Ai vrut să te întorci și să-i zâmbești soartei, dar ea s-a prefăcut în miros de zăpadă.
Ai vrut să-ți pui fruntea în poala curată a soartei, dar ea s-a prefăcut în vânt și a umplut de freamăt frunzișul târziu și purpura serii, până la luna verde.
Ai dorit să-ți adie pe frunte vântul, dar el s-a prefăcut în glas care tace, deasupra mărilor.

Se pierd încet copacii stingheri, fără cununi, și dealurile, unul după altul, în ningerea cețoasă din amurg.

Crai nou șu nori de tuș pe-un cer de sticlă verde.

O biografie absolută ar trebui să conțină și povestea cerurilor pe care le-am văzut și le-am trăit.

Ca o albină zboară Domnul peste câmpia clipelor trecute de la noi și strânge, pe alese, sălbatica miere a raiului său.

Un prieten m-a învățat să citesc în gândul unei alte lumi aceste cuvinte: „Durata se naște prin întrepătrunderea timpurilor schimbătoare”.

Iadul este totodată o necesitate neacceptată și o libertate pe care o disprețuiești.

Să pregătim, în tăcerea înceată a anilor, să pregătim cu răbdare o băutură făcută din esența zorilor, amiezii, amurgului și-a nopții laolaltă. Și, la sfârșit, s-o bem.