Azi am făcut o plimbare cu trenul. M-am urcat în stația „Soldatul necunoscut Vasile Ionescu, cel care a murit ca prostul pentru că nu a fost atent când traversa strada în ziua în care se întorcea de pe front, unde tăiase frunză la câinii colonelului”. După o jumătate de oră de mers, am fost coborât la aceeași stație, pentru că nu aveam bilet, la fel ca toți ceilalți călători, care acum stăteau pe peron și se uitau unii la alții, întrebându-se unde s-au întâlnit ultima oară. Mi-am așezat bagajele în locul special amenajat pentru obiecte pierdute, neuitând să întreb înainte dacă prin acțiunea a mea creez vreun deranj, vreun disconfort sau vreo indispoziție. Fără să se deranjeze, o doamnă în vârstă, să tot fi decedat în urmă cu câteva luni, îmi spuse că pe o încearcă totuși o ușoară indispoziție, gândindu-se că trebuie să meargă la cimitir și să-și aprindă o lumânare, dar că florile pe care și le-a adus cu siguranță o vor face să zâmbească. De celalaltă parte a șinei de cale ferată, un domn cu ochelari negri mi-a spus că el s-ar simți deranjat dacă nu mi-aș pune bagajele acolo, întrucât astfel s-ar creea un spațiu gol pe care nu ar știi cu ce să și-l umple și s-ar plictisi. Cum se putea observa, cu fiecare bagaj adăugat, se creea un alt spațiu gol, astfel plictisul domnului cu pricina crescu într-atât încât în scurtă vreme ne cuprinse pe toți.
Ne-am aruncat în fața trenului care tocmai fu anunțat cu o întârziere de șase săptămâni, iar șeful gării dădu dispoziție să se ridice un post al paștelui, de unde să observăm ultimele modificări apărute în orar. Niște iepurași de ciocolată se băteau cu un regiment de soldați irakieni, sosiți în orașul nostru dintr-o eroare regretabilă, cu care acum trebuia să ne obișnuim. Soldații umblau tot timpul murdari de ciocolată și trebuia să îi ștergem pe mâini, pe față, pe picioare, șervețele folosite fiind expuse la muzeul orașului, de unde erau vândute în cadrul unei licitații publice în scopuri caritabile. Ca și toate celelalte licitații, și aceasta fu trucată și convertită într-un nou fel de prăjitură, pe care Jean Botezătorul o numi inspirat „ tissus au chocolat”, care, înainte de a fi lansată pe piață, fu analizată prin metoda C14, și alte tehnici gustative, pentru a i se confirma autenticitatea.
Următorul tren care sosi din sensul invers acelor de ceasornic făcu o reverență discretă, lăsând în urmă o amintire de neșters. În pofida acestui lucru, fu mobilizat un detașament de menajere care, după cinci minute intrară în grevă și cerură suplimentarea cantității de detergenți. În sprijinul acestora, fură chemate și detașamentele de menajere din străinate, care și ele duceau lipsă de detergenți, de motivație și de un scop pecis în viață, precum și de alte substanțe folosite la ștergerea memoriei, a pardoselelor și a veceurilor. Însă, toate aceste eforturi se dovediră inutile, întrucât amintirea pe care o lăsă trenul se transformă într-o mașină de făcut înghețată, care fu repede integrată în conștiința colectivă a gării.