÈ›i alÈ›i suspecÈ›i. L-am subestimat. Pur È™i simplu. Apoi, PreÈ™edintele ne ceruse să-l facem uitat, lucru uÈ™or de altfel, pentru că nu auzisem niciodată de Mattiece. Nu aveam nici un motiv de suspiciune. Atunci, prietenul meu Gavin a fost omorît È™i am trimis oameni pe teren.
― De ce i-a dat Coal referatul lui Gminski? întrebă Gray.
― Se speriase. Și, ca să fiu sincer, de aceea i-l È™i trimise-sem. Iar Gminski e Gminski È™i uneori acÈ›ionează fără să se uite la mici obstacole ca legile È™i altele de felul ăsta. Coal dorea ca referatul să fie verificat È™i a crezut că Gminski o va face repede È™i fără gălăgie.
― Deci Gminski nu a corespuns aÈ™teptărilor lui Coal.
― ÃŽl urăște pe Coal, ceea ce e foarte de înÈ›eles. Gminski a vorbit cu PreÈ™edintele, dar nu a răspuns aÈ™teptărilor lui. Totul s-a întîmplat atît de repede! Vă amintiÈ›i că Gminski, Coal, PreÈ™edintele È™i cu mine am văzut prima oară referatul acum două săptămîni. Gminski aÈ™tepta probabil să spună PreÈ™edintelui o parte din poveste, dar nu a avut prilejul.
CAZUL PELICAN 395
Darby își împinse scaunul înapoi și se duse la fereastră. Acum era întuneric; circulația era încă anevoioasă și dificilă. Era bine că se dezlegaseră toate aceste mistere, dar apăruseră și mai multe necunoscute. Nu dorea decît să plece. Se săturase să fugă și să fie vînată; se săturase să facă pe reporterul cu Gray; se săturase să se tot întrebe cine ce a făcut și de ce; se săturase să se simtă vinovată că scrisese blestemăția aia; se săturase să-și cumpere o periuță nouă de dinți la fiecare trei zile. Îi era dor de o casă mică, pe o plajă pustie și îngustă, departe de telefoane și de oameni, mai ales de cei care se ascund în spatele mașinilor și al clădirilor. Dorea să doarmă trei zile fără coșmaruri și fără să vadă umbre. Era timpul să plece.
Gray se uită atent la ea.
― A fost urmărită la New York È™i pe urmă È™i aici, îi spuse el lui Voyles. De cine?
― EÈ™ti sigură? întrebă Voyles.
― Toată ziua au stat în stradă È™i au supravegheat clădirea, spuse Darby, arătînd cu capul spre fereastră.
― Ne-am uitat mereu la ei, spuse Gray. Sînt acolo.
Voyles păru sceptic.
― I-ai mai văzut înainte? o întrebă el pe Darby.
― Pe unul dintre ei. A fost la slujba de înmormîntare a lui Thomas, la New Orleans. M-a urmărit prin Cartierul Francez. Aproape că m-a găsit în Manhattan È™i l-am văzut stînd de vorbă cu alt individ acum cinci ore. Știu precis că e el.
― Cine e? îl întrebă Gray din nou pe Voyles.
― Nu cred că CIA te-ar urmări.
― Dar m-a urmărit.
― Acum îi mai vezi?
― Nu. Au dispărut acum două ore. Dar sînt acolo, afară.
Voyles se ridică și-și întinse brațele groase. Păși încet în jurul mesei, scoțînd o țigară.
― Te supără fumul? întrebă el.
396
John Grisham
― Da, mă supără, spuse ea fără să-l privească. El puse È›igara pe masă.
― Putem să te ajutăm, spuse el.
― Nu vreau să mă ajutaÈ›i, spuse ea spre fereastră.
― Ce vrei?
― Vreau să plec din È›ară È™i, din clipa aceea, să fiu sigură că nu mă urmăreÈ™te nimeni. Nici voi, nici Rupert È™i nici unul dintre ai lui.
― Va trebui să depui mărturie în faÈ›a unui mare juriu.
― Numai dacă mă vor găsi. Mă duc într-un loc unde citaÈ›iile nu sînt agreate.
― Dar procesul? Va fi nevoie de tine la proces.
― Asta e peste un an. Pînă atunci am să mă mai gîndesc.
Voyles își puse țigara în gură, fără s-o aprindă. Se plimbă și apoi analiză mai bine situația, cu țigara între dinți.
― ÃŽÈ›i propun un tîrg.
― Nu sînt dispusă să fac tîrguri. Se sprijinea din nou de perete, privind cînd la el, cînd la Gray.
― E unul cinstit. Am avioane È™i elicoptere È™i mulÈ›i oameni înarmaÈ›i, care nu se tem cîtuÈ™i de puÈ›in de băieÈ›ii ăia care se joacă de-a v-aÈ›i ascunselea. Mai întîi, te vom scoate din clădire È™i nu va È™ti nimeni. ÃŽn al doilea rînd, te vom urca în avionul meu È™i vei zbura unde vei dori. ÃŽn al treilea rînd, poÈ›i să dispari din locul unde vei ateriza. Ai cuvîntul meu că nu te va urmări nimeni. Dar ― în al patrulea rînd ― îmi vei permite să te contactez prin intermediul domnului Grantham aici de față dacă, È™i numai dacă, devine foarte necesar.
Ea îl privi pe Gray în tot timpul expunerii ofertei. Era limpede că îi plăcea propunerea. Își menținu o expresie împietrită, dar, fir-ar să fie, suna bine. Dacă ar fi avut încredere în Gavin după primul telefon, el ar fi fost încă în viață și ea nu l-ar fi ținut niciodată de mînă pe Khamel. Dacă ar fi plecat pur și simplu din New Orleans cu el, atunci cînd îi sugerase acest lucru, el nu ar fi fost omorît. Se gîndise la asta la fiecare cinci minute în ultimele șapte zile.
CAZUL PELICAN 397
Începea să se simtă depășită. Vine o vreme cînd renunți și începi să ai încredere în semeni. Nu-i plăcea acest om, dar în ultimele zece minute fusese remarcabil de cinstit cu ea.
― Cu avionul È™i pilotul dumneavoastră?
― Da.
― Unde este?
― La Andrews.
― Hai să facem aÈ™a. Iau avionul cu destinaÈ›ia Denver. ÃŽn avion nu va fi nimeni, în afară de mine, de Gray È™i de piloÈ›i. La o jumătate de oră după decolare, voi da instrucÈ›iuni pilotului să aterizeze, să zicem, la Chicago. Poate să facă aÈ™a?
― Trebuie să aibă un plan de zbor înainte de decolare.
― Știu. Dar sînteÈ›i directorul FBI È™i puteÈ›i să trageÈ›i niÈ™te sfori.
― Bine. Ce se întîmplă după ce ajungi la Chicago?
― Plec singură de la avion, iar acesta revine la Andrews cu Gray.
― Și ce ai să faci la Chicago?
― Dispar în aeroportul aglomerat È™i iau primul avion care pleacă din È›ară.
― E bine, dar ai cuvîntul meu că nu vei fi urmărită.
― Știu. IertaÈ›i-mă că sînt atît de precaută.
― S-a făcut. Cînd vrei să pleci?
Ea se uită la Gray.
― Cînd?
― ÃŽmi trebuie o oră, ca să revăd articolul È™i să adaug comentariile domnului Voyles..
― Peste o oră, îi spuse ea lui Voyles.
― O să aÈ™tept.
― Pot să vorbesc cu el între patru ochi? îl întrebă ea pe Voyles arătînd spre Gray.
― BineînÈ›eles.
Își luă trendul și se opri la ușă. Îi zîmbi.
― EÈ™ti o femeie dată naibii, domniÈ™oară Shaw. InteligenÈ›a È™i curajul tău au doborît unul dintre cei mai corupÈ›i
398
John Grisham
oameni din țara asta. Te admir. Și îți promit că nu-ți voi înșela niciodată așteptările.
Puse țigara în mijlocul figurii lui zîmbitoare și durdulii și ieși.
Priviră cum închise ușa.
― Crezi că o să fiu în siguranță? întrebă ea.
― Da. Cred că e sincer. Apoi, are oameni înarmaÈ›i care pot să te scoată de aici. E în regulă, Darby.
― PoÈ›i să vii cu mine, nu-i aÈ™a?
― Sigur.
Se apropie de el și-l cuprinse cu brațele de talie. El o strînse în brațe și închise ochii.


La șapte, redactorii se adunară în jurul mesei pentru ultima oară în marțea aceea. Citiră repede fragmentul adăugat de Gray pentru a include declarațiile lui Voyles. Feldman apăru mai tîrziu, cu un zîmbet larg pe față.
― Nu o să vă vină să credeÈ›i, spuse el. Am primit două telefoane. Ludwig a sunat din China. PreÈ™edintele l-a găsit acolo È™i l-a implorat să reÈ›ină articolul douăzeci È™i patru de ore. Ludwig a spus că omul aproape plîngea. Fiind un gentleman, l-a ascultat respectuos È™i l-a refuzat politicos. Al doilea telefon a fost dat de judecătorul Roland, un vechi prieten al meu. Se pare că băieÈ›ii de la White È™i Blazevich l-au scos de la un dineu È™i i-au cerut permisiunea să înregistreze o hotărîre judecătorească, diseară, cu o audiere imediată. Judecătorul Roland l-a ascultat cam nerespectuos È™i a refuzat nepoliticos.
― Hai să imprimăm chestia asta! chiui Krauthammer.



43

Decolarea fu lină și avionul o luă spre vest, ca și cum s-ar fi îndreptat spre Denver. Era confortabil, dar nu luxos, din moment ce era proprietatea contribuabililor și folosea unui om căruia nu-i păsa de calitatea lucrurilor. Nu există whisky bun, stabili Gray după ce se uită în dulapuri. Voyles era abstinent și acest lucru îl irita pe Gray, care murea de sete. Găsi două cutii de Sprites nu prea reci în frigider și-i dădu una lui Darby. Ea deschise cutia.
Se părea că avionul nu mai urcă. Copilotul apăru în ușa cabinei. Era politicos și se prezentă.
― Ni s-a spus că vom avea o nouă destinaÈ›ie, puÈ›in după decolare.
― AÈ™a e, spuse Darby.
― Minunat. Va trebui să È™tim care e, în aproximativ zece minute.
― Bine.
― E ceva de băut pe aici? întrebă Gray.
― Regret. Copilotul zîmbi È™i se întoarse în cabină.
Darby È™i picioarele ei lungi ocupau aproape toată canapeaua, dar el era hotărît să stea lîngă ea. ÃŽi ridică picioarele È™i se aÈ™eză la celălalt capăt al canapelei. Apoi le puse în poala lui. Avea unghiile roÈ™ii. ÃŽi mîngîie gleznele È™i se gîndi numai la acest prim eveniment major ― îi È›inea picioarele în braÈ›e.
400
John Grisham
I se părea ceva foarte intim, dar lucrul nu părea să o tulbure și pe ea. Acum zîmbea puțin. Se terminase.
― Þi-a fost frică? întrebă el.
― Da. Și È›ie?
― Și mie, dar È™tiam că sînt în siguranță. E gieu să te simÈ›i ameninÈ›at între È™ase È›ipi care îți fac scut din trupurile lor. E greu să te simÈ›i urmărit cînd eÈ™ti la spatele unei maÈ™ini care nu are ferestre.
― Lui Voyles i-a plăcut, nu-i aÈ™a?
― Era ca Napoleon în timp ce făcea planuri È™i comanda trupele. Pentru el e o clipă mare. Singura persoană care poate să-l demită e PreÈ™edintele È™i cred că acum Voyles are controlul asupra lui.
― Și a rezolvat cazurile de asasinare. Cred că se simte fericit pentru asta.
― Cred că am adăugat zece ani la cariera lui. Asta am făcut.
― Eu cred că e drăguÈ›, spuse Darby. La început nu mi-a plăcut, dar cîștigă atunci cînd îl cunoÈ™ti. Și e uman. Cînd a pomenit de Verheek, am văzut că i s-au aburit ochii.
― O bomboană! Sînt sigur că Fletcher Coal va fi încîntat să-l vadă pe acest omuleÈ› drăguÈ› peste cîteva ore.
Avea picioarele lungi și suple. Cu adevărat perfecte. Le mîngîie și se simți ca un student la a doua întîlnire. Erau albe și aveau nevoie de soare, iar el știa că în cîteva zile vor fi bronzate și cu nisip printre degete. Nu fusese invitat, lucru care îl tulbura. Nu știa unde se va duce, dar așa voise ea. Nu era sigur nici că ea își cunoștea destinația.
Mîngîierile lui îi amintiră fetei de Thomas. Se îmbăta pe jumătate și-i mînjea unghiile cu ojă. Zgomotul motorului avionului și ușoara lui vibrație îl îndepărtase brusc cu multe mile de ea. Murise de două săptămini, dar i se părea că se întîmplase mai de mult. Se schimbaseră atîtea. Așa era mai bine. Dacă ar fi rămas la Tulane, ar fi trecut prin biroul lui, i-ar fi văzut sala de curs, ar fi vorbit cu ceilalți profesori, s-ar fi uitat din stradă spre apartamentul lui și ar fi suferit
CAZUL PELICAN 401
Îngrozitor. Micile amintiri sînt frumoase pînă la urmă, dar în timpul doliului te împiedică. Acum, era altă persoană, cu altă viață, în alt loc.
Și un alt bărbat îi mîngîia picioarele. La început fusese politicos, încrezut și colțos, un reporter tipic. Dar se dezgheța rapid și, sub stratul subțire, găsea un om cald, care era clar că o plăcea foarte mult.
― Mîine e o zi mare pentru tine.
El luă o sorbitură de Sprite. Ar fi dat mulți bani pentru o bere de import, rece ca gheața și într-o cutie verde.
― Mare, spuse el admirîndu-i picioarele. Va fi mai mult decît atît, dar simÈ›ea nevoia să-i reducă importanÈ›a. ÃŽn clipa de față, ea era în centrul atenÈ›iei lui, nu haosul de mîine.
― Ce se va întîmpla? întrebă ea.
― Probabil că o să mă duc la birou È™i o să aÈ™tept efectul loviturii. Smith Keen a spus că o să stea acolo toată noaptea. O mulÈ›ime de oameni vor veni devreme. Ne vom aduna în sala de conferinÈ›e È™i vor aduce mai multe televizoare. Vom petrece dimineaÈ›a urmărind impactul articolului. Ne vom distra ascultînd răspunsul oficial al Casei Albe. White È™i Blazevich vor spune È™i ei ceva. Cine È™tie cum va acÈ›iona Mattiece? PreÈ™edintele CurÈ›ii Supreme Runyan va face un comentariu. Voyles se va arăta È™i el. AvocaÈ›ii vor aduna juraÈ›ii. Iar politicienii vor fi în delir. Vor È›ine conferinÈ›e de presă toată ziua la Capitoliu. Va fi o zi importantă pentru lumea È™tirilor. ÃŽmi pare rău că n-ai să fii de față.
Ea rîse sarcastic.
― Care e următorul tău articol?
― Probabil Voyles È™i înregistrarea lui. Trebuie să anticipăm faptul că PreÈ™edintele va nega orice amestec È™i, dacă situaÈ›ia va deveni grea pentru Voyles, acesta va ataca drept răzbunare. Mi-ar plăcea să am înregistrarea.
― Și după aceea?
― Depinde de o mulÈ›ime de necunoscute. Mîine dimineață, după ora È™ase, competiÈ›ia va fi È™i mai ascuÈ›ită. Vor fi un milion de zvonuri È™i o mie de articole, dar fiecare ziar din È›ară va avea ceva de spus.
402
John Grisham
― Dar tu vei fi steaua, spuse ea cu admiraÈ›ie, nu cu sarcasm.
― Da. O să am un sfert de oră de glorie.
Copilotul bătu la ușă și o deschise. Se uită la Darby.
― Atlanta, spuse ea, iar el închise uÈ™a.
― De ce Atlanta? întrebă Gray.
― Ai schimbat vreodată avionul la Atlanta?
― Sigur.
― Nu te-ai rătăcit?
― Ba cred că da.
― Mi-am terminat pledoaria. E uriaÈ™ È™i minunat de aglomerat.
El goli cutia și o puse pe podea.
― Și de acolo încotro?
Știa că nu trebuie să întrebe, pentru că ea nu se oferise să-i spună. Dar voia să știe.
― Am să iau o cursă rapidă. O să fac obiÈ™nuita mea figură cu schimbarea a patru aeroporturi. Poate că nu e necesar, dar aÈ™a mă simt mai în siguranță. Și poate că o să rămîn undeva în Insulele Caraibe.
Undeva în Caraibe. Asta îngusta aria cercetărilor la o mie de insule. De ce era atît de imprecisă? Nu avea încredere în el? Stătea aici, se juca cu picioarele ei și ea nu-i spunea unde se va duce.
― Ce să-i spun lui Voyles? întrebă el.
― O să te sun cînd o să ajung acolo. Sau poate o să-È›i scriu.
Splendid! Prietenie prin corespondență. El îi va trimite articolele lui, iar ea vederi de pe plajă.
― Ai să te ascunzi de mine? o întrebă el, privind-o.
― Nici eu nu È™tiu unde mă duc, Gray. Nu o să È™tiu pînă nu ajung acolo.
― Dar ai să mă suni?
― Pînă la urmă, da. ÃŽÈ›i promit.


Pe la unsprezece, numai cinci avocați rămăseseră în birourile firmei White și Blazevich și se aflau în biroul lui Marty Velmano de la etajul zece. Velmano, Sims Wakefield,
CAZUL PELICAN 403
Jarreld Schwabe, Nathaniel (Einstein) Jones și un partener retras din activitate numit Frank Cortz. Două sticle de scotch erau pe biroul lui Velmano. Una era goală și cealaltă mai avea puțin whisky în ea. Einstein stătea singur într-un colț, mormăind în barbă. Avea un păr sălbatic, buclat și un nas ascuțit; părea într-adevăr nebun. Mai ales acum. Sims Wakefield și Jarreld Schwabe stăteau în fața biroului, cu mînecile suflecate și fără cravate.
Cortz termină o convorbire telefonică cu un consilier al lui Victor Mattiece. Îi dădu telefonul lui Velmano, care îl puse pe birou.
― Era Strider, spuse Cortz. Sînt la Cairo, în apartamentul de la ultimul etaj al unui hotel. Mattiece nu va vorbi cu noi. Strider spune că se poartă foarte ciudat. S-a încuiat într-o cameră È™i, nu mai e nevoie s-o spun, nu va veni de partea asta a oceanului. Strider spune că a ordonat băieÈ›ilor înarmaÈ›i să iasă imediat din oraÈ™. Vînătoarea s-a terminat. Ãsta-i epilogul.
― Și noi ce trebuie să facem? întrebă Wakefield.
― Sîntem pe cont propriu, spuse Cortz. Mattiece s-a spălat pe mîini.
Vorbiră liniștit și pe îndelete. Þipetele luaseră sfîrșit cu ore în urmă. Wakefield îl învinuise pe Velmano pentru notă. Velmano îl învinuise pe Cortz că le adusese un client atît de corupt ca Mattiece. Asta fusese acum doisprezece ani, strigase Cortz și, de atunci, toți luaseră bani de la el. Schwabe îi învinuia pe Velmano și pe Wakefield că nu fuseseră atenți cu nota. II tîrîseră pe Morgan prin noroi, iar și iar. El fusese de vină. Einstein stătea în colțul lui și-i privea. Dar acum totul rămăsese în urmă.
― Grantham ne-a numit numai pe mine È™i pe Sims, spuse Velmano. Voi, ceilalÈ›i, sînteÈ›i în siguranță.
― De ce nu plecaÈ›i din È›ară tu È™i cu Sims? spuse Schwabe.
― Mîine dimineață la È™ase, eu o să fiu la New York, zise Velmano. Apoi, timp de o lună, cu trenul prin Europa.
404
John Grisham
― Eu nu pot să fug, spuse Wakefield. Am soÈ›ie È™i È™ase copii.
Erau cinci ore de cînd tot scîncea pentru copiii lui. Ca și cum ei nu aveau familii. Velmano divorțase, iar copiii lui erau mari. Se vor descurca. Și el se va descurca. Oricum, era timpul să iasă la pensie. Avea o mulțime de bani puși deoparte și îi plăcea Europa, mai ales Spania, așa că spunea adios la toate. Într-un fel, îi era milă de Wakefield, care avea numai patruzeci și doi de ani și nu prea avea bani. Cîștiga bine, dar soția lui era cheltuitoare și avea slăbiciune pentru copii. Nu prea era echilibrat.
― Nu È™tiu ce am să fac, spuse Wakefield pentru a treizecea oară. Pur È™i simplu nu È™tiu.
Schwabe încercă să-l ajute.
― Cred că ar trebui să te duci acasă È™i să-i spui soÈ›iei tale. Eu nu am soÈ›ie, dar, dacă aÈ™ avea, aÈ™ încerca s-o pregătesc.
― Nu pot, spuse Wakefield jalnic.
― Ba poÈ›i. PoÈ›i să-i spui acum sau să aÈ™tepÈ›i È™ase ore ca să-È›i vadă singură poza în ziar. Du-te acasă È™i spune-i, Sims.
― Nu pot. Aproape că plîngea.
Schwabe se uită la Velmano și la Cortz.
― Ce o să se întîmple cu copiii mei? întrebă el din nou.
Băiatul cel mai mare are treisprezece ani. Își frecă ochii.
― Hai, Sims, È›ine-te tare, zise Cortz.
Einstein se ridică și se duse la ușă.
― Eu am să fiu acasă la mine, în Florida. Nu mă căutaÈ›i decît dacă e ceva urgent.
Deschise ușa, ieși și o trînti după el.
Wakefield se ridică șovăielnic și porni spre ușă.
― Unde te duci, Sims? întrebă Schwabe.
― ÃŽn biroul meu.
― De ce?
― Trebuie să mă întind. E în regulă.
― Hai să te conduc acasă, spuse Schwabe. Se uitară atenÈ›i la el. Deschise uÈ™a.
CAZUL PELICAN 405
― E în regulă, spuse el, È™i părea mai întremat. ÃŽnchise uÈ™a după el.
― Crezi că e bine? îl întrebă Schwabe pe Velmano. Mă îngrijorează.
― N-aÈ™ spune că e în regulă, zise Velmano. Am cunoscut cu toÈ›ii zile mai bune. Ce-ar fi să te duci să vezi ce face peste cîteva minute?
― Am să mă duc, spuse Schwabe.
Wakefield coborî pe scară pînă la etajul nouă. Pe măsură ce se apropia de birou, mărea viteza. Cînd încuie ușa biroului, plîngea.
Repede! Lasă nota. Dacă o scrii, ai să renunți. Ai o asigurare pe viață de un milion. Deschise sertarul biroului. Nu te gîndi la copii. Va fi ca și cum ai fi murit într-un accident de avion. Scoase un pistol calibrul 38 de sub un dosar. Repede! Nu te uita la fotografiile lor de pe perete.
Poate că într-o zi vor înțelege. Introduse pistolul adînc în gură și trase.


Limuzina se opri brusc în fața unei case cu două etaje din Dumbarton Oaks, din Georgetown. Bloca strada, dar nu era nimic; era trecut de miezul nopții și nu era circulație. Voyles și doi agenți ieșiră pe ușile din spatele mașinii. Voyles ținea un ziar în mînă. Bătu cu pumnul în ușă.
Coal nu dormea. Stătea în întuneric, în camera de lucru, îmbrăcat în pijama și halat, așa că îi făcu plăcere lui Voyles, cînd îi deschise ușa.
― Frumoasă pijama, zise, admirîndu-i pantalonii.
Coal se opri în veranda mică. Cei doi agenți rămăseseră pe trotuarul îngust.
― Ce dracu' vrei? întrebă el.
― Þi-am adus asta, spuse Voyles, băgîndu-i ziarul în ochi. Ai aici o poză frumoasă, alături de PreÈ™edinte, care îl îmbrățiÈ™ează pe Mattiece. Știu ce mult îți plac ziarele, de aceea È›i-am adus unul.
406
John Grisham
― Mîine o să apară È™i mutra ta, spuse Coal, ca È™i cum ar fi scris deja articolul.
Voyles îi aruncă ziarul la picioare și se îndepărtă.
― Am cîteva înregistrări, Coal. Dacă începi să minÈ›i, îți smulg pantalonii în public.
Coal îl privi fără să scoată un cuvînt.
Voyles ajunsese în stradă.
― Mă întorc în două zile cu o citaÈ›ie, zbieră el. O să vin pe la două noaptea. Ajunsese la maÈ™ină. Apoi, am să aduc acuzaÈ›ia. BineînÈ›eles că atunci vei fi un om terminat È™i PreÈ™edintele va avea altă ceată de idioÈ›i în jur, care să-i spună ce să facă.
Intră în limuzină. Șoferul demară în viteză.
Coal ridică ziarul și intră în casă.



44

Gray È™i Smith Keen erau singuri în sala de conferinÈ›e È™i citeau articolul din ziar. Trecuseră mulÈ›i ani de cînd Gray nu se mai simÈ›ea emoÈ›ionat văzîndu-È™i articolele în pagina întîi, dar acesta provocase ceva agitaÈ›ie. Era cel mai important. Chipurile erau aliniate în partea de sus: Mattiece îmbrățișîndu-l pe PreÈ™edinte, Coal vorbind plin de importanță la telefon, într-o poză oficială de la Casa Albă, Velmano în faÈ›a unei comisii senatoriale, Wakefield fotografiat la un bar, Verheek zîmbind spre aparat, într-un film al FBI, Callahan ― fotografia din anuar ― È™i Morgan într-o imagine făcută după video. Doamna Morgan fusese de acord. Paypur, reporterul din serviciul de noapte, le spusese despre Wakefield cu o oră în urmă. Gray se întristase. Dar nu se simÈ›ea vinovat.
Începură să se adune pe la trei dimineața. Krauthammer aduse o duzină de papanași și mîncă urgent patru, în timp ce admira pagina întîi. Ernie DeBasio sosi după el. Spunea că nu dormise deloc. Feldman era proaspăt și activ. Pe la patru și jumătate camera era plină și mergeau patru televizoare. CNN anunță primul vestea și în cîteva minute toate rețelele transmiteau pe viu de la Casa Albă, care deocamdată nu spunea nimic, dar Zikman urma să dea un comunicat la șapte.
Cu excepția morții lui Wakefield, nu apăruse nimic nou. Reporterii rețelelor TV băteau drumul între Casa Albă,
408
John Grisham
Curtea Supremă și birourile de presă. Așteptară lîngă Hoover Building, unde era liniște deocamdată. Arătară fotografiile din pagina întîi. Nu-l găsiră pe Velmano. Făcură speculații asupra lui Mattiece. CNN arătă pe viu casa lui Morgan din Alexandria, dar socrul lui Morgan nu lăsă cameramanii să intre pe proprietate. NBC avea un reporter în fața sediului firmei White și Blazevich, dar acesta nu aflase nimic nou. Și, deși nu era numită în articol, nu era nici un secret cine scrisese referatul. Se făceau multe speculații în legătură cu Darby Shaw.
La È™apte, camera era aglomerată È™i tăcută. Cele patru ecrane arătau aceleaÈ™i imagini ― pe Zikman îndreptîndu-se nervos spre podiumul din sala de conferinÈ›e a Casei Albe. Era obosit È™i cu privirile rătăcite. Citi o scurtă declaraÈ›ie în care Casa Albă recunoÈ™tea că primise bani pentru campania electorală de la patru din canalele controlate de Victor Mattiece, dar nega cu vehemență că banii ar fi fost murdari. PreÈ™edintele îl întîlnise pe domnul Mattiece numai o dată, pe atunci era vicepreÈ™edinte. De cînd fusese ales PreÈ™edinte, nu mai comunicaseră È™i nu-l considera prieten, deÈ™i primise bani de la el. Campania primise peste cincizeci de milioane È™i PreÈ™edintele nu se atinsese de ei. Pentru administrarea banilor exista un comitet. Nimeni de la Casa Albă nu încercase să se amestece în investigaÈ›iile făcute asupra lui Victor Mattiece ca suspect; orice afirmaÈ›ie contrară era falsă. Din cîte È™tiau, domnul Mattiece nu mai trăia în È›ară. PreÈ™edintele socoteÈ™te binevenită o cercetare aprofundată a celor expuse în articolul din Post È™i, dacă domnul Mattiece provocase aceste crime, atunci el va trebui adus în faÈ›a justiÈ›iei. Era o simplă declaraÈ›ie. Va urma o conferință de presă. Zikman se îndepărtă de podium.
Fusese o apariție palidă, a unui purtător de cuvînt tulburat și Gray era ușurat. Se trezi deodată sufocat și simți nevoia de aer proaspăt. Îl găsi pe Smith Keen la ușă.
― Hai să luăm micul dejun, È™opti el.
― Sigur.
CAZUL PELICAN 409
― Și, dacă nu te superi, o s-o È™terg acasă. Nu am mai fost acolo de patru zile.
Făcură semn unui taxi pe Strada 15 și aerul rece de toamnă care intra pe ferestre le făcu plăcere.
― Unde e fata? întrebă Keen.
― Nu È™tiu. Ultima oară am văzut-o la Atlanta, acum nouă ore. A spus că se duce în Insulele Caraibe.
Keen rîse.
― Presupun că ai să vrei È™i tu o vacanță lungă, acum.
― Cum ai ghicit?
― Mai e o grămadă de treabă de făcut, Gray. Acum eÈ™ti în mijlocul exploziei È™i în curînd vor începe să cadă în jurul tău bucățile. EÈ™ti omul zilei, dar trebuie să mai munceÈ™ti. Trebuie să aduni bucățile.
― ÃŽmi cunosc munca, Smith.
― Da, dar ai o privire pierdută. Mă îngrijorează.
― Tu eÈ™ti redactorul-È™ef. EÈ™ti plătit ca să-È›i faci griji.
Se opriră la intersecția cu Pennsylvania Avenue. În fața lor se ridica maiestuoasă Casa Albă. Era aproape noiembrie și vîntul mătura frunzele peste pajiște.



45

După opt zile petrecute la soare, pielea ei era bronzată și părul revenea la culoarea lui naturală. Poate că nu-l distrusese de tot. Se plimba kilometri întregi pe plajă și nu mînca decît pește fript și fructe de pe insulă. In primele cîteva zile dormise mult, apoi se săturase de somn.
Prima noapte o petrecuse în San Juan, unde găsise o agentă de voiaj care se declara expertă în Insulele Virgine. Ea îi găsi o cameră mică într-o pensiune din centrul orașului Charlotte Amalie, de pe insula St. Thomas. Darby voia să ia contact cu mulți oameni și cu circulația densă pe străduțe înguste, cel puțin cîteva zile. Charlotte Amalie era perfect în acest sens. Pensiunea era pe deal, nu departe de port, iar cămăruța ei se afla la etajul trei. Nu avea storuri sau draperii și soarele o trezi în prima dimineață, o trezire senzuală care o îndemnă să se ducă la fereastră; în fața ei se desfășura portul măreț. Îți tăia răsuflarea. Douăsprezece vase de croazieră de toate mărimile stăteau nemișcate pe apa sclipitoare. Se întindeau într-o formație neregulată pînă la orizont. Pe fundal, lîngă dig, se aflau vreo sută de bărci presărate în port și care păreau să țină pîntecoasele vase de turiști în golf. Sub bărci, apa era limpede, bătea în albastru-deschis și era nemișcată ca o oglindă. Se vălurea ușor în jurul insulei Hassel și se întuneca pînă la indigo și apoi violet spre orizont. Un
CAZUL PELICAN 411
șir perfect de nori cumulus marca linia unde apa se întîlnea cu cerul.


Ceasul ei era în geantă și avea de gînd să nu-l poarte cel puțin șase luni. Se uită totuși la încheietura mîinii. Fereastra se deschidea scîrțîind și zgomotul din cartierul comercial se răspîndea de-a lungul străzilor. Căldura băltea acolo ca într-o saună.
Rămase în picioare lîngă fereastra mică timp de o oră în acea primă dimineață pe insulă și privi portul cum se trezea la viață. Nu se grăbea. Se trezi încetișor, în vreme ce vasele mari alunecau pe apă și voci înăbușite veneau de pe punțile bărcilor cu pînze. Prima persoană pe care o văzu pe un vas sări în apă pentru o porție matinală de înot.
Putea să se obișnuiască cu toate astea. Camera ei era mică, dar curată. Nu avea aer condiționat, dar ventilatorul funcționa bine și nu era neplăcut Apa curgea mai tot timpul. Se hotărî să rămînă aici cîteva zile, poate o săptămînă. Clădirea era una din zecile îngrămădite de-a lungul străzilor care duceau spre port. În clipa aceasta îi plăcea siguranța oferită de mulțime și străzi. Putea să se ducă pe jos oriunde și să găsească orice avea nevoie. St. Thomas era cunoscut pentru magazinele lui și ei îi plăcea ideea să-și cumpere haine pe care să le poată păstra.
Existau și camere mai moderne, dar aceasta îi convenea deocamdată. Cînd plecase din San Juan, își dorise să nu mai fie nevoită să se uite peste umăr. Văzuse ziarul la Miami, urmărise frenezia produsă de articol la un televizor de pe aeroport și aflase că Mattiece dispăruse. Dacă o mai urmăreau și acum, era o simplă răzbunare. Și dacă o găseau după această călătorie în zigzag, atunci nu erau oameni și ea nu va scăpa niciodată de ei.
Nu apăruseră aici, aÈ™a credea. Rămase în apropiere de casă timp de două zile, neaventurîndu-se prea departe. Cartierul comercial era aproape ― un labirint de sute de magazine mici, care vindeau de toate. Trotuarele È™i aleile erau
412
John Grisham
pline de americani de pe vasele cele mari. Nu era decît o turistă oarecare cu pălărie mare de paie și șorturi colorate.
Își cumpără un roman, primul de un an și jumătate, și-l citi în două zile, stînd întinsă pe patul mic, sub briza plăcută a ventilatorului. Își dorea să nu mai citească nimic din domeniul dreptului pînă la cincizeci de ani. Cel puțin la o oră, se ducea la fereastra deschisă și privea portul. O dată, numără douăzeci de vase de croazieră care așteptau să acosteze.
Camera servea bine scopului în care o luase. Își petrecu timpul cu amintirea lui Thomas și plînse, hotărîtă să fie pentru ultima oară. Dorea să părăsească sentimentul de vinovăție și durerea în acest mic colț din Charlotte Amalie și să plece de aici numai cu amintirile frumoase și cu o conștiință curată. Nu era greu și încercă; în a treia zi, nu mai avea lacrimi. Aruncase o singură dată cartea.
În a patra dimineață, își împacheta noile lucruri și luă feribotul pînă la Cruz Bay, la douăzeci de minute de insula St. John. Luă un taxi pînă la North Shore. Geamurile erau coborîte și curentul năvălea spre locul din spate. Se auzea un amestec ritmic de blues și reggae. Șoferul taxiului bătea în volan ritmul și cînta. Bătu și ea ritmul din picior și închise ochii ca s-o mîngîie vîntul. Era amețitor.
Taxiul părăsi drumul la Mano Bay și se îndreptă încet spre apă. Alesese acest loc dintre o sută altele pentru că era aproape pustiu. Doar cîteva case și vilișoare erau îngăduite în acest golf. Șoferul opri pe un drum îngust, mărginit de copaci și ea coborî.
Casa se afla aproape în punctul în care muntele întîlnea marea. Avea o arhitectură pur caraibeană ― lemn alb, sub un acoperiÈ™ de È›igle roÈ™ii ― È™i era construită pe pantă, pentru priveliÈ™te. Apucă pe o potecă scurtă care ducea de la drum pînă la treptele casei. Avea un singur etaj, două dormitoare È™i o verandă care da spre apă. Costa două sute pe săptămînă È™i o luase pentru o lună.
Își puse bagajele pe podeaua camerei de zi și se duse pe verandă. Plaja începea la nouă metri sub ea. Valurile se ros-
CAZUL PELICAN 413
togoleau fără zgomot pe mal. Vasele cu pînze stăteau nemișcate în golf, care era mărginit de munți din trei părți. O barcă de cauciuc plină de copii care se bălăceau plutea fără cîrmă printre celelalte vase.
Cea mai apropiată locuință era la capătul plajei. Abia îi vedea acoperișul printre copaci. Cîteva trupuri se odihneau pe nisip. Se schimbă repede într-un bikini și se îndreptă spre apă.


Aproape se întunecase, cînd taxiul se opri lîngă potecă. El coborî, plăti șoferului și se uită la luminile mașinii care dispărea. Avea un sac de sport și o luă pe potecă spre casă, care nu era încuiată. Luminile erau aprinse. O găsi pe verandă, cu o băutură rece, și arătînd ca o localnică cu pielea bronzată.
Ea îl aștepta, lucru al naibii de important. Nu voia să fie tratat ca un oaspete. Îi zîmbi și puse băutura pe masă.
Se sărutară pe verandă timp de un minut.
― Ai întîrziat, spuse ea, în timp ce se È›ineau în braÈ›e.
― Nu a fost foarte uÈ™or să găsesc locul ăsta, spuse Gray.
Îi mîngîia spatele, care era gol pînă în talie; o fustă lungă îi acoperea picioarele aproape în întregime. Le va vedea mai tîrziu.
― Ce zici ce frumos e? spuse ea, privind spre golf.
― E minunat, zise el. Stătea în spatele ei È™i se uitau amîndoi la o barcă cu pînze care se îndrepta spre mare. O È›inea de umeri.
― EÈ™ti splendidă.
― Hai să ne plimbăm.
El se schimbă repede cu un șort și o găsi așteptîndu-l lîngă apă. Se luară de mînă și porniră încet.
― Picioarele tale au nevoie de exerciÈ›iu.
― Cam albe, nu-i aÈ™a? spuse el.
Da, se gîndi ea, erau albe, dar nu arătau rău. Chiar deloc. Era suplu. După o săptămînă petrecută pe plajă, cu ea, va arăta ca un tip de la salvamar. Stropeau apa cu picioarele.
― Ai plecat repede, spuse ea.
414
John Grisham
― Mă săturasem. După articolul cel mare, am scris cîte un articol pe zi È™i încă mai voiau. Keen voia, Feldman voia; am lucrat optsprezece ore pe zi. Ieri le-am spus la revedere.
― N-am văzut un ziar de o săptămînă, spuse ea.
― Coal a plecat. Au încercat să-i pună totul în spinare, dar acuzaÈ›iile păreau È™ubrede. Nu cred că PreÈ™edintele a făcut prea multe. E cam bătut în cap, dar nu-i vina lui Ai citit despre Wakefield?
― Da.
― Velmano, Schwabe È™i Einstein au fost acuzaÈ›i, dar Velmano nu e de găsit. Mattiece, bineînÈ›eles că a fost È™i el pus sub acuzaÈ›ie, împreună cu patru dintre oamenii lui. Mai tîrziu, vor apărea È™i alte învinuiri. Acum cîteva zile, mi-a devenit clar că la Casa Albă nu prea aveau multe de ascuns È™i m-am dezumflat. Cred că a compromis alegerea de la anul, dar nu e un criminal. OraÈ™ul e un circ.
Se plimbară în tăcere, în întunericul tot mai adînc. Ea nu mai voia să audă nimic despre toate astea, iar el se săturase, de asemenea. Apăruse o jumătate de lună, care se reflecta în apa liniștită. Ea îl cuprinse pe după talie, iar el o trase mai aproape. Erau pe nisip, departe de apă. Casa era la cîteva sute de metri în urma lor.
― Mi-a fost dor de tine, spuse ea în È™oaptă.
El respiră adînc și nu spuse nimic.
― Cît ai să stai? întrebă ea.
― Nu È™tiu. Cîteva săptămîni. Poate un an. Depinde de tine.
― Ce-ai zice de o lună?
― Rezist o lună.
Ea îi zîmbi, iar el își simți genunchii moi. Darby privi spre golf, la luna reflectată în apele lui, la bărcile cu pînze care treceau peste ea.
― Hai să stăm cîte o lună de fiecare dată, bine, Gray?
― Perfect.
-------------------------------------