agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5040 .



Adolescentul
prose [ ]
partea 2

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Fiodor_Mihailovici_Dostoievski ]

2010-03-23  | [This text should be read in romana]    |  Submited by NC







PARTEA A DOUA


CAPITOLUL ÎNTÂl

Voi sări peste un răstimp de aproape două luni; dar cititorul poate fi liniștit căci totul i se va lămuri din ceea ce va urma. Þin îndeosebi să subliniez importanța zilei de cincisprezece noiembrie — zi memorabilă pentru mine, din multe motive. În primul rând, cineva care nu m a mai văzut de două luni nici nu m ar fi recunoscut, cel puțin în ceea ce privește exteriorul, și admițând chiar că m ar fi recunoscut, nu i ar fi venit să și creadă ochilor. Mai întâi, eram îmbrăcat ca un filfizon. Acel "franțuz conștiincios și de bun gust", pe care mi l recomandase Versilov cândva, nu numai că îmi și cususe un rând de haine, dar nici nu izbutise să mă mulțumească, așa că îl și părăsisem și lucram acum la alți croitori mai de lux, de mâna întâi, la care aveam chiar cont deschis. Ajunsesem să am și credit la un restaurant vestit, dar acolo mă temeam deocamdată să întind coarda și cum puneam mâna pe bani mă grăbeam să mi plătesc datoriile, deși știam că asta m ar putea compromite, nefiind de demnitatea unui "domn bine". Cu frizerul francez de pe Nevski stabilisem relații atât de strânse, încât, în timp ce mi potrivea părul, îmi povestea tot felul de anecdote și mărturisesc că mi prindea bine, fiindcă mi se mai dezlega limba pe franțuzește. Deși cunoșteam limba franceză, și încă destul de bine, totuși mă mai sfiam s o vorbesc în societate; unde mai pui că accentul meu nu aducea nici pe departe cu cel parizian. Mă înțelesesem și cu Matvei, un birjar de lux, să mi stea la dispoziție de câte ori îl chemam. Avea un armăsar roib de toată frumusețea (mie nu mi plac caii suri). Cu toate acestea mai rămăseseră unele lucruri de pus la punct: la cincisprezece noiembrie, deși iarna venise de vreo trei zile, mai umblam încă într un palton vechi, căptușit cu blană de urs, moștenit de la Versilov, pe care, dacă l aș fi vândut, n aș fi căpătat nici douăzeci și cinci de ruble. Aș fi avut nevoie de un palton ca lumea, dar rămăsesem fără o lețcaie și pe deasupra trebuia să mai fac rost, cu orice preț, de niște bani pentru petrecerea din seara aceea, căci altfel aș fi fost "un om mort", după cum mi se părea atunci. Of, câtă deșertăciune! Bine, dar de unde această viață pe picior mare, cu trăsură la scară, cu mese la Borel? Cum de putusem să uit atât de repede de toate și să mă schimb într atâta? Mai mare rușinea! Cititorule, acum începe povestea decăderii mele rușinoase, de care am să mi amintesc întotdeauna ca de cea mai infamă perioadă din viața mea.
Când spun asta, mă condamn singur, fiindcă știu că sunt vinovat. Chiar pe când mă lăsam târât de vârtej, deși eram singur și nu aveam pe nimeni care să mă îndemne și să mă sfătuiască, jur că mi dădeam seama de prăbușirea mea, așa că n am nici o scuză. Totuși, în timpul acestor două luni am fost aproape fericit — dar ce zic, nu aproape, ci chiar beat de fericire! Atât de fericit, încât conștiința decăderii mele (căci uneori, și încă destul de des îmi dădeam seama că mă duc de râpă și asta fără să mă cutremur), da, oricât ar părea de necrezut, până și conștiința decăderii mele mă îmbata și mai tare: "Ei și, nici nu mi pasă că am să cad; și apoi n am să mă prăbușesc de tot, am să mă ridic eu cumva! N o să mă părăsească steaua mea!" îmi ziceam. Treceam peste o prăpastie, pe o punte șubredă și îngustă, fără o frânghie măcar de care să mă țin, și mă bucuram de primejdie, ba chiar mă și uitam în prăpastie. Cunoșteam riscul și totuși eram vesel. Dar "ideea" mea? "Ideea" putea să mai aștepte, așa că o amânam din zi în zi; tot ce făceam atunci mi se părea "doar o ușoară abatere din drum, un mic ocol", așa încât "de ce nu m aș distra?" Partea proastă a "ideii" mele este, după cum am mai spus, că ți îngăduie orice abatere; de n ar fi fost chiar atât de ferm înrădăcinată în mine, poate că m aș fi temut să mă abat de la ea.
Deocamdată, nu renunțasem la cămăruța mea, deși nu stăteam de loc în ea; îmi țineam acolo doar geamantanul, sacul de voiaj și alte lucruri; de fapt, îmi mutasem reședința la prințul Serghei Sokolski. La el îmi petreceam zilele, la el dormeam nopțile, săptămâni de a rândul. Am să povestesc mai încolo cum s a întâmplat, acum vreau să vorbesc despre bârlogul meu. Îndrăgisem cămăruța aceea fiindcă acolo venise Versilov să mă vadă, din proprie inițiativă, pentru prima oară după despărțirea noastră, și tot acolo ne am întâlnit pe urmă de mai multe ori. Repet că această perioadă a fost îngrozitor de rușinoasă, dar și nespus de fericită... Pe atunci totul îmi mergea din plin, totul îmi surâdea! "Ce rost are să stau tot timpul posomorât ca înainte, îmi ziceam eu câteodată, amețit de fericire, la ce bun atâtea chinuri, atâta zbucium, la ce mi a folosit toată copilăria mea tristă și singuratică, visurile absurde de sub plapumă, jurămintele, planurile și chiar "ideea" mea? Toate nu erau decât niște scorneli, niște invenții, de vreme ce în viață lucrurile se petrec cu totul altfel; dovadă că acum eram atât de fericit și de vesel; aveam un tată — pe Versilov, aveam un prieten — pe prințul Serioja, mai aveam și...", dar despre aceasta, deocamdată, nu pot spune nimic. Din păcate însă, tot ceea ce mie mi se părea că pornește din dragoste, din mărinimie, dintr o pornire cinstită, s a dovedit mai târziu o infamie, o nerușinare, o farsă. Dar să încheiem acest capitol.
Versilov a venit pentru prima oară la mine după trei zile de la despărțirea noastră. Cum nu m a găsit acasă, a stat și m a așteptat. Când am intrat în cămăruța mea strâmtă și l am zărit, deși îl așteptasem tot timpul, mi s au împăienjenit ochii și inima a început să mi bată atât de tare, încât am rămas pironit în prag. Din fericire, l am găsit cu proprietarul meu, care socotise cu cale să intre numaidecât în vorbă cu el, pentru ca musafirul să nu se plictisească așteptând, și acum îi povestea ceva cu însuflețire. Era un consilier titular de vreo patruzeci de ani, cu fața ciuruită de vărsat, sărac lipit, care avea pe deasupra o nevastă ofticoasă și un copil bolnav; omul acesta prietenos din cale afară era, de altfel, blajin și destul de delicat. De astă dată prezența lui m a bucurat, fiindcă m a scos din încurcătură: ce mă făceam dacă mă trezeam singur cu Versilov, ce i aș fi spus? Știusem, fusesem chiar convins în timpul acestor trei zile că Versilov va veni singur la mine, așa cum îmi doream, căci pentru nimic în lume n aș fi făcut eu primul pas, și asta nu din ambiție, ci tocmai din dragoste pentru el, dintr un fel de gelozie, nici nu mă pricep bine să găsesc cuvântul potrivit. Și apoi, în general, nu mă pot lăuda că mă exprim ușor și elegant. Dar, cu toate că l așteptam de trei zile și mi închipuiam aproape neîncetat cum va intra pe ușă, nu puteam să prevăd, oricât m aș fi străduit, ce ne vom spune în prima clipă, după ceea ce se întâmplase între noi.
— Ah, bine că ai venit! îmi spuse el, întinzându mi mâna prietenește, fără să se ridice de pe scaun. Ia șezi aici cu noi; Piotr Ippolitovici tocmai povestește o istorie foarte interesantă despre piatra aceea care s a găsit lângă cazarma Pavlovskaia sau prin apropiere...
— Da, am auzit și eu despre ea, m am grăbit să răspund, apropiindu mi un scaun de masă și așezându mă. Toată camera nu avea decât doi stânjeni pătrați. Abia mai răsuflăm de emoție.
O licărire de mulțumire trecu prin ochii lui Versilov: se temuse pesemne de o scenă melodramatică și acum se liniștise.
— Ar fi mai bine s o iei de la început, Piotr Ippolitovici. Ajunseseră deci să și spună pe nume.
— Așadar, asta s a întâmplat pe vremea răposatului țar, mă rog, se întoarse spre mine Piotr Ippolitovici, sfios și tulburat, ca și cum s ar fi îndoit de succesul povestirii lui. Dar ziceai că știi și dumneata de piatra aceea: un bolovan care zace fără rost în mijlocul drumului nu face decât să stânjenească circulația, nu i așa? Þarul trecea adesea pe acolo și de fiecare dată dădea cu ochii de el. În cele din urmă, s a supărat și pe bună dreptate: ce căuta stânca aceea în mijlocul drumului, de se împiedica toată lumea de ea? Deodată, țarul a poruncit: "Să nu mai văd bolovanul ăsta aici!" Vă dați seama ce înseamnă când dă țarul o poruncă? Doar țineți minte ce fel de om era răposatul! Ce era de făcut cu bolovanul? Toată lumea și a pierdut capul, chiar și cei din Dumă, dar mai cu seamă unul dintre cei mai mari demnitari de pe atunci — am uitat cum îl chema — pe care căzuse năpasta. Când i s a spus demnitarului că treaba asta trebuie să coste cel puțin cincisprezece mii de ruble, și încă de argint, mă rog (fiindcă sub domnia răposatului țar, bancnotele abia fuseseră preschimbate pe bani de argint), a strigat: "Cum, cincisprezece mii? Asta i curată nebunie!" La început chemaseră niște englezi care voiau să așeze șine anume ca să care bolovanul cu trenul; vă închipuiți cât ar fi costat povestea asta? Pe vremea aceea încă nici nu erau căi ferate la noi, afară de cea de la Þarskoe Selo...
— Bine, dar puteau să taie mai întâi piatra cu ferăstrăul, am zis eu încruntat, căci mi era o ciudă și o rușine grozavă de Versilov, care asculta însă cu vădită plăcere. Îmi dădeam seama că și lui îi părea bine de prezența gazdei, fiindcă și el se simțea stânjenit față de mine, ceea ce m a și înduioșat din partea unui om ca el, după cum mi aduc aminte.
— La soluția aceasta au și ajuns, mă rog, a fost ideea lui Montferrand care construia pe atunci catedrala Isaakievski. Mai întâi trebuie tăiată, a zis, și abia apoi cărată de acolo. Așa, mă rog. Dar v ați întrebat cât avea să coste?
— Mai nimic, doar nu e mare lucru să despici un bolovan și apoi să l cari!
— Ba nu, dați mi voie, mai întâi trebuia adus un ferăstrău cu aburi, și apoi să se găsească un loc unde să care cogeamite stânca. Se spunea că avea să coste cel puțin zece mii, dacă nu chiar douăsprezece.
— Ascultă, Piotr Ippolitovici, astea s basme. Lucrurile s au petrecut cu totul altfel... am intervenit eu, dar în momentul acela Versilov mi a făcut cu ochiul pe furiș; semnul lui exprima atâta milă, atâta delicatețe și compătimire față de gazdă, încât mi a plăcut grozav și, domolindu mă, am început să râd.
— Da, da, chiar așa, se bucură gazda, care nu observase nimic și se temea grozav, ca toți povestitorii de teapa lui, să nu l încurce cineva cu întrebări. Tocmai atunci trece pe acolo un târgoveț, și încă unul tânăr, știți, un rus get beget, cu bărbuță ascuțită, îmbrăcat într un caftan lung; părea cam cherchelit, deși... nu cred să fi fost cu chef. Și stă târgovețul nostru și ia aminte la sfatul dumnealor, al englezilor cu Montferrand și cu grangurul acela pe care căzuse beleaua, că dumnealui, de! tocmai sosise în caleașcă și acum asculta și se necăjea strașnic tot văzând cum sporovăiesc și n o mai scot la capăt; deodată, mi ți l zărește grangurul pe târgoveț cum stă deoparte și râde cu înțeles, adică nu cu înțeles, ci, cum naiba îi zice...
— Ironic, îl ajută Versilov discret.
— Da, mă rog, ironic, sau cam așa, știți, îngăduitor, cum îi felul rusului; atunci unde nu i sare țandăra grangurului și se repede la el, că așa se întâmplă: "Ce cauți aici, bărbosule? De unde ai mai răsărit?" "Iaca, luminăția ta, stau și eu și mă uit la pietricica asta", zice. Bine o mai nimerise târgovețul cu "luminăția ta", căci dacă nu mă înșel era chiar prințul Suvorov în persoană, ăla de i zice Italianul, știți, urmașul vestitului comandant de oști... Ba nu, nu era Suvorov; rău îmi pare că i am uitat numele... În orice caz să știți că, deși era prinț, era rus neaoș, ba avea și mutră de rus, ce mai încolo încoa, era un patriot, un suflet mare, cu adevărat rusesc, așa că pe dată a ghicit cu ce gânduri umbla târgovețul. "Ce ți s a năzărit, zice, or nu cumva te crezi în putere să urnești pietroiul, de te hlizești așa?" "Ba mai repede de englezi îmi vine a râde, luminăția ta, că prea lacomi îs! Acasă la ei bat din buze și aici se întind la cașcaval, că de, chimirul rusului e doldora! Numai să mi făgăduiești mie o sută de ruble, luminăția ta, că mâine seară nici urmă de piatră n o să mai fie pe aici!" Puteți să vă închipuiți ce efect a avut propunerea lui. Englezii, firește mai mai să l înghită de viu; Montferrand zâmbea mânzește, numai inima de rus a prințului a tresăltat: "Să i se dea o sută de ruble! poruncește el. Dar să ți ții cuvântul, zice. Când spuneai că o cari?" "Până mâine seară netezim locul, luminăția ta." "Și cum te bate gândul s o scoți la capăt?" "Asta, luminăția ta, dacă nu ți e cu bănat, e taina noastră. Las' pe mine", zice el în graiul lui neaoș. Prințului i a mers la inimă: "Bine, zice, să i se dea tot ce va cere!" Și a plecat, lăsându l să facă ce o ști; și ce credeți că a făcut?
Gazda se opri, învăluindu ne într o privire înduioșată.
— Nu știu, îi răspunse Versilov, zâmbind, în timp ce eu stăteam încruntat.
— Atunci, mă rog, să vă spun eu ce a făcut, rosti gazda cu un ton atât de triumfător, de parcă el însuși ar fi săvârșit isprava. A tocmit niște mujici cu cazmale, știți, niște vlăjgani de ai noștri de la țară, și i a pus să sape o groapă chiar lângă bolovan; toată noaptea au săpat o groapă uriașă, întocmai pe măsura pietroiului, ba chiar cu un lat de palmă mai adâncă, și când a fost gata, târgovețul le a poruncit să sape încetișor și cu băgare de seamă chiar sub bolovan, și, firește, când au dat să scoată pământul de sub bolovan, nemaiavând pe ce să se sprijine, bolovanului i s a clătinat echilibrul și dacă nu mai avea echilibru, mujicii l au împins din partea cealaltă, opintindu se și icnind, după obiceiul rusesc. Și ntr o clipă gata a fost: pietroiul s a rostogolit în groapă. După aceea au pus deasupra pământ cu lopețile, au bătătorit locul și l au pietruit; s a făcut neted ca n palmă, de bolovan nici pomeneală, de parcă nici n ar fi fost vreodată acolo.
— Ia te uită! se miră Versilov.
— Și a doua zi s a adunat puzderie de oameni, veneau din toate părțile, ca la minune. Erau de față și englezii, care ghiciseră de mult planul târgovețului și plesneau de ciudă. A venit și Montferrand: "Asta, zice, e treabă țărănească, asta i la mintea cocoșului!" "Păi tocmai ăsta i hazul, că e la mintea cocoșului, dar niște nătărăi ca voi n au nici măcar atâta minte!" Și ce să vă mai spun, atunci grangurul acela, cât era el de mare demnitar, l a îmbrățișat pe târgoveț și l a sărutat. "Da tu de unde ești de fel, așa isteț cum te arăți?" "Sunt din gubernia Iaroslavl, luminăția ta, și, la drept vorbind, noi, ăștia, de prin părțile acelea, suntem croitori de meserie, iar vara venim la oraș să facem negoț cu fructe." I a mers vestea până la ăi de sus, care au poruncit să i se dea și o decorație; și, când s a văzut cu decorația pe piept, se zice că omul nostru nu și a mai încăput în piele și, de fudul ce era, cu timpul a căpătat darul beției, că de, așa e rusul, nu e chip să și țină cumpătul! De aceea și fac de cap străinii la noi până în ziua de azi, chiar așa, mă rog, ne mănâncă de vii!
— Da, firește, poporul rus e foarte înzestrat... dădu să i răspundă Versilov.
Dar în clipa aceea pe proprietar l a chemat nevasta lui bolnavă, așa că a fugit la ea, din fericire pentru mine, căci era gata să mi ies din sărite. Versilov izbucni în râs.
— Dragul meu, m a distrat un ceas întreg înainte de venirea ta. Povestea aceea cu piatra e cea mai de prost gust dintre toate istorioarele patriotice. Dar cum era să l opresc când ai văzut și tu cum se topea de plăcere. Și unde mai pui că piatra aceea e și acum tot acolo dacă nu mă înșel, nici vorbă să fie îngropată în pământ...
— Of, Doamne, am strigat eu, chiar așa e. Ce neobrăzare să ne îndruge la palavre!
— Ce i cu tine? Mi se pare că te ai înfuriat de a binelea. N are rost. Cât despre el, se pare că le a încurcat: o istorioară asemănătoare despre o piatră am auzit încă din copilărie, bineînțeles era vorba de altă piatră și de alte împrejurări. Spune și tu dacă n avea haz când zicea: "i a mers vestea pân' la ăi de sus", parcă se înălța la ceruri când vorbea de "ăi de sus". Nefericiții de teapa lui nici nu pot trăi fără anecdote de soiul ăsta. Au născocit o grămadă, numai ca să aibă ce povesti, și asta fiindcă n au măsură. Sunt oameni fără carte, nu știu nimic precis, dar le place să arate că în afară de meseria lor și de jocul de cărți mai au și preocupări mai înalte, mai poetice... Ce fel de om e acest Piotr Ippolitovici?
— Vai de capul lui, e sărac lipit și foarte amărât.
— Ei vezi, atunci probabil că nici nu și poate permite măcar să joace cărți. Dacă îndrugă verzi și uscate, nu o face decât din dragoste față de aproapele său. Crede mă, a vrut să ne facă și nouă o plăcere. Și apoi, asemenea anecdote îi măgulesc și sentimentul patriotic; așa bunăoară, printre oamenii de această categorie mai circulă o anecdotă, cum că englezii i ar fi oferit un milion lui Zavialov, numai ca să nu și pună marca fabricii pe produsele sale.
— Of, Doamne, și pe asta am auzit o!
— Cine n a auzit o?! Până și cel care ți o povestește știe prea bine că nu se poate să n o cunoști și totuși ți o spune, amăgindu se cu bună știință că n ai auzit o. Povestea cu visul regelui Suediei mi se pare că s a cam învechit chiar și la ei, dar în tinerețea mea o repetau cu pasiune, în șoaptă, ca pe o mare taină, întocmai ca pe aceea care circula pe la începutul secolului, după care, în plin senat, cineva s ar fi aruncat la picioarele senatorilor. Și pe seama comandantului Bașuțki s au răspândit o mulțime de anecdote, cum s a furat un monument. Oamenii ăștia se dau în vânt mai ales după anecdote despre viața de la curte. Așa de pildă, am auzit nenumărate povești despre Cernâșev, ministru al răposatului țar, care cică la șaptezeci de ani știa atât de bine să și ascundă vârsta, încât părea de treizeci; până și răposatul țar rămânea uimit de câte ori îl întâlnea la recepții.
— Și pe asta o știu.
— Cine n o știe? Nici nu se poate închipui ceva mai de prost gust, mai mitocănesc decât aceste anecdote. Totuși, află că acest prost gust e mai adânc și mai răspândit decât ai crede. Dorința de a flecari pentru a face semenilor o plăcere se întâlnește chiar și în lumea noastră, în societatea cea mai aleasă, fiindcă noi toți suferim de această incapacitate de a ne stăpâni pornirile. Atâta doar că în cercul nostru circulă alte povești; când te gândești câte năzbâtii se povestesc la noi numai despre America, și încă de către oameni de stat, te îngrozești! Trebuie să recunosc că eu însumi fac parte dintre acești palavragii și toată viața am suferit din pricina acestei slăbiciuni...
— Anecdote despre Cernâșev am povestit și eu de câteva ori.
— Până și tu!
— În afară de mine mai este un chiriaș, un bătrân funcționar, ciupit de vărsat, un spirit prozaic, cu totul lipsit de imaginație, și de îndată ce Piotr Ippolitovici deschide gura, ăsta începe numaidecât să l contrazică și să l încurce. Lucrurile au mers până acolo, încât Piotr Ippolitovici îl slugărește ca un rob și nu știe cum să i intre în voie, numai ca să i asculte poveștile.
— Asta e un alt tip de mitocan, poate și mai nesuferit decât primul. Primul cel puțin, e un entuziast! "Lasă mă să pălăvrăgesc în voie, și să nu mi spui pe nume dacă nu ți o plăcea până la urmă", pare să ți spună, în schimb, al doilea este un cusurgiu, un pisălog fără pic de imaginație: "Nu te las să flecărești până nu mi spui exact unde, în ce an și în ce împrejurări s a întâmplat" — într un cuvânt e necruțător. Dragul meu, pe om trebuie să l lași întotdeauna să înflorească puțin lucrurile, este o meteahnă cât se poate de inofensivă. Lasă l să spună tot ce i trece prin cap, în primul rând fiindcă astfel te dovedești un om delicat, și în al doilea rând fiindcă vei fi și tu lăsat să flecărești după pofta inimii. Așadar, ești de două ori în câștig, și încă ce câștig! Que diable! Trebuie să ți iubești aproapele. Acum e timpul să plec. Ai o cameră foarte drăguță, adăugă el ridicându se de pe acum, am să i spun Sofiei Andreevna și surorii tale că am trecut pe la tine și că ești sănătos. La revedere, dragul meu.
Cum adică, asta era tot? Doar eu mă așteptasem la cu totul altceva. Doar nu mi spusese acel ceva important, cu toate că înțelegeam prea bine că nici nu s ar fi putut altfel. Am luat o lumânare și l am petrecut pe scară; la un moment dat, a apărut proprietarul, dând să se repeadă după noi, iar eu l am înșfăcat cu toată puterea de mână și l am îmbrâncit cu furie, dar pe furiș, ca nu cumva să bage de seamă Versilov. Era cât pe aci să scoată un strigăt de mirare, dar s a răzgândit și a șters o.
— Of, scările astea... mormăi Versilov tărăgănat, de bună seamă ca să zică ceva, fiindcă era clar că se temea să nu încep eu să vorbesc. Nu mai sunt învățat cu scările, și până la tine, la etajul al doilea, îți iese sufletul. Dar nu te mai obosi, de aici pot să cobor și singur... Întoarce te, dragul meu, să nu răcești.
Totuși nu l am ascultat. Ajunsesem aproape jos, când am izbucnit aproape fără voia mea, cu glasul sugrumat:
— De trei zile te tot aștept!
— Îți mulțumesc, dragul meu.
— Știam că ai să vii negreșit.
— Și eu știam că tu știi că am să vin negreșit. Și ți mulțumesc, dragul meu.
Apoi tăcu. Deși ajunsesem jos, tot nu mă înduram să mă despart de el. Când a deschis ușa să iasă în stradă, vântul mi a stins lumânarea și am rămas în întuneric. Atunci i am prins mâna. El a tresărit, dar n a spus nimic. Mi am lipit obrazul de mâna lui și deodată am început s o sărut, s o sărut în neștire.
— Scumpul meu băiețaș, de ce m oi fi iubind atâta? rosti el cu un glas de nerecunoscut, tremurător, și n care răsuna o notă cu totul nouă, de parcă ar fi vorbit alt om.
Aș fi vrut să i răspund, dar n am fost în stare și am luat o la fugă pe scări în sus. El a rămas multă vreme țintuit locului și numai după ce am intrat în casă am auzit ușa de jos închizându se cu zgomot. M am strecurat pe lângă proprietar, care îmi ieșise iar în cale, m am repezit în camera mea, am tras ivărul și, fără să aprind lumânarea, m am trântit pe pat, mi am îngropat fața în pernă și am plâns multă vreme, fără să mă pot opri. De copil nu mai plânsesem, de pe vremea când eram la Touchard! Plângeam în hohote, mă zguduiam tot, și eram atât de fericit... Dar asta nu se poate descrie!
Nu m am sfiit să povestesc toate acestea, fiindcă, oricât de stupidă ar părea întâmplarea, a avut și părțile ei frumoase. Multe i s au mai tras lui Versilov de la mine din seara aceea! Am devenit deodată un despot îngrozitor. E de la sine înțeles că nici unul dintre noi n a mai pomenit vreodată despre scena aceea, dimpotrivă, peste vreo două zile ne am întâlnit ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat. A doua oară m am purtat aproape mojic, și el a fost mai bățos. Ne am întâlnit tot la mine, fiindcă, nu știu de ce, nu mi venea să mă duc la el, cu toate că mi era dor de mama. În toată această perioadă, adică în cele două luni care au urmat, am discutat numai probleme cât se poate de abstracte. Tocmai asta mă miră: ne mărgineam doar la discuții teoretice, firește general umane și cât se poate de interesante, dar fără nici o legătură cu păsul nostru. Totuși, știam amândoi că trebuia să limpezim cât mai urgent și mai temeinic o seamă de chestiuni vitale pentru noi, dar tocmai pe acestea le ocoleam. Nu aduceam niciodată vorba despre mama sau despre Liza și cu atât mai puțin despre mine, despre viața mea. Nu știu ce mă oprea, sfiala sau neghiobia tinereții. Presupun că mai degrabă prostia, fiindcă sfiala aș fi putut să mi o înving. În orice caz, îl tiranizam îngrozitor și adesea deveneam chiar obraznic, deși inima mă îndemna să mă port altfel. Nu mă puteam însă opri, de parcă mă împingea cineva de la spate. Dar cu toate acestea, el se purta întotdeauna foarte drăgăstos cu mine, deși îmi vorbea pe același ton de ironie fină, ca la început. Mă mai mira și faptul că prefera să vină el la mine, așa că până la urmă am ajuns să mă duc foarte rar pe la mama, cel mult o dată pe săptămână, mai ales după ce am luat o razna. Venea, de obicei, seara, se așeza pe un scaun și stăteam la taifas; îi plăcea grozav să pălăvrăgească și cu gazda, ceea ce mă scotea din sărite și mai ales mă surprindea din partea lui. Câteodată mă și gândeam: oare nu o fi având unde să se ducă de vine la mine? Totuși știam precis că avea destule cunoștințe, că de curând reînnodase multe din relațiile lui mondene rupte în ultimul an. După cât se părea însă, ele nu l prea atrăgeau și multe le restabilise numai oficial. De fapt, prefera să vină la mine. Uneori eram grozav de mișcat când vedeam cu câtă sfială deschidea aproape totdeauna ușa când venea seara pe la mine, și în prima clipă mi se uita în ochi cu o neliniște ciudată, ca și cum ar fi spus: "Oare nu te stingheresc? Spune drept, că atunci plec", ceea ce și spunea uneori. Bunăoară, deunăzi, când a venit la mine, m a găsit îmbrăcat într un costum nou pe care abia îl primisem de la croitor, și gata să mă duc să l iau pe prințul Serghei, ca să plecăm împreună undeva (unde anume — voi arăta mai târziu). Când a intrat, s a așezat, pesemne fiindcă nu observase că sunt gata de plecare — de altfel, câteodată era neobișnuit de distrat și ca un făcut, a început să vorbească numaidecât despre gazda mea. Atunci am izbucnit:
— Of, mai dă l dracului!
— Ah dragul meu, se ridică el brusc de pe scaun, mi se pare că aveai de gând să pleci de acasă și eu te am împiedicat... te rog să mă ierți.
Își luă rămas bun cu un aer umil și se grăbi să plece. Tocmai purtarea lui umilă față de mine, cu totul neașteptată din partea unui om de lume atât de independent și de original, reînvia în inima mea o duioșie nespusă și o încredere desăvârșită. Dar dacă mă iubea atât de mult, cum se face că n a încercat să mă oprească atunci când a văzut că încep să alunec în prăpastie. Dacă mi ar fi spus un singur cuvânt poate că m aș fi dezmeticit, deși nu e sigur. Doar a văzut că devenisem un filfizon, un grandoman, că Matvei îmi stătea la dispoziție (o dată i am propus să l duc acasă cu sania mea, ce zic! nu o dată, de mai multe ori și întotdeauna a refuzat) și nu se poate să nu și fi dat seama că arunc cu banii în dreapta și n stânga, totuși nu mi a spus niciodată un cuvânt, nu mi a pus nici o întrebare. Lipsa lui de curiozitate mă miră până și acum. În ceea ce mă privește, nu mă sfiam câtuși de puțin de el, nu i ascundeam nimic, deși nu i dădeam, firește, nici o explicație. El nu mă întreba, și eu nu i spuneam nimic. De vreo două trei ori era cât pe aci să aducem vorba despre problemele esențiale, de pildă, o dată, curând după ce renunțase la moștenire, l am întrebat din ce are să trăiască.
— Am să mă descurc eu cumva, dragul meu, mi a spus el cât se poate de liniștit.
Acum știu că până și Tatiana Pavlovna, care n avea decât cinci mii de ruble la sufletul ei, i a împrumutat lui Versilov, în ultimii doi ani, jumătate din această sumă.
Altă dată a venit vorba despre mama:
— Dragul meu, îmi spuse el întristându se deodată, i am spus Sofiei Andreevna încă la începutul legăturii noastre, și nu numai atunci, ci i o repet într una: "Știu că te chinuiesc și că am să te bag în mormânt, totuși atâta timp cât te văd, nu mi pare rău; dacă ai muri însă, sunt convins că m ar ucide și pe mine remușcările".
De altfel, îmi aduc aminte că în seara aceea a fost mai sincer ca oricând:
— Dacă aș avea măcar scuza că sunt un om slab, lipsit de voință, și aș suferi din pricina asta! Dar dimpotrivă, știu prea bine că nu este așa, că sunt un om neînchipuit de tare, și în ce crezi că stă tăria mea? Tocmai în infinita mea capacitate de a mă împăca ușor cu oricine și cu orice, de altfel, asta e o trăsătură specifică tuturor intelectualilor ruși din generația mea. Pe mine nu i chip să mă rănești sau să mă distrugi, nici măcar să mă uimești. Eu rezist în orice condiții, ca un dulău de curte. În inima mea pot încăpea deodată două sentimente contrarii, fără să mă supere câtuși de puțin contradicția dintre ele. Firește că eu nu sunt vinovat de asta, totuși știu că nu este cinstit, mai ales fiindcă e prea comod. Uite, am ajuns aproape la cincizeci de ani și nu mi dau seama dacă e bine sau e rău că am trăit atât. Iubesc viața, firește, dovadă că am trăit, dar din partea unui om ca mine este o ticăloșie să iubească viața. În ultimul timp, a apărut ceva nou în viața noastră; cei de categoria lui Kraft nu se pot adapta la noua situație și de aceea se împușcă. E foarte limpede că cei de teapa lui Kraft sunt niște proști și că noi suntem deștepți; de aici însă nu se poate trage nici o concluzie și problema rămâne deschisă. Oare e cu putință ca pe lumea asta să nu poată trăi decât cei ca mine? Foarte probabil că așa este, dar acest gând e prea dureros. Oricum... problema rămâne deschisă.
Vorbea cu tristețe, dar nu mi dădeam seama dacă e sincer sau nu. Avea anumite apucături de cabotin de care nu voia să se dezbare cu nici un preț.
În perioada aceea nu l slăbeam cu întrebările. Doream să aflu adevărul, cum își dorește un om lihnit de foame un codru de pâine. El îmi răspundea întotdeauna bucuros și deschis, dar, până la urmă, răspunsurile lui se reduceau la generalități, erau niște aforisme din care, în fond, nu puteai să scoți nimic. Pe mine însă, aceste probleme mă frământaseră toată viața și mărturisesc cinstit, că, pe când mai eram la Moscova, amânam mereu rezolvarea lor, punându mi toată nădejdea în întâlnirea noastră de la Petersburg. I am spus și lui acest lucru pe șleau, dar n a râs de mine, dimpotrivă, țin minte că mi a strâns mâna. În ceea ce privește problemele politice și sociale, n am aflat mai nimic de la el, și tocmai aceste probleme mă frământau cel mai mult, datorită "ideii" mele. Despre oamenii de categoria lui Dergaciov am izbutit să i smulg observația că "sunt mai prejos de orice critică". Dar, în același timp, a adăugat, spre surprinderea mea, că "își rezervă dreptul de a nu acorda nici o importanță propriei sale păreri". De câte ori îl întrebam ce se va alege din statele actuale și din lumea de astăzi, pe ce cale se va înnoi societatea, refuza sistematic să răspundă, până am izbutit, în cele din urmă cu chiu cu vai să i smulg câteva cuvinte:
— Cred că totul se va petrece într un mod extrem de banal, a mormăit el în silă o dată, pur și simplu, toate statele, în ciuda așa zisului lor echilibru bugetar, și a "lipsei de deficite", se vor încurca definitiv un bon matin și toate vor refuza să și mai plătească datoriile, din dorința fiecăruia de a se înnoi pe seama falimentului general. Dar toate elementele conservatoare din lume vor căuta să împiedice acest lucru, fiindcă tocmai din rândul lor se recrutează și acționari, și creditori, așadar nu vor admite falimentul cu nici un preț. Și atunci va urma o degradare generală, ca să zic așa. Se vor aduna mulți jidovi și va începe o împărăție a jidovilor; pe urmă însă toți cei care n au avut niciodată acțiuni, care, în general, n au avut nimic, adică toți calicii, după cum e și firesc, nu vor dori să participe la procesul acesta de degradare... Se va dezlănțui așadar o luptă și, după șaptezeci și șapte de înfrângeri, sărăcimea îi va nimici pe acționari, le va lua acțiunile și se va așeza în locul lor, tot ca acționari, bineînțeles. Poate că ei vor izbuti să aducă ceva nou — sau poate că nu; mai probabil vor da și ei faliment. Mai departe, dragul meu, nu mai sunt în stare să prevăd destinele care vor schimba fața lumii acesteia. De altfel, n ai decât să citești Apocalipsul...
— Oare cauzele să fie numai de ordin material? E cu putință ca lumea actuală să se prăbușească numai datorită finanței?
— Ei, firește, eu nu ți am dezvăluit decât un colțișor al tabloului, dar și acest colțișor reprezintă o parte a întregului, ca să zic așa, legată indisolubil de el.
— Atunci ce i de făcut?
— Of, Doamne, nu te pripi așa: toate astea n or să se petreacă chiar atât de curând. În general, e totdeauna mai bine să nu faci nimic; dacă n ai nici un amestec, rămâi cel puțin cu conștiința împăcată.
— Lasă glumele, vorbește serios. Eu vreau să știu ce am de făcut și cum trebuie să trăiesc.
— Mă întrebi ce să faci, dragul meu? Fii cinstit, nu minți niciodată, nu râvni la bunul altuia, într un cuvânt, respectă cele zece porunci. Acolo a fost stabilit totul pe vecii vecilor.
— Of, isprăvește! Toate astea sunt depășite și unde mai pui că nu s decât vorbe, iar azi se cer fapte.
— Ei bine, dacă nu mai poți suporta plictiseala, încearcă să iubești pe cineva sau ceva, sau măcar caută ți o preocupare.
— Dumitale nu ți arde decât de glume! Și apoi, cum s o scot singur la capăt cu cele zece porunci ale dumitale?
— Caută să le îndeplinești, lăsând la o parte toate îndoielile și problemele tale, și ai să ajungi un om mare.
— Un ilustru necunoscut.
— Nu există nici o taină care să nu iasă la suprafață.
— Văd că ți bați joc de mine!
— Ei, dacă ții neapărat să iei totul în serios, atunci cel mai bine ar fi să te specializezi cât mai repede, să devii arhitect, inginer sau avocat; când vei avea o ocupație serioasă, în toată puterea cuvântului, ai să te liniștești și ai să uiți de fleacuri.
Am tăcut, căci ce puteai alege din cuvintele lui? Totuși, după fiecare convorbire de acest fel, rămâneam și mai tulburat decât înainte. Și apoi, vedeam limpede că întotdeauna ascundea parcă o taină, și asta mă atrăgea din ce în ce mai mult spre el.
— Ascultă, l am întrerupt eu o dată pe când vorbea, te am bănuit întotdeauna că îmi îndrugi toate astea numai de ciudă și amărăciune, iar în străfundul sufletului ești adeptul fanatic al unui ideal înalt și te sfiești sau nu vrei s o mărturisești.
— Îți mulțumesc, dragul meu.
— Ascultă, nu există nimic mai înălțător decât de a fi de folos. Ce crezi, în momentul de față cum aș putea fi mai de folos? Știu că nu mi poți da o soluție radicală, dar țin numai să ți aflu părerea. Spune mi o și am să fac întocmai cum mă sfătuiești, ți o jur! Ce înțelegi dumneata printr un ideal măreț?
— Bunăoară, să prefaci pietrele în pâine — iată un ideal măreț.
— Idealul suprem? Da, într adevăr, mi ai deschis un drum. Dar, ia spune, crezi că este cel mai de seamă?
— Este un țel foarte înalt, dragul meu, dar nu cel mai înalt. În general, e mediocru, dar numai în momentul de față e măreț: cum se satură omul, nici nu și mai aduce aminte, ba mai mult, își spune numaidecât: "Ei, acum sunt sătul, ce să fac mai departe?" Problema va rămâne deschisă în vecii vecilor.
— Mi ai vorbit o dată despre "ideile de la Geneva", ce înțelegi prin asta?
— Ideile de la Geneva înseamnă virtutea fără Hristos, dragul meu. Ideile vremii noastre, sau, mai bine zis ideile care însuflețesc întreaga civilizație actuală. Într un cuvânt, asta e una din acele istorii lungi și atât de plicticoase, încât nici nu ți vine să le începi, de aceea ar fi mai bine să vorbim despre altceva, dar și mai bine ar fi să tăcem.
— Dacă ar fi după dumneata, n am face decât să tăcem.
— Þine minte, dragul meu, că e mai bine, mai prudent și mai frumos să taci.
— Mai frumos?
— Bineînțeles, e totdeauna frumos să taci, iar un om care tace face impresie mai bună decât unul care vorbește.
— Păi, a vorbi așa cum vorbim noi e, fără îndoială, egal cu a tăcea. N am nevoie de o astfel de frumusețe și cu atât mai puțin de astfel de avantaje! La naiba cu ele!
— Dragul meu, îmi spuse el deodată, schimbând întrucâtva tonul, aproape cu căldură și cu deosebită stăruință, nu vreau câtuși de puțin să te ispitesc cu cine știe ce virtuți burgheze, ca să te lași de idealurile tale, nu vreau să ți bag în cap "să preferi fericirea eroismului"; dimpotrivă, eroismul e mai presus de orice fericire, fiindcă însuși faptul de a fi capabil de eroism este o fericire. Măcar asta trebuie să fie clar între noi. Eu tocmai de aceea te respect, fiindcă în vremurile noastre de lâncezeală ai fost în stare să ți pui suflletul în slujba unei idei proprii (fii pe pace, asta mi s a întipărit în minte pentru totdeauna). Și totuși nu ți e îngăduit să uiți de măsură. Mai ales acum când ai vrea ca viața ta să stârnească vâlvă, când ai vrea să înflăcărezi pe unii, să nimicești pe alții, să te înalți deasupra Rusiei, trecând peste ea ca un nor încărcat de fulgere care insuflă tuturor spaimă și entuziasm, ca apoi să dispari undeva în America de Nord. Sunt sigur că tocmai asta sau ceva asemănător se petrece în sufletul tău și de aceea mă socotesc dator să te previn, fiindcă te am îndrăgit sincer, dragul meu.
Nici din aceste sfaturi nu puteam alege nimic. Ele nu dovedeau decât grija pentru soarta mea, pentru buna mea stare materială, erau îndrumările prozaice ale unui tată bine intenționat; dar la ce mi puteau folosi mie, un tânăr însuflețit de idealuri pentru care orice tată cinstit ar fi trebuit să și trimită fiul chiar și la moarte, așa cum în antichitate Horațiu își trimisese fiii să moară întru slava Romei?
Adesea, stăruiam să mi spună ce crede despre religie, dar aici totul se prezenta și mai nebulos. Când îi ceream un sfat în privința asta, îmi dădea un răspuns cât se poate de stupid, ca unui copil:
— Trebuie să crezi în Dumnezeu, dragul meu.
— Bine, dar dacă eu nu cred? strigam, furios.
— Asta i foarte îmbucurător, dragul meu.
— Cum așa?
— E un semn cât se poate de îmbucurător, dovedește că ești un om de treabă, fiindcă la noi, în Rusia, un ateu, dacă e într adevăr ateu, și e cât de cât inteligent, e omul cel mai cumsecade din lume și e totdeauna înclinat să i facă plăcere lui Dumnezeu, fiindcă e negreșit bun, și e bun fiindcă e înaintat la culme că e ateu. Ateii noștri sunt niște oameni foarte respectabili și cât se poate de cinstiți, sunt stâlpii patriei, ca să zic așa...
Acesta era desigur un răspuns, însă nu cel pe care îl voiam; o singură dată mi a spus până la capăt părerea lui, care era însă atât de ciudată, încât am rămas și mai surprins, mai ales că auzisem despre maniile lui catolice, despre lanțuri...
— Dragul meu, mi a spus el într o zi pe stradă, când îl petreceam după o discuție lungă, purtată la mine acasă, e cu neputință să iubești oamenii așa cum sunt și totuși este o datorie. De aceea, calcă ți pe inimă, astupă ți nasul, închide ochii (ceea ce e mai necesar decât orice) și fă le bine. Îndură răul pe care ți l fac și, pe cât poți, încearcă să nu te superi pe ei, "ținând minte că ești și tu un om". Se înțelege că trebuie să i judeci sever, dacă ți a fost dat să fii cât de cât mai inteligent decât media. Oamenii sunt josnici prin natura lor și le place să iubească de frică. Tu nu te lăsa impresionat de o astfel de dragoste și nu înceta să i disprețuiești. Undeva în Coran, Allah îi poruncește profetului său să i privească pe "cei răzvrătiți" ca pe niște șoareci, să le facă bine, dar să nu i ia în seamă — cam orgolioasă atitudine, dar justă. Să știi să disprețuiești oamenii și când fac fapte bune, fiindcă atunci sunt de cele mai multe ori ticăloși. Of, dragul meu, ți am spus asta judecând după mine. Dacă ai un dram de minte, nu poți trăi fără să te disprețuiești, indiferent dacă ești cinstit sau nu. Să ți iubești aproapele, fără să l disprețuiești, e cu neputință. După mine, incapacitatea fizică de a și iubi aproapele e în firea omului. Neînțelegerea se datorește de la început unei expresii greșite, căci dragostea pentru omenire nu se referă decât la acea omenire pe care tu însuți ai creat o în sufletul tău (cu alte cuvinte, te ai creat pe tine însuți și te iubești pe tine însuți) și care, prin urmare, nu va exista niciodată în realitate.
— Oare nu va exista niciodată?
— De, dragul meu, recunosc că este o perspectivă destul de stupidă, dar nu e vina mea; cum nu mi a cerut nimeni sfatul la facerea lumii, îmi rezerv dreptul să am părerea mea în privința asta.
— După toate astea, cum mai poate spune cineva că ești un călugăr, un propovăduitor fanatic; zău că nu înțeleg!
— Dar cine spune asta despre mine?
I am povestit ceea ce știam. M a ascultat cu mare atenție dar a închis discuția.
Nu mi amintesc cum am ajuns la această discuție memorabilă pentru mine; îmi amintesc însă că și a ieșit chiar din fire, ceea ce nu i se întâmpla aproape niciodată. Vorbise pătimaș și fără urmă de zeflemea, ca și cum s ar fi adresat altcuiva, nu mie, tocmai de aceea nu l am crezut: doar nu era cu putință să fi vorbit serios despre asemenea lucruri cu un copilandru ca mine.



CAPITOLUL AL DOILEA

În dimineața aceea de cincisprezece noiembrie l am găsit la "prințul Serioja". Chiar eu restabilisem legătura între ei, dar și fără mine aveau destule puncte comune (mă refer la întâmplările din străinătate ș.a.m.d.). Și apoi, prințul îi dăduse cuvântul de onoare să i restituie măcar o treime din moștenire, adică cel puțin douăzeci de mii de ruble. Îmi aduc aminte cât de ciudat mi s a părut că vrea să i restituie doar o treime și nu jumătate, dar am tăcut. Prințul a făcut această făgăduială de la sine, fără ca Versilov să fi adus vreodată vorba despre asta, fără cea mai mică aluzie din partea lui; prințul s a repezit singur cu propunerea, iar Versilov a primit o în tăcere, dar mai târziu nu i a amintit niciodată de ea, prefăcându se chiar că o uitase. Menționez în treacăt că la început prințul era fermecat de Versilov, mai ales de felul lui de a vorbi, era de a dreptul entuziasmat și mi a mărturisit o de câteva ori. Când era singur cu mine, spunea despre sine cu indignare, aproape cu deznădejde că este "îngrozitor de incult, că a pășit pe un drum cu totul greșit!" O, pe atunci eram atât de buni prieteni!... Până și lui Versilov mă străduisem atunci să i l prezint pe prinț într o lumină cât mai favorabilă, tăgăduindu i cusururile, deși le cunoșteam; Versilov însă tăcea sau zâmbea.
— Chiar dacă are cusururi, are cel puțin tot atâtea calități! am strigat eu o dată, pe când mă aflam între patru ochi cu Versilov.
— Doamne, cum îl mai ridici în slava cerului! începu ei să râdă.
— Cu ce? m am mirat eu.
— Auzi, tot atâtea calități! Păi dacă ar avea tot atâtea calități câte defecte, ar fi un sfânt!
Dar, firește, din asta nu puteam să deduc părerea lui. În general, pe atunci se ferea să vorbească despre prinț, ca de altfel despre toate problemele importante, dar parcă mai ales despre prinț. Încă de pe atunci bănuiam că se duce la prinț și fără mine și că sunt în legături foarte strânse, ceea ce nu mă supăra de fel. Nu eram gelos nici de faptul că Versilov vorbea cu el cu mult mai serios decât cu mine, ca să zic așa, cu mult mai substanțial, și nici nu și îngăduia să fie atât de ironic, dar pe atunci eram atât de fericit, încât îmi făcea plăcere până și acest lucru. Mai socoteam că are o scuză și fiindcă prințul era cam mărginit și de aceea îi plăceau formulările precise, iar unele glume nu le înțelegea de fel. Dar iată că de la un timp începuse parcă să se emancipeze, chiar și sentimentele lui față de Versilov se schimbară parcă, ceea ce nu putea să i scape unui om atât de sensibil ca el. Þin să subliniez că pe vremea aceea prințul se schimbase și față de mine, ba chiar destul de vădit: din prietenia noastră, aproape înflăcărată de la început, nu mai rămăsese decât aparențele, niște forme goale. Totuși, continuam să mă duc la el; de altfel, nici nu văd cum aș fi putut să nu mă duc, o dată intrat în vârtej. O, cât de naiv, cât de neștiutor eram pe atunci! Oare e cu putință ca atâta stângăcie și atâtea umilințe să se tragă numai din naivitate, din prostia tinereții?! Eu primeam de la el bani și credeam că n are nici o importanță, că e foarte normal. Deși n a fost chiar așa: știam și atunci că nu e de loc normal, și totuși îi luam fără să mă gândesc prea mult. Însă nu pentru bani mă duceam la el, deși aveam o nevoie grozavă de bani. Știam că nu de dragul banilor mă duc, totuși îmi dădeam seama că în fiecare zi mă duc după bani. Dar trăiam ca într un vârtej și apoi, pe atunci, sufletul meu era stăpânit de cu totul altceva, mai bine zis vrăjit!
Când am intrat în ziua aceea, pe la ora unsprezece, la prinț, l am găsit acolo pe Versilov, care tocmai își încheia o tiradă lungă; el ședea, iar prințul asculta, plimbându se prin cameră. Părea să fie destul de tulburat, ceea ce i se întâmpla mai totdeauna când stătea de vorbă cu Versilov. Prințul era o fire extrem de impresionabilă, credul până la naivitate, și de aceea îl priveam de sus în multe împrejurări. Totuși, de câteva zile — repet — observasem la el un soi de ironie răutăcioasă. Când dădu cu ochii de mine, se opri și fața i se crispă. În sinea mea știam cărei pricini i se datora tulburarea lui din dimineața aceea, totuși, nu m aș fi așteptat să i se schimonosească fața. Aflasem că are o seamă de neplăceri, dar, din păcate, nu cunoșteam decât a zecea parte din ele, pe celelalte mi le ascunsese cu grijă. Mă găseam deci într o situație penibilă și stupidă, mai ales că adesea mă străduiam să l mângâi, îl plictiseam cu sfaturile și chiar îl luam peste picior cu un aer de superioritate, socotindu l slab de înger, de vreme ce se pierde cu firea din pricina unor "asemenea fleacuri". El nu mi răspundea, dar e cu neputință să nu mă fi urât îngrozitor în acele clipe, văzând cum calc în străchini, fără să bănuiesc măcar ceva. Și Dumnezeu mi e martor că îmi scăpase tocmai esențialul!
Totuși, mi a întins politicos mâna, iar Versilov m a salutat dând din cap, fără să se întrerupă din vorbă. Eu m am tolănit pe o canapea. Ce apucături aveam pe atunci, cât de necuviincios mă purtam! Ba mai și forțam nota, îi tratam prietenii cu atâta familiaritate de parcă i aș fi cunoscut de când lumea... O, dacă ar fi cu putință s o iau de la început, acum aș ști să mă port. Trebuie să mai adaug ceva ca să nu uit: prințul locuia tot acolo, dar acum ocupa aproape toată casa, fiindcă proprietara ei, Stolbeeva, plecase din nou.
I am găsit discutând despre nobilime. În treacăt fie zis, problema aceasta îl frământa uneori foarte mult pe prinț, cu toate că făcea atâta caz de ideile lui progresiste, și chiar presupun că de aici i s au tras multe rele în viață: cum ținea grozav la titlul lui de prinț și în același timp era sărac lipit, toată viața lui a cheltuit nebunește, dintr o falsă mândrie, și s a înglodat în datorii. Versilov i a dat de câteva ori a înțelege că nu în asta constă noblețea, căutând să i sădească în inimă o concepție mai înaltă despre ea: dar, până la urmă, prințul a început să se și supere că i se dau lecții. Pesemne că același lucru se întâmplase și în dimineața aceea, dar eu venisem către sfârșit. La început, cuvintele lui Versilov mi s au părut retrograde, dar, pe măsură ce vorbea, mi am schimbat părerea.
— Cuvântul onoare e sinonim cu "datorie", spuse el (eu nu redau decât cuvinte și numai în măsura în care îmi aduc aminte). Când statul se află în mâinile păturii aristocratice, țara este puternică. Pătura aristocratică are întotdeauna onoarea ei și concepția ei despre onoare, care poate să fie și greșită, dar aproape întotdeauna servește drept factor de coeziune și întărește țara, ceea ce i folositor din punct de vedere moral, dar mai ales politic. În schimb, această situație este apăsătoare pentru robi, adică pentru toți cei care nu fac parte din această pătură. Pentru ca ei să nu se simtă apăsați, li se dau anumite drepturi. Așa s a făcut la noi în Rusia și e foarte bine. Totuși, ținând seama de toate experiențele de până acum (adică din Europa), egalitatea drepturilor a adus după sine scăderea simțului onoarei și implicit al datoriei. Egoismul a înlocuit vechea concepție, care era un factor de unificare, și totul s a fărâmițat în libertatea indivizilor. Cei eliberați, rămași fără o idee unitară, au pierdut orice legătură de natură superioară, așa încât până la urmă au încetat să și apere până și libertatea care li s a acordat. Dar nobilimea rusă s a deosebit întotdeauna de cea europeană. Nobilimea noastră, chiar și acum, după ce și a pierdut drepturile, ar putea rămâne pătura dominantă, în calitate de păstrător al tradițiilor de onoare, cultură, știință și al unei concepții superioare, dar ceea ce este mai important, fără să se mai izoleze într o castă închisă, care ar duce la moartea acestei concepții. De fapt, porțile nobilimii sunt deschise la noi de prea multă vreme, acum, însă, e timpul să le deschidem definitiv. De azi înainte, fiecare faptă eroică pusă în sujba onoarei, a științei și a țării trebuie să dea fiecărui om dreptul de a pătrunde în pătura aristocratică. Pe această cale, pătura dominantă se va preface de la sine într o comunitate alcătuită din cei mai buni oameni în înțelesul cel mai strict și mai adevărat, nu în vechiul înțeles de castă privilegiată. Numai în această formă nouă, mai bine zis reînnoită, s ar putea menține pătura noastră. Prințul râse sarcastic.
— Dar ce se mai alege atunci din nobilime? După proiectul dumitale, nobilimea s ar transforma într un fel de lojă masonică.
Repet că prințul era nemaipomenit de incult. De ciudă, am și început să mă foiesc pe divan, deși nu eram întru totul de acord cu părerea lui Versilov. De altfel, a înțeles și el prea bine că prințul își arată colții.
— Nu știu în ce sens te ai referit la francmasonerie, îi răspunse el. Și apoi, dacă până și un prinț rus respinge această idee, înseamnă că e încă prematură, atâta tot. De ce ar fi cu neputință ca principiul onoarei și al culturii să fie singurele criterii după care oricine ar putea pătrunde în pătura dominantă, deschisă tuturor și mereu înnoită? Dacă această idee mai dăinuie în câteva capete, oricât de puține, înseamnă că ea n a pierit cu desăvârșire, ci continuă să lumineze ca o flăcăruie în beznă.
— Văd că ți place grozav să folosești expresii ca "idee superioară", "principiu înalt", "idee unitară" și așa mai departe. Tare aș vrea să știu ce înțelegi dumneata, la drept vorbind, prin "idee superioară".
— Zău că nu știu ce să ți răspund la asta, dragul meu prinț, spuse Versilov, zâmbind cu ironie subtilă. Dacă ți aș mărturisi că nici eu nu sunt în stare să mi răspund, ar fi mai adevărat. O idee sau un principiu superior e de cele mai multe ori un sentiment pe care câteodată nu l poți defini decât după foarte multă vreme. Știu numai că întotdeauna a fost chintesența vieții, a generat noul, și nu pe plan abstract ori ireal, ci, dimpotrivă, a îmbogățit viața și a înfrumusețat o, așa încât ideea superioară care a determinat această schimbare în bine s a dovedit absolut necesară, în ciuda multora, firește.
— De ce în ciuda multora?
— Fiindcă ideile sunt o povară destul de plictisitoare, fără ele viața e mai veselă și mai ușoară.
Prințul înghiți hapul.
— Dar ce înțelegi dumneata prin "chintesența vieții''? (Era vădit că se înfuriase.)
— Nici asta n aș putea să ți o explic, mon prince; știu numai că trebuie să fie ceva grozav de simplu, de obișnuit și de evident, de care te izbești zi de zi, clipă de clipă — un lucru atât de simplu, încât nici nu ne vine a crede că poate fi așa. Tocmai de aceea trecem pe lângă el de mii de ani fără să l știm și fără să l luăm în seamă.
— Voiam numai să ți spun că a privi nobilimea ca dumneata înseamnă a i tăgădui existența, susținu prințul.
— Dacă ții neapărat să precizăm, atunci poate că la noi n a existat niciodată o nobilime.
— Totul mi se pare îngrozitor de încâlcit și de confuz. După mine, când susții o idee trebuie s o și dezvolți...
Prințul își încreți fruntea și aruncă o privire spre pendulă.Versilov se ridică și și luă pălăria:
— S o dezvolți? zise el. Nu, e mai bine să te lași păgubaș, și apoi asta i meteahna mea, să vorbesc în aforisme. De altfel, mai am încă o ciudățenie: de câte ori încerc să dezvolt o idee în care cred, până la urmă încetez și eu să mai cred în ea; mi e teamă că s ar putea să pățesc așa și de data asta. La revedere, dragul meu prinț. Te rog să mă ierți că la dumneata flecăresc întotdeauna neîngăduit de mult.
Plecă numaidecât; deși prințul l a condus politicos, eu m am simțit jignit.
— Nu înțeleg de ce te burzuluiești dumneata?! izbucni el deodată, fără să se uite la mine, îndreptându se spre birou.
— Cum să nu mă burzuluiesc, i am răspuns eu cu glasul tremurând de mânie, când văd la dumneata o atât de ciudată schimbare de atitudine față de mine și chiar față de Versilov, așa că... Desigur, primele afirmații ale lui Versilov puteau să pară cam retrograde, dar pe urmă s a văzut că nu era așa. Dumneata pur și simplu nu l ai înțeles și de aceea...
— Eu pur și simplu nu vreau să mă dăscălească oricine ca pe un băiețandru! mi o reteză el, aproape înfuriat.
— Retrage ți cuvintele...
— Te rog, fă mi plăcerea și renunță la gesturi teatrale. Știu prea bine că ceea ce fac este o infamie, că sunt o mână spartă, un cartofor, poate și un hoț... da, un hoț, fiindcă pierd la cărți banii familiei mele. Totuși, nu permit nimănui să mă judece. Nu vreau și nu admit să fiu judecat. Nu recunosc alt judecător în afara conștiinței mele. Și apoi, ce rost avea să vorbească în doi peri; dacă avea să mi spună ceva, să mi o fi spus pe șleau, nu să mă prostească cu pilde, cu predici încâlcite! Și apoi, ca cineva să aibă dreptul de a mi face morală, trebuie să fie el însuși un om cinstit...
— Mai întâi, eu n am asistat de la început la discuție, așa că nu știu despre ce a fost vorba, iar în al doilea rând, dă mi voie să te întreb ce te face să crezi că Versilov ar fi necinstit?
— Destul, isprăvește, te rog. Ieri mi ai cerut trei sute de ruble. Poftim...
Puse banii pe masă, în fața mea, apoi se așeză pe un fotoliu și se lăsă, nervos, pe spate, picior peste picior. L am privit, stingherit.
— Nu știu ce să fac... am bâiguit eu, deși eu ți i am cerut... deși am mare nevoie de bani, acum, totuși tonul dumitale...
— Nu lua în seamă tonul meu. Dacă am fost prea brutal, te rog să mă ierți. Crede mă că mi e gândul la altceva, la lucruri mai serioase. Am primit o scrisoare de la Moscova, prin care mi se anunță că fratele meu Sașa, un copil, după cum știi, a murit acum patru zile și că starea tatălui meu, care, după cum știi de asemenea, e paralizat de doi ani, s a înrăutățit, că nu mai poate vorbi și nu recunoaște pe nimeni. Ai mei s au bucurat că datorită acelei moșteniri îl vor putea duce în străinătate, dar, după cum scrie doctorul, nu mai are decât cel mult două săptămâni de trăit. Așadar, din toată familia noastră nu rămâne decât mama, soră mea și cu mine, deci sunt aproape singur... Într un cuvânt sunt singurul urmaș... Moștenirea aceea poate că era mai bine să nici n o fi căpătat! În sfârșit, iată ce voiam să ți comunic: din moștenire i am făgăduit lui Andrei Petrovici minimum douăzeci de mii de ruble... dar închipuiește ți că, din pricina formalităților, n am putut să mă țin de cuvânt până în ziua de azi. Mai mult, eu... adică noi... mai bine zis taică meu nici n a intrat încă în posesia moșiei. Unde mai pui că în ultimele trei săptămâni am pierdut o mulțime de bani la cărți, și ticălosul ăla de Stebelkov ia niște dobânzi... Acum ți am dat aproape ultimii bani.
— O, dragul meu, dacă i așa...
— Nu de aceea ți am spus, nici prin gând nu mi a trecut, Stebelkov trebuie să mi aducă azi ceva bani și deocamdată o să mi ajungă. Dar dracu știe ce se petrece în capul lui Stebelkov! L am implorat să mi facă rost de zece mii, ca să i pot da măcar atât lui Andrei Petrovici. De când i am promis să i cedez o treime din moștenire, nu mai am liniște, mă chinui îngrozitor. I am dat cuvântul și trebuie să mi l țin, și ți jur că aș face orice ca să scap măcar de această datorie. Nici nu ți închipui cum mă apasă datoriile, mă strivesc! Și apoi, legătura asta copleșitoare... Mi e greu să mă și întâlnesc cu Andrei Petrovici, nu îndrăznesc să mă uit în ochii lui... De ce abuzează de situație?
— Prin ce abuzează? m am oprit eu înlemnit în fața lui. Þi a făcut vreodată măcar o aluzie?
— O, nu, și prețuiesc acest lucru, dar las' că mi fac eu destule iluzii. În sfârșit... mă înglodez din ce în ce mai tare... Stebelkov ăsta...
— Liniștește te, dragul meu, te rog; văd că pe măsură ce vorbești ești din ce în ce mai tulburat. Și, la urma urmei, totul poate să fie doar o nălucire. O, și eu m am lăsat târât în vâltoare și nu mi o iert, este o ticăloșie din partea mea. Știu însă că este trecătoare și... dacă aș izbuti să câștig o anumită sumă... dar ia spune, îți datorez două mii cinci sute, inclusiv cele trei sute de azi, nu i așa?
— Dacă nu mă înșel, nu ți i am cerut, spuse prințul, râzând sarcastic.
— Spui că vrei să i dai lui Versilov zece mii. Dacă eu primesc acum bani, datoria mea se scade, bineînțeles, din cele douăzeci de mii ale lui Versilov, altfel nici nu mă gândesc. Totuși, am să ți i restitui chiar eu, cu siguranță... Dar, ia spune, nu ți închipui cumva că Versilov vine la dumneata pentru bani?
— Mi ar fi mai ușor dacă ar veni la mine pentru bani, rosti prințul printre dinți zâmbind enigmatic.
— Vorbeai adineauri de nu știu ce legătură copleșitoare; dacă te ai gândit cumva la Versilov și la mine, zău că mă simt jignit. Mi amintesc că la urmă ai și spus: "de ce nu este el însuși așa cum îi învață pe alții să fie". Iată raționamentul dumitale! Mai întâi, dă mi voie să ți spun că nu este logic, fiindcă el, oricum ar fi, are totuși dreptul să predice adevărul... Și, la urma urmei, ce vorbă mai e și asta predică? De altfel, te am mai auzit numindu l "profetul". Ia spune, dumneata l ai poreclit la Ems "profetul muierilor"?
— Nu, nu eu.
— Stebelkov mi a spus că dumneata.
— A mințit. Eu nu mă pricep să dau oamenilor porecle batjocoritoare, dar atunci când cineva predică altora să fie cinstiți, să înceapă prin a fi el însuși — iată logica mea, indiferent dacă ți se pare greșită ori nu. Așa înțeleg eu și așa este drept. Și nimeni, auzi, nimeni să nu îndrăznească să vină să mă judece chiar în casa mea și să mă ia la rost, ca pe un copil! Ajunge! strigă el, oprindu mă printr un gest să i răspund... Ah, în sfârșit!
Tocmai intra pe ușă Stebelkov.
Era la fel ca prima oară: tot atât de sclivisit, umbla tot atât de țanțoș, cu pieptul scos în afară, se holba tot atât de stupid la tine și, cum își închipuia cu singuranță că excelează prin viclenie, era încântat la culme de sine însuși. De astă dată, când intră, își roti ochii într un mod ciudat și ne aruncă o privire foarte precaută și pătrunzătoare, de parcă ar fi vrut să surprindă ceva pe figurile noastre. Dar, într o clipă, se liniști, și pe buze îi apăru iar zâmbetul radios și mulțumit de sine, zâmbetul acela "slugarnic și obraznic" care mă dezgusta nespus.
Știam de mult că l chinuiește îngrozitor pe prinț, de vreo două ori fusesem și eu de față când venise. De altfel... am avut și eu o dată de a face cu el în ultima lună, acum însă, din anumite motive, n aș fi crezut că are să vină.
— Numaidecât, spuse prințul, fără să l salute și, întorcându se cu spatele la noi, începu să scoată dintr un sertar al biroului hârtiile și abacul.
Eu mă simțeam cât se poate de jignit de ultimele cuvinte ale prințului. Aluzia la necinstea lui Versilov fusese atât de străvezie (și atât de uimitoare!), încât se cerea negreșit lămurită până la capăt, dar în prezența lui Stebelkov îmi era cu neputință să deschid o asemenea discuție, așa că m am tolănit iar pe divan și am deschis o carte care se afla pe masa din fața mea:
— Bielinski, partea a doua! Asta e ceva nou! Vrei sa te cultivi pesemne? i am strigat eu prințului pe un ton voit ostentativ.
Deși era foarte preocupat și grăbit, auzindu mi vorbele s a întors brusc spre mine:
— Te rog să nu te atingi de cartea asta, mă repezi el cât se poate de aspru.
Asta era prea din cale afară, și încă în prezența lui Stebelkov! Și după toate, Stebelkov se mai și hlizi, făcând o mină dezgustătoare și plină de subînțeles și arătându mi pe furiș spre prinț. I am întors spatele acestui dobitoc.
— Nu te supăra, dragul meu prinț; uite că o șterg, nu vreau să te răpesc unui personaj atât de important...
Voiam să par cât mai degajat.
— Eu sunt personajul important? se amestecă în vorbă Stebelkov, bătându se, amuzat, cu degetul în piept.
— Firește că dumneata. Ești doar omul cel mai important din lume, după cum te și socotești.
— Ba nu, mă rog, dați mi voie, pe lume există două categorii de oameni. Eu țin de categoria a doua. Cei din categoria întâi acționează și înfăptuiesc, iar cei din categoria a doua profită și acaparează. În felul acesta, oamenii din categoria a doua ies în prim plan, iar cei din categoria întâi, trec pe planul al doilea. Așa i ori ba?
— S ar putea să fie așa, deși, ca de obicei, nu te am înțeles.
— Dă mi voie, în Franța a fost o revoluție și i a ucis tocmai pe cei care au făcut o. Apoi a venit Napoleon și a pus mâna pe toate. Revoluția a făcut o prima categorie, iar Napoleon face parte din a doua, până la urmă însă, Napoleon a ajuns în frunte, iar revoluția a trecut pe planul al doilea. Așa i ori ba?
În treacăt fie zis, faptul că adusese vorba despre Revoluția Franceză mi a amintit de un vechi vicleșug al lui și de aceea m a amuzat foarte mult: era vădit că tot mai mă socotea un revoluționar și de câte ori îl întâlneam, se simțea dator să facă aluzie la asta.
— Vino cu mine, îi spuse prințul și amândoi trecură în camera alăturată. Când am rămas singur, m am hotărât să i restitui cele trei sute de ruble de cum va pleca Stebelkov, deși acești bani m ar fi scos dintr o încurcătură cumplită.
Vreo zece minute nu i am auzit de fel, când deodată au început să vorbească în gura mare. La un moment dat, prințul s a pornit să strige atât de tare, de parcă și ieșise din minți. Era uneori foarte iute la mânie, așa că până și eu îi treceam atunci multe cu vederea. Tocmai în clipa aceea a intrat un lacheu să i comunice ceva; i am arătat spre camera unde se găseau și, ca prin farmec, acolo s a făcut liniște. Prințul a apărut cu un aer foarte preocupat, dar cu zâmbetul pe buze, și peste câteva clipe a intrat la el un oaspete.
Era un personaj foarte important, cu eghileți și însemne imperiale, de cel mult treizeci de ani, cu o înfățișare foarte aristocratică și gravă. Atrag atenția cititorului că pe atunci prințul Serghei Petrovici nu făcea încă parte din adevărata societate înaltă a Petersburgului, deși ar fi dorit grozav să pătrundă în ea (știam cât de fierbinte o dorea) și tocmai de aceea trebuie să se fi bucurat nespus de vizita ce o primea. Știam că era o cunoștință nouă, pe care prințul o făcuse cu prețul multor strădanii; oaspetele venea acum să i întoarcă vizita și, din nefericire, îl luase prin surprindere, și tocmai într un moment atât de nepotrivit. L am văzut pe prinț aruncându i lui Stebelkov o privire plină de neliniște și deznădejde; Stebelkov, însă, părea să nici nu fi băgat de seamă și, fără să se gândească măcar s o șteargă, se tolăni pe canapea și începu să și înfoaie părul, pesemne ca să arate că lui nu i pasă de nimic. Mai mult, își dădu și un aer important; într un cuvânt, era și mai nesuferit ca de obicei. Se înțelege că eu știam încă de pe atunci să mă port în societate și desigur n aș fi făcut pe nimeni de râs, totuși, spre uimirea mea, l am surprins pe prinț privindu mă și pe mine tot atât de buimac, desperat și furios: așadar, mă punea pe același plan cu Stebelkov și se rușina în aceeași măsură de amândoi. Gândul acesta m a scos din sărite; m am tolănit și mai necuviincios pe divan și am început să răsfoiesc cartea, ca și cum nu m aș fi sinchisit de nimic. Stebelkov, dimpotrivă, și a holbat ochii la ei, s a aplecat înainte și a început să tragă cu urechea la ceea ce vorbeau, închipuindu și pesemne că se poartă ca un om politicos și amabil. Oaspetele s a uitat de câteva ori, intrigat, la Stebelkov, dar și la mine.
La început, fiecare se interesă de familia celuilalt, de noutăți; pe vremuri, domnul acesta o cunoscuse pe mama prințului, care se trăgea dintr o familie vestită. După câte am putut să mi dau seama, oaspetele, în ciuda tonului său în aparență amabil, simplu și firesc, ea foarte simandicos și fără doar și poate atât de încrezut, încât socotea că face o deosebită cinste oricui, când catadicsește să i calce pragul. Dacă prințul l ar fi primit singur și n ar fi fost stingherit de prezența noastră, sunt convins că s ar fi arătat mai demn și mai spiritual; acum însă, zâmbetul său încurcat și poate exagerat de curtenitor, precum și expresia lui ciudat de distrată îl dădeau de gol.
N au apucat să stea de vorbă nici cinci minute când, deodată, ca un făcut, i s a mai anunțat un musafir, și încă tot unul compromițător. Pe acesta îl știam bine, căci auzisem multe despre el, deși el nu mă cunoștea pe mine. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci și trei de ani, foarte elegant îmbrăcat, tare chipeș, care, deși de familie bună, se învârtea într o societate deocheată. Cu un an în urmă, fiind ofițer de cavalerie și aparținând unuia din cele mai alese regimente de gardă, fusese silit să și dea demisia din motive cunoscute de toată lumea. Era o secătură și chiar propria lui familie fusese nevoită să anunțe prin gazete că nu răspunde de datoriile lui; totuși el ducea mai departe o viață destrăbălată, luând bani pe camătă cu zece la sută pe lună, jucând nebunește prin tripouri și cheltuind sume fabuloase cu o franțuzoaică faimoasă. În orice caz, acum nu și mai încăpea în piele, fiindcă cu o săptămână în urmă izbutise să câștige la cărți vreo douăsprezece mii de ruble într o singură seară. Cu prințul avea relații destul de strânse: erau văzuți adesea împreună și chiar la aceeași masă de joc; totuși, prințul a tresărit atât de tare când a dat ochi cu el, încât am observat și eu, deși ședeam destul de departe. Era și firesc: băiatul ăsta se simțea pretutindeni ca acasă, vorbea tare, râdea zgomotos, spunea tot ce i trecea prin cap, fără să se sfiască de nimeni, și, bineînțeles, nici n ar fi putut bănui că prințul tremură de teamă ca nu cumva prietenii săi să l facă de râs în fața unui oaspete atât de distins.
De cum intră pe ușă, încă înainte de a se așeza, începu să povestească despre isprăvile lui la joc din seara precedentă, fără să i pese că întrerupe o discuție începută.
— Mi se pare că ai fost și dumneata acolo? se adresă el după câteva cuvinte oaspetelui important, confundându l cu cineva din societatea lui, dar, când îl privi mai atent, exclamă: Ah, vă rog să mă iertați, v am confundat cu unul dintre jucătorii de aseară!
— Alexei Vladimirovici Darzan, Ippolit Alexandrovici Nașciokin, se grăbi prințul să le facă cunoștință. Oricum, băiețandrul ăsta putea fi prezentat, că de, era dintr o familie bună și cunoscută, pe noi însă nu ne recomandase, așa că ședeam mai departe, fiecare în colțul său. Eu nu voiam cu nici un preț să mă întorc spre ei; Stebelkov, însă, de cum îl zări pe tânăr, începu să se hlizească, încântat, la el și de bună seamă că se și pregătea să intre în vorbă. Situația începea să mă amuze.
— Anul trecut v am văzut adesea la contesa Verighina.
— Îmi amintesc și eu de dumneavoastră, dar, mi se pare că atunci erați în uniformă, răspunse Nașciokin prietenos.
— Da, pe atunci eram militar, însă, datorită... Ah, Stebelkov, până și aici ai ajuns? Ce caută ăsta aici? Păi tocmai datorită dumnealui și celor de teapa lui nu mai port uniformă, arătă el spre Stebelkov, râzând în hohote.
Stebelkov izbucni de asemenea într un râs vesel, crezând pesemne că i se făcuse un compliment. Prințul roși și se grăbi să i pună o întrebare lui Nașciokin, în timp ce Darzan se apropie de Stebelkov, cu care începu să discute foarte aprins, dar în șoaptă.
— Dacă nu mă înșel, în străinătate ai fost în relații bune cu Katerina Nikolaevna Ahmakova. Îl întrebă deodată oaspetele pe prinț.
— Da, da, desigur.
— Mi se pare că o să auzim în curând noutăți despre ea, se spune că se mărită cu baronul Bioring.
— E adevărat! strigă Darzan.
— Dumneata... știi sigur? îl întrebă prințul pe Nașciokin foarte apăsat și vădit tulburat.
— Așa am auzit și pare mi se că toată lumea a început să vorbească despre asta. Totuși n aș putea spune că știu sigur.
— O, nu încape îndoială! exclamă Darzan, apropiindu se de ei. Mi a spus o chiar Dubasov ieri, și el întotdeauna află primul astfel de noutăți. Mă miră că prințul nu știe, el ar fi doar în măsură...
Nașciokin așteptă să termine Darzan, apoi se adresă din nou prințului:
— De la un timp iese foarte rar în lume.
— În ultima lună tatăl ei a fost bolnav, spuse prințul destul de înțepat.
— Pe cât se pare, cucoana asta a avut destule aventuri, o trânti deodată Darzan.
Am tresărit, și ridicându mi ochii de pe carte, i am înfruntat cu un aer semeț:
— Am cinstea s o cunosc personal pe Katerina Nikolaevna și de aceea socotesc de datoria mea să asigur pe oricine că toate aceste zvonuri scandaloase pe socoteala ei nu s decât minciuni, calomnii infame, scornite de aceia care... i au dat târcoale, dar n au obținut nimic.
După ce mă repezisem ca un prost, am tăcut brusc, continuând să rămân țeapăn, cu fața aprinsă și să i privesc provocator. Ceilalți s au întors și ei spre mine și, deodată, Stebelkov a început să chicotească; rânji chiar și Darzan, care părea să se fi dat bătut.
— Arkadi Makarovici Dolgoruki, mă prezentă prințul lui Darzan
— Ah, crede mă, prințe, mi se adresă Darzan deschis și cordial, lucrurile astea nu pornesc de la mine și chiar dacă circulă anumite zvonuri, nu le am răspândit eu.
— Nu m am referit la dumneata! m am grăbit eu să i răspund, dar chiar în clipa aceea Stebelkov a izbucnit într un râs cât se poate de necuviincios, numai fiindcă Darzan mă intitulase prinț, după cum m am lămurit mai târziu. Numele meu blestemat mi a jucat și de astă dată un renghi. Până în ziua de azi roșesc la gândul că atunci m am sfiit, mai bine zis m am rușinat să corectez eroarea și să declar sus și tare că nu s prinț, ci pur și simplu Dolgoruki, ceea ce mi se întâmpla pentru prima oară. Darzan s a uitat nedumerit, la mine și la Stebelkov, care tocmai râdea.
— Ah, dar cine era fata nostimă pe care am întâlnit o la dumneata pe scară, blondina aceea vioaie? îl întrebă el deodată pe prinț.
— Zău că nu știu despre cine vorbești, răspunse acesta repede.
— Atunci cine să știe? pufni Darzan în râs.
— Știu eu... poate că era..., bâigui prințul încurcat.
— Nu "poate"... Era fără îndoială surioara dumnealui, Lizaveta Makarovna! exclamă Stebelkov, arătând spre mine. Doar am întâlnit o și eu adineauri.
— Aha, da, într adevăr, își aminti deodată prințul, de astă dată cu un aer cât se poate de serios. Trebuie să fi fost desigur Lizaveta Makarovna, o foarte bună prietenă de a Annei Feodorovna Stolbeeva, în casa căreia și locuiesc. Pesemne că a venit azi s o vadă pe Daria Onisimovna, o altă prietenă a Annei Feodorovna, căreia la plecare i a lăsat în grijă casa.
Nimic mai adevărat. Daria Onisimovna era mama bietei Olea, despre care am mai vorbit și pe care Tatiana Pavlovna o aciuase în cele din urmă pe lângă Stolbeeva. Știam prea bine că Liza venea adesea pe la Stolbeeva, iar după plecarea ei, continua s o viziteze din când în când pe biata Daria Onisimovna, pe care toată familia noastră o îndrăgise; dar în ziua aceea, după cele spuse de prinț pe tonul cel mai serios, de altfel, și lipsit de orice echivoc, și mai cu seamă după ieșirea stupidă a lui Stebelkov, ba poate și fiindcă adineauri fusesem luat drept prinț, mi s au aprins obrajii. Din fericire, chiar în clipa aceea Nașciokin s a ridicat să plece, dându i mâna lui Darzan. Îndată ce am rămas singuri, Stebelkov mi a făcut cu ochiul spre Darzan, care stătea în prag cu spatele la noi. Eram atât de furios, încât l am amenințat cu pumnul pe Stebelkov.
Numaidecât după aceea plecă și Darzan, înțelegându se cu prințul să se întâlnească neapărat a doua zi la locul stabilit — într un tripou, bineînțeles. Când ieși, îi strigă ceva lui Stebelkov și se înclină ușor înaintea mea. Nici nu apucase tine să iasă pe ușă, că Stebelkov sări de la locul lui și se proțăpi în mijlocul camerei, ridicând un deget:
— Coconașul ăsta a făcut săptămâna trecută o ispravă care le întrece pe toate: a dat o poliță și l a iscălit în fals pe Averianov, chipurile ca girant. Polița circulă în forma aceasta, numai că este o escrocherie, un caz de pușcărie, că la mijloc sunt opt mii de ruble.
— Nu m aș mira ca polița să fi ajuns la dumneata, i am spus eu, privindu l fioros.
— Eu, mă rog, am o întreprindere serioasă, o bancă, un "munte de pietate", eu nu s cămătar să umblu cu polițe! Ai auzit de "Mont de piété" de la Paris? Știi ce înseamnă? O pomană, o adevărată binefacere pentru săraci! Un astfel de "Mont de piété" am și eu...
Prințul, care tocmai se întorsese, îi tăie vorba brutal și tăios:
— Ce mai cauți aici, de ce ai stat ca bătut în cuie?
— Ah! făcu Stebelkov, clipind des din ochi. Cum așa? Parcă era vorba?...
— Îndrăznești să mai întrebi? strigă prințul, bătând din picior. Nici pomeneală. Þi am spus odată!
— Bine, dacă o iei așa... fie! Numai că nu i tocmai așa...
Se întoarse brusc și ieși cu capul plecat și cu spinarea încovoiată. Prințul strigă după el din prag:
— Află, domnul meu, că eu nu mă tem câtuși de puțin de dumneata!
Era foarte iritat; dădu să se așeze, dar, zărindu mă, se răzgândi. Privirea lui parcă mi spunea și mie: "Și tu ce mai aștepți?"
— Eu, dragul meu prinț, dădui să spun...
— Acum n am timp, Arkadi Makarovici. Trebuie să plec numaidecât.
— O clipă, te rog, trebuie să ți spun ceva foarte important, dar mai întâi, ia ți cele trei sute de ruble înapoi.
— Ce înseamnă asta?
Se plimba prin cameră, dar, când m a auzit, s a oprit locului.
— Înseamnă că după tot ce s a întâmplat... după ce ai spus despre Versilov că e necinstit, și, în sfârșit, după toată purtarea dumitale de astăzi... ce mai încolo încoace, nu i pot primi cu nici un preț.
— Bine, dar de o lună tot primești mereu.
Se așeză deodată pe un scaun. Eu stăteam în picioare lângă masă, cu o mână frunzăream cartea lui Bielinski, iar în cealaltă țineam pălăria.
— Pe atunci, ne legau alte sentimente... Și apoi, niciodată n aș fi atins o anumită sumă... Mi e lehamite de jocul ăsta... Pe scurt, nu i primesc.
— Te doare pentru că n ai fost luat în seamă, de aceea ești furios! În orice caz te aș ruga să lași cartea asta în pace.
— Ce înseamnă că "n am fost luat în seamă"? Ce i drept, față de musafirii dumitale m ai tratat aproape ca pe Stebelkov.
— Va să zică asta i buba! spuse el, rânjind sarcastic. Unde mai pui că te ai și fâstâcit când Darzan te a luat drept prinț.
Începu să râdă răutăcios. Atunci am izbucnit:
— Nu înțeleg de ce faci atâta caz de titlul de prinț... Mie nu mi trebuie, n aș da nici două parale pe el...
— Las' că te cunosc eu! Ce caraghios ai fost când ai sărit să i iei apărarea Ahmakovei! Lasă cartea în pace!
— Cum îți îngădui să vorbești așa cu mine? am strigat și eu.
— La să cartea! urlă el deodată, furios, ridicându se pe jumătate din fotoliu, de parcă ar fi vrut să se repeadă la mine.
— Te cam întreci cu măsura! am spus eu printre dinți și m am îndreptat repede spre ușă. Dar cum am ajuns în camera cealaltă, l am auzit strigându mă din pragul biroului:
— Arkadi Makarovici, întoarce te! Vino înapoi! Întoarce te imediat!
Nu l am ascultat și mi am văzut de drum. El a alerga după mine, m a ajuns din urmă, m a prins de mână și m a tras înapoi în birou. Nu m am împotrivit.
— Ia i! îmi spuse el palid de emoție, întinzându mi cele trei sute de ruble pe care le azvârlisem pe masă. Ia i numaidecât... Altfel între noi... Hai, nu te mai codi!
— Cum pot să i primesc?
— Nici dacă ți cer iertare nu vrei? Poftim, te rog să mă ierți!...
— Dragul meu, eu am ținut întotdeauna la dumneata, și dacă ții și dumneata la mine...
— Fără îndoială că țin; hai, ia banii...
I am luat. Când m am uitat la el, am văzut că i tremurau buzele.
— Înțeleg prea bine dragul meu, că te a scos din sărite ticălosul acela... i am spus eu, tremurând și mai tare ca el, totuși nu i primesc dragul meu, decât dacă ne îmbrățișăm ca altădată după ce ne certam...
— Ce rost au duioșiile astea?... bâigui prințul, zâmbind încurcat, totuși se aplecă și mă sărută.
Am tresărit, fiindcă în clipa când mă săruta, am citit pe fața lui o repulsie vădită.
— Þi a adus cel puțin banii?
— Lasă, n are importanță!
— Te am întrebat, fiindcă mă îngrijorează situația dumitale.
— Ei bine, mi i a adus.
— Dragul meu prinț... noi am fost prieteni... și apoi Versilov...
— Da, da, bine!
— Până la urmă, zău că nu știu dacă să primesc sau nu cele trei sute de ruble.
Tot le mai țineam în mână.
— Ia le! Bagă le în buzunar! stărui el, zâmbindu mi iar, de astă dată însă zâmbetul lui era foarte răutăcios.
Totuși am luat banii.


CAPITOLUL AL TREILEA

Luasem banii numai pentru că țineam la prinț. Dacă cineva ar pune cuvintele mele la îndoială, aș putea să l asigur că, cel puțin în clipa când am primit banii, eram ferm convins că, dacă aș vrea, aș putea să fac rost de o sumă mult mai mare din altă parte. Așadar, nu i primisem de nevoie, ci numai din delicatețe, ca să nu l jignesc. Căci, din păcate, așa gândeam pe atunci! Și totuși, când am plecat de la el, simțeam parcă o piatră pe inimă. Mă durea că l văzusem atât de schimbat față de mine în dimineața aceea; niciodată nu avusese o astfel de purtare, ca să nu mai vorbesc de atitudinea lui de a dreptul dușmănoasă față de Versilov. Desigur că și Stebelkov trebuie să l fi înfuriat grozav adineauri, dar totul a început încă înainte de venirea lui. Þin să repet că de câteva zile mi se păruse schimbat față de cum fusese la început, dar nu în așa hal — iată ce mă frământa îndeosebi.
Poate că l a mai influențat și zvonul acela stupid în legătură cu baronul Bioring... Doar mă tulburase și pe mine, totuși... De fapt, pe atunci eram orbit de altceva, mai strălucitor, de aceea și treceam cu atâta ușurință peste multe, mă grăbeam să mi întorc ochii de la tot ce era neplăcut, întunecat și să mi i îndrept spre strălucire...
Era pe la amiază, nu se făcuse nici ora unu. M am suit în trăsura lui Matvei al meu și de la prinț m am dus direct — nici n o să credeți la cine — la Stebelkov! Luasem această hotărâre, fiindcă mă uimise nu atât prin vizita lui la prinț (căruia îi făgăduise, de altfel, să vină), ci prin faptul că acolo, când îmi făcuse cu ochiul, după obiceiul lui prost, părea să aibă în vedere cu totul altceva decât m aș fi așteptat; în seara din ajun primisem prin poștă o scrisorică de la el, destul de enigmatică, prin care mă ruga foarte mult să vin să l văd chiar în ziua următoare, între unu și două, căci "e în măsură să mi comunice niște noutăți senzaționale". Ceea ce mă uimise în timpul vizitei la prinț era tocmai faptul că nu făcuse nici cea mai mică aluzie la această scrisoare. Ce secrete puteau exista între mine și Stebelkov? Până și gândul acesta mi se părea caraghios, totuși, ținând seama de ceea ce se petrecuse, în timp ce mă îndreptam spre locuința lui, eram destul de tulburat.
E drept că mai fusesem pe la el o dată, cu vreo două săptămâni în urmă, ca să i cer niște bani împrumut. Și cu toate că se arătase dispus să mi dea, am plecat fără să i iau, nici eu nu prea știu de ce: poate fiindcă îmi bălmăjise ceva în doi peri, după obiceiul lui, și mă temusem să nu fie vorba de cine știe ce condiții suspecte; și, cum mă deprinsesem să l iau de sus de câte ori îl întâlneam la prinț, i am tăiat o scurt, indignat la gândul că poate să mi pună astfel de condiții, și am plecat țanțoș, cu toate că a alergat după mine până la ușă. Și de data aceea am luat de la prinț banii de care aveam nevoie.
Locuia absolut singur și pe picior mare într o casă cu patru camere foarte frumoase, elegant mobilate, ținea un valet, o bucătăreasă și o menajeră, de altfel, în vârstă. Am intrat la el, furios.
— Ascultă stimabile, am început eu de la ușă, mai întâi cum de ai îndrăznit să mi trimiți o scrisoare? Nu sunt dispus să fac corespondență cu dumneata. Și apoi, de ce nu mi ai spus ce aveai de spus adineauri, la prinț, ca să nu mai bat drumul până aici?
— Dar dumneata de ce ai tăcut chitic acolo? De ce nu m ai întrebat? îmi răspunse el, zâmbind până la urechi de satisfacție.
— Fiindcă nu eu aveam ceva să ți spun, ci dumneata mie! am strigat eu, pierzându mi cumpătul.
— Dacă i așa, atunci de ce te ai mai ostenit să vii până la mine? izbucni el, gata să sară în sus de bucurie. I am întors pe loc spatele și am dat să plec, dar el m a înșfăcat de umăr.
— Nu te supăra, am glumit. E vorba de o chestiune foarte importantă, ai să vezi.
M am așezat, fiindcă, mărturisesc, eram foarte curios. Ședeam unul în fața celuilalt, pe cele două fotolii dinaintea unui birou mare. El îmi zâmbi șiret și dădu să ridice un deget după obiceiul său.
— Te rog, fără șiretlicuri și fără degete ridicate, dar mai ales fără alegorii. Treci direct la subiect, că de nu, plec numaidecât! am strigat eu, înfuriindu mă iarăși.
— Ești cam... prea mândru! rosti el pe un ton de dojană, cu totul nepotrivit, aplecându se spre mine și ridicând din sprâncene, de i se adânciră toate cutele de pe frunte.
— Așa și trebuie să se poarte omul cu dumneata.
— Dumneata... ai luat azi bani de la prinț, trei sute de ruble. Bani am și eu. Și ai mei te ar costa mai puțin.
— De unde știi că am luat bani de la prinț? m am mirat eu. Nu cumva ți a spus chiar el?
— Ba da, chiar el mi a spus; dar fii pe pace, mi a spus o numai în treacăt, fără să vrea, fiindcă venise vorba. Fapt e că știu. Oricum, era mai bine să nu i fi luat. Am sau n am dreptate?
— Bine, dar dumneata iei șapte piei de pe om! După câte am auzit, ceri niște dobânzi neîngăduite.
— Eu am Mont de piété, nu iau șapte piei. Bani nu dau decât prietenilor, ca să i servesc. Ceilalți n au ce căuta la Mont de piété...
Așa zisul Mont de piété era o casă de împrumut pe amanet ca oricare, pe numele altuia, la o altă adresă, care îi aducea câștiguri mari.
— Și unde mai pui că prietenilor le dau sume importante.
— Dar de unde până unde ești dumneata chiar atât de prieten cu prințul?
— Află că sunt, deși... cam face pe nebunul. Dar cu mine nu i merge.
— Se vede că l ai la mână. Îți datorează mult?
— De... e dator vândut.
— O să ți plătească. N a primit moștenirea?!
— Moștenirea nu i a lui; și apoi n are numai datorii bănești, mai are și de alt fel. Și chiar dacă ar fi a lui, moștenirea nu le ar acoperi pe toate. Dumitale însă îți dau fără dobândă.
— Tot în calitate de "prieten"? Prin ce am meritat aceasta onoare? l am întrebat eu, râzând.
— Ai s o meriți.
Se aplecă iar spre mine și dădu să ridice un deget.
— Stebelkov, dacă ridici degetul, să știi că plec.
— Ascultă... ar putea să se însoare cu Anna Andreevna! spuse el pe neașteptate, făcându mi cu ochiul și zâmbind diabolic.
— Bagă de seamă, Stebelkov, te cam întreci cu măsura... cum îndrăznești să rostești numele Annei Andreevna?!
— Stai, nu te supăra.
— Abia mă mai stăpânesc, îmi calc pe inimă ca să te ascult, și o fac numai fiindcă văd prea bine că urzești ceva și vreau să aflu ce anume.... Dar ai grijă să nu mi ies din sărite, Stebelkov!
— Nu te supăra și nu te ține atât de mândru cu mine. Lasă ți o clipă mândria la o parte și ascultă mă. Pe urmă n ai decât să ți o reiei. Cunoști situația Annei Andreevna, nu i așa? Știi desigur și faptul că... prințul ar putea s o ia de nevastă?...
— Am auzit firește, despre un asemenea proiect, știu tot; dar n am vorbit niciodată cu prințul despre asta. După câte am aflat, ideea aceasta i s a năzărit bătrânului prinț Sokolski, care nici acum nu i tocmai teafăr; eu n am vorbit însă niciodată de ea și n am nici un amestec. După ce ți am spus toate astea, numai ca să știi cum stai, îmi îngădui să te întreb și eu ceva: mai întâi, ce urmărești prin discuția noastră? Și apoi, e oare cu putință ca prințul să discute cu dumneata astfel de lucruri?
— Nu le discută el, nici pomeneală de asta, el nici nu catadicsește măcar să asculte când aduc vorba despre ele. Adineauri a și strigat la mine.
— Cred și eu. Și pe bună dreptate.
— Moșul, adică prințul Sokolski, are să i dea o zestre grasă Annei Andreevna, fiindcă a știut să i se vâre sub piele. Dacă ar lua o, tânărul prinț Sokolski ar putea să mi dea toți banii înapoi, și în afară de datoriile bănești ar fi în stare să le achite și pe celelalte. Sunt convins că are să le plătească pe toate! Acum însă, n are cu ce.
— Bine, dar ce amestec am eu în toate astea, ce nevoie ai de mine?
— Cum să n am? Mi ai putea fi de mare folos, fiindcă îi cunoști pe toți, ești de al lor și poți afla orice.
— Ei drăcie!... Ce să aflu?
— Bunăoară, dacă prințul vrea, dacă Anna Andreevna e și ea de acord, dacă nu s a răzgândit bătrânul. Þin să aflu precis.
— Cum îndrăznești să mi propui mie să fiu spionul dumitale, și încă pentru bani?! am sărit eu în sus de indignare.
— Stai puțin, nu te înfierbânta. Lasă mândria la o parte; încă cinci minute și am terminat.
Mă sili să mă așez iar. Era vădit că nici nu se sinchisește de izbucnirile mele; totuși, m am hotărât să l ascult până la capăt.
— Trebuie să aflu curând, cât mai curând, fiindcă... fiindcă în curând va fi poate prea târziu. Ai văzut cum a înghițit adineauri hapul, când a pomenit ofițerul despre zvonul că Ahmakova se mărită cu baronul?
Îmi dădeam seama că era înjositor să l mai ascult, dar nu mai izbuteam să mi înfrâng curiozitatea.
— Ascultă, om de nimic ce ești, l am întrerupt eu tăios, dacă stau și te ascult și ți îngădui să vorbești despre asemenea oameni, ba încă îți și răspund, să nu ți închipui că o fac cumva fiindcă ți aș recunoaște vreun drept. Vreau să văd numai ce potlogărie pui la cale... Întâi și ntâi ce poate spera prințul de la Katerina Nikolaevna?
— Nimic, dar de înfuriat tot se înfurie.
— Nu i adevărat.
— Ba se înfurie. Se vede că Ahmakova o fi zis "pas", așa că el n a mai putut dubla miza. Acum nu i a mai rămas decât Anna Andreevna. Sunt gata să ți dau două mii de ruble... fără dobândă și fără poliță.
După această ofertă, se lăsă pe spate cu un aer important și își holbă ochii la mine.
— Văd că porți haine de la croitorul de lux de pe Bolșaia Millionnaia, asta costă bani nu glumă, și crede mă, e mai avantajos să iei de la mine decât de la el. Îți dau și mai mult de două mii.
— Dar pentru ce? De ce dracii ...
Am bătut cu piciorul în pământ. El s a aplecat spre mine și mi a spus insinuant:
— Pentru ca să nu mi încurci socotelile.
— Eu oricum n am de gând să mă amestec! am strigat.
— Sunt convins că știi să taci. Și asta i bine.
— Nu am nevoie de aprobarea dumitale! Și eu aș dori din tot sufletul să se realizeze acest lucru, dar socotesc că n am căderea să mă amestec, că ar fi o necuviință din partea mea.
— Chiar așa, o necuviință! Ei vezi, ei vezi?! exclamă el, ridicând un deget.
— Ce să văd?
— Că i o necuviință... De! începu el deodată să râdă, înțeleg, înțeleg prea bine că mai ales dumitale nu ți ar ședea bine, dar... cel puțin sper că n ai să fii o piedică? și mi făcu din nou cu ochiul, de astă dată mai nerușinat, mai batjocoritor și mai josnic ca oricând.
Era limpede că mă socotește capabil de o josnicie, că se bizuie chiar pe josnicia mea.... totuși nu mi dădeam seama ce anume așteaptă de la mine.
— Păi și Anna Andreevna e sora dumitale, mă rog, rosti el cu tâlc.
— Cum îndrăznești să vorbești despre asta? în general, nu ți permit să pomenești de Anna Andreevna.
— Lasă mândria și mai ține ți firea un minut! Ascultă, când o pune mâna pe bani, prințul va avea grijă de toți, spuse Stebelkov apăsat, de toți, mă înțelegi? De toți.
— Nu cumva îți închipui că am să primesc bani de la el?
— Dar azi cum primești?
— Iau dintr ai mei.
— Dintr ai dumitale? Cum așa?
— Din banii lui Versilov, doar prințul îi datorează douăzeci de mii.
— Lui Versilov îi datorează, nu dumitale.
— Versilov e tatăl meu.
— Nu, dumneata te numești Dolgoruki, nu Versilov.
— N are nici o importanță! Într adevăr, pe atunci așa judecam! În sinea mea știam că are importanță, doar nu eram atât de prost, totuși așa judecam, și tot din "delicatețe". Ajunge! am strigat eu. Nu pricep ce vrei de la mine. Cum ai îndrăznit să mă chemi pentru asemenea fleacuri?
— Într adevăr nu înțelegi? Nu cumva te prefaci? spuse Stebelkov rar și apăsat, zâmbind neîncrezător și privindu mă cu stăruință.
— Zău că nu pricep nimic!
— Îți repet că el poate face un rost tuturor, auzi, tuturor. Cu condiția să nu l împiedici și să nu l influențezi...
— Pesemne că ai înnebunit?! Ce i tot dai zor într una cu "toți"? Poate vrei să spui că o să l căpătuiască și pe Versilov?
— De ce te gândești numai la dumneata și la Versilov?... Trebuie să mai ții seama și de alții. Doar și Anna Andreevna ți e soră, ca și Lizaveta Makarovna!
M am holbat, nedumerit, la el. Deodată, am surprins în privirea lui mârșavă o licărire de milă față de mine:
— Dacă nu înțelegi, cu atât mai bine! Sunt foarte bucuros, sunt încântat că nu înțelegi! E foarte lăudabil din partea dumitale... dacă într adevăr nu înțelegi.
Mi am ieșit cu totul din sărite:
— Dracu să te ia cu palavrele dumitale, descreieratule! i am strigat, luându mi pălăria.
— Astea nu s palavre! Ei, primești? Nu te grăbi să pleci, că tot ai să te întorci.
— Te înșeli! l am repezit eu și am ieșit pe ușă.
— Ba ai să te întorci, și atunci... atunci o să vorbim altfel. O să discutăm, pe legea mea. Două mii, ține minte!
Eram atât de scârbit și de tulburat de mârșăvia acestui individ, încât am scuipat de câteva ori și m am silit să nu mă mai gândesc la el. Ideea că prințul a putut vorbi cu el despre mine și despre banii pe care mi i dăduse mă împungea ca un ac în inimă. "Azi am să câștig la cărți și am să i i dau imediat", mi am zis eu, ca și cum ar fi fost vorba de ceva sigur.
Oricât de încâlcit ar fi gândit și s ar fi exprimat Stebelkov, mie îmi apărea limpede că este un ticălos sadea și mai ales că nu se poate să nu fi pus la cale vreo potlogărie. Numai că pe atunci n aveam răgazul să cercetez asemenea potlogării și de aci mi se și trăgea orbul găinilor. M am uitat, neliniștit, la ceas, dar nu se făcuse nici ora două, așadar, aveam timp să mai fac o vizită, altfel, de tulburat ce eram, mi aș fi pierdut mințile până la ora trei. Am pornit deci la sora mea Anna Andreevna Versilova. Mă împrietenisem cu ea la bătrânul meu prinț, și anume în timpul bolii acestuia. Acum mă și mustra cugetul că de trei, patru zile nu mai fusesem pe la el. Noroc că în ultima vreme prințul căpătase o deosebită slăbiciune pentru Anna Andreevna, despre care mi vorbise ca despre îngerul lui păzitor. Era adevărat că planul de a o mărita cu prințul Serghei Petrovici pornise din capul bătrânului, care mi l și împărtășise de câteva ori, bineînțeles în taină. La rândul meu i l am dezvăluit lui Versilov deoarece observasem de mult că, spre deosebire de alte chestiuni importante care l lăsau atât de rece, față de întâlnirile mele cu Anna Andreevna și de tot ce o privea manifesta întotdeauna un interes deosebit. Cu acest prilej, Versilov a mormăit că Anna Andreevna e destul de deșteaptă ca să se poată lipsi de sfaturile altora într o problemă atât de delicată. Stebelkov avea fără îndoială dreptate când susținea că bătrânul o va înzestra, dar cu ce drept spera să tragă el foloase de aici? Când plecase de la prințul Serghei, acesta îi strigase că nu se teme câtuși de puțin de el, ceea ce mă făcea să bănuiesc că în birou Stebelkov îi vorbise despre Anna Andreevna; și mie mi ar fi sărit țandăra să fi fost în locul lui.
De la un timp începusem să mă duc destul de des la Anna Andreevna. Dar de fiecare dată se întâmpla un lucru ciudat: deși ea mă poftea întotdeauna, stabilind și ora când să vin, când intram pe ușă, cu toate că eram așteptat, se prefăcea negreșit că e surprinsă și tulburată de vizita mea; observasem de la început această ciudățenie, totuși mă simțeam din ce în ce mai legat de ea. Locuia la bunica ei, Fanariotova, care o crescuse și o întreținea {Versilov nu le dădea nici un ban), dar situația ei în casă era cu totul alta decât a fetelor sărace ținute de milă de către o boieroaică bogată, așa cum descrie bunăoară Pușkin în Dama de pică relațiile dintre bătrâna contesă și nepoata ei Liza. Anna Andreevna trăia ea însăși ca o contesă. Deși locuia în aceeași casă și la același etaj cu familia Fanariotov, ocupa un apartament complet separat, compus din două camere, așa încât, de câte ori mă duceam pe la ea, nu întâlneam nici un alt membru al familiei. Era liberă să primească pe cine voia și să și petreacă timpul după bunul ei plac. E drept că împlinise douăzeci și doi de ani. În ultimul an, încetase aproape să mai iasă în lume, deși Fanariotova nu era zgârcită și nu precupețea nimic pentru nepoata ei, pe care o iubea nespus de mult, după câte am auzit. Ceea ce mi plăcea mie la Anna Andreevna era tocmai că se îmbrăca foarte modest și niciodată nu trândăvea, întotdeauna o găseai citind sau lucrând. Avea o înfățișare foarte sobră, aproape de călugăriță, care mă încânta. Era tăcută din fire, dar când vorbea, spunea lucruri gândite și mai ales știa să asculte, ceea ce eu n am știut niciodată. Când îi spuneam că, deși n are nici o trăsătură comună cu Versilov, totuși aduce grozav cu el, roșea totdeauna ușor. De altfel, roșea des și brusc, dar numai foarte ușor — particularitate care mă fermeca. Față de ea nu mi îngăduiam niciodată să l numesc pe Versilov altfel decât Andrei Petrovici, pentru că așa mi se părea firesc. Îmi dădeam prea bine seama că, în general, familia Fanariotov trebuie să se rușineze de Versilov; ajunsesem la această concluzie judecând numai după Anna Andreevna, deși nici măcar nu știu dacă "se rușinau" în adevăratul înțeles al cuvântului sau se simțeau numai stingheriți. Uneori vorbeam cu ea și despre prințul Serghei Petrovici și aveam impresia că mă ascultă cu mare atenție și cu deosebit interes, dar de fiecare dată eu eram acela care aduceam vorba despre prinț, ea nu încercase niciodată să mă descoasă. Despre o eventuală căsătorie a lor n am îndrăznit să i pomenesc, deși mă simțeam adesea ispitit s o fac, fiindcă și mie mi ar fi plăcut într o oarecare măsură să se realizeze acest plan. Când intram la ea, îmi pierea ca prin farmec curajul de a vorbi despre o mulțime de lucruri, și totuși mă simțeam grozav de bine acolo. Mă mai încânta și faptul că era foarte cultă, citea mult, cu mult mai mult decât mine, și chiar cărți serioase.
Prima oară mă poftise ea însăși. De pe atunci îmi dădeam seama că uneori trăgea poate nădejde să afle câte ceva de la mine. O, pe vremea aceea, oricine putea să afle orice de la mine! "N are a face, îmi ziceam eu, dar nu numai pentru asta mă poftește la ea"; într un cuvânt, eram chiar mulțumit că i pot fi de folos și... când eram împreună, aveam întotdeauna impresia că stau cu sora mea, deși nu pomenisem niciodată, printr un cuvânt sau măcar printr o aluzie, că suntem rude, ca și cum nici n am fi știut acest lucru. Ea se purta în așa fel, încât mi se părea cu neputință să aduc vorba despre legăturile dintre noi, și mărturisesc, când o priveam, îmi trecea uneori prin minte un gând absurd: poate că nici nu știe că suntem frați.
În ziua aceea am găsit o la ea pe Liza, ceea ce m a mirat grozav. Știam prea bine că ele se întâlneau și înainte, se cunoscuseră cu prilejul "copilașului". Despre acest capriciu al Annei Andreevna, atât de mândră și de pudică, de a vedea copilul, și despre întâlnirea mea cu Liza, voi povesti poate mai târziu, dacă va fi locul.Totuși nu m aș fi așteptat ca Anna Andreevna s o poftească vreodată pe Liza la ea. De aceea am și rămas atât de plăcut surprins văzând o acolo, deși, firește, m am ferit s o arăt. Am salutat o ca de obicei pe Anna Andreevna, i am strâns cu căldură mâna Lizei și m am așezat lângă ea. Amândouă erau preocupate de o problemă foarte serioasă. Pe masă și pe genunchii lor era întinsă o costisitoare rochie de seară de a Annei Andreevna, care se învechise, mai precis fusese purtată de trei ori, și pe care ar fi dorit s o prefacă. Cum Liza avea mult gust și era mare "meșteră" în lucruri de astea, se întruniseră într un fel de consiliu solemn, și acum dezbăteau această problemă cu o gravitate de "femei savante". Mi am adus aminte de impresiile lui Versilov din copilărie și am izbucnit în râs; oricum, eram într o dispoziție excelentă.
— Văd că azi ești foarte vesel și îmi face plăcere, rosti Anna Andreevna serios și răspicat.
Avea un glas grav și sonor de contralto, dar, de obicei, și l tempera, vorbind încet, calm, cu un zâmbet aproape imperceptibil pe fața ei palidă, plecându și ușor genele lungi.
— Întreab o pe Liza ce plăcere e să stai cu mine când nu sunt vesel, i am răspuns eu voios.
— Poate că Anna Andreevna a și avut prilejul să constate singură, mă zădărî Liza cu un zâmbet poznaș.
Draga de ea! De aș fi știut ce se petrecea atunci în sufletul ei!
— Ce mai faci? mă întrebă Anna Andreevna. (Trebuie să spun că ea însăși mă rugase să vin în ziua aceea la ea.)
— Stau și mă întreb: de ce oare îmi place mai mult să te găsesc citind decât lucrând? Zău că nu te prinde de loc lucrul de mână! În privința asta semăn cu Andrei Petrovici.
— Tot nu te ai hotărât încă să intri la universitate?
— Îți sunt foarte recunoscător că n ai uitat discuțiile noastre; înseamnă că te gândești câteodată la mine. Dar... cu privire la universitate încă n am luat o hotărâre. Apoi, mai am și alte planuri.
— Mai bine zis are un secret, preciza Liza.
— Lasă glumele, Liza. Un om inteligent îmi spunea de curând că toată mișcarea noastră progresistă din ultimii douăzeci de ani a dovedit în primul rând că suntem de o incultură crasă. Desigur că această situație se datorește în bună măsură și universităților noastre.
— Asta trebuie s o fi spus tata; ai luat adesea obiceiul să repeți ideile lui, constată Liza.
— Vorbești, Liza, de parcă nu mă crezi în stare să gândesc cu capul meu.
— În ziua de astăzi nu strică să asculți părerile oamenilor inteligenți și să le reții, încercă Anna Andreevna să mi ia apărarea.
— Ai dreptate, Anna Andreevna, am încuviințat eu cu însuflețire. Acela care nu se gândește la momentul prin care trece astăzi Rusia nu este un adevărat cetățean! Eu privesc Rusia dintr un punct de vedere care poate să pară ciudat. Noi am supraviețuit invaziei tătarilor și robiei de două secole care i a urmat, fiindcă ne am deprins probabil cu amândouă. Acum am căpătat libertatea; vom ști oare să i facem față? Vom fi în stare să ne deprindem tot așa de ușor cu ea? Iată întrebarea!
Liza aruncă o privire Annei Andreevna, care și plecă numaidecât ochii, prefăcându se că ar căuta ceva; am văzut că Liza se stăpânește cu greu și când privirile noastre s au întâlnit, fără să vrem, a pufnit în râs, ceea ce m a înfuriat.
— Ești nesuferită, Liza!
— Iartă mă! îmi spuse ea aproape cu tristețe, încetând brusc să râdă. Dumnezeu știe ce se petrece în capul meu...
Glasul îi tremura de parcă era gata să izbucnească în plâns. M am rușinat grozav, i am luat mâna și i am sărutat o din toată inima.
— Ai un suflet foarte bun, zise Anna Andreevna cu blândețe, în timp ce sărutam mâna Lizei.
— Ceea ce mă bucură mai mult decât orice, Liza, e că te văd, în sfârșit, râzând, i am spus eu. Poate n ai să crezi, Anna Andreevna, dar în ultimele zile, de câte ori am întalnit o, mă întâmpina cu o privire ciudat de neliniștită, de parcă m ar fi întrebat: "N ai aflat vreo veste rea? Totul e n regulă?" Zău că nu știu ce se petrece cu ea...
Anna Andreevna o privi lung și pătrunzător. Liza lăsă ochii în jos. De altfel, îmi dădeam acum seama că ele se cunosc cu mult mai bine, mai de aproape decât aș fi putut bănui când am intrat, și gândul acesta mă bucură.
— Ai spus adineauri că am un suflet bun; nici nu ți închipui cât de mult mă schimb în bine la dumneata și cât de bine mă simt aici, Anna Andreevna, i am mărturisit eu cu căldură.
— Mă bucur că mi spui asta tocmai acum, îmi răspunse ea cu tâlc.
Recunosc că ea nu mi pomenise niciodată de viața mea destrăbălată, despre vâltoarea în care mă lăsasem târât, deși știam că aflase despre toate, și nu numai atât: căuta să se și informeze discret, de câte ori avea prilejul. Așadar, abia acum îmi făcea pentru prima oară o aluzie și de aceea am îndrăgit o și mai tare.
— Cum îi mai merge bolnavului nostru? am întrebat o.
— O, cu mult mai bine, a și început să iasă din casă, ieri și azi s a plimbat cu trăsura. Va să zică, nici azi n ai trecut pe la el. De ai ști cu câtă nerăbdare te așteaptă!
— Mă simt vinovat față de el, deși nu cred să mi ducă prea mult dorul, de vreme ce dumneata te duci atât de des să l vezi. E un trădător. Acum toată dragostea lui se îndreaptă spre dumneata, pe mine m a și uitat.
Ea se încruntă, probabil fiindcă gluma mea i se păruse trivială.
— Am fost azi dimineață la prințul Serghei Petrovici. am mormăit eu, și acolo... Fiindcă veni vorba, Liza, tu ai trecut adineauri pe la Daria Onisimovna?
— Da, am fost la ea, îmi răspunse ea scurt fără să ridice ochii. Parcă știam că te duci în fiecare zi la prinț, de când e bolnav? mă întrebă ea deodată, poate numai ca să zică ceva.
— De dus mă duc eu, numai că nu ajung la el, am spus eu, zâmbind cu subînțeles. Cum intru în casă, o iau la stânga.
— Până și bătrânul prinț a observat cât de des te duci pe la Katerina Nikolaevna. Mi a spus o chiar aseară râzând, zise Anna Andreevna.
— De ce a râs? Ce i de râs aici?
— A glumit. Îl cunoști idoar. Dimpotrivă, a susținut că o femeie tânără și atât de frumoasă nu poate stârni decât indignare și mânie în sufletul unui tânăr de vârsta dumitale, adăugă Anna Andreevna, izbucnind în râs.
— Ia te uită... să știi că a brodit o foarte bine! am strigat eu. Dar tare mi e teamă că astea s cuvintele dumitale, nu ale lui.
— De ce? Află că te înșeli.
— Dar ce te faci dacă frumoasa doamnă îl va lua în seamă pe acest tânăr, cu toate că nu i nimic de capul lui, că stă îmbufnat într un colț, tocmai fiindcă se știe atât de "mic" și într o bună zi îl va prefera mulțimii de admiratori care o înconjoară? am întrebat eu pe neașteptate cu obrăznicie și sfidare, deși îmi zvâcnea inima.
— Atunci ai să te pierzi cu totul în fața ei, zise Liza, râzând.
— Eu să mă pierd?! am exclamat. Da de unde! Sunt convins că n am să mă pierd. Dacă o femeie va încerca să mă înfrunte, o voi sili să mă urmeze. Cine îmi stă în cale o pățește cu mine...
Mult mai târziu, aducându și aminte despre această scenă, Liza mi a spus în treacăt că am rostit ultimele cuvinte cu un aer foarte ciudat, grav și parcă preocupat, dar în același timp "atât de caraghios", încât era cu neputință să "nu ți stârnească râsul"; chiar așa trebuie să fi fost, căci Anna Andreevna a izbucnit iar în râs.
— Râzi, râzi de mine! am exclamat eu încântat, fiindcă toată această discuție și tonul ei îmi plăceau grozav. Dar dumitale nu ți o iau în nume de rău, dimpotrivă, îmi face plăcere. Ce frumos râzi, Anna Andreevna! Am băgat de seamă că stai tăcută și serioasă și deodată izbucnești în râs, cu totul pe neașteptate, nimeni n ar fi putut bănui cu o clipă înainte că îți vine a râde. Am cunoscut la Moscova o doamnă pe care îmi plăcea s o privesc de departe: era aproape la fel de frumoasă ca dumneata, dar nu știa să râdă tot atât de frumos; când râdea, fața ei, atrăgătoare ca a dumitale, își pierdea tot farmecul. Dumneata însă devii și mai încântătoare... datorită tocmai acestui contrast... De mult voiam să ți o mărturisesc.
Când am spus că doamna aceea "era la fel de frumoasă" ca ea, am recurs la un vicleșug: m am prefăcut că vorbele mi au scăpat fără să vreau, fiindcă știam prea bine că un compliment care "îți scapă fără să vrei", e mai prețuit decât unul oricât de dibaci ticluit. Și cu toate că Anna Andreevna a roșit, eram convins că i făcuse plăcere. Unde mai pui că nici nu cunoscusem vreodată la Moscova vreo astfel de doamnă și că scornisem totul anume ca s o laud pe Anna Andreevna și să i fac o plăcere.
— S ar putea crede că într adevăr în ultimul timp te găsești sub influența unei femei frumoase, glumi ea cu un zâmbet fermecător.
Parcă pluteam de fericire... Mă simțeam chiar ispitit să le dezvălui ceva... dar m am stăpânit.
— Și când te gândești cât de puțin a trecut de când vorbeai cu atâta dușmănie despre Katerina Nikolaevna.
— Dacă am vorbit urât despre ea, m am repezit eu cu înflăcărare, asta se datorește numai calomniei infame despre faptul că ea l ar dușmăni pe Andrei Petrovici. Calomnia aceasta era un tăiș îndreptat și împotriva lui, care cică ar fi iubit o, ar fi cerut o în căsătorie și așa mai departe — tot felul de năzbâtii. Pe socoteala ei s au mai răspândit și alte scorneli, tot atât de monstruoase, bunăoară că ea, încă de pe vremea când îi trăia soțul, i ar fi făgăduit, chipurile, prințului Serghei Petrovici să se mărite cu el după ce va rămâne văduvă și că pe urmă cică nu s a ținut de cuvânt. Dar eu știu de la oameni demni de încredere că nici vorbă nu putea fi de asta, că totul n a fost decât o glumă. O dată, pe când se găseau în străinătate, într un moment de veselie, ea a glumit într adevăr, spunându i prințului o vorbă în doi peri: "poate odată și odată"; dar cine ia în serios un cuvânt aruncat într o doară? Eu știu prea bine că prințul, în ceea ce l privește, nu i poate cere să țină o asemenea făgăduială și nici n are de gând s o facă, am adăugat eu, dându mi seama că mă cam luase gura pe dinainte. După cum se pare, prințul are cu totul alte intenții, am insinuat eu CU șiretenie. Azi dimineață, l am auzit pe Nașciokin spunându i că pesemne Katerina Nikolaevna se căsătorește cu baronul Bioring și vă asigur că a primit această veste cu toată seninătatea — credeți mă.
— Nașciokin a fost la el? întrebă deodată Anna Andreevna pe un ton grav și oarecum mirat.
— Da, firește; pare un domn foarte simandicos.
— Și Nașciokin i a vorbit despre căsătoria ei cu Bioring? întrebă Anna Andreevna cu un interes vădit.
— Nu despre căsătorie, ci despre zvonul care circulă despre o eventuală căsătorie între ei; a spus că așa se vorbește în societate; eu unul sunt sigur că nu s decât palavre.
Anna Andreevna căzu pe gânduri și își văzu mai departe cu râvnă de lucru.
— Eu țin foarte mult la prințul Serghei Petrovici, am declarat eu pe neașteptate, cu avânt. Fără îndoială că are și cusururi, după cum ți am mai spus, unele idei fixe, dar până și cusururile lui dovedesc noblețe sufletească, nu i așa? Azi, bunăoară, era cât pe aci să ne certăm din pricina unei asemenea idei: el e convins că pentru a avea dreptul să vorbești despre cinste, trebuie să fii tu însuți un om cinstit, că altfel ceea ce spui e minciună. Dumitale ți se pare logică o astfel de afirmație? Și totuși ea dovedește înalta lui concepție despre cinste, despre datorie, despre dreptate. Nu i așa?... Ah, Doamne, cât o fi ceasul? am strigat eu deodată, când am dat cu ochii de pendula de pe cămin.
— Trei fără zece, spuse ea liniștit, aruncând o privire spre ceas.
Tot timpul cât vorbisem despre prinț mă ascultase cu ochii plecați și cu un zâmbet șiret și totodată încântător; doar își dădea seama cu ce scop îl lăudam atâta. Liza mă ascultase și ea aplecată peste lucru, dar de mult nu se mai amestecase în discuție. Am sărit ca ars.
— Trebuia să te duci undeva și ai întârziat?
— Da... nu... de fapt, era cât pe aci să întârzii. Am plecat. Dar înainte vreau să ți mai spun ceva, Anna Andreevna, fiindcă azi nu mă pot opri să nu ți fac anumite mărturisiri! Trebuie să ți destăinui că nu o dată te am binecuvântat pentru bunătatea și delicatețea cu care m ai poftit să vin pe la dumneata... Faptul că te am cunoscut a avut o influență covârșitoare asupra mea. În preajma dumitale parcă mi se purifică sufletul și de fiecare dată plec de aici mai bun decât sunt de obicei. Crede mă că așa este. Când suntem împreună nu numai că nu pot vorbi despre lucruri urâte, dar nu sunt capabil nici de un gând urât. Toate lucrurile rele și urâte dispar în prezența dumitale, și chiar dacă vreodată îmi trece vreunul prin cap, mă rușinez numaidecât de el și în sinea mea roșesc și am remușcări. Þin să mai știi că m a bucurat nespus că am întâlnit o azi pe soră mea aici. În purtarea dumitale văd atâta noblețe sufletească... atâta prietenie, într un cuvânt te porți atât de frățește, dacă mi îngădui să sparg gheața dintre noi, încât eu...
În timp ce vorbeam, ea s a ridicat de pe scaun, îmbujorindu se din ce în ce mai tare la față; deodată păru să se sperie, pesemne fiindcă depășisem anumite limite pe care ar fi trebuit să le respect, și mă întrerupse brusc:
— Te rog să mă crezi că prețuiesc din toată inima sentimentele dumitale... Le ghicisem și fără să mi le spui... și încă de mult...
Se opri tulburată și îmi strânse mâna. Deodată, Liza mă trase pe furiș de mânecă. Mi am luat rămas bun și am plecat, dar Liza a fugit după mine și m a ajuns în camera de alături.
— De ce m ai tras de mânecă, Liza? am întrebat o.
— E rea, vicleană, și nu merită... Te momește încoace ca te tragă de limbă, îmi șopti ea repede, tremurând de ciudă. Fața ei nu avusese niciodată o expresie atât de răutăcioasă.
— Liza, ce ți s a năzărit? Cum poți vorbi așa despre o ființă atât de încântătoare?
— Bine, atunci eu sunt o ticăloasă!
— Ce i cu tine?
— Sunt o nemernică. Poate că într adevăr ea este o ființă încântătoare, iar eu o ticăloasă. Acum ajunge, lasă astea! Ascultă: mama ar vrea să te roage ceva, "dar nu îndrăznește să ți o spună", după cum mi a mărturisit chiar ea. Dragul meu Arkadi, nu mai juca cărți! Te implor, scumpul meu... Și mama de asemenea...
— Știu Liza că așa ar trebui, dar... știu că dau dovadă de o slăbiciune dezgustătoare... totuși... nu fi îngrijorată, astea s fleacuri! Vezi tu, m am înglodat în datorii ca un prost și vreau să câștig numai ca să mi le pot plăti. Sper că voi izbuti, fiindcă dacă am jucat până acum nesăbuit, la întâmplare, ca un descreierat, de acum înainte am să tremur pentru fiecare rublă... Dacă n am sa câștig, să nu mi spui pe nume! Crede mă, nu este o pasiune puternică, nu i nimic serios, e doar o toană trecătoare! Am destulă voință ca să mă pot opri când vreau. Cum îmi plătesc datoriile, am să mă întorc definitiv la voi, spune i și mamei că n am să vă mai părăsesc o clipă.
— Când te gândești cât de scump te au costat cele trei sute de ruble de azi!
— Tu de unde știi? am tresărit eu.
— Daria Onisimovna a auzit tot...
Dar în clipa aceea Liza m a împins brusc după o draperie și amândoi ne am trezit într un fel de "marchiză", adică într o mică încăpere semicirculară, cu geamuri de jur împrejur. Nici n am apucat să mă dezmeticesc, când, deodată, am auzit un glas cunoscut, zornăit de pinteni și niște pași pe care i am identificat numaidecât.
— Prințul Serioja! am șoptit.
— El e, îmi răspunse ea tot în șoaptă.
— De ce te ai speriat atât de tare?
— Așa, nu vreau cu nici un preț să mă găsească aici...
— Tiens! Nu cumva îți dă târcoale? am întrebat o, zâmbind ironic. Dacă i așa, îl învăț eu minte! Unde te duci?
— Hai să plecăm. Vin cu tine.
— Cum, fără să ți iei rămas bun de la ea?
— Ba mi am luat. Haina mea e în vestibul.
Am plecat împreună. Pe scară mi a fulgerat deodată ceva prin minte:
— Știi, Liza, mi se pare că a venit s o ceară în căsătorie!
— Da de unde... Nici prin gând nu i trece... rosti ea rar și apăsat, fără să ridice glasul.
— Vezi tu Liza, cu toate că m am certat azi cu el, de ce ți aș ascunde o, de vreme ce tot ai aflat, zău că l iubesc sincer și i doresc din toată inima s o ia de nevastă. De altfel, ne am împăcat numaidecât. Când omul e fericit devine foarte bun și îngăduitor... Știi, e capabil de multe sentimente frumoase... și de omenie... Chiar dacă deocamdată nu sunt prea evidente, sunt sigur că, dacă ar încăpea pe mâna unei fete energice și inteligente ca Versilova, ar deveni un om minunat și ar fi fericit. Din păcate, mă grăbesc... dacă ai veni cu mine în sanie o bucată de drum ți aș mai povesti multe...
— Nu, du te singur. N avem același drum. Vii să iei azi masa la noi?
— Vin, vin sigur, doar ți am făgăduit. Ascultă, Liza: o lichea, pe scurt un individ cât se poate de dezgustător, anume Stebelkov, dacă ai auzit de el, exercită o presiune îngrozitoare asupra lui din pricina unor polițe... Pe scurt, îl are la mână și l strânge cu ușa, așa că e silit să primească soluția înjositoare pe care i o impune și s o ceară pe Anna Andreevna de nevastă. Altă ieșire nici nu are. Cred că ar trebui s o punem și pe ea la curent cu situația, deși ar fi o prostie, fiindcă această căsătorie ar rezolva totul. Dar tu ce zici, ea are să primească ori nu?
— La revedere, mă grăbesc, îmi tăie Liza vorba, și în privirea pe care mi o aruncă în treacăt am deslușit atâta ură, încât am strigat îngrozit:
— Liza, ce ai, draga mea?
— Cu tine n am nimic. Doar atâta te rog, să nu mai joci...
— Ah, vorbești de cărți? Bine, n am să mai joc.
— Adineauri ai spus "când omul e fericit", așadar ești foarte fericit?
— Foarte fericit, Liza. Grozav de fericit! Doamne, s a făcut ora trei, ba a și trecut... La revedere, Lizocika, scumpa mea. Spune și tu, pot lăsa o femeie să mă aștepte? Ar fi de neiertat!
— Așadar, ai o întâlnire? spuse Liza, străduindu se să zâmbească, dar buzele îi erau palide și tremurau.
— Lasă mă să ți sărut mânuța, are să mi aducă noroc.
— Nu, mâna mea nu poate să ți aducă noroc! Dimpotrivă!
Se depărta repede. Nu atât cuvintele ei m au îngrozit, cât seriozitatea și convingerea cu care le a strigat. M am grăbit să mă urc în sanie. Da, da tocmai din pricina acestei "fericiri" eram pe atunci orb ca o cârtiță și în afară de mine nu vedeam și nu înțelegeam nimic.


CAPITOLUL AL PATRULEA

Parcă nici nu mai am curajul să povestesc. Toate astea s au petrecut demult, dar și azi mai sunt pentru mine un coșmar. Cum de a putut o astfel de femeie să dea întâlnire unui băiețandru odios, cum eram eu pe atunci! Iată întrebarea care se pune în primul rând. După ce m am despărțit de Liza, m am repezit acolo, în goana cailor, iar inima îmi bătea să se spargă, de mă întrebam singur dacă n am înnebunit: ideea unei întâlniri fixate de ea mi se părea o aberație atât de izbitoare, încât era cu neputință să o crezi adevărată. Și cu toate astea eu nu mă îndoiam câtuși de puțin. Dimpotrivă, cu cât un lucru era mai de necrezut, îl credeam mai realizabil.
Mă neliniștea faptul că trecuse de ora trei: "Dacă mi a dat întâlnire, cum pot să întârzii?" mă gândeam eu. Îmi treceau prin minte tot felul de întrebări stupide: "Cum e mai bine să mă arăt îndrăzneț sau timid?" Dar erau numai gânduri fugare, fiindcă inima mi era stăpânită de un sentiment mult mai puternic, deși nu l aș putea defini. În ajun, îmi spusese: "Mâine la ora trei voi fi la Tatiana Pavlovna", atâta tot. Bine, dar mai întâi, când mă duceam la ea, mă primea întotdeauna între patru ochi, așa că îmi putea spune tot ce credea de cuviință și nu era nevoie să se ostenească până la Tatiana Pavlovna; așadar, ce o determinase să mi fixeze o întâlnire în altă parte? Apoi se mai punea o întrebare: Tatiana Pavlovna va fi acasă sau nu? Dacă e vorba de o întâlnire, înseamnă că nu va fi acasă. Dar cum putea s o facă să plece, fără să i explice totul dinainte? Va să zică, și Tatiana Pavlovna cunoaște secretul. Gândul acesta mi se părea nebunesc și cam indecent, aproape trivial. Dar, la urma urmei, poate că pur și simplu i se năzărise să se ducă la Tatiana Pavlovna și mi comunicase această intenție fără gând ascuns, iar eu îmi închipuiam cine știe ce. Și apoi, mi o spusese doar în treacăt, într o doară, cu un ton firesc și încă după o vizită foarte plicticoasă de a mea, căci în ajun, cât timp stătusem la ea, fusesem destul de buimac. Am stat ca un nătâng, abia îngăimând câte o vorbă și neștiind ce să i spun, ceea ce mă înfuria și mă făcea și mai timid; ea se pregătea să se ducă undeva, după cum a reieșit mai târziu, și s a bucurat desigur când a văzut că dau să plec. Toate aceste raționamente mi se învălmășeau în cap. În cele din urmă m am hotărât să urc scara, să sun la ușă și când bucătăreasa îmi va deschide, s o întreb: Tatiana Pavlovna e acasă? Dacă nu o voi găsi acasă, înseamnă că este vorba de o "întâlnire"; de altfel, nu mă îndoiam câtuși de puțin că așa și era!
Am urcat scara în fugă și, încă înainte de a ajunge la ușă, mi a pierit orice teamă. "Fie ce o fi, îmi ziceam, numai să se întâmple odată!" Bucătăreasa mi a deschis și cu tonul ei revoltător de flegmatic a mormăit că Tatiana Pavlovna nu era acasă. "Nu i nici altcineva aici, n o așteaptă nimeni pe Tatiana Pavlovna?" am vrut s o întreb, dar m am răzgândit. "E bine să mă conving singur" și, bolborosindu i bucătăresei că am să aștept, mi am scos blana și am deschis ușa. Katerina Nikolaevna ședea la fereastră și "o aștepta pe Tatiana Pavlovna".
— Nu s a întors încă? mă întrebă ea de cum mă văzu, cu oarecare îngrijorare și ciudă. Și tonul și expresia ei răspundeau atât de puțin așteptărilor mele, încât am rămas pironit în prag.
— Cine să se întoarcă? am bâiguit eu.
— Păi, Tatiana Pavlovna! Nu te am rugat eu ieri să i transmiți că vin azi la ora trei la ea?
— Dar eu... nici n am văzut o.
— Cum, ai uitat?
M am așezat, năucit și abătut. Va să zică asta era?! Și, culmea, după ce totul era limpede ca lumina zilei, eu tot mai continuam să cred cu încăpățânare ceea ce mi vârâsem în cap.
— Nici nu mi amintesc să mă fi rugat să i transmit ceva. Și apoi nici nu m ai rugat. Mi ai spus pur și simplu că ai să fii aici la ora trei, am repezit o eu nervos, fără s o privesc.
— Ah, strigă ea brusc, păi dacă ai uitat să i transmiți, deși ai reținut că vin încoace, ce cauți dumneata aici?
Mi am ridicat ochii la ea: pe fața ei nu era nici urmă de batjocură sau mânie, ci numai zâmbetul ei luminos, vesel și o expresie foarte poznașă — obișnuita ei expresie de copil pus pe ștrengării, de parcă ar fi vrut să spună: "Ei, vezi că te am prins cu mâța în sac? Ce mai poți spune acum?"
Nu voiam să răspund și am lăsat iar ochii în jos. A urmat o tăcere de câteva clipe.
— Acum vii de la papa? mă întrebă ea pe neașteptate.
— Vin de la Anna Andreevna, nici n am trecut pe la prințul Nikolai Ivanovici... după cum știi și dumneata, am adăugat eu deodată.
— Nu cumva ți s a întâmplat ceva la Anna Andreevna?
— Adică vrei să spui că par zăpăcit? Nu, și înainte de a mă duce la Anna Andreevna păream la fel de aiurit.
— Și nici după ce ai fost la ea nu ți a venit mintea la cap?
— Nu, după cum vezi. Unde mai pui că acolo am auzit ca te măriți cu baronul Bioring.
— Þi a spus o chiar ea? mă întrebă deodată, curioasă.
— Nu, mai precis eu i am comunicat ei vestea; am aflat o azi la prințul Serghei Petrovici, de la Nașciokin, care venise tocmai să l vadă.
Stăteam tot timpul cu ochii în jos, fiindcă dacă aș fi privit o, mi s ar fi umplut sufletul de lumină, de bucurie, de fericire, și în momentul acela nu voiam să fiu fericit. Mi s a înfipt un ghimpe în inimă și într o clipă am luat o hotărâre copleșitoare. Apoi m am trezit vorbind, dar nici nu mi amintesc prea bine despre ce. Glasul mi era sugrumat, abia legam două cuvinte, dar acum aveam curajul s o privesc în față. Inima îmi bătea grozav. Vorbeam despre ceva care n avea nici o legătură cu noi, de altfel, destul de logic, pare mi se. La început, m a ascultat cu zâmbetul ei calm și îngăduitor, ca întotdeauna, dar încetul cu încetul în privirea ei stăruitoare a apărut mai întâi o umbră de mirare, iar pe urmă chiar de spaimă. Cu toate că și mai păstra încă zâmbetul, buzele îi tremurau din când în când.
— Ce i cu dumneata? am întrebat o deodată, văzând că se cutremură.
— Mi e teamă de dumneata, îmi răspunse, aproape înspăimântată.
— Atunci de ce nu pleci? Vezi bine că Tatiana Pavlovna nu i acasă și nici n o să vină curând, așa că ar trebui să te ridici și să pleci. De ce mai stai?
— Voiam s o aștept, acum însă... Într adevăr... Dădu să se ridice.
— Ba nu, mai șezi, am oprit o eu. Uite, iar ai tresărit, dar dumneata și când ești înspăimântată zâmbești. Ești totdeauna cu zâmbetul pe buze. Uite, acum ai zâmbit de a binelea.
— Ai înnebunit?
— Da, mi am pierdut mințile.
— Mi e teamă, șopti ea din nou.
— De ce?
— Ca nu cumva... să te întreci cu măsura, spuse ea tot zâmbind, dar de astă dată speriată cu adevărat.
— Nu mai pot suporta zâmbetul dumitale!...
Am început iar să vorbesc. Aveam impresia că zbor și parcă mă mâna cineva de la spate. Niciodată, niciodată nu îndrăznisem să vorbesc astfel cu ea și acum mă intimida îngrozitor; totuși vorbeam. Þin minte că i am strigat deodată în față:
— Nu mai pot suporta zâmbetul dumitale! De ce oare la Moscova mi te am închipuit cumplită, maiestoasă și perfidă? Da, încă la Moscova, fiindcă vorbeam mereu cu Maria Ivanovna despre dumneata, încercând să ne închipuim cum ai putea să fii... O ții minte pe Maria Ivanovna? Ai fost doar de curând la ea. În tren, pe când veneam încoace, te am visat toată noaptea, și aici, înainte de sosirea dumitale, timp de o lună întreagă, ți am studiat portretul din biroul prințului, și tot nu m am putut dumeri. Prea ai o expresie de copil, poznașă și nevinovată din cale afară! Și de când vin pe la dumneata am rămas la fel de nedumerit. O, dar câteodată știi să privești cu atâta trufie, încât privirea dumitale strivește omul. Îmi amintesc cum m ai privit atunci, la tatăl dumitale, în ziua când ai sosit de la Moscova... Nu mi puteam lua ochii de la dumneata, dar dacă m ar fi întrebat cineva, după ce am ieșit pe ușă, cum arăți, ce fel de om ești, n aș fi putut să l lămuresc. N aș fi putut să spun măcar dacă ești înaltă ori scundă. De cum te am văzut, parcă am orbit. Ești cu totul altfel decât te înfățișează portretul. Ochii nu ți sunt întunecați. Nu ești nici prea mică, nici prea înaltă, voinică și durdulie, dar sprintenă ca o femeie tânără și sănătoasă de la țară. Și fața dumitale are trăsături țărănești, arăți ca o țărancă frumoasă; nu te supăra, nu vreau să te jignesc, mi se pare minunat că ai o față rotundă, rumenă, luminoasă, deschisă, zâmbitoare și... totodată sfioasă. Chiar așa, sfioasă. Cine s ar fi așteptat de la Katerina Nikolaevna Ahmakova să fie sfioasă? Și totuși jur că ai o expresie timidă și feciorelnică! Mai mult, chiar copilăroasă! Iată cum arăți! Eram tot timpul uluit și mă tot întrebam: ea să fie oare? Acum m am convins că ești foarte inteligentă, la început însă te credeam prostuță și naivă. Inteligența dumitale se îmbină cu umorul și cu veselia, dar e spontană, fără artificii. Îmi mai place și că zâmbești întotdeauna: zâmbetul dumitale îmi umple sufletul de fericire. Mă încântă și liniștea dumitale, calmul, felul dumitale de a vorbi, melodios, lin, aproape leneș, tocmai această moliciune mă farmecă. Am impresia că dacă s ar prăbuși un pod sub dumneata, și atunci ai vorbi calm și măsurat. Mi te închipuiam plină de ifose și de pasiuni, dar de două luni, de când te cunosc, vorbim la fel de simplu și de prietenește ca doi studenți... Niciodată nu mi aș fi închipuit că ai o astfel de frunte, ca de statuie: puțin îngustă, dar albă și netedă ca marmura, încoronată de un păr bogat. Ai talia înaltă și mlădioasă, mersul ușor, ești de o frumusețe neobișnuită, dar fără pic de îngâmfare, abia acum m am convins de asta, înainte nici nu mi venea să cred!
Ea ascultase toată această tiradă nebunească, privindu mă cu ochii larg deschiși, fiindcă văzuse că și eu tremur. De câteva ori, ridicase mânuța ei înmănușată, căutând să mă oprească printr un gest timid și blajin, dar de fiecare dată și o retrăsese, nedumerită și speriată. De câteva ori, se trăsese înapoi, înspăimântată, în două, trei rânduri, zâmbetul ei obișnuit fu cât pe aci să i lumineze fața; la un moment dat a și roșit foarte tare, dar la sfârșit s a speriat de a binelea și a început să pălească. Îndată ce am terminat, ea întinse mâna ca și cum ar fi vrut să mă împiedice să mai adaug ceva și spuse cu un glas rugător și totuși liniștit:
— Așa nu se poate vorbi... e neîngăduit...
Deodată, se ridică de pe scaun, luându și cu mișcări line șalul și manșonul de samur.
— Pleci? am strigat eu.
— Mă tem într adevăr de dumneata... abuzezi..., rosti ea tărăgănat, parcă cu părere de rău și mustrare.
— Ascultă, îți jur că n am să mă întrec cu măsura.
— Păi văd că ai și început, nu și putu ea stăpâni un zâmbet, nici măcar nu știu dacă ai să mă lași să plec. Și parcă se temea chiar că n am să i dau drumul.
— Dimpotrivă, am să ți deschid eu însumi ușa, poți pleca, dar să știi că am luat o hotărâre capitală, și, dacă vrei să mi iei o piatră de pe inimă, întoarce te, așază te și ascultă mă doar câteva clipe. Dacă nu vrei, poți pleca și ți voi deschide ușa chiar eu!
Ea mă privi, apoi se așeză din nou.
— Cât de indignată ar fi plecat alta în locul dumitale, dumneata însă ai rămas! am strigat eu, încântat.
— Înainte nu ți îngăduiai niciodată să vorbești așa.
— Fiindcă înainte mă fâstâceam. Nici adineauri, când am intrat pe ușă, nu știam ce să ți spun. Crezi oare că acum nu sunt intimidat? Ba bine că nu! Dar acum dintr o dată, am luat o hotărâre vitală și mă simt în stare s o duc până la capăt. Și cum am luat o, mi am ieșit din minți, de aceea am și îndrăznit să vorbesc așa... Iată de ce te am rugat să rămâi. Vreau să mi răspunzi neapărat la o întrebare: Crezi că te spionez? Da sau nu?
Ea roși brusc.
— Nu, nu mi răspunde deocamdată, Katerina Nikolaevna, mai întâi ascultă mă până la capăt și pe urmă să mi spui tot adevărul.
Am rupt deodată toate zăgazurile și mi am dat drumul.
— Acum două luni, când am stat ascuns aici după draperie... Îți amintești... ai vorbit cu Tatiana Pavlovna despre o anumită scrisoare. Atunci am țâșnit din ascunzătoare și de furie m a luat gura pe dinainte. Dumneata ai înțeles numaidecât că eu știu ceva... nu se poate să nu fi priceput... Doar căutai un document important și ți era teamă să nu fi încăput pe mâna cuiva... Stai puțin, Katerina Nikolaevna, mai stăpânește te o clipă și pe urmă ai să vorbești. Îți declar că bănuielile dumitale erau întemeiate. Scrisoarea aceea există... mai bine zis exista... am văzut o cu ochii mei; e vorba de scrisoarea dumitale către Andronikov, nu i așa?
— Ai văzut scrisoarea aceea? întrebă ea repede, încurcată și tremurând de emoție. Unde?
— Am văzut o... la Kraft... știi, acela care s a împușcat.
— Într adevăr? Ai văzut o cu ochii dumitale? Și acum unde a ajuns?
— Kraft a rupt o.
— În fața dumitale, pe când erai acolo?
— În fața mea. A rupt o desigur, fiindcă avea de gând să se sinucidă. Eu pe atunci nici nu bănuiam că se va împușca.
— Așadar a fost distrusă. Slavă Domnului! rosti ea rar, apoi oftă și și făcu cruce.
N o mințisem. Chiar dacă se părea că o mințisem, fiindcă scrisoarea se găsea la mine și nu fusese niciodată la Kraft, acesta nu era decât un amănunt neînsemnat; în esență însă nu mințisem, fiindcă în clipa când mințeam mi am jurat să ard scrisoarea în aceeași seară. Îmi dau cuvântul de onoare că dacă aș fi avut o la mine, aș fi scos o din buzunar și i aș fi restituit o, dar din păcate o lăsasem acasă. Deși poate că n aș fi avut curajul să i o dau, fiindcă mi ar fi fost rușine să i mărturisesc atunci că era la mine și că o păstrasem atâta timp, că șovăisem atâta timp să i o restitui. Dar era totuna: de vreme ce eram hotărât să ard scrisoarea de îndată ce voi ajunge acasă, înseamnă că nu mințisem. Jur că în clipa aceea eram cu conștiința curată.
— Dar dacă este așa, am continuat eu aproape scos din minți, atunci spune mi. Ai căutat să mă atragi, te ai purtat prietenește cu mine, m ai primit la dumneata numai fiindcă bănuiai că știu ceva despre scrisoare? Stai puțin, Katerina Nikolaevna, mai ai răbdare o clipă și lasă mă să termin: de câte ori veneam la dumneata, bănuiam tot timpul că ești atât de drăguță cu mine numai ca să mă tragi de limbă, ca să mi smulgi o mărturisire... Mai așteaptă puțin; să știi că această bănuială mă făcea să sufăr. Fățărnicia dumitale mă copleșea fiindcă... fiindcă, între timp, am descoperit că ai sufletul cel mai nobil cu putință! Recunosc deschis, ți o spun pe șleau: deși venisem la dumneata ca dușman, am ajuns să te socotesc cea mai nobilă făptură de pe lume. Ai izbutit să mă dezarmezi de la început. Totuși mă chinuia fățărnicia dumitale, mai bine zis bănuiala că ai putea fi fățarnică... Acum a venit însă momentul să ne lămurim, să avem o explicație definitivă. Totuși, nu vorbi încă, mai așteaptă puțin, să afli mai întâi părerea mea despre toate astea, ce cred eu acum, în clipa de față; îți mărturisesc deschis: chiar dacă ar fi fost așa, tot nu m aș supăra... voiam să spun mai degrabă, nu m aș fi simțit jignit, fiindcă îmi dau seama că era și firesc să fie așa. Nici nu i de mirare. Cine ți ar putea o lua în nume de rău? Te frămânți din pricina unei scrisori și într o bună zi bănuiești că cineva îi știe de urmă, ei, și atunci e cât se poate de firesc să încerci să l descoși. Nu văd nimic rău în asta, nimic condamnabil, ți o spun sincer. Acum însă trebuie să mi spui și dumneata ceva... să te spovedești (iartă mi expresia). Trebuie să știu adevărul. Am motive serioase să stărui. Spune mi așadar, te ai arătat atât de bună, atât de prietenoasă, numai ca să pui mâna pe scrisoare?... Spune, Katerina Nikolaevna.
Vorbeam cu inima din ce în ce mai strânsă și fruntea îmi ardea. În timp ce mă asculta, de pe fața ei dispăruse orice teamă, căpătase o expresie blajină și duioasă. Mă privea însă cu oarecare sfială, de parcă îi era rușine.
— Da, pentru asta, rosti ea rar și aproape în șoaptă, iartă mă, mă simt vinovată față de dumneata, adăugă deodată, întinzând ușor mâinile spre mine.
Nu mă așteptam la asta. La orice m aș fi așteptat, nu însă să aud din gura ei aceste cuvinte. Nici măcar acum, când ajunsesem să o cunosc.
— Dumneata îmi spui mie că te simți "vinovată"?! Atât de simplu și deschis?! am strigat.
— O, de mult am început să mă simt vinovată față de dumneata... Și mi pare bine că s a ivit prilejul să ți o spun, în sfârșit.
— De mult? Atunci de ce nu mi ai spus o înainte?
— Fiindcă nu știam cum, mărturisi ea, zâmbind. Adică chiar dacă știam, adăugă ea, zâmbind din nou, totuși mă codeam, mi era rușine... fiindcă într adevăr la început numai pentru asta am căutat să te "atrag", după cum spuneai. Dar, peste puțin m a scârbit... m a plictisit această prefăcătorie! adăugă ea cu amărăciune. Și apoi mi era lehamite de toate frământările și căutările!
— Bine, dar de ce, de ce nu m ai întrebat atunci pe șleau, era destul să mi spui: "Tu știi de scrisoare, hai, nu te mai preface", și numaidecât ți aș fi spus tot, pe loc ți aș fi mărturisit tot.
— Fiindcă... mă cam temeam de dumneata. Recunosc că nici n aveam încredere în dumneata. Și la urma urmei, dacă eu am fost vicleană, nici dumneata n ai fost mai bun, zise ea, zâmbind cu tâlc.
— Da, într adevăr, n am fost demn de încrederea dumitale! am strigat eu, uluit de perspicacitatea ei. O, și încă nici nu știi în ce mocirlă am alunecat!
— Ei, acum ai ajuns și la mocirlă! îți recunosc stilul, zise ea încet, zâmbind blajin. Scrisoarea asta, adăugă ea cu tristețe, a fost cea mai regretabilă și mai nesăbuită faptă din viața mea. O să am veșnic remușcări din pricina ei. Numai niște împrejurări nefericite și anumite temeri m au făcut să mă îndoiesc de tatăl meu, un om atât de bun și de generos! Știind că această scrisoare ar putea să ajungă... în mâna unor oameni răi... și aveam motive serioase să gândesc astfel (rosti ea cu emoție), tremuram ca nu cumva să facă uz de ea, să o arate tatei... și să i pricinuiască o durere grozavă... mai ales în starea lui... cu sănătatea lui șubredă... și apoi mă temeam să nu pierd și dragostea lui... Da, stărui ea, privindu mă cu ochi limpezi drept în față, da, recunosc că mă îngrijora și soarta mea: mă temeam că el... irascibil cum e din pricina bolii... ar putea să mă lase fără nici un sprijin... Nu tăgăduiesc nici acest sentiment, deși cred că și în privința asta îi fac o nedreptate. E atât de bun și de mărinimos, încât m ar fi iertat desigur. Ei, acum ți am spus tot adevărul, după cum mi ai cerut. În ceea ce te privește, ai dreptate, n ar fi trebuit să mă port așa, încheie ea, rușinându se din nou, m ai făcut să roșesc.
— Nu, dumneata n ai de ce să roșești! am strigat eu.
— Într adevăr, m am bizuit pe înflăcărarea dumitale, o recunosc, spuse ea, lăsând ochii în jos.
— Katerina Nikolaevna, cine, spune mi, cine te silește să mi faci asemenea mărturisiri?! am strigat eu, năucit. Doar ți era mai ușor să te ridici și să mi demonstrezi prin sofisme subtile că ce i alb e negru și ce i negru e alb, convingându mă că totul nu i decât o părere de a mea. Știi, așa cum se procedează cu adevărul în lumea dumitale aristocratică. Doar eu sunt un neghiob și un necioplit, așa că te aș fi crezut imediat. Aș fi luat drept bun orice mi ai fi spus! Doar nu ți cerea cine știe ce sforțare, și e cu neputință să te temi de mine! Cum ai putut să te înjosești așa, și încă de bună voie, înaintea unui parvenit, a unui prăpădit de adolescent?
— Desigur că prin această mărturisire, cel puțin, nu m am înjosit înaintea dumitale, rosti ea cu o demnitate impresionantă, înțelegând pesemne greșit sensul cuvintelor mele.
— O, dimpotrivă! Dimpotrivă! Cum de n ai simțit respectul și admirația mea?!
— Ah, cât de urât și de ușuratic m am purtat! exclamă ea, ducându și mâna la față, ca și cum ar fi vrut să și o ascundă. Și ieri mi a fost rușine, de aceea ți am și părut atât de stingherită când ai venit la mine... Drept să ți spun, împrejurările sunt de așa natură, încât trebuia să aflu cu orice preț adevărul despre scrisoarea aceea nenorocită. Altfel, aș fi uitat de ea, fiindcă te rog să crezi că nu numai de dragul ei te pofteam la mine, adăugă ea pe neașteptate.
Inima începu să mi bată mai tare.
— Zău că nu, zise ea cu un zâmbet imperceptibil, te asigur că nu! Eu... adineauri ai făcut o observație foarte justă, Arkadi Makarovici, când spuneai că stăteam de vorbă ca niște studenți. Crede mă, uneori mă plictisesc îngrozitor în societate, mai cu seamă de când m am întors din străinătate și după toate nenorocirile care s au abătut asupra familiei noastre... De altfel, în ultima vreme mă și duc foarte rar undeva și asta nu numai din pricina apatiei; am adesea chef să plec la țară, acolo aș avea răgazul să recitesc cărțile mele preferate, pe care de mult mi le tot pun deoparte, dar nu apuc nici măcar să le deschid, după cum ți am mai spus. Parcă ai și râs de mine când ți am destăinuit că citesc zilnic câte două gazete rusești?
— Ba n am râs...
— Fireșe, fiindcă și pe dumneata te frământă aceleași probleme. Iar eu, după cum ți am mărturisit de mult, mă simt rusoaică până în măduva oaselor și iubesc Rusia. Þii minte de câte ori am citit împreună "faptele diverse", cum le numeai dumneata?!... îmi aminti ea, zâmbind. Deși deseori ești cam... ciudat, uneori te însuflețeai pe neașteptate și atunci găseai întotdeauna cuvântul cel mai potrivit și manifestai atâta interes tocmai pentru problemele care mă interesau și pe mine. Când te porți ca un student, ești cât se poate de simpatic și de original, zău așa. Pesemne că alte roluri ți se potrivesc mai puțin, mă zeflemisi ea cu un zâmbet șiret și fermecător. Îți mai aduci aminte cum discutam uneori ceasuri întregi numai despre cifre, cum calculam și comparam, cât de preocupați eram de numărul școlilor la noi, de perspectivele învățământului?... Număram crimele și delictele penale, punându le în balanță cu știrile îmbucurătoare... Voiam să deducem încotro se îndreaptă lucrurile și, în sfârșit, ce ne așteaptă pe noi înșine. Ceea ce mi a plăcut mai mult la dumneata a fost sinceritatea. În lumea noastră nu se vorbește niciodată așa cu noi, femeile. Săptămâna trecută, am adus vorba cu prințul X despre Bismarck, fiindcă mă interesa grozav personalitatea lui, dar nu izbuteam să mi fac singură o părere precisă, și, închipuiește ți, s a așezat lângă mine și a început să mi povestească despre el cât se poate de amănunțit, însă cu ironia și cu îngăduința nesuferită cu care obișnuiesc să vorbească "oamenii de seamă" cu noi, femeile, când îndrăznim să ne vârâm nasul "unde nu ne fierbe oala"... Dar, ții minte că atunci când am discutat noi despre Bismarck era cât pe aci să ne certăm? Încercai să mă convingi că ai o "idee" a dumitale, cu mult mai grozavă decât a lui Bismarck, izbucni ea deodată în râs. "În viața mea n am întâlnit decât doi oameni care au discutat într adevăr cu mine, răposatul meu soț, un om foarte, foarte inteligent și... de o mare noblețe sufletească, rosti ea apăsat și cu convingere, iar al doilea... bănuiești desigur cine este...
— Versilov! am exclamat eu.
O urmăream cu răsuflarea tăiată.
— Da. Îmi plăcea grozav să l ascult și până la urmă devenisem cu el pe deplin... poate prea sinceră, și tocmai atunci a început să se arate neîncrezător față de mine.
— Nu te a crezut?
— Nu, și nu numai el, nimeni n a avut vreodată încredere în mine.
— Nici Versilov? El e doar altfel decât ceilalți.
— Nu numai că nu m a crezut, murmură ea cu un zâmbet ciudat, lăsând ochii în jos, dar a mai și tras concluzia că am "toate viciile", toate cusururile.
— Tocmai dumneata, care n ai nici unul?!
— Ba am și eu câteva.
— Versilov nu te a iubit, de aceea nu te a înțeles! strigai eu mânios.
O clipă fața i se crispă.
— Să nu mai vorbim despre asta... și să nu mi mai pomenești niciodată despre... omul acesta... încheie ea cu înflăcărare și cu o deosebită stăruință. Dar să sfârșim, s a făcut târziu (se ridică să plece). Ei, ce zici, mă ierți, ori nu? rosti ea răspicat, privindu mă cu ochi limpezi.
— Eu... să te iert... pe dumneata?!... Ascultă, Katerina Nikolaevna, dar să nu te superi, e adevărat că te măriți?
— Nu este încă nimic hotărât, spuse ea, stingherită și parcă speriată.
— E un om bun? Iartă mă, iartă mi această întrebare.
— Da, e un om foarte bun.
— Ajunge, nu merit să mi răspunzi mai mult. Știu prea bine că asemenea întrebări sunt o necuviință din partea mea. Vreau să știu numai dacă e demn de dumneata ori nu. Dar asta am s o aflu și singur.
— Vai de mine! se sperie ea.
— Bine, dacă nu vrei, n am s o fac, n am să mă amestec... Nu vreau să ți mai spun decât atât: să ți dea Dumnezeu fericire în toate privințele și pe orice drum ai păși... drept răsplată, pentru nespusa fericire pe care mi ai dăruit o dumneata în acest ceas. Chipul dumitale îmi va rămâne veșnic întipărit în suflet. Voi păstra ca pe o comoară amintirea perfecțiunii dumitale. Când te bănuiam că ești perfidă, cochetă și interesată, eram nefericit, fiindcă... gândul acesta nu se potrivea cu imaginea dumitale... În ultima vreme, m am frământat zi și noapte, dar acum totul e limpede ca lumina zilei. Când am venit încoace, m am așteptat să înfrunt un iezuit viclean și fățarnic, un șarpe iscoditor, și când colo am dat de cinste, de curățenie și demnitate, de un suflet de student!... Râzi? Ei și, n ai decât! Doar o sfântă ca dumneata nu și poate bate joc de ceea ce este sfânt...
— O nu, mi a venit numai să râd când te am auzit folosind asemenea expresii năstrușnice... Ce înțelegi prin "șarpe iscoditor"? spuse ea izbuncnind în râs.
— Azi ți a scăpat un cuvânt înduioșător, am continuat eu, entuziasmat. Cum ai putut să mi mărturisești că: "te ai bizuit pe înflăcărarea mea?" Da, ai recunoscut până și asta tocmai fiindcă ești o sfântă și atunci când ți ai închipuit că porți o vină, ai vrut să te pedepsești, umilindu te. De fapt, însă, nu ești vinovată cu nimic, fiindcă orice ai face e sfânt! Totuși, puteai să nu rostești chiar acest cuvânt, o asemenea expresie!... Atâta sinceritate e de neînchipuit, ea dovedește o extraordinară curăție sufletească și totodată respect și încredere față de mine, am strigat eu, năuc. O, nu roși, n ai de ce. Dar cine, cine a îndrăznit să te ponegrească spunând că ești o femeie pătimașă? O, iartă mă: văd pe fața dumitale că te am rănit. Iartă i unui băiețandru înflăcărat cuvintele lui nesăbuite! Dar există oare cuvinte, expresii care să te atingă pe dumneata?! Oare nu ești mai presus de toate? Versilov mi a spus o dată că Othello a ucis o pe Desdemona și apoi și a pus capăt zilelor nu fiindcă era gelos, ci numai fiindcă și a pierdut idealul. Eu îl înțeleg, pentru că azi mi am regăsit idealul!
— Prea mă ridici în slava cerului. N o merit, mă întrerupse ea cu convingere. Mai ții minte ce ți am spus despre ochii dumitale? adăugă pe un ton glumeț.
— Mi ai spus că în loc de ochi am două microscoape care dau fiecărei muște proporțiile unui elefant! Nu, de astă dată te înșeli! Cum, pleci?
Ea rămăsese în picioare în mijlocul încăperii, cu șalul și manșonul în mână.
— Aștept să pleci dumneata mai întâi și abia pe urmă mă duc și eu. Mai vreau să scriu două rânduri Tatianei Pavlovna.
— Uite că plec, plec numaidecât, vreau numai să ți repet urarea mea: Să ți dea Dumnezeu fericire, fie că rămâi singură, fie că te măriți cu acela pe care ți l alegi! Eu mă mulțumesc cu idealul meu, atât îmi ajunge.
— Dragul meu, bunul meu Arkadi Makarovici, crede mă că nu am față de dumneata... Tatăl meu spune întotdeauna despre dumneata: "E un băiat bun și mi e tare drag!" Te rog să crezi că toată viața îmi voi aminti ce mi ai povestit despre bietul băiețaș părăsit printre străini și despre visurile cu care și alina singurătatea. Înțeleg prea bine în ce condiții grele te ai format. De acum înainte, însă, oricât ne am socoti noi de studenți, adăugă ea cu un zâmbet rugător și sfios, strângându mi mâna, totuși n o să ne mai putem vedea ca înainte, deoarece... desigur, înțelegi și dumneata de ce?
— Va să zică, n o să ne mai putem vedea?
— Nu, multă vreme... și de asta numai eu sunt vinovată., îmi dau seama că de azi înainte nu se mai poate... O să ne întâlnim însă câteodată la tata...
"Þi e teamă de «ânflăcărarea mea», n ai încredere în mine?" am vrut eu să strig, dar când mi am dat seama cât e de stingherită, cuvintele mi s au oprit în gât.
— Spune mi, mă opri ea în clipa când dădeam să ies pe ușă, ai văzut cu ochii dumitale că... a rupt scrisoarea? Îți aduci bine aminte? Cum ți ai dat seama atunci că era scrisoarea mea către Andronikov?
— Kraft mi a povestit conținutul ei și chiar mi a arătat o... Rămâi cu bine! Când stăteam împreună în biroul dumitale, mă simțeam intimidat, dar când mă lăsai singur, eram gata să sărut urmele pașilor dumitale... am bâiguit eu în neștire și, fără să mă mai uit la ea, am plecat repede.
Am pornit în grabă spre ai mei; sufletul mi era plin de entuziasm. Gândurile mi se învălmășeau în minte ca răvășite de viscol, dar o mare fericire îmi umplea inima. Când m am apropiat de casa mamei, mi am amintit deodată de ingratitudinea Lizei față de Anna Andreevna, de cuvintele ei crude și pătimașe de adineauri și am simțit o mare durere în suflet!
"Ce cruzi sunt oamenii! Dar nu înțeleg ce i cu Liza. Ce o fi pățit?" m am gândit, în timp ce urcam treptele.
I am dat drumul lui Matvei și i am poruncit să vină să mă ia de acasă la ora nouă.


CAPITOLUL AL CINCILEA

Deși întârziasem mult, ei nu se așezaseră încă la masă, ci mă așteptau. Poate fiindcă în general mâncam destul de rar la mama. Pregătise chiar în cinstea mea mai multe feluri decât de obicei, bunăoară, la aperitiv s au servit și sardele, și așa mai departe. Dar spre mirarea și tristețea mea, i am găsit pe toți posomorâți și parcă îngrijorați. Liza de abia mi a zâmbit când m~a văzut, iar mama era vădit tulburată. Versilov m a întâmpinat cu un zâmbet forțat. "Nu cumva s au certat?" m am întrebat. De altfel, la început totul a mers bine, numai Versilov a cam strâmbat din nas la supa cu tăiței și a strâmbat din nou când s au adus chiftelele umplute cu casa.
— E destul să vă spun că o anumită mâncare nu mi priește, ca a doua zi să și apară pe masă, izbucni el cu ciudă.
— Vai de mine Andrei Petrovici ce ți a cășunat, doar e o mâncare bună pe care o fac de când mă știu, îngăimă mama cu sfială.
— Maică ta, spre deosebire de anumite gazete care socotesc că tot ce i nou e și bun, are cultul tradiției, încercă Versilov să glumească cât mai blajin și mai inofensiv, dar nu izbuti decât s o înspăimânte și mai tare pe mama, care, firește, n a înțeles nimic din comparația cu ziarele și s a uitat, nedumerită, de la unul la altul. În clipa aceea, intră pe ușă Tatiana Pavlovna și, după ce anunță că mâncase, se așeză pe canapea, lângă mama.
Eu tot nu reușisem încă să intru în grațiile acestei doamne; chiar dimpotrivă, de la un timp, mă lua și mai tare la rost de câte ori avea prilejul și chiar fără prilej. Mai ales în ultima vreme se arăta din ce în ce mai nemulțumită de mine, nu putea suferi hainele mele de filfizon și, după câte am aflat de la Liza, făcuse aproape o criză de nervi când a auzit că îmi tocmisem cu luna un birjar de lux. Până la urmă, am ajuns s o ocolesc pe cât era cu putință. Cu două luni în urmă, când Versilov renunțase la moștenire, m am dus numaidecât s o văd ca să mă laud cu gestul lui, dar n am găsit la ea nici un fel de înțelegere, dimpotrivă, era furioasă la culme, fiindcă renunțase la toată moștenirea, nu numai la jumătate; mai mult, m a luat și pe mine la rost:
— Pun rămășag că ești convins că Versilov a renunțat la bani și l a provocat pe prinț la duel numai ca să crească în ochii lui Arkadi Makarovici.
Aproape că nu se înșelase: de fapt, cam așa și credeam pe atunci.
De cum a intrat, am ghicit că are să se repeadă numaidecât la mine: eram aproape sigur că pentru asta și venise, de aceea m am purtat și mai arogant ca de obicei; de altfel, în momentul acela nu mă sinchiseam de nimic, fiindcă mai păstram în inimă bucuria și seninătatea dinainte. Trebuie să spun o dată pentru totdeauna că aroganța nu se potrivește nici cu firea, nici cu înfățișarea mea, ci, dimpotrivă, de câte ori am încercat să mă arăt astfel, m am făcut de râs. Așa mi s a întâmplat și de astă dată. Numaidecât am și început să calc în străchini. Văzând că Liza e tare posomorâtă, m a luat gura pe dinainte și am spus într o doară, fără nici o intenție rea:
— Când vin și eu din an în paște să mănânc cu voi te găsesc bosumflată, Liza, parcă o faci dinadins.
— Mă doare capul, răspunse Liza.
— Ce are a face că ești bolnavă, sări Tatiana Pavlovna, când Arkadi Makarovici catadicsește să vină la masă, trebuie să joci tontoroiul de bucurie.
— Dumneata ești nefericirea vieții mele, Tatiana Pavlovna; n am să mai vin pe aici decât atunci când voi fi sigur că n am să te întâlnesc, am strigat eu cu ciudă neprefăcută, bătând cu palma în masă; mama a tresărit, iar Versilov mi a aruncat o privire ciudată. Am izbucnit în râs și le am cerut iertare.
— Tatiana Pavlovna, îmi retrag cuvintele și nu te mai socotesc o nefericire, i am spus, continuând s o fac pe arogantul.
— Ba nu, mi o tăie ea. E cu mult mai măgulitor pentru mine să fiu nefericirea ta decât contrariul. Poți fi sigur.
— Dragul meu, în viață trebuie să știi să înduri micile nefericiri, mormăi Versilov zâmbind. Fără ele viața n are nici un haz.
— Află că ești îngrozitor de retrograd, am exclamat eu nervos.
— Nu mă sinchisesc eu de asta, băiete.
— Ba ar trebui să te sinchisești! De ce nu spui unui măgar în față că e măgar?
— Nu cumva te referi la tine? Mai întâi fiindcă nu pot să judec pe alții și nici nu vreau.
— De ce nu poți, de ce nu vrei?
— Mi e și lene și silă. O femeie inteligentă mi a spus o dată că n am dreptul să judec pe alții, fiindcă, "nu știu să sufăr", iar ca să ai dreptul de a fi judecătorul altora trebuie să ți l dobândești prin suferință. E cam bombastic, dar în ceea ce mă privește poate că e adevărat, așa că m am supus bucuros acestei sentințe.
— Nu cumva ți a spus o chiar Tatiana Pavlovna? am sărit eu.
— De unde știi? mă întrebă Versilov, privindu mă mirat.
— Am ghicit după fața Tatianei Pavlovna, care la un moment dat s a crispat.
Vorbisem într o doară, dar pe urmă a reieșit că într adevăr Tatiana Pavlovna îi spusese această cugetare lui Versilov, în timpul unei discuții aprinse din ajun. Repet că în ziua aceea dădusem buzna peste ei, neobișnuit de vesel și expansiv, într un moment foarte nepotrivit, deoarece fiecare dintre ei avea un mare necaz.
— Nu înțeleg nimic, fiindcă totul e cât se poate de abstract; de altfel, așa vorbește întotdeauna Andrei Petrovici, și asta e o dovadă de egoism: numai egoiștilor le place să facă filozofie abstractă.
— Ai întors o destul de bine, dar aș prefera să mă lași în pace.
— Ba nu, dă mi voie, am stăruit eu și mai întărâtat, ce înseamnă să "dobândești prin suferință dreptul de a judeca"? Cine e cinstit are dreptul să judece pe alții. Eu așa gândesc.
— În cazul acesta ai să găsești foarte puțini judecători.
— Pe unul l am și găsit.
— Cine este?
— Acela care vorbește acum cu mine.
Versilov zâmbi cu o ironie ciudată, se aplecă spre mine, mă cuprinse pe după umeri și mi șopti la ureche: "Să știi că te minte întotdeauna".
Nici până în ziua de azi nu pricep ce i a trecut atunci prin minte, totuși mi am dat seama că era extrem de alarmat (din pricina unei anumite știri, după cum am dedus mai târziu). Dar mărturisirea lui că minte întotdeauna fusese atât de neașteptată și spusă pe un ton atât de serios, atât de straniu, câtuși de puțin glumeț, încât am tresărit nervos, aproape înspăimântat, și l am privit năuc. Întâlnindu mi privirea, Versilov s a grăbit să izbucnească în râs.
— Așa, slavă Domnului! spuse mama, care se speriase văzându l că mi șoptește ceva la ureche. Și când te gândești că eu eram gata să... Arkașa, să nu te superi pe noi, oameni deștepți se mai găsesc destui pe lume, dar dacă te lepezi de noi, cine o să mai țină atât la tine?
— Vezi dumneata, mamă, de aceea și socotesc că e imorală dragostea dintre părinți și copii, fiindcă nu e nevoie s o cucerești. De fapt, dragostea trebuie cucerită.
— Până una alta, părinții te iubesc și fără s o meriți. N ai nevoie să te ostenești pentru asta.
Toți izbucniră în râs.
— Ești grozavă mamă, ai nimerit drept la țintă, nu știu dacă dinadins sau din greșeală, am exclamat eu, de asemenea râzând.
— Nu cumva îți închipui că ai cine știe ce merite pentru care ți se cuvine dragostea lor? se repezi iar la mine Tatiana Pavlovna. Nu numai că ei te iubesc de pomană, dar trebuie să se prefacă și că nu văd cât ești de nesuferit!
— Ba te înșeli! am strigat eu vesel. Ia să vedem dacă ghicești cine mi a dat azi a înțelege că ține la mine?
— Cineva care a vrut să și bată joc de tine! mi o întoarse deodată Tatiana Pavlovna cu o răutate atât de neașteptată chiar din partea ei, încât părea să bănuiască despre ce e vorba. Păi, un om delicat, mai cu seamă o femeie, nu poate să fie decât scârbit de un suflet josnic ca al tău, ca să nu mai vorbim de celelalte cusururi. Ai o freză impecabilă, o cămașă fină, haine cusute de un franțuz, și tocmai astea dovedesc cât ești de murdar! Cine îți plătește hainele, cine te hrănește, cine îți dă bani să joci la ruletă? Nu ți crapă obrazul când te gândești de la cine iei acești bani?
Mama roșise îngrozitor. N o văzusem niciodată rușinându se în așa hal și m am cutremurat.
— Nu cheltuiesc decât banii mei și nu s dator să dau nimănui socoteală, am repezit o eu, roșind totuși.
— Ai tăi? Ce bani ai tu?
— Dacă nu s ai mei, sunt ai lui Andrei Petrovici, și el n are nimic împotrivă.... Banii pe care i am împrumutat de la prinț merg în contul celor pe care i datorează lui Andrei Petrovici.
— Află dragul meu, rosti deodată Versilov răspicat, că nu mi datorează nici un ban.
Am rămas trăsnit și n am mai putut scoate nici un cuvânt. Cuvintele acestea aveau o semnificație teribilă. O, desigur, ținând seama de purtarea mea paradoxală, nesăbuită și lipsită de scrupule de pe atunci, fără îndoială că aș fi vrut să ies din încurcătură printr o izbucnire "de nobilă înflăcărare", sau printr o formulă bombastică, dar deodată am citit pe fața posomorâtă a Lizei o învinuire răutăcioasă și nedreaptă, aproape o batjocură la adresa mea și atunci parcă dracu m a pus să mă leg de ea.
— Dumneata, domnișoară, m am întors spre ea, te duci destul de des pe la prinț, pe cât se pare ca s o vezi pe Daria Onisimovna? N ai vrea oare să i predai aceste trei sute de ruble pentru care mi ai scos sufletul astăzi?
Am scos banii și i am întins. Oricât ar părea de necrezut, spusesem aceste cuvinte perfide într o doară, fără nici o intenție și fără nici o aluzie. De altfel, nici n aș fi putut face vreo aluzie, fiindcă în momentul ace-la nu știam absolut nimic. Poate că mă îmboldise numai dorința relativ inofensivă de a o înțepa, de a i da a înțelege că, de vreme ce se amestecă în treburi care n o privesc, și dacă ține neapărat să se afle în treabă, poate că vrea să se întâlnească cu prințul, cu acest ofițer tânăr și chipeș, iar dacă i așa, "dacă are chef să și vâre nasul în treburile unor tineri", n are decât să i predea banii. Dar, în clipa aceea, spre uimirea mea, mama s a ridicat și, amenințându mă cu degetul, mi a strigat:
— Cum îndrăznești să te atingi de ea? Nu ți permit!
Niciodată nu mi aș fi închipuit o asemenea ieșire din partea mamei, de aceea am sărit și eu ca ars de la locul meu, nu de spaimă, ci de amărăciune; simțeam parcă o rană dureroasă în inimă, fiindcă deodată am intuit că se petrecuse ceva foarte grav. Dar mama nu putu să îndure multă vreme această situație încordată, își acoperi fața cu mâinile și ieși repede din cameră. Liza alergă după ea, fără să mi arunce măcar o privire, iar Tatiana Pavlovna stătea tăcută cu ochii țintă la mine.
— Într adevăr nu ți ai dat seama ce spui? îmi strigă spre surprinderea mea, privindu mă nespus de nedumerită, apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns, fugi și ea după ele. Versilov se ridică de la masă cu un aer supărat aproape furios, și și luă pălăria.
— Eu nu te cred chiar atât de prost, ci numai neprihănit, mormăi el batjocoritor. Când se întorc, spune le să nu mă aștepte cu desertul, fiindcă mă duc să mă plimb puțin.
Am rămas singur; la început eram mirat, apoi m am simțit jignit, iar în cele din urmă m am dumerit că sunt vinovat. Deși, la drept vorbind, nu prea știam de ce mă făcusem vinovat, aveam totuși un sentiment de vinovăție. M am așezat la fereastră și am așteptat. După vreo zece minute mi am luat și eu pălăria și m am dus sus, în fosta mea cămăruță. Știam că am să le găsesc acolo, pe mama și pe Liza adică, fiindcă Tatiana Pavlovna plecase. Când am intrat, ședeau amândouă pe divanul meu și vorbeau în șoaptă, dar cum am apărut, au amuțit. Spre mirarea mea, nu păreau supărate pe mine, cel puțin mama, care mi a și zâmbit.
— Te rog să mă ierți, mamă, am început eu....
— Lasă, lasă, nu i nimic, m a întrerupt mama. Tot ce vă cer e să vă iubiți unul pe altul și să nu vă certați niciodată; atunci o să aibă și Dumnezeu grijă de voi și o să fiți fericiți.
— Eu sunt sigură, mamă, că el n are să mă necăjească niciodată! spuse Liza cu convingere și căldură.
— Numai din vina Tatianei Pavlovna s au întâmplat toate, am strigat eu. Ce făptură nesuferită!
— Ei vezi, mamă, nu ți am spus eu? întări Liza, arătând spre mine.
— Vreau să știți amândouă că viața e frumoasă, că nu toți oamenii sunt niște ticăloși ca mine! le am declarat eu.
— Nu te supăra, Arkașa, dragul meu, dar de ai înceta o dată...
— Să joc! Să mă las de cărți? Am să încetez, mamă, azi voi juca pentru ultima oară, mai ales că Andrei Petrovici a susținut sus și tare că prințul nu i datorează nici un ban. Nici nu vă închipuiți ce rușine îmi e... De altfel, trebuie să mă lămuresc cu el... Mamă, scumpa mea, data trecută, când am fost aici, ți am spus o prostie.... Am mințit, mămico: doresc din toată inima să cred; am vrut numai s o fac pe grozavul, dar în fond îl iubesc pe Hristos...
Data trecută se iscase într adevăr între noi o discuție de acest fel și o lăsasem pe mama foarte amărâtă și îngrijorată. Auzind mărturisirea mea de acum, mama îmi zâmbi ca unui copil.
— Hristos iartă orice: el te a iertat când l ai hulit, după cum iartă și păcate mai mari decât ale tale. Hristos e un părinte, el n are nevoie de laudele noastre, căci oricum va străluci și în bezna cea mai adâncă.
Mi am luat rămas bun de la ele și am plecat, întrebându mă unde aș putea să l întâlnesc pe Versilov în ziua aceea, fiindcă aveam ceva foare important de discutat cu el și adineauri nu izbutisem. Eram aproape convins că mă așteaptă la mine acasă, de aceea am și pornit pe jos într acolo. Vremea se mai răcise și începuse un ușor îngheț, totuși era foarte plăcut să te plimbi.
Locuiam lângă podul Voznesenski, într o clădire uriașă, cu intrarea prin curte. La poartă, m am ciocnit de Versilov, care tocmai pleca de la mine.
— Am ieșit la plimbare, și, ca de obicei, am trecut pe la tine. Te am și așteptat la Piotr Ippolitovici, dar pe urmă m am plictisit și am plecat. Oamenii ăștia se ceartă veșnic; azi nevastă sa chiar se simte prost și plânge. Când am văzut o și pe asta, am plecat.
Nu știu de ce m a cuprins ciuda.
— Mi se pare că eu și Piotr Ippolitovici suntem singurii oameni la care te duci. Oare nu mai ai pe nimeni în tot Petersburgul?
— Dragul meu... n are importanță.
— Încotro ai pornit o acum?
— Oricum, la tine tot nu mă mai întorc. Dacă vrei, hai să ne plimbăm. E o seară minunată.
— Dacă în loc să faci tot felul de considerațiuni abstracte, ai vorbi mai omenește cu mine, dacă bunăoară mi ai fi dat măcar o dată a înțelege să mă las de blestematul ăsta de joc de cărți, poate că nu m aș fi prostit așa, i am spus eu deodată.
— Îți pare rău? Frumos din partea ta, îmi răspunse el printre dinți. Întotdeauna am bănuit că jocul de cărți nu este idealul vieții tale, ci nu-mai o distracție trecătoare... Ai dreptate, dragul meu, este o tâmpenie să joci, și unde mai pui că poți să pierzi tot ce ai.
— Și nu numai banii tăi, dar și pe ai altora.
— Cum, ai ajuns să pierzi și bani străini?
— Pe ai dumitale. Am luat bani de la prinț, în contul dumitale, și i am pierdut. Firește că a fost o mare greșeală, o imensă prostie din partea mea... să socotesc că banii dumitale sunt și ai mei. Dar tot timpul voiam să mi scot paguba.
— Îți mai atrag încă o dată atenția, dragul meu, că n am nici un ban de primit de la prinț. Știu că tânărul acesta este el însuși la mare ananghie și de aceea nu aștept nimic de la el, cu toate făgăduielile lui.
— În cazul acesta, mă găsesc într o situație și mai proastă, de a dreptul ridicolă! Dacă i așa, cu ce scop îmi dă banii, și cu ce drept îi primesc?
— Asta te privește... Dar ia spune, crezi într adevăr că n ai nici un temei să primești bani de la el?
— În afară de faptul că suntem prieteni...
— Să lăsăm prietenia la o parte, alt temei care să te îndreptățească să primești bani de la el nu ai? Poate că or mai fi și alte considerente?
— Ce considerente? Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Cu atât mai bine că nu înțelegi și îți mărturisesc, dragul meu, că eram convins de asta. Brisons la, mon cher , dar caută să nu mai joci.
— De ce nu m ai oprit mai demult? Chiar și acum mi o spui de parcă te ai codi.
— Dacă aș fi încercat mai demult să te opresc, singurul rezultat ar fi fost că ne am fi certat și nu m ai mai fi primit atât de bucuros de câte ori veneam seara la tine. Și apoi, află dragul meu, că a da sfaturi cuiva pentru a l salva cu anticipație, înseamnă a te vârî cu sila în sufletul lui, ca un oaspete nepoftit. Destule ori m am vârât în sufletul altuia și până la urmă m am ales cu bobârnace și batjocură. Firește, nu mă sinchisesc de ele, dar partea proastă este că pe această cale nu obții nici un rezultat: nimeni nu te ascultă, oricât ai stărui... Și pe deasupra îți faci din prieteni dușmani.
— Îmi pare bine că ai început, în sfârșit, să vorbești cu mine despre lucruri reale. De mult voiam să te tot întreb ceva, dar până acum prea m ai ținut la distanță. Bine că suntem pe stradă. Îți mai aduci aminte că în ultima seară pe care am petrecut o în casa dumitale, acum două luni, când am stat împreună, în "coșciugul" meu și ți am pus tot felul de întrebări despre mama și Makar Ivanovici — îți mai aduci aminte cât de "arogant" am fost atunci cu dumneata? E neîngăduit ca un mucos să vorbească astfel despre maică sa! Dumneata, însă, nu mi ai făcut nici cea mai mică observație, dimpotrivă, mi te ai și "spovedit", ceea ce mi a dat nas să devin și mai arogant.
— Dragul meu băiat, îmi face o plăcere nespusă să aud din gura ta că... ești însuflețit de astfel de sentimente... da, mi amintesc foarte bine că în seara aceea așteptam să te văd, în sfârșit, roșind și dacă te am încurajat, poate că am făcut o anume ca să văd până unde ai să mergi...
— Va să zică, atunci m ai amăgit doar, și ai izbutit să tulburi și mai tare singurul izvor curat din sufletul meu. Da, sunt un mucos, un neisprăvit, care de multe ori nu știe nici el ce i bun și ce i rău. Dacă atunci mi ai fi arătat măcar printr o aluzie pe ce drum s o apuc, aș fi înțeles tot și pe loc aș fi apucat o pe calea cea bună. Dar în seara aceea n ai izbutit decât să mă întăriți.
— Cher enfant, am presimțit întotdeauna că într un fel sau altul o să ne împrietenim: iată că azi ai "roșit" singur și fără nici o mustrare din partea mea și e mai bine așa, ți o jur... Dragul meu, văd că în ultima vreme te schimbi din ce în ce mai mult în bine... oare asta se datorește relațiilor tale cu nenorocitul acela de prinț?
— Te rog să nu mă lauzi, nu pot suferi asta. Nu mi stârni în inimă bănuiala dureroasă că mă lauzi din fățărnicie, măsluind adevărul, numai ca să mi placi, numai din cochetărie. Iar în ceea ce privește schimbarea de care vorbeai, vezi dumneata... acum petrec mai mult timp în societatea femeilor. Știai, bunăoară, că Anna Andreevna mă primește întotdeauna foarte bine?
— Am aflat o chiar de la ea, dragul meu. Da, e într adevăr foarte drăguță și deșteaptă. Mais brisons la, mon cher. Mă mir și eu de ce mi o fi azi lehamite de toate? Să fie oare ipohondrie, sau poate că hemoroizii sunt de vină? Ce se mai aude pe acasă? Nu s a mai întâmplat nimic? Desigur că v ați împăcat și că totul s a terminat cu îmbrățișări. Cela va sans dive . Uneori, nu te trage inima să te întorci la ele, nici chiar după cea mai neplăcută plimbare. Drept să ți spun, câteodată chiar dacă plouă fac câte un ocol mare, ca să mă întorc cât mai târziu în bârlog... Și ce plictiseală. Doamne, ce plictiseală!
— Mama...
— Maică ta e cea mai desăvârșită și mai încântătoare făptură, mais... Într un cuvânt, pesemne că nu le merit... nici pe ea, nici pe soră ta. Fiindcă veni vorba, ce le a găsit azi pe toate? De câteva zile parcă nu sunt în apele lor. Știi, eu de obicei, încerc să nu iau nimic în seamă, dar azi era vădit că au pățit ceva. Tu n ai observat nimic?
— Nu știu ce ar putea să aibă, și nici n aș fi observat nimic dacă nu se vâra afurisita de Tatiana Pavlovna, pe care n o rabdă inima să nu se repeadă ca un câine la mine. Cred că ai dreptate, trebuie să li se fi întâmplat ceva. Azi am găsit o pe Liza la Anna Andreevna. Și acolo mi s a părut cam ciudată, m am și mirat de ea. Știi desigur că ea se duce pe la Anna Andreevna.
— Știu, dragul meu. Dar tu... tu când ai fost azi pe la Anna Andreevna, pe la ce oră? Mă interesează dintr un anumit motiv.
— Între două și trei. Și închipuiește ți, când plecam, a sosit prințul.
I am povestit vizita mea până în cele mai mici amănunte. El m a ascultat în tăcere și nici măcar atunci când i am spus că s ar putea ca prințul s o ceară în căsătorie pe Anna Andreevna, n a scos nici un cuvânt. Numai când m a auzit lăudând o cu atâta entuziasm pe Anna Andreevna, a mormăit din nou că "e foarte drăguță".
— Azi am izbutit s o uluiesc de a dreptul când i am comunicat cel mai proaspăt zvon din lumea bună, și anume căsătoria probabilă dintre Katerina Nikolaevna și baronul Bioring, i am spus eu deodată, ca și cum m ar fi luat gura pe dinainte.
— Ei aș? Închipuiește ți că ea însăși mi a comunicat această "noutate" pe la ora douăsprezece, adică cu mult înainte de a fi apucat tu s o uluiești!
— Ce vorbești? am înlemnit eu pe loc. Dar de unde a putut s o afle? La urma urmei, nici nu i de mirare. Se înțelege că putea s o afle înaintea mea, dar, știi, m a ascultat cu atâta atenție de parcă i aș fi comunicat o noutate surprinzătoare! De altfel... de ce i aș lua o în nume de rău? Tră-iască îngăduința! Trebuie să te arăți îngăduitor față de oameni, nu i așa? Eu, bunăoară, mi aș fi dat numaidecât în petic, pe când ea știe să și pună lacăt la gură... Treaba ei, n are decât. Totuși rămâne cea mai încântătoare făptură, cu cel mai minunat caracter!
— O, fără îndoială, fiecare om cu felul lui de a fi! Dar partea cea mai hazlie e că aceste caractere minunate știu să te pună uneori în cele mai năstrușnice încurcături; închipuiește ți cum am rămas azi când Anna Andreevna m a întrebat pe nepusă masă dacă o iubesc pe Katerina Nikolaevna Ahmakova ori nu?
— Ce întrebare brutală și absurdă! am strigat eu, și mai uluit, parcă totul mi se întunecase dinaintea ochilor de tulburat ce eram. Eu nu mă încumetasem niciodată să ating acest subiect față de el, și iată că singur a adus vorba... Și cum a motivat întrebarea?
— În nici un fel, dragul meu, și a pus îndată lacăt la gură. Și ia seama, e cu atât mai curios cu cât până azi nici ei, nici mie nu ne ar fi trecut prin minte că ar fi cu putință să discutăm despre asemenea lucruri. De altfel, spui că o cunoști, așa că poți să ți închipui cum i se potrivește o întrebare ca asta. Tu de ce crezi că a făcut o?
— Habar n am! Sunt la fel de intrigat ca și dumneata. Poate din curiozitate, ori poate a glumit.
— O, dimpotrivă, m a întrebat cât se poate de serios, chiar categoric, de parcă îmi cerea socoteală. Și se vedea că este o întrebare bine chibzuită, că are motive imperioase. Te mai duci curând pe la ea? N ai putea să afli tu despre ce e vorba? Te aș ruga foarte mult, fiindcă vezi tu...
— Dar cum e cu putință, și lucrul acesta mă miră îndeosebi, să presupună măcar că o iubești pe Katerina Nikolaevna. Iartă mă, dar nu mi pot veni în fire. Eu nu mi aș fi îngăduit niciodată să vorbesc cu dumneata despre această chestiune sau despre una asemănătoare...
— A fost foarte cuminte din partea ta, dragul meu.
— Cred că ar fi indecent ca noi doi să discutăm despre aventurile și legăturile dumitale sentimentale din trecut, din partea mea ar fi chiar o nerozie; și totuși, de la un timp, mai ales în ultimele zile, m am tot întrebat: ce s ar fi întâmplat dacă ai fi iubit o pe această femeie măcar o clipă? O, atunci, de bună seamă că nu te ai fi înșelat atât de amarnic, că nu ți ai fi făcut o părere atât de falsă despre ea, ca să ajungeți unde ați ajuns. Căci știu unde ați ajuns: încă de la Moscova am aflat și de atunci am mai auzit de nenumărate ori că vă dușmăniți, că vă urâți reciproc, dar aici mi a sărit în ochi faptul că între voi există o vrajbă cumplită, o antipatie violentă, așadar, contrariul iubirii; atunci cum de i a venit Annei Andreevna să te întrebe dacă o iubești? Să fie chiar atât de prost informată? Parcă nu mi vine a crede! Te asigur că a glumit, că a vrut să râdă!
— După cum bag de seamă, dragul meu, și în glasul lui răsună deodată o anumită neliniște și o căldură care ți pătrundea în suflet, ceea ce i se întâmpla foarte rar, ai început și tu să privești cam pătimaș această chestiune. Ai spus adineauri că te duci în vizită pe la diferite femei... mie, firește, nu mi vine să te întreb prea multe... despre această "chestiune", cum te ai exprimat tu... totuși, aș vrea să știu dacă și "această femeie" e trecută pe lista prieteniilor tale recente.
— Aceasă femeie... glasul începu deodată să mi tremure. Ascultă, Andrei Petrovici, această femeie e ceea ce azi dimineață, în discuția cu prințul, dumneata numeai "chintesența vieții", mai ții minte? Ai spus că chintesența vieții e ceva atât de simplu, atât de linear și de evident, încât tocmai din pricina simplității și a evidenței nu ți vine a crede că ai găsit tocmai ceea ce ai căutat cu atâta trudă toată viața... Cu această neîncredere ai privit dumneata femeia desăvârșită, întruchiparea idealului, atunci când ai întâlnit o aievea, și n ai văzut în acest ideal decât întruchiparea tuturor viciilor. Așa să știi!
Din aceste cuvinte cititorul își poate da seama cât eram de pătimaș.
— "Toate viciile!" Aha, expresia asta o recunosc! exclamă Versilov. Dacă ai ajuns până acolo, încât ți s a citat această expresie, n ar fi oare cazul să te felicit pentru succes? Asta înseamnă că între voi este o asemenea intimitate, încât poate că s ar cuveni să te și laud pentru discreția ta, pentru felul cum știi să păstrezi o taină, calități de care foarte puțini tineri dau dovadă.
După glasul lui am ghicit că râdea, dar era un râs simpatic, prietenesc și afectuos... Și în cuvintele lui, și în expresia feței lui destinse, pe care am zărit o prin întuneric, era o ironie drăgăstoasă, parcă ar fi vrut să mă întărâte. Mă încânta mai ales însuflețirea lui neobișnuită, care mă făcea să mă simt și mai fericit.
— Ce discreție, ce taină?! O, te înșeli, am strigat eu, roșind și în ace-lași timp strângându i mâna, pe care i o luasem fără să mi dau seama și nu i mai dădeam drumul. Nu, nici gând! Într un cuvânt, n ai pentru ce să mă feliciți și în privința asta nu vei avea niciodată prilejul, fiindcă, niciodată nu se va întâmpla ceea ce bănuiești, am spus eu cu răsuflarea tăiată, dar cu inima atât de ușoară, de parcă zburam, și tare aș fi vrut să pot zbura, atât eram de încântat de această discuție. Dar fie... numai o dată, o singură dată! Vezi, scumpul meu, dragul meu tată — îngăduie mi să ți spun tată — nu numai unui părinte sau unui fiu, dar nimănui nu i se cade să i vorbești de legăturile tale cu o femeie, chiar și atunci când sunt cât se poate de curate! Mai mult, cu cât sunt mai curate, cu atât e mai neîngăduit să vorbești despre ele. E dezgustător, e trivial, într un cuvânt, nu se cade să faci confidențe! Dacă însă nu s a întâmplat nimic, absolut nimic, atunci poți vorbi, nu i așa?
— Cum te îndeamnă inima.
— Dă mi voie să ți pun o întrebare foarte, foarte indiscretă: așa e că dumneata ai cunoscut și alte femei, ai mai avut și alte legături în viața dumitale?... Vorbesc în general, numai în general, nu ți cer nici un fel de amănunte!... l am întrebat eu, roșind și exaltat la culme.
— Să zicem că am mai păcătuit și eu câteodată.
— Atunci am să ți povestesc o întâmplare și am să te rog să mi o explici, ca un om cu mai multă experiență: ce înseamnă când o femeie îți spune la plecare, în treacăt, într o doară, fără să se uite măcar la tine: "Mâine la ora trei voi fi în cutare loc", ei, să zicem bunăoară la Tatiana Pavlovna, m a luat gura pe dinainte, și atunci am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Inima mi a zvâcnit o dată cu putere, apoi s a oprit în loc. De emoție, mi a pierit o clipă și glasul. El mă asculta tot timpul cu atenția încordată. Așadar, a doua zi, la ora trei, m am înființat la Tatiana Pavlovna și pe scară mi am făcut următoarea socotelă: "Dacă mi deschide bucătăreasa — o știi pe bucătăreasa ei? — o întreb dacă Tatiana Pavlovna e acasă, iar dacă bucătăreasa îmi spune că nu este acasă, dar că o așteaptă o doamnă, ce concluzie trebuie să trag de aici, spune mi?... Într un cuvânt, dacă erai dumneata în locul meu...
— E simplu ca bună ziua: femeia îți dăduse întâlnire. Așadar, s a întâmplat? Chiar astăzi, așa i?
— Ba nu, nu s a întâmplat nimic, absolut nimic! Chiar dacă s a întâmplat, n a fost ce ți închipui; întâlnirea a avut cu totul alt scop și ți o declar de la început, căci altfel aș fi un ticălos, a fost ceva, totuși...
— Dragul meu, întâmplarea începe să devină atât de interesantă, încât îți propun...
— Nu o dată am dat câte zece, ba chiar câte douăzeci și cinci de ruble, oricui mi a cerut. Vă cer un mizilic, doar câteva copeici; atâta vă roagă un locotenent, vă imploră un fost locotenent! Cel care ne ruga era un bărbat înalt, poate într adevăr un locotenent în retragere, care ne ieșise brusc în cale. Ceea ce i mai curios, cel care întindea mâna era surprinzător de bine îmbrăcat pentru îndeletnicirea lui. Dinadins n am lăsat la o parte incidentul acela trivial cu locotenentul decăzut, deoarece numai redând întreaga situație până în cele mai mici amănunte îl pot înfățișa pe Versilov așa cum era în acele clipe când se hotăra soarta lui. Era la grea cumpănă și eu nici nu bănuiam acest lucru.
— Dacă nu ne lași în pace, domnule, am să chem imediat poliția, îl amenință Versilov pe locotenent, cu un ton neașteptat de violent, oprindu se în fața lui.
Niciodată nu mi aș fi închipuit că un filozof ca el se poate înfuria atât de tare, și încă din asemenea fleac. Repet că discuția noastră fusese întreruptă tocmai în momentul cel mai interesant pentru el, după cum a și mărturisit după aceea.
— Nu cumva pretinzi că n ai nici zece copeici? strigă cu grosolănie locotenentul, făcând un gest de dispreț. Doar orice canalie are azi zece copeici în buzunar. Bădăranilor! Ticăloșilor! După ce are o blană de boier în spinare, mai face atâta caz pentru zece copeici, parcă ar fi o chestiune de stat!
— Sergent! strigă Versilov.
Dar nici n ar fi fost nevoie să strige, căci sergentul era la colțul străzii și auzise cum ne ocărâse locotenentul.
— Ai fost martor când m a jignit dumnealui și te rog să l duci la comisariat.
— Ei și? Nici că mi pasă. N ai să poți dovedi absolut nimic! Și mai cu seamă că ești deștept!
— Pune mâna pe el, sergent, și vino cu noi, stărui Versilov.
— Ce rost are să mergem la comisariat? Dă l dracului! i am șoptit eu.
— Ba nu, dragul meu, ne ducem negreșit. Pe străzile noastre a ajuns să domnească o debandadă revoltătoare. Și dacă fiecare și ar face datoria, ar fi spre folosul tuturor. C'est comique, mais c'est ce que nous ferons .
Vreo sută de pași locotenentul a vorbit foarte aprins și a făcut pe grozavul. Îndruga cu nerușinare că "asta e neîngâduit", că "toată zarva a pornit de la zece copeici" ș.a.m.d. Dar, în cele din urmă, a început să șoptească ceva sergentului. Acesta, pe cât se pare un om chibzuit și desigur un dușman al scandalurilor de pe stradă, era de partea locotenentului, dar numai dintr un anumit punct de vedere. La întrebările acestuia mormăia cu jumătate gură că "acum nu se mai poate", că "lucrurile s au încurcat" și că "dacă, bunăoară, ți ai cere scuze, iar domnul ar binevoi să le primească, atunci poate că..."
— Ei, po o ftim, stimate domn, încotro mergem acum? Te întreb: ce urmărim și ce haz are toată tărășenia? strigă locotenentul în gura mare. Dacă un biet om nefericit, bătut de soartă, ar primi să ți ceară scuze... În sfârșit, dacă ții neapărat să l umilești... dracu s o ia de treabă, doar nu ne găsim într un salon, ci pe stradă! Pe stradă trebuie să te declari satisfăcut și cu aceste scuze...
Versilov se opri și începu deodată să râdă în hohote; îmi venea să cred că stârnise toată istoria ca să se distreze, ceea ce nu era adevărat.
— Mă declar pe deplin satisfăcut cu scuzele dumitale, domnule ofițer, și te asigur că apreciez calitățile dumitale. Poartă te așa și în saloane, căci în curând nici acolo n o să se poarte lumea altfel. Dar, deocamdată, poftim patruzeci de copeici, ca să bei ceva și să iei o gustare; te rog să mă ierți, domnule sergent, că ți am dat de lucru. Aș fi vrut să te răsplătesc pentru oboseala dumitale, dar acum, de când ați ajuns oameni cu vază, nu mai îndrăznesc... Dragul meu, se întoarse el spre mine, este pe aici, prin apropiere, un birt, de fapt, o cârciumă ordinară, dar am putea să intrăm să luăm un ceai, dacă n ai nimic împotrivă... Să mergem, e foarte aproape.
Repet că niciodată nu l văzusem atât de agitat, deși figura lui era veselă și luminoasă; totuși am observat că atunci când a scos portmoneul din buzunar ca să i dea ofițerului cele patruzeci de copeici, mâinile îi tremurau atât de tare, încât n a izbutit să prindă banii cu degetele și, până la urmă, m a rugat pe mine s o fac; nu pot uita acest amănunt.
M a dus într un mic birt dintr un tunel săpat chiar sub chei. Înăuntru era foarte puțină lume, cânta fals o orgă hodorogită și mirosea a șervete soioase; ne am așezat într un colț.
— Nu știu dacă ți am spus, dar uneori, când mă roade plictiseala, când mi e sufletul pustiu și mă apasă tristețea, îmi place să intru în câte o tavernă nenorocită ca asta. Toată atmosfera de aici, aria răgușită din Lucia, chelnerii în așa zisele lor costume rusești de cel mai prost gust, fumul gros de mahorcă, zarva din sala de biliard, totul e atât de vulgar și de prozaic, încât frizează fantasticul. Ei, s auzim mai departe, dragul meu, căci fiul acela al lui Marte ne a întrerupt pare se în momentul cel mai interesant... Iată și ceaiul, știu să l pregătească bine aici... Închipuiește ți că Piotr Ippolitovici s a apucat adineauri să l convingă pe chiriașul acela ciupit de vărsat că în veacul trecut parlamentul englez a instituit o comisie specială de juriști ca să reconstituie procesul lui Hristos înaintea marelui preot și a lui Pilat și să l judece după legile de astăzi, ceea ce au și făcut cu mare pompă, cu avocați, procurori și așa mai departe... până la urmă jurații au fost siliți să dea o sentință de condamnare... mă mir și eu de ce. Dobitocul acela de chiriaș a început să l contrazică, s a înfuriat, s a luat la harță cu el și a declarat că mâine se mută. Proprietareasa a început să plângă, de ciudă că pierdea un venit... Mais passons .
În asemenea cârciumi găsești uneori și privighetori. Cunoști o anecdotă veche à la Piotr Ippolitovici, care circula la Moscova? Într un birt de la Moscova cânta o privighetoare. Deodată, intră un negustor din acela cu pandalii, cu care nu face să ți pui mintea, și întreabă cât costă privighetoarea? "O sută de ruble." "Să mi o frigeți și să mi o aduceți." După ce i au fript o și i au pus o pe masă, a poruncit: "Tăiați mi o porție de zece copeici". I am povestit o o dată lui Piotr Ippolitovici, dar el nu m a crezut, ba chiar și a manifestat indignarea...
A vorbit multă vreme, îndrugându mi vrute și nevrute. Fragmentele de mai sus le am reprodus numai ca mostră. Am încercat de nenumărate ori să mi continui povestirea, dar cum deschideam gura, mă întrerupea și începea să mi înșire niște năzbâtii care n aveau nici o legătură cu ea; vorbea însă cu însuflețire și veselie, râdea fără nici un rost și chiar chicotea, ceea ce nu făcuse niciodată față de mine. Bău pe nerăsuflate un pahar de ceai și și turnă altul. Acum înțeleg starea lui: semăna cu un om care a primit o scrisoare așteptată cu nerăbdare de la o ființă dragă, dar care o ține în fața lui și dinadis n o deschide, ci, dimpotrivă, o pipăie îndelung, cercetează plicul, ștampila, se duce în camera vecină și caută ceva, într un cuvânt, amână cât mai mult momentul culminant, fiindcă știe că oricum nu l va scăpa, și face totul pentru a gusta o plăcere cât mai deplină.
Bineînțeles că până la urmă i am povestit tot de a fir a păr, timp de aproape un ceas. Nici nu se putea altfel, căci de mult ardeam de nerăbdare să i spun tot ce aveam pe suflet. Am început povestirea din momentul când am văzut o pentru prima oară în casa prințului, îndată după sosirea ei de la Moscova; pe urmă, i am descris cum s au desfășurat lucrurile. N am scăpat nimic din vedere și chiar să fi vrut n aș fi putut, căci el mă descosea, ghicea și chiar îmi sugera fiecare amănunt în parte. Uneori, aveam impresia că trăiesc o întâmplare fantastică: îmi ghicea atât de bine fiecare gest, fiecare sentiment, de parcă în aceste două luni de zile m ar fi urmărit pas cu pas, asistând nevăzut la toate sau stând nevăzut la ușă. Îmi făcea o deosebită plăcere să mă spovedesc lui Versilov, fiindcă mă încânta sincera lui îngăduință, profunda și subtila lui intuiție psihologică, neobișnuita lui perspicacitate care l ajuta să reconstituie dintr un singur cuvânt o situație complexă. Mă asculta cu înțelegere și duioșie, ca o femeie. Și mai ales proceda în așa fel, încât puteam să i spun orice fără să mă rușinez; câteodată stăruia asupra unui amănunt sau mă întrerupea și mi repeta febril: "Nu uita amănuntele, mai ales pe cele mici, căci de multe ori tocmai acestea sunt mai semnificative". De câte ori nu mi a repetat acest lucru! Bineînțeles că la început am vorbit despre ea cu un ton de superioritate, dar foarte curând am redus lucrurile la proporțiile lor adevărate. I am mărturisit sincer că eram gata să mă reped să sărut urmele pașilor ei pe covor. Cel mai frumos și mai vrednic de laudă din partea lui mi s a părut înțelegerea deplină a faptului că, "deși se zbuciumase atâta din pricina acelui document compromițător", își păstrase desăvârșita curăție și noblețe sufletească pe care mi le dovedise în ziua aceea. El a înțeles perfect și sensul pe care îl dădea ea cuvântului "student". Totuși, când m am apropiat de sfârșit, am observat că, în ciuda zâmbetului său cald, începea să i se zărească din când în când în ochi o licărire de nerăbdare și privirea îi devenea din ce în ce mai aspră și mai tăioasă. Când am ajuns la scrisoarea cu pricina, am stat pe gânduri: "să i spun întregul adevăr sau nu?" — și până la urmă, cu toată exaltarea mea, i l am ascuns. Însemn aici acest lucru, ca să l țin minte toată viața. Și lui i am dat aceeași explicație ca și ei, punând totul pe seama lui Kraft. Ochii i au sticlit și pe frunte i a apărut pentru o clipă o cută ciudată, care i a dat o expresie foarte întunecată.
— Þii minte bine, dragul meu, că scrisoarea a ars o Kraft la lumânare? Nu cumva te înșeli?
— Nu mă înșel, am întărit eu.
— Ia seama, această scrisoare are o importanță vitală pentru ea, și dacă ai avea o în mână, chiar azi ai putea... dar ce anume "aș putea" nu mi a mai spus. E sigur că nu se află la tine?
M am cutremurat în sinea mea, dar m am stăpânit să nu mă trădez; nici n am clipit măcar. Totuși, nu voiam să cred că îmi pusese cu adevărat această întrebare și am stăruit:
— Cum să se afle la mine? Acum? Păi dacă a ars o Kraft, cum ar putea să fie la mine?
— Așa? făcu el, ațintindu mă cu o privire iscoditoare, fixă, pe care n o pot uita.
Deși zâmbea, de pe fața lui dispăruseră cu desăvârșire blândețea și duioșia aproape feminină de până atunci. Pe chip i se întipărise o expresie tulbure și distrată, din ce în ce mai distrată. Dacă ar fi fost și în clipa aceea tot atât de stăpân pe sine ca și până atunci, desigur că nu mi ar fi pus întrebarea cu privire la scrisoare, dar a făcut o pentru că își pierduse și el cumpătul. De altfel, abia acum îmi dau seama de toate acestea, atunci însă n am observat atât de repede schimbarea lui, fiindcă tot mai pluteam în nori și în suflet îmi răsunau aceleași melodii divine. Când am terminat de povestit, m am uitat la el.
— Stranie întâmplare! spuse el deodată, văzând că nu mai am nimic de adăugat. Foarte stranie, dragul meu. Spui că ai stat acolo de la trei la patru și că Tatiana Pavlovna nu era acasă?
— De la trei fix până la patru și jumătate.
— Ei bine, închipuiește ți că și eu am fost la Tatiana Pavlovna exact la trei și jumătate, m am și uitat la ceas. M a întâmpinat în bucătărie, căci, de obicei, intru la ea pe scara de din dos.
— Cum? Te a întâmpinat în bucătărie? am strigat eu, tresărind de mirare.
— Da, și mi a declarat că nu mă poate primi. N am stat decât două minute, fiindcă tot mă dusesem doar ca s o poftesc la masă.
— Poate că se întorsese tocmai atunci acasă?
— Nu știu. Ba nu, nu se poate, era în capot. Asta s a întâmplat exact la trei și jumătate.
— Bine, dar... Tatiana Pavlovna nu ți a spus că eram și eu acolo?
— Nu, nici nu mi a pomenit de tine... Dacă aș fi știut, ce rost avea să te mai întreb?
— Stai puțin, asta e foarte important...
— De... depinde cum judeci lucrurile; după cum văd, ai și pălit, dragul meu. Dar la urma urmei, de ce ți se pare atât de important?
— Și au bătut joc de mine ca de un copil!
— Ba nu, s o fi temut numai de "înflăcărarea ta" cum ți a mărturisit ea însăși, și atunci pentru mai multă siguranță a rugat o și pe Tatiana Pavlovna să rămână acasă.
— Of, Doamne, cum m au tras pe sfoară! Îți dai seama: m a lăsat să i spun tot ce aveam pe suflet, când știa că mă mai aude cineva, și încă Tatiana Pavlovna. Va să zică ea a ascultat tot ce am vorbit! Păi... mă cutremur la gândul ăsta!
— C`est selon, mon cher unde mai pui că tu însuți ai recunoscut adineauri că în general femeile trebuie privite cu îngăduință, ai strigat chiar: "Trăiască îngăduința!"
— Dacă eu aș fi Othello, iar dumneata Iago, n ai găsi un argument mai potrivit.... De altfel, comparația e atât de caraghioasă, încât îmi vine și mie să râd! Nici vorbă nu poate fi de Othello, de vreme ce între ea și mine n au fost niciodată asemenea relații. Da, situația e într adevăr de râs! Dar, n are a face. Eu cred mai departe în ceea ce îmi este cu mult superior. Eu nu mi am pierdut idealul... Dacă a fost o glumă din partea ei, o iert. De ce i aș lua în nume de rău că a glumit pe socoteala unui băiețandru neisprăvit?! Doar n am încercat să mă dau drept altceva decât sunt. Iar student am fost și rămân, în mintea și n inima ei, orice s ar întâmpla, da, pe student nu l va putea șterge din sufletul ei! Și asta mi ajunge! Spune, ce mă sfătuiești: să mă duc chiar acum la ea ca să aflu adevărul, sau nu?
Pretinsesem că râd, dar ochii mi erau plini de lacrimi.
— Cum crezi, dragul meu, dacă vrei, du te.
— Acum, după ce ți am destăinuit tot, am impresia că mi am pângărit sufletul. Nu te supăra, scumpul meu, dar despre o femeie, îți repet, despre o femeie nu i îngăduit să vorbești cu altcineva. Nici un confident nu te poate înțelege pe deplin, chiar dacă ar fi un înger. Dacă respecți femeia, nu face confidențe, dacă te respecți pe tine însuți, nu ți lua un confident! Acum mi am pierdut tot respectul față de mine. N am să mi o iert niciodată... La revedere.
— Lasă, dragul meu, exagerezi. Doar tu singur spui că "n a fost nimic".
Am ieșit pe chei și ne am luat rămas bun.
— De ce oare nu mă săruți niciodată din toată inima, ca un copil, așa cum își sărută un fiu părintele? îngăimă el cu un tremur ciudat în glas. L am sărutat cu foc. Dragul meu băiețaș... să ți păstrezi întotdeauna sufletul la fel de curat ca acum.
Era prima oară în viață când îl sărutam și nici nu mi aș fi putut închipui că are s o dorească vreodată.


CAPITOLUL AL ȘASELEA

"Firește că mă duc! mi am zis eu, îndreptându mă grăbit spre casă. Mă duc chiar acum. Sunt aproape convins că am s o găsesc singură; dar chiar de ar fi cineva la ea, pot s o chem în altă cameră. Are să mă primească; se va mira, desigur, dar mă va primi. Iar de nu mă primește, am să stărui, am să i trimit vorbă că trebuie s o văd numaidecât. Ea își va închipui că poate vreau să i comunic ceva în legătură cu scrisoarea și mă va primi. În primul rând, voi căuta să aflu ce a fost cu Tatiana Pavlovna. Iar pe urmă... ce am să fac pe urmă? Dacă am nedreptățit o, îmi voi răscumpăra greșeala, dar dacă am dreptate și ea e vinovată, atunci, totul s a sfârșit! Atunci ce am de pierdut? Absolut nimic! Mă duc deci! Mă duc!"
Și totuși, nu voi uita niciodată și mi voi aminti mereu cu mândrie că nu m am dus. Nimeni nu va afla vreodată acest lucru, îl voi tăinui până la moarte. Dar cu toate acestea sunt mulțumit că eu îl știu și că într o asemenea moment am fost în stare de o pornire atât de nobilă!" Am să rezist ispitei, m am hotărât eu după ce am chibzuit mai bine, n am să dau înapoi din pricina unui fapt, îl tăgăduiesc și mi păstrez credința în curăția ei sufletească. Ce rost are să mă duc la ea, ca s o întreb? La urma urmei, de ce trebuia să aibă în mine aceeași încredere pe care o am eu în ea, de ce s ar fi bizuit pe «cugetul meu curat»? Oare nu era firesc să se teamă de «înflăcărarea mea» și să se apere prin prezența Tatianei? Nu făcusem încă nimic ca să i câștig încrederea. N are nici o importanță că ea nu știe că i merit încrederea, că nu mă las târât «în ispită», că nu dau crezare calomniilor, important e că eu știu toate astea și că mă respect pe mine și sentimentele mele. O, fără îndoială, m a lăsat să i destăinui tot ce am pe inimă, deși știa că Tatiana mă aude, că râde de mine, mai mult, chiar ea îi îngăduise să tragă cu urechea (fiindcă o cunoștea și și dădea seama că Tatiana nu va putea răbda să nu tragă cu urechea), și asta era îngrozitor, cumplit! Totuși... poate că n a avut încotro... ce putea să facă într o situație ca cea de azi? Și apoi, ce drept aș fi avut să o învinuiesc? Tocmai eu care o mințisem în privința lui Kraft, doar o înșelasem și eu pe ea, fiindcă nici eu nu avusesem încotro, așadar, fusesem nevoit s o mint, și nu mă simțeam vinovat; o făcusem cu cele mai bune intenții. Doamne! am exclamat eu, roșind deodată, cuprins de remușcări, dar cum am putut eu să fac adineauri același lucru: atunci când i am povestit tot lui Versilov, oare n am pus o în aceeași situație în care mă pusese ea față de Tatiana?! Deși nu i chiar același lucru, o deosebire există. Cu Versilov nu fusese vorba decât despre scrisoare; în fond, nici nu i destăinuisem altceva, fiindcă n aveam ce; doar nu se întâmplase nimic, așa cum îi și atrăsesem atenția de la început; mai mult, i am spus și că «nici nu s ar fi putut întâmpla». Și apoi Versilov e un om înțelegător. Hm... Totuși câtă ură îi mai poartă încă și azi în inima lui! Așadar, între ei se petrecuse atunci o adevărată dramă! Ce a dezlănțuit o oare? Desigur numai amorul propriu! Versilov nici nu este în stare de alt sentiment în afară de acest orgoliu fără margini!"
Da, am ajuns la această concluzie cu totul pe neașteptate, fără voia mea și fără să i dau vreo importanță. Iată gândurile care mi s au perindat atunci prin minte, și trebuie să spun că eram foarte sincer fața de mine însumi: nu căutam să mă mint, nici să mă amăgesc, iar dacă mi a scăpat atunci ceva, sau am înțeles greșit anumite lucruri, înseamnă numai că în momentul acela n aveam destulă minte, nu că aș fi fost fățarnic cu mine însumi.
Când m am întors acasă, eram grozav de exaltat și totodată foarte vesel, deși nu știu nici eu de ce, fiindcă, în fond, mă simțeam foarte tulburat. Mă temeam totuși să mi analizez starea sufletească și căutam ceva care să mi abată atenția de la preocupările mele. Când am intrat, m am dus imediat la proprietăreasă, fiindcă știam că este în mare conflict cu soțul ei. Era o tipică nevastă de funcționar, tuberculoasă în ultimul hal, și, deși poate nu era rea la suflet, avea toane, ca orice tuberculos. Am căutat numaidecât să i împac, apoi m am dus la chiriașul ciupit de vărsat, anume Cerviakov, un funcționar de bancă extrem de vanitos, dar prost și mojic din fire, pe care nu l puteam suferi nici eu, deși eram în relații destul de bune, fiindcă avusesem josnicia de a i ține isonul de câteva ori când își bătea joc de Piotr Ippolitovici. L am convins numaidecât să rămână, de fapt, nici el nu fusese chiar hotărât să se mute. Până la urmă am izbutit s o liniștesc de tot pe gazdă și pe deasupra i am potrivit atât de bine perna sub cap, încât mi a spus cu mulțumire răutăcioasă: "Niciodată Piotr Ippolitovici n ar da dovadă de atâta îndemânare!" Pe urmă, mi am făcut de lucru la bucătărie cu cataplasmele ei de muștar și i am pregătit cu mâna mea două, care au încântat o. Bietul Piotr Ippolitovici mă privea cu invidie, dar eu nu l am lăsat să se atingă de nimic și până la urmă am fost răsplătit din plin: gazda mi a mulțumt literalmente cu lacrimi de recunoștință în ochi. Dar îmi aduc aminte că deodată m am plictisit să mai fac pe infirmiera, fiindcă mi am dat seama că nu din bunătate aveam grijă de bolnavă, ci din cu totul alte motive.
Îl așteptam cu nerăbdare pe Matvei: eram hotărât să mi încerc în seara aceea pentru ultima oară norocul... dar trebuie să spun că și eu aveam o grozavă poftă de joc. Altfel cred că nici nu m aș fi putut stăpâni să nu mă duc la ea. Matvei trebuia să vină din clipă în clipă, când deodată s a deschis ușa și a intrat un musafir cu totul neașteptat: Daria Onisimovna. Am strâmbat din nas și m am mirat. Îmi cunoștea adresa, fiindcă mai fusese o dată la mine, din însărcinarea mamei. Am poftit o să șadă și am început s o privesc întrebător. Ea nu scotea nici un cuvânt, ci numai se uita drept în ochii mei, cu un zâmbet stingherit și umil.
— Nu cumva vii din partea Lizei? am întrebat o eu într o doară.
— Nu, mă rog, am trecut pe aici...
I am atras atenția că mă pregăteam de plecare. Ea mi a răspuns din nou că n a venit decât în trecere pe la mine și că pleacă îndată. Nu știu de ce mi a inspirat deodată o milă grozavă. După cum am mai arătat, noi toți, mai ales mama și Tatiana Pavlovna, îi arătasem multă grijă și simpatie, dar după ce i se făcuse un rost în casa Stolbeevei, am început cu toții s o cam lăsăm în părăsire, afară de Liza, care se ducea adesea s o vadă. Cred că ea însăși era de vină, fiindcă fugea de oameni, în ciuda felului ei de a fi smerit și umil și a zâmbetelor ei mieroase, pe care, de altfel, nu le puteam suferi. Nu mi plăcea nici expresia ei afectată, care m a și făcut s o bănuiesc o dată că nu suferise prea mult după moartea fiicei ei, dar nu știu de ce în seara aceea mi s a făcut o milă grozavă de ea.
Deodată, din senin, fără să spună un cuvânt s a aplecat, a lăsat ochii în jos, a întins mâinile spre mine, m a cuprins de mijloc și și a sprijinit capul de genunchii mei. Apoi m a prins de mână, credeam că vrea să mi o sărute, dar și a dus o la ochi și am simțit cum îi curg șiroaie de lacrimi fierbinți. Deși se zguduia toată de plâns, nu scotea nici măcar un suspin. Mi s a strâns inima, dar în același timp mi era parcă și ciudă. Ea însă mă îmbrățișa cu căldură și încredere, fără nici un pic de teamă că m aș putea supăra, cu toate că abia cu câteva clipe în urmă îmi zâmbise, speriată și umilă ca o roabă. Am început s o rog să se liniștească.
— Puiule, dragul meu, nu știu ce să mă mai fac, cum se înserează, nu mai pot răbda, cum se întunecă nu mă mai pot stăpâni, îmi vine să alerg pe stradă, sa mă pierd în întuneric. Nu mi găsesc liniștea, mi s a năzărit de la un timp ca îndată ce am să ies din casă, am s o întâlnesc pe stradă. Și umblu așa, ceasuri întregi, și mereu mi se pare că o vad. Mai bine zis, mă iau după câte o femeie, mă țin după ea și mă tot gândesc: ce ar fi să fie ea, te pomenești că i Olea mea? Și gândul ăsta nu mi dă pace, și tot umblu năucă, mă izbesc de oameni, și simt cum mă îneacă amărăciunea. Mă izbesc de oameni de parcă aș fi beată, unii mă și ocărăsc, dar îmi îngrop durerea în inimă și nu mă duc la nimeni. De ce m aș duce, căci între oameni mă simt și mai nenorocită. Adineauri, am trecut pe lângă casa dumitale și mi am zis: "Hai să intru la el; e mai bun decât toți ceilalți, și apoi a fost și atunci de față". Iartă mă, puiule, iartă o biată nenorocită fără căpătâi. Plec numaidecât, uite ca mă duc...
Se ridică brusc și plecă în grabă. Tocmai atunci sosi și Matvei, așa că am poftit o în sanie și am dus o până acasă, adică până la Stolbeeva.
În ultimul timp, începusem să mă duc pe la tripoul ținut de Zerșcikov, unde se joacă ruletă. Până atunci mai fusesem la vreo trei tripouri tot în tovărășia prințului, care "mă introducea" în asemenea cercuri. Într unul din ele se juca mai ales "chemin de fer" și numai pe sume foarte mari. Dar acolo nu mi plăcea, fiindcă, după cum constatasem, nu te simțeai bine decât dacă aveai buzunarul plin. Și apoi, veneau prea mulți indivizi cu ifose și prea mulți filfizoni: "faimosul" tineret din înalta societate. Tocmai asta îl atrăgea pe prinț acolo; desigur îi plăcea să joace, dar să se și învârtească printre asemenea pușlamale. Observasem că, deși intram întotdeauna împreună în asemenea locuri, făcea ce făcea și în cursul serii se depărta de mine, ferindu se să mi facă cunoștință cu vreun tânăr din "lumea lui". Pe de altă parte, eu stăteam atât de retras, încât adesea băteam la ochi prin sălbăticia mea. Uneori, la masa de joc, se întâmpla să intru în vorbă cu câte cineva; o dată însă, întâlnindu mă în seara următoare, în același loc, cu unul dintre acești domnișori lângă care șezusem în ajun și cu care nu numai că vorbisem, dar și glumisem, ba chiar în două rânduri îl și ajutasem să câștige, ghicind ce carte avea să iasă, dumnealui, când l am salutat, s a făcut că nu mă recunoaște. Mai mult, m a privit cu mirare ostentativă și a trecut pe lângă mine, zâmbind disprețuitor. De aceea, după scurtă vreme, n am mai călcat pe acolo, în schimb am luat obiceiul să mi petrec serile într o cloacă, căci nu pot numi altfel locul acela. Era un mic tripou de mâna a treia, unde se juca ruletă, ținut de o proxenetă, care nu se arăta însă niciodată în sala de joc. Acolo domnea un dezmăț fățiș și cu toate că veneau și ofițeri, și mari negustori, atmosfera era destul de dubioasă, ceea ce, de altfel, îi și atrăgea pe cei mai mulți. Unde mai pui că eu, unul, parcă aveam aci mai mult noroc la joc ca în altă parte. Totuși nici pe acolo n am mai călcat după un incident dezgustător, care a izbucnit în toiul jocului și s a sfârșit printr o încăierare între doi jucători; de atunci, am început să mă duc la Zerșcikov, unde tot prințul mă introdusese. Căpitan de stat major în retragere, Zerșcikov izbutea prin tonul său sobru și laconic să impună o atmosferă decentă, aproape militară, și respectarea riguroasă a codului de onoare. La el, coțcării, bunăoară, sau cheflii nu aveau ce căuta. De altfel, atât la ruletă cât și la cărți se juca pe sume mari, nu glumă. Până în seara aceea de cincisprezece noiembrie nu fusesem acolo decât de două ori, totuși Zerșcikov, pe cât se pare, mă și cunoștea din vedere. Eu însă nu cunoșteam încă pe nimeni. Ca un făcut, în seara aceea prințul și Darzan n au sosit decât pe la miezul nopții, fiindcă înainte fuseseră la tripoul frecventat de "faimosul" tineret din înalta societate, unde eu încetasem să mă mai duc. Așadar, în seara aceea mă simțeam izolat în mijlocul unei mulțimi de necunoscuți.
Pentru cel care a citit tot ce am scris până acum despre pățaniile mele, n ar mai fi desigur cazul să adaug că sunt cu totul lipsit de însușirile necesare pentru a trăi într o societate, oricare ar fi ea. În primul rând, nu știu câtuși de puțin să mă port în societate. Când intru undeva unde e multă lume, am totdeauna senzația că orice privire îndreptată asupra mea mă străpunge ca un curent electric. De la început mă simt apăsat, încerc de a dreptul o apăsare fizică. Și asta chiar în localurile publice, bunăoară la teatru, ca să nu mai vorbesc de casele particulare. Îndeosebi în tripouri, în lumea pestriță a jucătorilor, nu sunt în stare să mă comport normal: ori încremenesc pe un scaun, mustrându mă că sunt excesiv de timid și de politicos, ori izbucnesc pe neașteptate și mă port ca un bădăran. Gândul că alții cu mult inferiori mie, niște ticăloși, au în astfel de împrejurări o ținută ireproșabilă mă înfurie și, în cele din urmă, mă face să mi pierd cumpătul. Trebuie să mărturisesc că nu numai acum, dar încă de pe atunci toată această societate, ba chiar și câștigul la joc, dacă e să nu ascund nimic, mă dezgustau, mă mâhneau adânc. De la un timp, începuseră într adevăr să mă chinuiască. Încercam desigur și o plăcere nemaipomenită, însă cu prețul unei mari suferințe; jocul, oamenii din jurul meu și eu însumi — totul îmi părea îngrozitor de josnic. "Să mai câștig o singură dată și după aceea nici nu mai vreau să aud de joc", îmi spuneam de fiecare dată înainte de a adormi, în zori, după o noapte pierdută într un tripou. Nu înțeleg de ce mă gândeam la câștig, de vreme ce nu puneam nici un preț pe bani. N am să invoc și eu înjositorul motiv consacrat prin care se dezvinovățesc, de obicei, jucătorii, pretinzând că aș fi jucat numai de dragul jocului, al senzațiilor, al plăcerii pe care ți o stârnesc riscul, pasiunea și celelalte, și nu de dragul câștigului. Aveam o nevoie cumplită de bani. Deși această cale de a i obține nu corespundea "ideii", planurilor mele, m am hotărât totuși să o încerc cu titlu de experiență. Iată raționamentul care a fost destul de puternic ca să mă abată din drum: "Ai ajuns o dată pentru totdeauna la concluzia că poți deveni cu siguranță milionar, cu condiția să ai tăria de caracter necesară; cum ți ai pus de atâtea ori voința la încercare, dovedește și aici de ce ești în stare: oare ruleta cere mai multă tărie decât realizarea planului tău?" îmi repetam într una. Cum până în ziua de azi sunt convins că la jocurile de noroc, dacă îți păstrezi pe deplin calmul și sângele rece, care mențin agerimea minții și capacitatea de a calcula, e cu neputință să nu învingi brutalitatea hazardului orb și să nu câștigi, se înțelege că pe atunci trebuie să mi fi pierdut din ce în ce mai mult cumpătul, văzând cât de slab de înger mă dovedesc în fiecare clipă și cum mă las stăpânit de impulsuri ca un copil. "Eu, care am putut să mi înving foamea, să mă las copleșit de asemenea fleacuri?!" mă mustram cu ciudă. Totuși, conștiința că, oricât aș fi părut de ridicol și de nedemn, în sufletul meu se ascunde o comoară — o forță uriașă care într o zi va sili toată lumea să și schimbe părerea despre mine, conștiință căpătată încă în anii grei și plini de umilință ai copilăriei — era singura mea rațiune de a trăi, bucuria și mândria mea, singura mea armă și mângâiere, fără de care poate că mi aș fi curmat zilele încă de copil. Se putea așadar să nu mi fie ciudă pe mine, văzând cum mă degradez la masa de joc? Iată adevăratul motiv pentru care nu mă puteam lăsa de joc. Dar acest lucru îl înțeleg pe deplin abia acum. Unde mai pui că patima mea era stârnită și de un orgoliu meschin: de câte ori pierdeam la joc, mă simțeam umilit în ochii prințului, în ochii lui Versilov, deși acesta nu catadicsea niciodată să mă dojenească în ochii tuturor, chiar și ai Tatianei Pavlovna — fie că ei împărtășeau sau nu impresia mea. În sfârșit, trebuia să mai fac o mărturisire: încă de pe atunci mă nărăvisem; mi ar fi venit greu să renunț la prânzul copios de șapte feluri de mâncare, pe care mă obișnuisem să l iau la restaurant, la trăsura lui Matvei, la magazinul englezesc, la părerea frizerului meu, într un cuvânt, la o viață pe picior mare. Atunci bănuiam adevărul, nu mă sinchiseam de el; acum, însă, când îl aștern pe hârtie, roșesc de rușine.
În seara aceea, cum venisem singur și nu cunoșeam pe nimeni m am așezat de la început într un colț al mesei și timp de două ore am jucat pe sume mici, fără să mă clintesc din loc. Aceste două ore le am pierdut degeaba, mai mult m am aflat în treabă. Lăsasem să mi scape câteva prilejuri foarte prielnice și mă străduiam să nu mi pierd cumpătul, ca să pot înfrunta norocul cu sânge rece și hotărâre. Până la urmă, nu eram nici în câștig, nici în pagubă; din cele trei sute de ruble cu care venisem, pierdusem doar vreo zece, cincisprezece. Acest jalnic rezultat, la care s a mai adăugat și o întâmplare foarte penibilă, m a scos din sărite. Știu prea bine că la mesele de ruletă se săvârșesc adesea pungășii, nu de către hoți de rând, ci chiar de către jucători cunoscuți. Sunt convins, bunăoară, că vestitul jucător Aferdov e un hoț; și acum trăiește pe picior mare, chiar de curând l am zărit în oraș tolănit în trăsura lui trasă de doi ponei, totuși este un hoț, care m a furat și pe mine. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; ceea ce s a întâmplat în seara respectivă n a fost decât un preludiu, în cele două ore cât am șezut la un colț de masă, în stânga mea a stat tot timpul un filfizon sfrijit, un ovreiaș, cred eu, care, de altfel, după câte am auzit, face parte din nu știu ce organizație, ba mai și scrie și chiar publică pe undeva. În ultimul moment, am câștigat pe neașteptate douăzeci de ruble. M am pomenit cu două bancnote roșii în fața mea, când, deodată, văd că ovreiașul întinde mâna și trage fără să clipească una din bancnotele mele spre el. Am dat să l opresc, dar el a început să mi explice pe un ton obraznic, fără să ridice însă câtuși de puțin glasul, că banii erau ai săi, deoarece mizase adineauri și câștigase, apoi, ca să curme orice discuție, mi a întors spatele. Cum din întâmplare nu fusesem atent, fiindcă mi era gândul la cu totul altceva, tocmai calculam o combinație care să mi aducă un câștig serios, am tras o înjurătură, m am ridicat repede de la masă și, ca să evit cearta, am plecat, renunțând la cele zece ruble. De altfel, mi ar fi fost greu să mi pierd vremea, dându l în vileag pe acest hoțoman nerușinat, deoarece, până să mă dezmeticesc, ruleta pornise din nou. Lăsându mă atât de repede păgubaș, făcusem însă o mare greșeală, care a avut urmări neplăcute: trei patru jucători din jur observaseră incidentul și, văzând cât de ușor m am dat bătut, au socotit probabil că eu sunt hoțul. Orologiul bătuse tocmai ora douăsprezece, când am trecut în camera alăturată; am stat un timp pe gânduri, combinând un nou plan de joc, iar când m am întors la ruletă, mi am schimbat la crupier toate bancnotele în monezi de câte cinci ruble. Mi au revenit vreo patruzeci și ceva de monezi pe care le am împărțit în zece fișicuri, pentru că mă hotărâsem să pontez de zece ori la rând pe zero, punând de fiecare dată câte douăzeci de ruble. "Dacă voi câștiga, norocul meu, dacă pierd, cu atâta mai bine, căci n am să mai joc niciodată." Trebuie să adaug că în ultimele două ore zero nu ieșise niciodată, așa încât până la urmă nimeni nu mai juca pe zero.
Am pontat, rămânând în picioare, tăcut, încruntat și cu dinții strânși. La al treilea joc, Zerșcikov a anunțat în gura mare că o ieșit zero pentru prima oră în seara aceea. Am primit o sută patruzeci de monezi de aur de câte cinci ruble. Cum îmi mai rămăseseră încă șapte fișicuri, am continuat să joc, deși toate mi se învârteau și mi jucau pe dinaintea ochilor.
— Treci aici! am strigat eu peste masă unui jucător cărunt, mustăcios, cu fața stacojie, îmbrăcat în frac, lângă care șezusem până adineauri și care de câteva ore juca cu o răbdare nespusă, pontând sume mici și pierzând sistematic. Vino încoace, ăsta e un loc norocos!
— Cu mine vorbești? îmi răspunse mustăciosul de la celălalt capăt al mesei cu un glas mirat și totodată amenințător.
— Da, cu dumneata! Dacă mai stai acolo, ai să rămâi fără o lețcaie!
— Nu i treaba dumitale și te rog să mă lași în pace!
Dar eu nu mai aveam astâmpăr. De cealaltă parte a mesei ședea un ofițer bătrân. Urmărindu mi gestul, îi mormăi vecinului său:
— Ciudat, tot pe zero. Nu, nu mă pot hotărî să joc pe zero.
— Ba să te hotărăști, domnule colonel! am strigat eu, în timp ce pontam.
— Te rog să mă lași și pe mine în pace, n am nevoie de sfaturile dumitale, mi o reteză el tăios. Ești cam gălăgios.
— Sfatul meu pornește dintr o intenție bună; pun rămășag că și de astă dată va ieși iarăși zero: pun zece galbeni la bătaie. De acord?
Și am pus pe masă zece monezi de aur de câte cinci ruble.
— Primesc rămășagul, fiindcă sunt sigur că nu va ieși zero, rosti el grav și aspru.
— Atunci pariem pe zece napoleoni, colonele.
— Ce i aia napoleoni?
— Pe zece monezi de aur de câte cinci ruble, colonele. Napoleoni era numai o figură de stil.
— Atunci vorbește lămurit. Cu mine să nu ți îngădui nici figuri de stil, nici glume.
Eu, firește, nici nu speram să câștig rămășagul; de partea mea era doar o singură șansă, pe când de partea lui treizeci și șase. Făcusem propunerea în primul rând ca să l înfrunt pe colonel și în al doilea rând ca să atrag atenția tuturor. Vedeam prea bine, deși nu știam de ce, că nimeni din cei de față nu mă putea suferi și că fiecare simțea o deosebită plăcere să și manifeste antipatia față de mine. Între timp, ruleta porni din nou și, spre uimirea generală, ieși iarăși zero! Nimeni nu și putu stăpâni un strigăt de mirare. Câștigul mă ameți într atât, încât îmi întunecă mintea. M am pomenit din nou cu o sută patruzeci de monezi de aur înaintea mea. Zerșcikov mă întrebă dacă nu doresc să primesc o parte din câștig în bancnote, dar eu n am fost în stare să i răspund calm și deslușit, am mormăit doar ceva, atât eram de buimac. Mi se muiaseră și picioarele. Deodată, mi am dat seama că sunt gata să comit orice imprudență. Simțeam nevoia să fac un gest neobișnuit, să propun cuiva un rămășag oricât de riscat, să număr cuiva în palmă câteva mii de ruble. Trăgeam spre mine în neștire grămada de bancnote și de galbeni, dar nu mă puteam concentra să i număr. În clipa aceea, am zărit în spatele meu pe prinț și pe Darzan, care tocmai veniseră de la tripoul lor, unde după cum am aflat mai târziu, pierduseră până la ultimul sfanț.
— A, Darzan! i am strigat eu. Nu lăsa norocul să ți scape. Pontează pe zero!
— M am curățat, n am nici un ban, îmi răspunse el înțepat. Prințul, în schimb, se prefăcea că nu mă recunoaște, că nici nu mă vede.
— Poftim bani! i am strigat eu, arătându i grămada de bani din fața mea. Cât vrei?
— Asta i bună! se răsti Darzan la mine, roșind. Þi am cerut eu bani?!
— Vă cheamă cineva, îmi spuse Zerșcikov trăgându mă de mânecă.
Colonelul, care pierduse rămășagul, mă strigase până atunci de câteva ori pe un ton cât se poate de jignitor.
— Poftim, ia ți câștigul! îmi strigă el, stacojiu de mânie. Mult ai să mă mai lași să aștept?! Numără i acum, ca să nu pretinzi pe urmă că n ai primit toți banii.
— Am toată încrederea, colonele, nu i nevoie să i număr; te rog numai să nu strigi așa la mine și să nu te pierzi cu firea, am căutat eu să l potolesc, trăgând spre mine grămăjoara de galbeni pe care mi o pusese în față.
— Stimate domn, te poftesc să mă slăbești cu efuziunile dumitale, mă repezi colonelul. Doar n am păscut porcii împreună!
— Cum de a pătruns aici? Cine o mai fi și ăsta? Ce caută neisprăvitul ăsta aici? se întrebau cei din jurul meu aproape fără sfială.
Eu însă nu i luam în seamă și pontam la întâmplare. Evitându l de astă dată pe zero, împrăștiasem pe primele optsprezece numere un teanc de bancnote de câte o sută de ruble.
— Hai să mergem, Darzan, răsună în spatele meu glasul prințului.
— Pleci acasă? m am întors eu spre el. Așteaptă mă puțin, să plecăm împreună. Termin numaidecât.
Am câștigat din nou, și încă o sumă serioasă.
— Basta! am strigat eu. Mâinile îmi tremurau în timp ce adunam galbenii, îi vâram fără să i număr în buzunare și mototoleam în neștire teancurile de bancnote pe care mă străduiam să le îndes de a valma în buzunarul de la piept. Deodată, Aferdov, care ședea acum în dreapta mea și jucase și el pe sume mari, puse mâna lui durdulie, împodobită cu un inel scump, peste trei dintre bancnotele mele de câte o sută de ruble.
— Te rog să mă ierți, dar astea nu s ale dumitale, rosti el grav și apăsat, ce i drept, fără să ridice glasul.
Intervenția lui nu era decât un preludiu ale cărui consecințe penibile aveau să se facă simțite abia peste câteva zile. Acum pot jura că acele trei sute de ruble erau ale mele atunci însă, spre ghinionul meu, deși eram convins că mi aparțin, aveam și o umbră de îndoială, care pentru orice om cinstit este hotărâtoare. Iar eu sunt un om cinstit. Unde mai pui că pe atunci încă nu știam precis că Aferdov este un pungaș; pe vremea aceea nu i știam nici numele, așa încât în clipa respectivă am putut într adevăr să cred că m am înșelat și că cele trei hârtii de o sută de ruble nu erau cuprinse în suma câștigată de mine. Eu nu numărasem grămada de bani din fața mea, trăsesem doar de fiecare dată câștigul spre mine, iar Aferdov avusese și el tot timpul o sumă de bani pe masă, chiar alături de ai mei, însă el îi număra și i așeza cu grijă în teancuri. Apoi, Aferdov era cunoscut de toți cei de față, care l socoteau un bogătaș și i arătau tot respectul. Atitudinea generală m a influențat și pe mine, împiedicându mă și acum să protestez. Îngrozitoare greșeală! Dar cel mai rușinos lucru era că de bucurie mă simțeam în al nouălea cer.
— Îmi pare grozav de rău că nu mi aduc aminte precis, totuși sunt aproape sigur că banii îmi aparțin, am îngăimat eu, simțind cum îmi tremură buzele de indignare. Cuvintele mele au stârnit numaidecât murmure de protest.
— Ca să afirmi una ca asta, trebuie să ți aduci aminte precis, or, după cum dumneata singur ai binevoit să recunoști, nu ți aduci aminte precis, rosti Aferdov cu o aroganță copleșitoare.
— Dar cine mai e și ăsta?! E de neîngăduit! răsunară câteva exclamații înăbușite.
— Și dumnealui nu i la prima încercare de acest fel. Adineauri, la masa de alături, s a luat la harță și cu Rechtberg pentru zece ruble, se auzi lângă mine un glas perfid.
— Ei, ajunge, să sfârșim odată! am strigat eu. Poftim, ia i, nu mă opun! Am terminat... Dar unde s prințul și Darzan?... Au plecat? Domnilor, n ați văzut încotro au apucat o prințul și Darzan?
Și, înșfăcându mi banii, fără să mai zăbovesc o clipă, cu ultimele monezi de aur încă în mână, am luat o la fugă ca să i ajung pe prinț și pe Darzan. Cititorul își dă desigur seama că nu mă cruț de fel și că mi zugrăvesc portertul de atunci până în cele mai penibile amănunte. O fac tocmai ca să reiasă cât mai limpede ceea ce a urmat.
Prințul și Darzan coborâseră între timp scara, fără să ia în seamă chemările mele stăruitoare. I am ajuns din urmă la ușă, dar m am oprit o clipă lângă portar, căruia, dracu știe de ce, i am îndesat în mână trei galbeni; omul a rămas atât de uluit, încât a și uitat să mi mulțumească. Puțin îmi pasă însă, dacă ar fi fost și Matvei acolo, i aș fi azvârlit și lui un pumn de aur, chiar așa și aveam de gând să fac, dar, după ce am dat buzna pe ușă afară, mi am adus aminte că încă de când sosisem îi dădusem drumul acasă. Tocmai atunci opri la scară sania prințului, trasă de un trăpaș, și prințul se urcă în ea.
— Ia mă și pe mine, prințe, vin și eu la dumneata! i am strigat, ridicând învelitoarea săniei și dând să mă urc; dar, deodată, Darzan trecu pe lângă mine și sări în sanie, iar vizitiul îmi smulse pătura din mână și i înveli pe cei doi domni.
— Ei drăcie! am strigat eu, scos din sărite. S ar fi putut crede că am ridicat pătura anume pentru Darzan, ca un lacheu.
— Acasă! porunci prințul.
— Stai! am urlat, agățându mă de sanie, dar calul o luă din loc, așa că m am rostogolit în zăpadă. Mi s a părut chiar că amândoi au izbucnit în râs. M am ridicat numaidecât, am sărit într o birjă care tocmai trecea și am pornit în goană spre locuința prințului, îndemnând în fiecare clipă birjarul să dea bice mârțoagei.
Ca și cum ar fi vrut să mi facă în ciudă, mârțoaga se târa cu o încetineală înnebunitoare, cu toate că birjarul, căruia îi făgăduisem o rublă, îi tot trăgea la bice ca să merite un asemenea bacșiș gras. Inima mi era atât de strânsă de emoție, încât, deși încercasem să intru în vorbă cu birjarul, nu puteam îngăima decât cuvinte fără șir. Iată în ce stare mă găseam când am dat buzna la prinț, care se întorsese tocmai atunci, după ce l dusese pe Darzan până acasă. Era singur în birou, palid, și se plimba nervos de colo până colo. Repet că în seara aceea pierduse la joc o sumă impresionantă. Mă privi, mirat și oarecum absent.
— Iar ai venit! spuse el, încruntându se.
— Numai ca s o rup definitiv cu dumneata domnule, i am răspuns cu răsuflarea tăiată. Cum ai îndrăznit să te porți așa cu mine?
Mă privi, nedumerit.
— Dacă aveai de gând să pleci cu Darzan, puteai să mi o spui deschis, nu să pornești sania, ca eu...
— Ah, da, mi se pare că ai căzut în zăpadă, zise el, pufnind în râs fără să se sfiască.
— La asta nu se poate răspunde decât printr o provocare la duel, și de aceea am venit să ne încheiem socotelile... și cu mâni tremurătoare am început să mi scot repede banii din buzunar și să pun pe divan, pe măsuța de marmură și chiar pe o carte rămasă deschisă fișicuri și grămezi de galbeni, teancuri de bancnote. Câteva monezi s au rostogolit pe covor.
— Ah, da, ai câștigat la joc, pare mi se?... Se și vede după atitudinea dumitale.
Niciodată nu mi vorbise atât de obraznic. Am pălit.
— Aici sunt... nu știu cât... Ar trebui numărați. Îți datorez aproximativ trei mii... dacă nu mă înșel. Spune exact cât: mai mult sau mai puțin?
— Cred că nu te am somat să ți plătești datoria.
— Ce e drept, n ai ajuns până acolo; eu singur vreau să mă achit, și cred că înțelegi de ce. Știu că în acest teanc sunt o mie de ruble în bancnote de câte o sută, da, așa i! Începusem să i număr, dar cum mâinile îmi tremurau, m am lăsat păgubaș. Oricum, știu sigur că aici sunt o mie de ruble. Uite, această mie o păstrez, iar tot restul, toate aceste grămezi, ți le las dumitale, ca să mi plătesc datoria, dacă nu toată, măcar în parte. Aici trebuie să fie vreo două mii, poate chiar mai mult!
— Și totuși, mia ți o păstrezi? făcu prințul, rânjind.
— Nu cumva ai nevoie și de ea? Dacă i așa... Aveam de gând să ți o dau, dar mi am închipuit că n ai să primești... Totuși, dacă asta ți e voia, ține o!...
— Nu, nu vreau, spuse el cu dispreț, întorcându mi spatele, și începu să se plimbe iar prin cameră. De ce dracu ți s a năzărit să mi înapoiezi banii? mă întrebă deodată, oprindu se brusc în fața mea. Toată expresia lui arăta că vrea să mă înfrunte și să mă jignească.
— Þi i înapoiez, ca să ți pot cere socoteală! i am strigat înfruntându l la rândul meu.
— Ieși afară! M am plictisit de gesturile și de cuvintele dumitale patetice! urlă el deodată, bătând din picior, de parcă și ieșise din minți. De mult voiam să mă descotorosesc și de dumneata și de Versilov al dumitale.
— Ai înnebunit de a binelea! i am strigat eu. Și, după toate semnele, aveam dreptate.
— Destul m ați chinuit amândoi cu frazele voastre bombastice. Și toate nu s decât vorbe, vorbe, vorbe! Bunăoară, frazele voastre frumoase despre cinste și onoare! Mi e și silă! De mult voiam s o rup cu voi. Îmi pare bine, nespus de bine că a venit în sfârșit momentul. Mă socoteam dator să vă primesc, dar îmi crăpa obrazul de rușine! De acum înainte însă, nu mă mai socotesc obligat cu nimic față de voi, cu absolut nimic, așa să știți! Versilov al dumitale m a întărâtat împotriva Ahmakovei, m a îndemnat s o defăimez... Și după toate astea mai îndrăzniți să vorbiți despre cinste în casa mea, când sunteți amândoi atât de necinstiți... da, amândoi! Cum nu ți a fost rușine dumitale să primești bani de la mine?
Mi se înunecase înaintea ochilor.
— I am primit, fiindcă te socoteam prieten, am îngăimat cu glasul sugrumat, aproape în șoaptă. Mi i ai oferit singur și eu am crezut în prietenia dumitale...
— Între noi nici nu poate fi vorba de prietenie! Cu totul altceva m a îndemnat să ți dau bani, știi prea bine ce anume.
— I am primit în contul celor pe care i datorai lui Versilov; a fost desigur o prostie din partea mea, totuși, eu...
— Dumneata nu i puteai lua în contul datoriei mele față de Versilov fără învoirea lui, după cum nici eu nu ți i puteam da fără autorizația lui... Þi am dat de la mine și dumneata primeai, cu toate că știai, iar eu toleram această comedie odioasă în casa mea!
— Ce știam? Care comedie? Nu înțeleg: de ce mi ai dat banii?
— Pour vos beaux yeux, mon cousin !, începu el să râdă cu vădită batjocură.
— Dracu să te ia! am urlat eu. Ia tot, ține și mia asta! Acum suntem chit, iar mâine...
I am azvârlit în față și teancul de bancnote de câte o sută cu care voiam să trec la realizarea planurilor mele de îmbogățire. Izbindu se de pieptul lui, banii se împrăștiară pe jos. Prințul făcu trei pași uriași și se opri drept în fața mea.
— Îndrăznești cumva să pretinzi, rosti el fioros și răspicat de parcă ar fi silabisit, că de o lună întreagă îmi tot ceri bani fără să știi că sora dumitale așteaptă un copil de la mine?
— Cum? Ce face? am strigat și, simțind cum mi se moaie picioarele am căzut pe divan.
Chiar prințul mi a spus mai târziu că mă făcusem alb ca varul la față. Eram năucit. Mi aduc aminte numai că ne am privit multă vreme în tăcere. Pe fața lui a trecut parcă o umbră de spaimă, apoi s a aplecat deodată și m a prins de umeri ca să mă sprijine. Nu pot uita zâmbetul care i împietrise pe buze, zâmbetul acela plin de neîncredere și de mirare. Era și firesc! Nu se așteptase de fel ca vorbele lui să producă un asemenea efect asupra mea, deoarece era convins că mă purtasem necinstit.
Până la urmă am leșinat, dar peste câteva clipe mi am revenit, m am ridicat în picioare și, fără să mi iau ochii de la el, am început să cântăresc situația — și deodată s a făcut lumină în mintea mea, am înțeles în sfârșit întregul adevăr! Dacă cineva mi ar fi povestit totul mai înainte și m ar fi întrebat cum m aș purta cu prințul într o asemenea împrejurare, aș fi răspuns desigur că l aș sfâșia. Dar spre surprinderea mea, lucrurile au ieșit cu totul altfel: mi am acoperit deodată fața cu mâinile și am început să plâng amarnic, cu hohote. Și totuși, reacția mea era firească! Deși depășisem vârsta copilăriei, m am purtat ca un copil, ceea ce dovedea că în sufletul meu de om tânăr mai dăinuiau încă pornirile copilului de odinioară. Prăbușit pe divan, plângeam cu sughițuri îngăimând: "Liza, Liza, biata mea surioară nefericită!" Deodată, prințul s a convins pe deplin de buna mea credință.
— Doamne, cât sunt de vinovat față de dumneata! a exclamat el, sincer îndurerat. Te am judecat atât de greșit, numai fiindcă eu sunt bănuitor din cale afară... Iartă mă Arkadi Makarovici!
Am sărit ca ars și m am postat în fața lui, cu gândul să i spun ceva, dar în cele din urmă, fără să scot un cuvânt, am luat o la fugă părăsind camera aceea, casa aceea. M am târât în neștire până acasă. M am trântit pe pat, fără să aprind lumina, mi am îngropat fața în pernă și m am lăsat pradă gândurilor. În asemenea clipe omul nu e în stare să gândească logic, consecvent. Prin minte mi se învălmășeau fel de fel de imagini și gânduri fără șir, și după câte îmi aduc aminte, m am lăsat târât de visuri cu totul străine de preocupările mele de atunci, unele fără nici o noimă, dar pe neașteptate mă întorceam iar la durerea și la nenorocirea care mă copleșise și atunci începeam din nou să mi frâng mâinile și să strig: "Liza, Liza!" și iar mă podidea plânsul. Nu mi amintesc cum am adormit; tot ce știu e că am căzut într un somn adânc și dulce.


CAPITOLUL AL ȘAPTELEA

M am trezit a doua zi dimineața pe la ora opt, am încuiat repede ușa, m am așezat la fereastră și am început să mă gândesc. Am stat așa, dus pe gânduri, până la ora zece. Servitoarea mi a bătut de vreo două ori în ușă, dar am gonit o. Pe la unsprezece, am auzi din nou o bătaie în ușă și mă pregăteam să mă răstesc iarăși, dar mi am dat seama că era Liza. O dată cu ea a intrat și servitoarea, care mi a adus cafeaua și s a apucat să facă focul în sobă. Cum de astă dată nu mai era chip s o alung, tot timpul cât Fekla a așezat lemnele și a ațâțat focul, m am plimbat cu pași mari prin cămăruța mea, evitând să deschid discuția și chiar s o privesc pe Liza. Servitoarea se mișca cu o încetineală nemaipomenită. Desigur, dinadins, ca toate servitoarele, când bagă de seamă că prezența lor îi stingherește pe stăpâni. Lisa se așezase pe scaunul de la fereastră și mă urmărea.
— Þi se răcește cafeaua, spuse ea deodată.
Am privit o lung. Nu părea câtuși de puțin tulburată, dimpotrivă, era foarte calmă și chiar zâmbea.
— Așa s femeile! nu m am putut eu stăpâni să nu i spun, ridicând din umeri. În cele din urmă, servitoarea a izbutit să aprindă focul și se pregătea să deretice prin odaie, dar am luat o la goană și am încuiat în sfârșit, ușa.
— Spune mi, te rog, de ce ai încuiat iar ușa? întrebă Liza.
M am oprit în fața ei.
— Nu mi aș fi închipuit niciodată, Liza, că ai fi în stare să mă minți până într atâta! am izbucnit, rămânând eu însumi surprins de felul cum începusem discuția; m aș fi așteptat mai degrabă să izbucnesc iar în plâns, decât să simt acea furie aproape răutăcioasă care îmi sfredelea inima.
Liza roși, dar nu mi răspunse; continuă doar să mă privească drept în ochi.
— Stai Liza, stai puțin! Vai, cât de prost am fost! Dar parcă aici e vorba de prostie? Abia ieri am prins tâlcul nenumăratelor aluzii care mi se făceau. Dar până atunci cum aș fi putut să bănuiesc măcar adevărul? Din simplul fapt că te duceai pe la Stolbeeva și pe la nenorocita aceea... la Daria Onisimovna? Bine, dar eu mă uitam la tine ca la soare, Liza, cum ar fi putut să mi treacă prin cap una ca asta? Þii minte când te am întâlnit acum două luni în casa lui și cum ne am plimbat împreună, bucurându ne de vremea frumoasă... spune, și atunci erai...? Spune!
Ea dădu afirmativ din cap.
— Așadar, de pe atunci mă mințeai! Nu prostia mea m a orbit, Liza, ci mai degrabă egoismul meu, izolarea mea sufletească și poate... credința că există ceva sfânt pe lume. O, dintotdeauna am fost convins că voi toți îmi sunteți cu mult superiori, și poftim! Nici măcar ieri, în ciuda tuturor aluziilor, n am apucat să mă dumeresc, căci într o singură zi nu pot lămuri o astfel de situație... Și apoi, ieri aveam cu totul alte griji!
Deodată, mi am adus aminte de Katerina Nikolaevna și am simțit iar o înțepătură dureroasă, de parcă mi ar fi înfipt cineva un ac în inimă, și am roșit tot. Se înțelege că într un asemenea moment eram incapabil de porniri generoase.
— De ce te tot dezvinovățești, Arkadi? Parcă ții cu orice preț să te justifici, dar nu văd de ce te frămânți? mă întrebă Liza încet cu glas blând, dar totodată hotărât și stăruitor.
— De ce? De n ar fi decât problema atitudinii mele în momentul de față și încă nu i ușor să găsești o soluție! Și tu mă mai întrebi de ce mă frământ? Habar n am ce trebuie să fac! Nu știu cum trebuie să procedeze un frate într o asemenea împrejurare... Am auzit că unii frați impun căsătoria cu pistolul în mână... Aș vrea să procedez ca un om cinstit! Dar, din nefericire, nu știu cum s ar cădea să procedeze un om cinstit!... Nici nu i ușor. Firește, noi nu suntem nobili, iar el e prinț și vrea să și creeze o situație în lumea lui; cu noi, niște bieți oameni cinstiți, nici n o să stea de vorbă. Și apoi, pe noi amândoi lumea nici nu ne socotește frați, în ochii ei nu suntem decât niște bastarzi cu o stare civilă echivocă, niște copii de iobagi; și oare un prinț se căsătorește cu o fată de iobag? Of, ce ticăloșie! Și, după toate, tu te mai miri de mine.
— Te cred că suferi, spuse Liza roșind din nou, dar prea te pripești, te chinui singur.
— Mă pripesc? Nu cumva socotești că n am orbecăit destul? Tocmai tu, Liza, tocmai tu vorbești astfel? am izbucnit eu, fără să mi mai pot stăpâni indignarea. Gândește te cât am fost de înjosit, cât trebuie să mă fi disprețuit prințul! O, abia acum m am dumerit! Abia acum pot să reconstitui toată povestea: prințul și a închipuit fără doar și poate că eu bănuiesc de mult legătura lui cu tine, și totuși tac, ba chiar că mi iau nasul la purtare, fiindcă mă mândresc cu această "cinste" — iată ce era îndreptățit să creadă despre mine! Mai mult, că mi vând sora, că țin mai mul la bani decât la cinstea ei. Așa stând lucrurile, nu puteam să i inspir decât dezgust. Și pe bună dreptate. N am de ce să l învinuiesc: să ai zilnic de a face cu un ticălos și să l primești în casa ta numai fiindcă e fratele "ei", ba încă să ți mai și vorbească despre onoare... Asta ar împietri inima oricui, chiar și pe a prințului! Și tu ai îngăduit toate astea! Nici măcar nu m ai prevenit. Prințul a ajuns să mă disprețuiască într atât, încât i a mărturisit lui Stebelkov, ba și mie mi a spus o ieri în față, că de mult voia să ne alunge și pe mine și pe Versilov. Atunci ce să mă mai mir de Stebelkov, care mi a spus: "Doar și Anna Andreevna ți e soră, ca și Lizaveta Makarovna". Și când să plec, a și strigat după mine: "Banii mei sunt mai buni". Și ce să mai zic de mine, eu care mă tolăneam cu atâta obrăznicie pe divanele din casa lui și mă vâram în sufletul cunoscuților lui, ca un egal, dracu să l ia! Și tu ai îngăduit toate astea! Poate că a aflat și Darzan, altfel nu se explică purtarea lui de aseară... Toată lumea știa, afară de mine!
— Nimeni nu știe nimic, el n a povestit nimic nici unuia dintre cunoscuții săi și nici nu putea să le spună, mă întrerupse Liza. Cât despre Stebelkov, prințul mi a spus că acesta îl chinuiește, și prin urmare e posibil doar să fi bănuit ceva. Despre tine i am vorbit de câteva ori și l am convins pe deplin că nu știi nimic. De aceea nici nu înțeleg ce s a petrecut ieri între voi, de unde se trage totul.
— Bine că am izbutit ieri să i plătesc măcar datoria. Mi s a luat măcar această piatră de pe inimă! Liza, mama știe? Păi cum să nu știe; altfel n ar fi fost și ea împotriva mea ieri, tot ieri!... Ah, Liza, socotești oare într adevăr că aveai tot dreptul să te porți așa, că nu ești câtuși de puțin vinovată? Habar n am cum se judecă în ziua de astăzi o astfel de comportare și cum vezi tu relațiile tale cu mine, fratele tău, cu mama, cu tata... Versilov știe?
— Mama nu i a spus nimic, iar el nu întreabă, mai degrabă evită să pună întrebări.
— Așadar știe, dar se face că nu știe. Nici nu te poți aștepta la altceva din partea unui om ca el. Admit că nu iei în serios rolul meu de frate, că ți se pare caraghios un frate care vorbește despre pistol, dar la mama nu te ai gândit, la mama, Liza, nu ți dai seama că purtarea ta este o învinuire adusă mamei? Toată noaptea m a chinuit gândul că mama trebuie să sufere îngrozitor, că și spune într una: "Asta s a întâmplat, fiindcă și eu am păcătuit, și eu sunt vinovată; fiică mea calcă pe urmele mele!"
— O, ce cuvinte răutăcioase și crude! strigă Liza cu lacrimi în ochi și, ridicându se, se îndreptă repede spre ușă.
— Stai, stai! am chemat o eu înapoi și, cuprinzându i umerii, am dus o până la scaun și m am așezat lângă ea, ținând o tot timpul îmbrățișată.
— Pe când veneam încoace m am tot gândit eu că așa o să se întâmple, că ai să ții morțiș să mă căiesc și să mă învinuiesc singură. Dacă asta vrei, află că mă socotesc vinovată. Adineauri, am tăcut numai din mândrie, de aceea nu ți am spus că de tine și de mama îmi pare mult mai rău decât de mine...
Se întrerupse și izbucni într un plâns amarnic.
— Lasă Liza, nu trebuie, nu ți cer nimic. Nu sunt eu chemat să te judec. Dar ce i cu mama, Liza? Spune, ea știe de mult?
— Cred că da, deși nu i am mărturisit totul decât de curând, când a dat necazul peste mine... rosti ea încet, cu ochii în pământ.
— Și ea ce a zis?
— Mi a spus: "Păstrează copilul", șopti Liza și mai încet.
— Da, Liza, mama are dreptate! Nu cumva să faci vreo prostie, Doamne ferește!
— N am să fac nici o prostie, îmi răspunse ea cu hotărâre, privindu mă iar în ochi. Fii pe pace! adăugă ea, nici nu poate fi vorba de asta.
— Liza, draga mea, îți mărturisesc că nu m am dumerit de fel, în schimb, abia acum îmi dau seama cât de mult țin la tine. Un singur lucru nu pot pricepe, Liza; totul e limpede pentru mine, numai asta nu: ce te a făcut să te îndrăgostești de el? Cum poți iubi un astfel de om? Asta i întrebarea care mă frământă.
— Probabil că și din pricina asta te ai chinuit toată noaptea? întrebă Liza, zâmbind cu blândețe.
— Stai puțin, Liza, recunosc că întrebarea e stupidă și că e firesc să râzi de mine, dar, oricât ai râde, trebuie să admiți că contrastul dintre voi e izbitor pentru oricine, gândește te: tu și el! Prințul — și pot spune că l cunosc — este o fire posomorâtă, bănuitoare, capabil, ce i drept, de sentimente generoase, dar în schimb înclinat să vadă în toate în primul rând partea rea (de altfel, în privința asta seamănă leit cu mine). Pune mai presus de orice noblețea sufletească — îi recunosc acest merit incontestabil — dar, pare se, numai în principiu, pe plan abstract, ideal. O, e totdeauna gata să se căiască, toată viața se mustră și se căiește neîncetat, în schimb, nu se îndreaptă niciodată. De altfel, cred că și în privința asta semănăm. Are o mie de prejudecăți și de idei false, iar niciodată nu gândește cu capul lui! Visează să săvârșească un act de mare eroism, dar în viața de fiecare zi comite o serie de mici ticăloșii. Iartă mă, Liza, de fapt sunt un neghiob: spunându ți toate astea știu că te jignesc, îmi dau prea bine seama...
— Portretul ar fi destul de reușit, constată Liza, zâmbind, numai că tu ești prea pornit împotriva lui din pricina mea, și îi îngroși atât de mult trăsăturile, încât nu mai seamănă de fel. El s a arătat de la început neîncrezător față de tine, și de aceea nu l ai putut cunoaște sub toate aspectele, pe când față de mine, încă de la Luga... Încă de când ne am cunoscut la Luga, n avea ochi decât pentru mine. Da, e bănuitor din cale afară, de o sensibilitate bolnăvicioasă, și fără mine și ar fi pierdut mințile; dacă mă părăsește are să înnebunească sau are să se împuște. Pare se că a înțeles și el acest lucru, și nu l uită, adăugă Liza ca pentru sine, dusă pe gânduri. Da, în viața de fiecare zi e un om slab, dar tocmai asemenea oameni slabi sunt în stare să dovedească o dată o mare tărie de caracter... cât de ciudat mi s a părut când te am auzit vorbind de pistol, Arkadi: e inutil să recurgi la asta, doar știu bine cum se vor desfășura lucrurile. Nu eu alerg după el, ci el aleargă după mine. Mama plânge și îmi spune mereu: "Dacă te măriți cu el, ai să fii nenorocită, fiindcă n are să te mai iubească". Eu nu cred. Poate că voi fi într adevăr nenorocită, dar el nu va înceta să mă iubească. Nu din pricina asta nu i am răspuns până acum la cererea lui în căsătorie ci din cu totul alt motiv. De două luni, l am tot animat cu răspunsul, dar astăzi i am spus: da, mă mărit cu tine. Știi, Arkașa, el s a dus ieri la Anna Andreevna (ochii îi străluceau și deodată m a cuprins de gât cu amândouă mâinile) și i a spus deschis, cu toată sinceritatea, că nu o poate iubi, da, i a mărturisit totul, așa că de acum înainte s a isprăvit cu acest plan cu care el nu s a împăcat, de fapt, niciodată. Totul a fost scornit de prințul Nikolai Ivanovici iar asupra lui făceau mereu presiuni și l chinuiau Stebelkov și încă unul de teapa lui... Uite, de aceea i am și spus astăzi: da. Dragul meu Arkadi, el vrea grovaz să te vadă și te roagă să nu fii supărat pentru ceea ce s a întâmplat aseară; cum azi nu se simte prea bine, rămâne toata ziua în casă, așa că poți trece oricând pe acolo. E într adevăr bolnav Arkadi, să nu crezi cumva că e un pretext. M a trimis anume încoace și m a rugat să ți transmit că are "mare nevoie" de tine, că vrea să ți spună multe și că în orice caz aici, în casa asta, n o să puteți vorbi nestingheriți. Ei, și acum rămâi cu bine. Ah, Arkadi, mi e și rușine să ți mărturisesc că, pe când veneam încoace, m am temut grozav că nu mă mai iubești și tot drumul mi am făcut cruce, și când colo tu ai fost atât de bun și de drăguț cu mine! N am să uit niciodată asta! Mă duc la mama. Încearcă să ții și tu la el măcar puțin, vrei?
Am îmbrățișat o cu drag și i am spus:
— Liza, cred că tu ești un om tare. Da, sunt convins că nu tu alergi după el, ci că el se ține după tine, și totuși...
—"Și totuși, ce te a făcut să te îndrăgostești de el? iată ntrebarea!" mă întrerupse Liza, zâmbind șăgalnic ca mai înainte. Ultimele cuvinte le rostise întocmai ca mine, și, ca să imite până și gestul pe care îl făcusem, își duse și ea arătătorul la frunte. Ne am sărutat la despărțire, dar, după plecarea ei, mi s a strâns iar inima.
Trebuie să recunosc în sinea mea că după plecarea Lizei m au năpădit o mulțime de gânduri la care nu m aș fi așteptat de fel, și totuși eram foarte încântat de ele în anumite momente îmi ziceam, bunăoară: "De ce mi oi fi bătând atâta capul? La urma urmei, ce mi pasă mie? Nu i nici primul, nici ultimul caz. Ei, și ce i dacă i s a întâmplat și Lizei? De ce aș fi eu dator să apăr «onoarea familiei»?" Menționez toate aceste gânduri murdare, ca să arăt cât de șovăielnică era judecata mea, cât de inconsistentă era pentru mine granița dintre bine și rău. Mă salva numai dragostea pentru ai mei: de câte ori mă gândeam la mama și la Liza, simțeam că amândouă sunt nenorocite și numai de aceea mi am dat seama că se întâmplase o nenorocire. Trebuie să atrag de pe acum atenția că evenimentele din ziua aceea, până la catastrofa care s a încheiat cu boala mea, s au desfășurat cu asemenea repeziciune, încât azi, când îmi aduc aminte de ele, stau și mă mir cum de am putut rezista, cum de nu m a strivit soarta. Ele mi au slăbit într atât mintea și inima, încât, dacă n aș fi rezistat și, până la urmă, aș fi săvârșit o crimă (ceea ce era, de altfel, cât pe aci să se întâmple), sunt aproape sigur că jurații m ar fi achitat. Mă voi strădui însă să povestesc faptele exact în ordinea în care s au desfășurat, deși, trebuie să atrag atenția că în mintea mea doamnea pe atunci haosul cel mai desăvârșit. Evenimentele s au abătut asupră mi ca un vânt de toamnă, învălmășindu mi gândurile ca pe niște frunze uscate. Cum toată înțelepciunea mea constă doar în ideile altora, cum aș fi putut să judec cu capul meu, ca să pot lua o hotărâre independentă? Pe de altă parte, n aveam pe nimeni care să mă îndrume.
Mă hotărâsem să mă duc la prinț chiar în seara aceea, ca să vorbim despre toate în voie, cu inima deschisă, iar până atunci să rămân acasă. Spre seară însă, am primit iar prin poștă câteva rânduri de la Stebelkov, care mă ruga stăruitor și "din toată inima", să vin la el a doua zi dimineața pe la unsprezece pentru a mi comunica "câteva chestiuni extrem de importante și, după cum te vei convinge, foarte urgente". După ce am cântărit totul bine, mi am zis că mai am timp până a doua zi, și că voi proceda în funcție de împrejurări.
Se făcuse ora opt seara; aș fi plecat de mult dacă n aș fi tras nădejde că Versilov va veni pe la mine: aș fi vrut să i spun în față tot ce mă apăsa pe inimă. Dar Versilov nu mai venea, și nici n a venit în seara aceea. Cu mama și cu Liza nu îndrăzneam încă să dau ochi și apoi bănuiam că și Versilov lipsise toată ziua de acasă. Până la urmă, am pornit pe jos și pe drum mi s a năzărit să trec pe la cârciuma de sub chei unde fusesem în ajun și întradevăr l am găsit pe Versilov șezând la aceeași masă.
— Eram sigur că ai să vii încoace, îmi spuse el cu un zâmbet straniu, privindu mă tot atât de straniu. Era un zâmbet întunecat, cum nu mai văzusem de mult pe fața lui.
M am așezat lângă el și am început să i povestesc tot ce știam despre prinț și despre Liza, ciocnirea mea cu prințul, din ajun, după ce părăsisem tripoul; n am uitat să i pomenesc nici despre câștigul meu de la ruletă. M a ascultat cu multă atenție și a ținut să i repet că prințul e într adevăr hotărât să se căsătorească cu Liza.
— Pauvre enfant! Nu cred că această căsătorie o să i aducă fericire. Dar probabil că nici nu va avea loc...Deși el e în stare...
— Spune mi drept, ca unui prieten, nu i așa că ai știut totul, sau măcar că ai presimțit că așa are să se întâmple?
— Dragul meu prieten, puteam eu oare să împiedic ceva? Cine poate influența sentimentele și conștiința cuiva, chiar atunci când e vorba de o biată fetiță ca Liza. Îți repet: pe vremuri, m am vârât destul în sufletul oamenilor, și m am convins că nu este tocmai ceea ce se cuvine! La nenorocire nu refuz să dau o mână de ajutor, pe măsura puterilor și a priceperii mele. Dar tu dragul meu, n ai bănuit într adevăr nimic până acum?
— Bine, dar cum ai putut dumneata, am izbucnit eu, scos din sărite, cum ai putut, având o bănuială cât de vagă că eu sunt la curent cu legătura Lizei cu prințul și văzând că primesc bani de la el, cum ai putut să mai vorbești cu mine, să stai la aceeași masă cu mine, să mi întinzi mâna, când ar fi trebuit să mă socotești un nemernic?! Sunt gata să pun rămășag că dumneata bănuiai că eu știu tot despre soră mea și că mă las plătit de prinț ca să tac!
— Și asta este o chestiune de conștiință, spuse el, zâmbind ironic. De unde știi, adăugă el răspicat, pe un ton care trăda un sentiment ascuns, de unde știi că nu mă temeam și eu, cum te ai temut tu cu alt prilej, să nu mi pierd "idealul", și în locul băiețașului meu cinstit și înflăcărat să găsesc un ticălos? Această teamă m a făcut să tot amân o explicație hotărâtoare. De ce oare mă crezi capabil numai de nepăsare și de viclenie, nu și de un sentiment mai curat, fie chiar naiv, dar nobil? Deși, que diable ! de multe ori mă port ca un neghiob și ca un ticălos. Și apoi ce rost avea să mă mai ostenesc cu tine dacă aș fi fost convins că ai o fire josnică? În asemenea cazuri e nedemn să faci morală și să cauți să îndrepți pe cineva. În ochii mei n ai mai fi avut nici o valoare, chiar dacă aș fi reușit să te îndrept...
— Dar de Liza ți e milă, o compătimești?
— Mi se rupe inima de ea, dragul meu. De unde ai mai scos o că mi e inima împietrită... Te asigur că voi face pentru ea tot ce mi va sta în putință... Dar, ia spune, ție cum îți merge, cum stai cu chestiunile tale?
— Să nu vorbim despre asta. În momentul de față nici nu mă gândesc la chestiunile mele. Ascultă, de ce te îndoiești că are s o ia de nevastă? A fost ieri la Anna Andreevna și i a spus că renunță definitiv... știi, la planul acela absurd... ticluit de prințul Nikolae Ivanovici, căruia i s a năzărit să facă pe pețitorul. I a declarat Annei Andreevna că n are de gând să se însoare cu ea.
— Așa? Când s a întâmplat asta? Și tu de la cine ai aflat? mă iscodi el cu vădit interes. I am povestit tot ce știam.
— Hm... făcu el, dus pe gânduri, și continuă ca și cum și ar fi răspuns sieși la anumite întrebări, așadar, asta s a întâmplat exact cu un ceas înainte, înaintea celeilalte explicații. Hm... păi da, desigur, o asemenea explicație era posibilă între ei... cu toate că, după câte știu, nici unul nu s a trădat vreodată printr un cuvânt sau printr un gest decisiv... Deși, ce i drept, o situație se poate lămuri și din două cuvinte. Totuși, află, spuse el pe neașteptate, zâmbind ciudat, află că am să ți comunic o veste care te va ului: chiar dacă prințul tău i ar fi cerut ieri mâna Annei Andreevna (ceea ce, entre nous soit dit , m aș fi străduit din răsputeri să împiedic, deoarece bănuiam legătura lui cu Liza), în orice caz Anna Andreevna l ar fi refuzat pe loc și definitiv. Tu, pare mi se, ții foarte mult la Anna Andreevna, o respecți și o prețuiești, nu i așa? Asta e foarte frumos din partea ta, de aceea te vei bucura desigur aflând că se mărită; ținând seama de caracterul ei, de data aceasta e lucru hotărât. În ceea ce mă privește, îi dau bucuros binecuvântarea.
— Se mărită? Cu cine? am strigat eu, mirat la culme.
— Ia ghicește. Dar nu vreau să te mai chinuiesc. Cu prințul Nikolai Ivanovici, cu simpaticul tău bătrânel.
Am rămas cu ochii holbați la el.
— Se vede că ea nutrea de mult acest gând, și atunci, firește, l a studiat și l a cizelat cu o migală de artist, continuă el cu un glas tărăgănat și parcă alene. Presupune că ce a urmat s a petrecut exact un ceas după vizita "prințului Serioja". (Proastă inspirație a avut și ăsta să pice tocmai atunci!) Ea s a dus la prințul Nikolai Ivanovici și l a cerut pur și simplu în căsătorie.
— Cum era să l ceară în căsătorie? Vrei să spui că el i a cerut mâna.
— Da de unde, nu s ar fi încumetat! Inițiativa a pornit de la ea. Cum necum, el e în al nouălea cer de bucurie. După câte am auzit, de atunci tot stă și se miră cum de nu i a trecut lui prin minte această idee. Se spune chiar că s a și îmbolnăvit... pesemne tot de bucurie.
— Nu înțeleg cum poți vorbi cu atâta ironie despre asta... Mie nici nu mi vine a crede. Și apoi cum i a venit să facă ea o astfel de propunere? Ce i o fi spus?
— Te rog să crezi, dragul meu, că eu mă bucur sincer, îmi răspunse el cu un ton neașteptat de serios. El e bătrân, dar, atât din punct de vedere legal, cât și social, are tot dreptul să se însoare; iar în ceea ce o privește pe ea, ne aflăm iar în fața unui caz de conștiință, în care, după cum îți spuneam adineauri, n avem căderea să ne amestecăm. De altfel, ea e destul de înțeleaptă ca să poată judeca singură și să ia o hotărâre. Cum au decurs lucrurile și ce i o fi spus, asta nu ți mai pot relata cu de amănuntul, dragul meu, dar fii sigur că a găsit ea o formulă care nici mie, nici ție nu ne ar fi trecut poate prin minte. Partea cea mai frumoasă e că totul s a petrecut fără scandal, cât se poate de comme il faut după toate regulile mondene.
Firește, e foarte limpede că ea a vrut să și facă o situație în lumea bună, pe care, de altfel, o și merită. La urma urmei, dragul meu, în societatea noastră asemenea lucruri sunt din cele mai obișnuite. Și apoi, ea trebuie să fi procedat cât se poate de elegant și de demn. Este un om serios și sobru, o adevărată călugăriță, cum ai caracterizat o tu cândva. O fecioară înțeleaptă, cum o numesc eu de mult. În sfârșit, după cum știi, se poate spune aproape că el a crescut o și nu o dată i a dovedit bunătatea lui. Ea mi a declarat de nenumărate ori cât de mult îl respectă și l prețuiește, câtă milă și simpatie îi inspiră și așa mai departe, încât, drept să ți spun, nu mă prea miră hotărârea ei. Vestea mi a fost transmisă în numele și din însărcinarea Annei Andreevna de către fiul meu și fratele ei, Andrei Andreevici, pe care mi se pare că tu nici nu l cunoști, și cu care mă întâlnesc regulat de două ori pe an. El mi a declarat că respectă și aprobă hotărârea ei.
— Așadar, s a anunțat oficial. Doamne, cât sunt de uluit!
— Ba nu, deocamdată trebuie să rămână secret. Ce va fi mai târziu nu știu. În general, mă țin deoparte. În orice caz, tot ce ți am spus este adevărat.
— Dar Katerina Nikolaevna ce are să zică? Crezi oare că acest preludiu are să l încânte pe Bioring?
— Asta nu mai știu... Deși nu prea văd ce ar putea să i displacă, deoarece te asigur că Anna Andreevna este și în această privință cât se poate de corectă. N am ce zice, este un om și jumătate. Chiar ieri dimineață m a iscodit dacă o iubesc sau nu pe doamna Ahmakova. Îți amintești că aseară ți am povestit cât am rămas de mirat când m a întrebat dacă ea s ar putea mărita cu tatăl, în caz că eu m aș căsători cu fiica. Acum pricepi unde bătea?
— Ah, da, într adevăr, am strigat eu, bine, dar cum a putut Anna Andreevna să presupună că dumneata... ai dori să te căsătorești cu Katerina Nikolaevna?
— Iacă așa i s a năzărit ei. De altfel, dragul meu, cred că ar fi timpul să te duci unde aveai de gând. Pe mine, vezi tu, mă cam doare capul. Am să cer să mi cânte Lucia. Îmi place plictiseala solemnă, după cum, de altfel, ți am mai spus o. Am început să mă repet într un mod supărător... Totuși poate că am să plec de aici. Te iubesc, dragul meu, dar acum e mai bine să ne despărțim; când mă doare capul sau o măsea, vreau să fiu singur.
Pe fața lui apăruse o cută care trăda suferința. Acum sunt convins că în seara aceea îl durea capul, ceea ce era și firesc.
— La revedere, pe mâine, i am spus eu.
— Pe mâine? Cine știe ce va fi mâine? îmi spuse el, zâmbind acru.
— Sau vin eu la dumneata, sau vii dumneata la mine.
— Nu, nu eu am să vin la tine, tu ai să alergi într un suflet la mine...
Avea o expresie de a dreptul sinistră, dar nu de el îmi ardea mie după ce aflasem o asemenea veste.
Într adevăr, prințul nu se simțea bine, l am găsit singur acasă, cu capul înfășurat într un prosop ud. Mă aștepta cu nerăbdare; totuși nu părea să l doară numai capul, cred că trecea mai degrabă printr o serioasă criză sufletească. Trebuie să atrag din nou atenția că în ultima vreme, până la catastrofă, ca un făcut, n am avut de a face decât cu oameni atât de nervoși, de parcă erau cu toții pe cale să înnebunească, așa încât, fără voia mea, era inevitabil să mă molipsesc și eu. Mărturisesc că venisem la prinț cu sentimente nu tocmai cordiale, căci mi era rușine că mă podidise în ajun plânsul față de el. Și apoi, mi era ciudă că, împreună cu Liza, izbutise să mă ducă de nas cu atâta dibăcie, încât mă vedeam nevoit să recunosc că eram un prostănac. Într un cuvânt, când am intrat la el, în sufletul meu vibrau coarde distonante. Dar starea aceasta n a durat decât o clipă. Ce i al lui e al lui: îndată ce și lepăda ipohondria și i se spulberau îndoielile, se dăruia fără rezerve; în asemenea momente era duios, drăgăstos și încrezător ca un copil. În seara aceea mă sărută cu lacrimi în ochi și începu imediat să vorbească despre ceea ce l preocupa... Da, avea într adevăr mare nevoie de mine: cuvintele și gândurile lui confuze trădau o adâncă tulburare. Îmi confirmă hotărârea lui neclintită de a se căsători cu Liza, și încă cât mai curând. "Nu mă stingherește câtuși de puțin faptul că nu este o aristocrată, crede mă, îmi declară el, doar și bunicul meu a fost căsătorit cu o fată de iobag, cântăreață la teatrul de la curtea unui moșier vecin. Se înțelege că familia mea și a făcut fel de fel de iluzii în ceea ce mă privește, dar acum va fi nevoită să cedeze și fără prea multă greutate. Vreau să renunț, să renunț definitiv la felul meu de viață de până acum! Vreau să rup cu mediul meu, să încep o viață nouă! Nu pricep de ce m o fi îndrăgit sora dumitale; știu însă că fără ea poate că nici n aș mai fi pe lumea asta. Astăzi socotesc că numai providența mi a scos o atunci în cale la Luga, ți o jur pe ce am mai scump. Presupun că mă iubește din pricina «prăbușirii mele morale fără margini»...nu știu dacă mă înțelegi, Arkadi Makarovici?"
— Înțeleg perfect! l am asigurat cât se poate de convins.
Eu ședeam într un fotoliu, lângă masă, iar el se plimba prin cameră.
— Trebuie să ți povestesc de a fir a păr întâlnirea noastră, fără să ți ascund nimic. Totul s a tras de la taina care mă apăsa pe suflet și pe care n a aflat o decât ea, fiindcă nu mă încumetasem s o încredințez altcuiva. Nici până în ziua de azi n o știe nimeni. De desperare, mă refugiasem atunci la Luga și trăsesem la Stolbeeva — habar n am de ce tocmai la ea, probabil fiindcă evitam orice societate. Îmi dădusem de curând demisia din regimentul N... în care intrasem la întoarcerea mea din străinătate, după incidentul cu Andrei Petrovici. Pe vremea aceea, aveam bani și cât am stat la regiment, i am tocat pe mese și petreceri, dar ceilalți ofițeri, colegii mei, nu mă iubeau, deși căutam să nu i jignesc Trebuie să ți mărturisesc, de alfel, că nimeni nu m a iubit vreodată. Printre noi se afla și un cornet, anume Stepanov, drept să ți spun, un om șters, fără personalitate, timid și stângaci, pe scurt, un om cu totul neinteresant, dar de o cinste incontestabilă. Venea mereu pe la mine, deși eu nu mă prea sinchiseam de el. Ședea într un colț, tăcut, dar demn, fără să mă stingherească câtuși de puțin. Odată i am relatat o poveste care circula pe atunci, înflorind o în fel și chip, am scornit că fata colonelului a pus ochii pe mine, și că, desigur, colonelul sperând s o iau de nevastă, nu mi refuză niciodată nimic... N are rost să mai intru în amănunte, pe scurt, toată povestea s a umflat, degenerând într o bârfeală cât se poate de murdară. Vinovatul nu era Stepanov, ci ordonanța mea, care trăsese cu urechea și reținuse totul, numai fiindcă această poveste compromițătoare pentru tânăra fată era destul de hazlie. Curând a izbucnit scandalul și ordonanța a fost interogată de ofițeri, a menționat numele lui Stepanov, mai precis a declarat că eu îi povestisem acestuia "anecdota" cu pricina. Stepanov a fost pus în situația să nu poată tăgădui că auzise povestea de la mine; era doar o chestiune de onoare. Cum mai bine de jumătate de poveste fusese scornită de mine, ofițerii au fost pe drept cuvânt, revoltați, și colonelul, nevoit să clarifice cazul, ne a chemat pe toți la el. Aici, față de toată lumea, Stepanov a fost întrebat dacă i am povestit sau nu anecdota și el a trebuit să mărturisească tot adevărul. Și ce crezi că am făcut atunci eu, un prinț dintr o familie veche de o mie de ani? Am negat și i am spus lui Stepanov în față că a mințit, bineînțeles într o formă politicoasă, susținând că "el înțelesese greșit" și așa mai departe... Trebuie să spun, fără a mai intra în amănunte, că pe această cale încercam să ies mai ușor din încurcătură: cum Stepanov venea foarte des pe la mine, puteam să susțin, cu oarecare șanse de a fi crezut, că intrase în conflict cu ordonanța, fiindcă amândoi căutau să tragă anumite foloase de pe urma mea. Stepanov m a privit doar în tăcere și a ridicat din umeri. Și acum mă urmărește privirea lui, n am s o uit cât oi trăi. După aceea, Stepanov s a hotărât să și dea numaidecât demisia; și care crezi că a fost rezultatul? Toți ofițerii s au dus glonț la el și l au convins să renunțe la demisie. Peste două săptămâni însă, am părăsit eu regimentul, deși nimeni nu m a alungat, nici măcar nu mi a dat a înțelege că s ar cuveni să mi dau demisia; am plecat din proprie inițiativă, invocând motive familiale. Așa s a încheiat povestea. La început nu m am simțit de fel rușinat, dimpotrivă, eram furios pe camarazii mei; am plecat la Luga, unde am făcut cunoștință cu Lizaveta Makarovna, dar mai târziu, peste vreo lună, am început din ce în ce mai des să mi privesc revolverul și să mă gândesc la moarte. În general, sunt o fire destul de pesimistă, Arkadi Makarovici. Am scris o scrisoare adresată fostului meu comandant și celorlalți ofițeri din regiment, în care recunoșteam cinstit că îi mințisem, știrbind astfel onoarea lui Stepanov. Când scrisoarea a fost gata, am început să mă frământ, întrebându mă: "După ce o expediez, pot să mai rămân în viață sau trebuie să mor?" Singur n aș fi găsit niciodată răspunsul. Întâmplarea, poate destinul orb, a făcut ca, după o scurtă și ciudată convorbire cu Lizaveta Makarovna, să mă apropii sufletește de ea. Și până atunci o văzusem destul de des în casa Stolbeevei, dar când ne întâlneam ne spuneam doar bună ziua și numai rareori schimbam câteva cuvinte. Și deodată am simțit nevoia să i mărturisesc totul. În acel moment greu ea mi a venit în ajutor.
— Și ce te a sfătuit?
— Să nu trimit scrisoarea; și i am urmat sfatul. Iată cum a argumentat: Dacă aș expedia scrisoarea, aș face fără doar și poate un gest nobil care m ar spăla de rușine, și nu numai atât. Dar pe urmă voi fi eu în stare să suport situația creată? După părerea ei, nimeni n ar suporta o, fiindcă ar însemna să te îngropi de viu, să nu mai poți renaște la o viață nouă. Sacrificiul ar mai avea un rost, dacă Stepanov ar suferi, dar el fusese în orice caz reabilitat de întregul corp ofițeresc. Ce mai tura vura, știu că era un paradox; totuși m am supus voinței ei și n am mai expediat scrisoarea.
— Este un raționament de iezuit, și, totuși, tipic femeiesc! am strigat eu. Sunt sigur că te iubea încă de pe atunci.
— De aceea am și renăscut și simt în mine forța de a începe o viață nouă. Mi am jurat să mă schimb, să pornesc pe un drum nou, să mi redobândesc respectul față de mine însumi și să l câștig pe al ei. Și poftim iată ce s a ales din bunele mele intenții! În ciuda jurămintelor am continuat să colind tripourile împreună cu dumneata, să joc cărți, m am lăsat ispitit de moștenire, am căutat să parvin, m am complăcut în societatea unor oameni dubioși, într o viață pe picior mare... am chinuit o pe Liza. Ce rușine!
Își șterse cu palma nădușeala de pe frunte și începu să se plimbe iar prin cameră.
— Noi amândoi, Arkadi Makarovici, suntem niște victime ale destinului cu două tăișuri care ne paște pe noi, rușii, dovadă că nici dumneata, nici eu nu știm ce să facem. De îndată ce un rus se îndepărtează cât de cât de făgașul consfințit prin lege și tradiție, nu mai știe ce trebuie să facă; câtă vreme rămâne pe făgaș, totul vine de la sine: avere, rang, situație în societate, caleașca, post, nevastă; de cum se abate cu un pas, ce se alege de el? Devine o frunză purtată de vânt. Zău că nu știu ce i de făcut! De două luni de zile, mă străduiesc să mă mențin pe făgaș, am izbutit să mă deprind cu el, a ajuns să mi și placă. Dumneata încă nu ți poți da seama cât de jos m am rostogolit pe această pantă: o iubeam pe Liza, o iubeam sincer, și în același timp nu mi puteam lua gândul de la Ahmakova!
— Adevărat? am exclamat eu cu durere. Fiindcă ai pomenit de Ahmakova, lămurește mă, ce ai vrut să spui aseară când mi ai dat a înțelege că Versilov te a întărâtat împotriva ei, îndemnându te chiar la ticăloșii.
— Poate că am exagerat și, bănuitor din fire cum sunt, l am nedreptățit ca și pe dumneata. Să nu mai vorbim despre asta. Dar să nu crezi cumva că în tot acest răstimp de când am plecat de la Luga n am năzuit spre o viață curată că ani renunțat la idealul meu! Îți jur că nu l am părăsit o clipă, că strălucirea lui nu s a întunecat în sufletul meu. N am uitat niciodată că m am legat față de Lizaveta Makarovna să mă schimb cu desăvârșire. Te asigur că Andrei Petrovici, când a vorbit ieri despre rolul nobilimii, nu mi a spus nimic nou. Idealul meu nestrămutat e foarte limpede; câteva zeci de hectare de pământ (trebuie să mă mulțumesc cu atât, fiindcă nu mi a rămas mai nimic din moștenire); apoi o ruptură totală și definitivă cu lumea mea, renunțarea la orice carieră, o casă de țară, o familie, o viață care să nu se deosebească prea mult de a oricărui plugar. O, n ar fi primul caz în familia noastră: fratele tatălui meu ara singur, bunicul meu, de asemenea. Ce i drept, suntem prinți de o mie de ani și la fel de nobili ca familia Rogan, totuși am ajuns la sapă de lemn. Iată ce i aș învăța eu pe copiii mei: "Þineți minte toată viața că sunteți nobili, că în vinele voastre curge sângele sfânt al cnejilor ruși, dar să nu vă rușinați că tatăl vostru și a arat singur pământul, căci a făcut o asemenea cnejilor de altădată!" Nu le aș lăsa altă moștenire decât acest petic de pământ, în schimb, socotesc de datoria mea să le dau posibilitatea de a urma o școală superioară. O, ce mare ajutor mi ar da Liza într o astfel de viață. Liza, copiii, munca, cât am legănat împreună cu ea aceste vise. Uite aici, în casa asta, am făurit împreună aceste planuri, dar în același timp eu mă gândeam la Ahmakova, fără s o iubesc câtuși de puțin, la o eventuală căsătorie prin care să mi consolidez averea și situația în societate! Și numai după ce am aflat de la Nașciokin că ea l a ales pe Bioring m am hotărât să mă duc la Anna Andreevna.
— Nu te ai dus să i spui că n ai de gând să te căsătorești cu ea? Cred că măcar de astă dată ai procedat cinstit!
— Așa crezi? spuse el, oprindu se în fața mea. Se vede că încă nu mi cunoști adevărata fire! Sau... poate că mă înșel eu, poate că nu i vorba numai de fire. Eu țin sincer la dumneta, Arkadi Makarovici, și afară de asta te am nedreptățit profund în ultimele două luni, tocmai de aceea vreau ca dumneata, în calitate de frate al Lizei, să afli tot adevărul; m am dus la Anna Andreevna ca să i cer mâna și nu să renunț la ea.
— E cu neputință! Doar Liza mi a spus...
— Am mințit o pe Liza.
— Stai puțin: ai cerut o în căsătorie după toate regulile și ea te a refuzat? Da? Spune, așa a fost? Amănuntele sunt extrem de importante pentru mine.
— Nu. Nici n am apucat s o cer în căsătorie; ea mi a luat o înainte, dându mi a înțelege pe departe, "delicat", dar cât se poate de limpede că intențiile mele n au nici o șansă de realizare.
— Dacă nu i ai cerut formal mâna și mândria dumitale n a avut de suferit, de ce te mai plângi?
— Cum poți judeca așa? Dar remușcările, dar Liza, pe care am mințit o și... am vrut s o părăsesc. Nu i chiar atât de simplu. Ca să nu mai vorbesc de legământul pe care l am făcut față de conștiința și de toți strămoșii mei, de a începe o viață nouă și de a mi răscumpăra toate ticăloșiile de până acum! Te implor să nu i pomenești Lizei de asta. Poate că e singurul lucru pe care n ar fi în stare să mi l ierte! De ieri sunt distrus, bolnav. Dar și mai grav e că totul s a terminat, fiindcă ultimul prinț Sokolski își va încheia probabil viața în ocnă. Biata Liza! Te am așteptat cu atâta nerăbdare, Arkadi Makarovici, ca să ți încredințez dumitale, fratele Lizei, o taină pe care nici măcar ea n o știe: sunt un infractor de drept comun, fac parte dintr o bandă care falsifică acțiuni ale unei societăți de cale ferată.
— Asta mai lipsea! Să ajungi la ocnă! am sărit eu ca ars, privindu l îngrozit. Pe fața lui se citea o durere adâncă, o desperare fără margini.
— Șezi aici îmi spuse el, arătându mi un fotoliu și așezându se pe un altul din fața lui. Să ți spun de unde a pornit totul: acum un an și ceva, în vara când s a întâmplat incidentul de la Ems și istoria cu Lidia și Katerina Nikolaevna, și a trebuit să plec pe două luni la Paris, într o bună zi m am pomenit acolo fără un ban, după cum era de așteptat. Tocmai atunci mi l a scos dracu în cale pe Stebelkov, pe care l cunoșteam dinainte. El mi a împrumutat niște bani și mi a făgăduit să mi mai dea, dar, în schimb, mi a cerut să i dau și eu o mână de ajutor: căuta pentru anumite scopuri un pictor, care să fie totodată desenator, gravor, litograf, chimist și tehnician. Chiar de la prima întâlnire a făcut aluzii destul de transparente cu privire la scopurile lui. Se vede că omul îmi cunoștea caracterul, de vreme ce a prevăzut cum voi reacționa: propunerea lui mi s a părut amuzantă. Din întâmplare aveam un cunoscut, un fost coleg de școală care la un moment dat a emigrat din Rusia la Hamburg și care, de fapt, nici nu era rus de origine. În Rusia fusese amestecat într o istorie cu niște acte falsificate. Pe omul acesta își pusese ochii Stebelkov, dar avea nevoie de o scrisoare de recomandație către el de aceea și venise la mine. I am dat două rânduri de care am și uitat numaidecât. Ulterior, ne am mai întâlnit de două trei ori și în total am primit atunci de la el vreo trei mii de ruble. De când m am întors nici nu mai m am gândit la povestea asta. Aici împrumutam mereu bani de la el pe poliță sau pe amanet. Se târa pe brânci în fața mea ca un rob, până ieri, când mi a spus deodată că sunt un infractor de drept comun.
— Ieri? Când anume?
— Ieri dimineață, atunci când m ai auzit strigând în birou înainte de a veni Nașciokin. Ieri, a îndrăznit pentru prima oară să mi vorbească de Anna Andreevna. Când am ridicat mâna să l lovesc, s a sculat deodată în picioare și mi a declarat că soarta mea e legată de a lui, într un cuvânt, sunt complicele lui, deci un escroc ca și el. Chiar dacă nu s a exprimat așa, în orice caz acesta era sensul cuvintelor lui.
— Ce absurditate! Totul nu i decât o născocire de a lui, nu i așa?
— Din păcate nu. Azi a fost din nou la mine și mi a explicat mai amănunțit situația. Acțiunile acelea circulă de mult pe piață și acum urmează să se pună în circulație un nou stoc. Dar, pe cât se pare, lumea a cam început să prindă de veste. Eu, firește, nu sunt amestecat direct, dar iată ce mi a spus Stebelkov: "De, oricum, nu uita că pe vremuri ai binevoit să mi dai scrisorica aceea".
— De unde să știi în ce scop ți a cerut o? Ori poate știai?
— Știam, îmi răspunse prințul în șoaptă, cu capul plecat, adică nu știam nimic precis, dar bănuiam despre ce e vorba. Când mi a făcut propunerea, am izbucnit în râs, fiindcă m a amuzat. Pe atunci, nu m am gândit la nimic rău, cu atât mai mult cu cât pe mine nu mă interesau de fel acțiunile astea false și apoi nici nu se punea problema să le fac eu. Și totuși n a mai pomenit niciodată de cele trei mii de ruble pe care mi le a dat atunci și nici nu mi le a pus la socoteală, iar eu m am împăcat cu situația. Și apoi, nu se poate susține că nu sunt un falsificator! Nu pot invoca motivul că n am știut nimic, doar nu sunt un copil; am priceput tot, dar m a amuzat ideea și am ajutat niște escroci... care au mai înfundat ocna... și am făcut o pentru bani! Prin urmare sunt și eu un escroc, un falsificator!
— Exegarezi; ce i drept vinovat ești, dar îți exagerezi vina.
— Partea cea mai proastă e că în afacerea asta mai e amestecat și un tânăr, anume Jibelski; un trepăduș de tribunal, care, dacă nu mă înșel, se învârtește pe lângă un avocat de mâna a zecea. Nu s tocmai lămurit ce rol joacă el în toată combinația cu acțiunile, fapt e că peste câtva timp a venit la mine din partea cunoscutului meu de la Hamburg, cu un pretext oarecare, nici eu n am înțeles prea bine de ce, fără să mi pomenească însă nimic de acțiuni... Oricum, în mâna lui se găsesc două scrisori de câteva rânduri, scrise de mâna mea, care desigur ar putea constitui și ele o dovadă împotriva mea; de asta mi am dat seama abia astăzi. Stebelkov pretinde că lucrurile s au încurcat din pricina lui Jibelski: se pare că a furat niște bani, că a comis o delapidare și că are de gând să mai fure, iar apoi să fugă peste graniță; dar, ca să poată emigra, are nevoie nici mai mult, nici mai puțin decât de opt mii de ruble de la mine, ca ajutor; Stebelkov susține că s ar declara mulțumit dacă îi dau partea mea de moștenire, dar pretinde că trebuie să i se închidă gura și lui Jibelski... Pe scurt, îmi cer să renunț la partea mea de moștenire și pe deasupra să le mai dau și zece mii de ruble — ăsta e ultimul lor cuvânt. Numai cu condiția asta îmi restituie cele două scrisori. E limpede că lucrează mână în mână.
— Ce absurditate! Păi bine dacă te denunță pe dumneata înseamnă că se dau și ei legați! N or s o facă nici în ruptul capului!
— Firește. De altfel, nici nu m au amenințat că mă denunță. Ei spun numai atât! "Noi nu avem de gând să te amenințăm, dar dacă afacerea iese la iveală, atunci desigur..." Asta i tot ce mi spun; dar mie mi e de ajuns și atât! Gândește te, oricum s ar întoarce lucrurile, chiar dacă scrisorile s ar găsi la mine în buzunar, pungașii ăștia tot m ar avea la mână, tot rămân pe viață complicele lor! Să minți veșnic: să ți minți patria, copiii, pe Liza, chiar și conștiința.
— Liza știe?
— Nu, nu știe tot. În situația ei n ar suporta o asemenea durere. Mai port și acum uniforma regimentului meu, dar în fiecare clipă, de câte ori întâlnesc un soldat din acest regiment, mă mustră cugetul, fiindcă n aș avea dreptul s o port.
— Ascultă! am strigat eu deodată. Dacă vrei să te salvezi, nu există decât o singură cale: du te la prințul Nikolai Ivanovici și roagă l să ți dea zece mii de ruble, dar fără să i spui pentru ce, cheamă apoi pe cei doi pungași, răscumpără ți scrisorile și încheie definitiv socotelile cu ei. Numai așa poți scăpa din încurcătură! Și după ce ai terminat cu toată tărășenia, apucă te de agricultură. Pune frâu fanteziilor și încrede te în viață!
— Așa m am gândit și eu, îmi răspunse el, convins, toată ziua de azi m am frământat și, în sfârșit, m am hotărât. Numai pe dumneata te am mai așteptat. Așa am să și fac. Poate n ai să mă crezi, dar în viața mea n am luat un ban de la prințul Nikolai Ivanovici. El a fost totdeauna foarte bun cu familia mea... și chiar a ajutat o, totuși eu personal, eu nu i am cerut niciodată bani. Acum însă n am încotro... Nu uita că neamul nostru e de mai veche noblețe decât al prințului Nikolai Ivanovici: ei sunt o ramură mai nouă a familiei Sokolski, colaterală, chiar discutabilă. Strămoșii noștri erau chiar în dușmănie. La începuturile reformelor lui Petru I, un strămoș al meu, pe care îl chema tot Piotr, și a păstrat vechea credință și, fiind socotit eretic a trebuit să fugă în codrii din jurul Kostromei. Acest prinț Piotr a fost însurat de două ori și de fiecare dată a luat o fată din popor. Numai datorită acestor împrejurări s a putut ridica cealaltă ramură a familiei Sokolski. Deși eu... Dar de unde pornisem?
Era foarte obosit și vorbea aproape în neștire.
— Hai, liniștește te, i am spus eu, ridicându mă și luându mi pălăria, în primul rând, ai nevoie de odihnă, du te la culcare. N ai nici o grijă, prințul Nikolai Ivanovici n are să te refuze, mai ales acum, când e în al nouălea cer. Ai aflat desigur ce noroc a dat peste el. Cum, nu știi nimic? E într adevăr de necrezut, dar se însoară. Deocamdată e un secret; bineînțeles, nu pentru dumneata.
Și așa cum eram, în picioare, cu pălăria în mână, i am povestit totul. Era vădit că nu știa nimic. M a copleșit cu întrebările, ținea să afle cât mai repede și cât mai amănunțit când și cum s a întâmplat și mai cu seamă dacă se poate pune temei pe acest zvon. Eu, firește, nu i am tăinuit că, după câte știu, faptul s a petrecut imediat după vizita lui la Anna Andreevna. Nici nu pot spune cât l a uimit și l a îndurerat această veste. S a schimbat atât de mult la față, încât era de nerecunoscut, trăsăturile i se crispaseră și gura i se strâmbase într un rânjet dureros; spre sfârșit l au copleșit gândurile și a rămas încremenit, cu capul plecat, înspăimântător de palid. Deodată, mi am dat seama cât de adânc îi rănise orgoliul refuzul din ajun al Annei Andreevna. Poate că abia în clipa aceea, datorită desigur și stării lui de tensiune nervoasă, a înțeles limpede, chinuitor de limpede ce rol ridicol și înjositor jucase față de această fată, mai ales fiindcă până atunci fusese atât de sigur de consimțământul ei. Cine știe, poate că l mai chinuia și gândul că fusese atât de nedrept față de Liza, că se purtase ca un ticălos cu ea! Mă întreb ce părere au unii despre alții acești tineri din aristocrație și cum s ar mai putea respecta între ei: doar prințul trebuia să presupună că Anna Andreevna știe despre legătura lui cu Liza, care, de fapt, e sora ei, iar dacă n a aflat încă, tot are să afle într o bună zi; și cu toate astea el nu s a îndoit o clipă de consimțământul ei!
— Cum ți a trecut prin minte că eu, spuse prințul pe neașteptate, fulgerându mă cu o privire trufașă și sfidătoare, eu aș fi în stare să mai mă duc acum, după ce am aflat o asemenea veste, la prințul Nikolai Ivanovici și sa i cer bani! Tocmai lui, logodnicul fetei care m a respins chiar ieri! Mă socotești un cerșetor, un lacheu?! Nu, acum totul e pierdut, chiar dacă ajutorul acestui bătrân ar fi ultima mea nădejde, n am să recurg la el!
În sinea mea îi dădeam perfectă dreptate; totuși, realitatea trebuia privită cu mai multă luciditate: oare prințul, un moșneag, putea fi socotit un rival, un logodnic? Deodată, mi s au iscat în minte câteva idei. Eu în orice caz avusesem de gând să i fac a doua zi o vizită bătrânului. Deocamdată, însă, m am străduit să l liniștesc pe bietul prinț și să l trimit la culcare. "După o noapte de somn, o să ți se limpezească și gândurile!" La despărțire îmi strânse mâna cu căldură, dar nu mă mai îmbrățișă. I am făgăduit să vin la el a doua zi seara și atunci "o să vorbim despre toate: s au adunat prea multe lucruri nespuse între noi". La aceste cuvinte ale mele, îmi răspunse doar printr un zâmbet enigmatic.


CAPITOLUL AL OPTULEA

Toată noaptea aceea n am visat decât ruletă, joc de cărți, grămezi de aur, socoteli. Tot timpul calculam, parcă m aș fi găsit la masa de joc, mizam, combinam martingale, și cât a fost noaptea de lungă m a chinuit acest coșmar. Trebuie să mărturisesc că în ziua precedentă, în ciuda faptului că eram covârșit de impresii după atâtea întâmplări nemaipomenite, nu puteam uita o clipă de lovitura pe care o dădusem la Zerșcikov. Oricât căutam să alung acest gând, el mă urmărea și numai amintirea celor câteva ceasuri mă făcea să tresar. Norocul la joc mă scosese din minți, turnându mi parcă o otravă perfidă în suflet. Să fiu oare un jucător predestinat? În orice caz, e incontestabil că am însușiri de jucător. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, îmi face mare plăcere să mă gândesc din când în când la jocul de noroc! Mi se întâmplă uneori să stau ceasuri întregi, tăcut, și să urzesc în minte tot felul de combinații, să mă transpun în gând la masa de joc, să le aplic, să mizez și să câștig. Da, într adevăr, am tot soiul de "calități" și un suflet fără astâmpăr.
Pe la zece, aveam de gând să pornesc spre Stebelkov, și de data aceasta să fac drumul pe jos. Pe Matvei îl trimisesem acasă de cum sosise. Deocamdată, îmi beam cafeaua și mă străduiam să mi adun gândurile. Simțeam o mulțumire inexplicabilă; concentrându mă o clipă asupra sentimentelor mele, mi am dat seama că sunt mulțumit în primul rând fiindcă astăzi am să fiu iar în casa lui Nikolai Ivanovici. Dar această zi avea să fie hotărâtoare pentru viața mea, o zi plină de surprize, după cum s a arătat de dimineață.
La ora zece fix, ușa camerei mele s a dat de perete și înăuntru a năvălit... Tatiana Pavlovna. La orice m aș fi putut aștepta numai la vizita ei nu, și de aceea, când am dat cu ochii de ea, am sărit de spaimă ca ars. Fața îi era crispată de furie, gesturile dezordonate, și dacă aș fi întrebat o de ce năvălise peste mine, probabil că nici nu mi ar fi răspuns. Trebuie să atrag de pe acum atenția că primise tocmai o veste extraordinară, care o zguduise, și încă nu și venise în fire. Vestea mă privea și pe mine. De altfel, n a stat decât o jumătate de minut, cel mult un minut, dar în nici un caz mai mult. Părea gata să mă sfâșie.
— Va să zică din ăștia mi ești! strigă ea, proțăpindu se în fața mea, cu capul înainte, ca și cum ar fi vrut să se năpustească asupra mea. Neisprăvitule! Cum ai putut face una ca asta? Vrei să zici poate că nu știi? Dumnealui își bea liniștit cafeaua de parcă nimic nu s ar fi întâmplat! De cap să ți fie, limbutule, moară stricată! Amorez de paie ce ești!... Meriți să fii bătut cu vergile în piața publică, asta meriți!
— Ce i, Tatiana Pavlovna? Ce s a întâmplat? I e rău mamei?...
— Las' că te dumerești tu, îmi strigă ea, amenințătoare, fugind spre ușă și dusă a fost. Aș fi alergat, firește, după ea, dar m a oprit un gând, mai bine zis o teamă nelămurită; simțeam că din toate ocările ei, singura care trebuia să mi dea de gândit era: "Amorez de paie". Firește că nu eram în stare să dezleg singur enigma, de aceea am și plecat în grabă, ca să termin cât mai repede cu Stebelkov și să mă duc apoi la prințul Nikolai Ivanovici. "Acolo e, desigur cheia!" îmi spuneam instinctiv.
Nici până azi nu m am dumerit cum, dar fapt e că Stebelkov aflase totul despre Anna Andreevna, și încă cu amănunte; n are rost să redau nici cuvintele, nici gesturile lui, dar în orice caz pot spune că nu și mai încăpea în piele de bucurie și că era încântat mai ales de "măreția artistică a gestului ei eroic."
— Halal femeie, n am ce zice! M a dat gata! tot exclama el. Asta ne a făcut praf pe toți. Pe lângă ea, noi suntem niște tembeli. Așteptăm să ne pice mana din cer. Dumneaei, când i a fost sete, a sorbit dintr o înghițitură tot izvorul. Ce mai tura vura, este.... o statuie antică! Chiar așa, mă rog, o statuie ambulantă a Minervei, îmbrăcată după ultima modă!
L am rugat să mi spună, în sfârșit, de ce mă chemase; după cum îmi închipuisem, voia să intervin pe lângă prinț și să l conving să i ceară bătrânului Nikolai Ivanovici, suma care l putea salva. "De nu, poate s o pățească foarte, foarte rău, și asta nu din vina mea; am sau n am dreptate?"
Deși mi se uita tot timpul în ochi, nu cred să i fi trecut prin minte că știu mai multe decât în ajun. La urma urmei nici n ar fi putut bănui. E de la sine înțeles că eu nu m am trădat prin vreun cuvânt sau printr o aluzie că aflasem despre potlogăria cu acțiunile. Discuția noastră n a durat prea mult, căci mi a făgăduit de la început bani: "îți dau o sumă frumușică, bani nu glumă, dacă pui umărul ca prințul să se ducă la bătrân. Spune i că e urgent, foarte urgent, și că dacă zăbovește, are să i pară rău!"
Cum nu voiam să mai discut și să mă cert cu el ca în ajun, m am pregătit să plec, spunându i într o doară că am să încerc. Dar în momentul când mă îndreptam spre ușă, m a cuprins pe neașteptate de mijloc și spre uimirea mea, a început să mi îndruge... niște aiureli... Nu mai intru în amănunte și nu mai redau convorbirea, ca să nu devin plictisitor. În esență, îmi cerea să i fac cunoștință cu "domnul Dergaciov, deoarece știu că te duci des pe la el"!
Eram uluit, dar am căutat să mă stăpânesc, ca să nu mă trădez nici măcar printr un gest. M am grăbit să i răspund că nu suntem prieteni și că n am fost la el decât întâmplător, o singură dată.
— Bine, dar de vreme ce ai fost primit o dată, înseamnă că te mai poți duce, am sau n am dreptate?
L am întrebat pe șleau, însă foarte calm, ce interes are. Nici până azi nu pricep cum poate fi în așa hal de naiv un om fără îndoială isteț și "cu spirit practic", după cum bine îl caracterizase Vasin! El mi a explicat cât se poate de deschis că, după bănuielile lui, în casa lui Dergaciov "se petrec probabil lucruri interzise, strict interzise, prin urmare, dacă le aș da de rost, aș putea să trag anumite foloase". Și, radios, îmi făcu semn cu ochiul.
De teamă să nu i întăresc bănuielile, m am prefăcut ca stau pe gânduri și, făgăduindu i că am să meditez la propunerea lui, am plecat în grabă. Ițele se încurcau din ce în ce; am alergat într un suflet la Vasin și din fericire, l am găsit acasă.
— A, și dumneata! exclamă el enigmatic, când dădu cu ochii de mine.
Fără să i cer nici o explicație, am intrat direct în subiect și i am povestit tot. Era vădit că vestea îl uluise, deși nu și pierdu nici o clipă sângele rece. Mi a pus o serie de întrebări, ca să afle toate amănuntele.
— Poate că n ai înțeles bine.
— Ba am înțeles foarte bine. De altfel, mi a spus pe șleau ce urmărește.
— În orice caz îți sunt foarte recunoscător, adăugă el cu sinceritate neîndoielnică. Da, într adevăr, dacă lucrurile s au petrecut așa, înseamnă că și închipuie că n ai să poți rezista la ispita banilor, mai ales dacă e vorba de o sumă mai serioasă.
— Unde mai pui că el îmi cunoaște prea bine situația... știi Vasin, în ultima vreme am căzut în patima jocului și, în general, mi am făcut de cap.
— Am auzit.
— Propunerea lui e cu atât mai suspectă, cu cât nu se poate sa nu știe ca și dumneata te duci pe acolo, m am încumetat eu să merg și mai departe.
— Știe prea bine că eu nu sunt amestecat în treburile astea, îmi răspunse Vasin fără șovăială. Și apoi, toți acești tineri sunt în cea mai mare parte niște flecari și nimic mai mult. De altfel, ai putut să te convingi singur de asta.
Am avut impresia că are oarecare rezerve față de mine.
— În orice caz, îți rămân foarte îndatorat.
— Am auzit că domnului Stebelkov i s au cam încurcat treburile, am încercat eu să l mai iscodesc. Se vorbește de niște acțiuni...
— Ce acțiuni?
Adusesem dinadins vorba despre "acțiuni", iar, firește, nu cu intenția de a i divulga secretul pe care mi l încredințase prințul în ajun. Mi se năzărise să fac această aluzie numai ca să pot ghici după expresia sau după privirea lui dacă știe ceva despre afacerea cu acțiunile. Încercarea mi a reușit. După tresărirea aproape imperceptibilă a feței lui, am înțeles că probabil știe ceva și în această privință. Am tăcut, evitând să i răspund la întrebare și, lucru ciudat, nici el n a stăruit.
— Ce mai face Lizaveta Makarovna? întrebă el cu vădit interes.
— E sănătoasă. Știi, soră mea te prețuiește foarte mult... Ochii îi străluciră de bucurie: va să zică, vechea mea bănuială că Liza nu i este indiferentă se dovedea întemeiată.
— Acum câteva zile a fost la mine prințul Serghei Petrovici, îmi spuse el pe neașteptate.
— Când? am strigat eu, mirat.
— Acum patru zile.
— Nu cumva ieri?
— Nu, nu ieri. Mă privi întrebător. Poate că altă dată am să ți povestesc cu de amănuntul vizita lui, acum însă socotesc de datoria mea să ți atrag atenția, rosti Vasin pe un ton enigmatic, că prințul părea bolnav sufletește... poate și mintal. De altfel, înainte de venirea dumitale am mai avut un oaspete, spuse el deodată, zâmbind, care mi a făcut de asemenea impresia că nu se află într o stare tocmai normală.
— Prințul a fost adineauri aici?
— Nu, nu i vorba de prinț. Adineauri a venit la mine Andrei Petrovici Versilov și... era tare tulburat. Știi cumva ce a pățit?
— Poate să i se fi întâmplat ceva. Dar pentru ce a venit la dumneata? l am întrebat eu, intrigat.
— De fapt, e un secret și poate că n ar trebui să ți l divulg... dar noi doi avem un fel ciudat de a discuta, ocolim prea multe subiecte, constată el, zâmbind iar. De altfel, Andrei Petrovici nici nu mi a cerut să păstrez secretul. Totuși, dumneata ești fiul lui și, deoarece îți cunosc sentimentele față de el, cred că de astă dată e de datoria mea să te previn. Închipuiește ți că a venit la mine ca să mi pună următoarea întrebare: "În eventualitatea că zilele acestea, foarte curând, aș fi nevoit să mă bat în duel, ai primi să fii martorul meu?" Bineînțeles că l am refuzat categoric.
Vestea m a năucit, era cea mai îngrijorătoare dintre toate. Survenise desigur ceva, se întâmplase ceva, și încă ceva grav, dar cum de nu aflasem? Deodată, mi am adus aminte că în ajun Versilov îmi spusese cu tâlc: "Nu eu am să vin la tine, tu ai să alergi într un suflet la mine". M am grăbit să plec la prințul Nikolai Ivanovici, mânat de presimțirea că acolo mi se vor dezlega toate enigmele. La despărțire, Vasin mi a mulțumit încă o dată.
L am găsit pe bătrânul prinț șezând în fața căminului, cu picioarele învelite într o pătură. M a întâmpinat cu o privire nedumerită, de parcă s ar fi mirat de venirea mea, deși trimitea aproape în fiecare zi pe cineva să mă poftească la el. Ce i drept, mi a strâns mâna prietenește, însă la primele mele întrebări mi a răspuns aproape în silă și îngrozitor de distrat. Din când în când, cădea pe gânduri și mă privea cu stăruință, de parcă uitase ceva — fără îndoială ceva în legătură cu mine — și se străduia să și aducă aminte. I am spus deschis că aflasem totul și că eram foarte bucuros. Fața i se lumină de un zâmbet duios și binevoitor; se învioră numaidecât, ieși din atitudinea lui bănuitoare și prudentă, mai bine zis uită de ea.
— Dragul meu prieten, eram sigur că tu ai să vii primul să mă feliciți, și știi, ieri, gândindu mă la tine, mi am zis: "Cine are să se bucure? El, firește." Că de, afară de tine nu se mai bucură nimeni. Lumea e meschină, îi place să bârfească. Cher enfant, ce mi s a întâmplat e înălțător, atât de frumos!... Dar ce să ți mai spun, o cunoști și tu destul de bine. De altfel, și Anna Andreevna are cea mai bună părere despre tine. Fața ei gravă e încântătoare. Îți amintește de un portret englezesc. E cea mai fermecătoare gravură englezească pe care ți o poți închipui. Acum trei ani aveam o întreagă colecție de asemenea gravuri. Întotdeauna am nutrit acest gând, întotdeauna, mă mir numai cum de nu mi am dat seama...
— După câte mi aduc aminte, ați ținut întotdeauna foarte mult la Anna Andreevna și ați prețuit o.
— Dragul meu, noi nu vrem să facem rău nimănui. Să trăiești înconjurat de prieteni, de rude, de cei dragi — e raiul pe pământ. Toți poeții au scris despre asta... Într un cuvânt, ăsta e un adevăr cunoscut, se știe de când lumea... Știi, la vară, plecăm întâi la Soden și apoi la Bad Gastein. Dar bine, dragul meu, de ce n ai mai dat de atâta timp pe aici? Ce a fost cu tine? Te am așteptat cu nerăbdare. Cât de multe s au întâmplat între timp, nu i așa? Păcat numai că nu sunt liniștit. Cum rămân singur, mă cuprinde neliniștea. De aceea nici nu trebuie să rămân singur. Nu i așa? E limpede ca lumina zilei. Mi am dat seama de asta de la primele ei cuvinte. Ah, dragul meu, nu mi a spus decât două cuvinte, dar a fost... ca un poem sublim. De altfel, tu ești fratele ei, sau aproape, dacă nu mă înșel, nu degeaba mi ai fost atât de drag de la început! Îți jur că am presimțit totul. I am sărutat mânuța și m au podidit lacrimile.
Își scoase batista din buzunar, de parcă se pregătea să plângă iar. Era foarte tulburat și părea să treacă printr o "criză" mai gravă decât cele obișnuite; nu mi amintesc să l fi văzut niciodată astfel de când îl cunoșteam. De obicei, era cu mult mai vioi și mai bine dispus.
— Sunt gata să i iert pe toÈ›i, dragul meu, îngăimă el mai departe. AÈ™ vrea să i iert pe toÈ›i, căci de mult nu mai sunt supărat pe nimeni. Arta, la poésie dans la vie filantropia È™i ea, cu frumuseÈ›ea ei biblică. Quelle charmante personne * nu i aÈ™a? Les chants de Salomon... non, ce n'est pas Salomon, c'est David qui mettait une jeune belle dans son pour se chauffer dans sa vieillesse. Enfin, David, Salomon , toate mi se învălmășesc în minte, e o adevărată harababură în capul meu. Orice lucru, cher enfant, poate fi sublim È™i în acelaÈ™i timp ridicol. Cette jeune belle de la viellesse de David — c'est tout un poême . Paul de Kock însă ar fi înfățiÈ™at o ca pe une scène de bassinoire stârnindu ne râsul. Paul de Kock n are nici simÈ›ul măsurii, nici gust, deÈ™i nu i lipsit de talent...
Katerina Nikolaevna zâmbește... i am spus că noi n o s o stingherim. Între noi s a înfiripat o poveste de dragoste și tot ce vrem e să fim lăsați s o trăim până la capăt; chiar dacă nu i decât un vis, nimeni n are dreptul să ni l tulbure.
— Cum adică, nu i decât un vis?
— Vis? De ce vis? Chiar dacă nu i decât un vis, să fim lăsați să murim cu el.
— De ce vă gândiți la moarte? Acum trebuie să vă gândiți la viață, trebuie să trăiți!
— Păi, eu ce zic? Tot asta susțin și eu. Zău că nu știu de ce o fi viața atât de scurtă! Pesemne ca să nu i se urască omului cu ea, fiindcă viața este și ea o operă de artă a creatorului însuși, și are o formă tot atât de riguroasă și de perfectă ca un poem de Pușkin. Totuși, s ar cădea ca acelora care nu s au plictisit de viață, să le fie dat să trăiască mai mult.
— Spuneți, mon prince, ați anunțat oficial logodna?
— Nu, dragul meu, nici gând. Ne am înțeles să nu înștiințăm decât familia, doar rudele apropiate, atât. De fapt, numai Katerinei Nikolaevna i am împărtășit totul, fiindcă mă simt vinovat față de ea. O, Katerina Nikolaevna e un înger, un înger!
— Adevărat!
— Așa i? Va să zică ești de aceași părere. Și eu care te bănuiam c o dușmănești! Ah, da, a propos, ea m a rugat să nu te mai primesc, și, închipuiește ți, de cum ai intrat pe ușă am și uitat.
— Vorbiți serios? am sărit eu ca ars. Pentru ce? De când?
(Așadar, presimțirile mele nu mă înșelaseră; mă așteptasem la așa ceva încă de la vizita Tatianei!)
— Ieri dragul meu, ieri m a rugat; nici nu pricep cum de ai putut ajunge până la mine, fiindcă a luat toate măsurile. Cum ai intrat?
— Foarte simplu, ca de obicei.
— Nici nu se putea altfel. Dacă ai fi încercat să te strecori prin vicleșug, probabil că te ar fi prins, dar, cum ai intrat de a dreptul, nu te a oprit nimeni. Cea mai subtilă viclenie, mon cher, e să te porți simplu și firesc.
— Nu mai înțeleg nimic. Va să zică, și dumneavoastră ați hotărât să nu mă mai primiți?
— Nu, dragul meu, i am spus că eu nu vreau să mă amestec... adică am lăsat o să facă ce vrea. Dar te asigur, scumpul meu băiat, că eu țin nespus de mult la tine, însă Katerina Nikolaevna a stăruit peste măsură... Ah, uite o!
În clipa aceea, Katerina Nikolaevna apăru pe neașteptate în ușă. După felul cum era îmbrăcată, se vedea că e gata să iasă în oraș și, ca de obicei, trecuse mai întâi pe la taică său ca să l îmbrățișeze. Când dădu cu ochii de mine, se opri, descumpănită, în loc, apoi se întoarse repede și plecă.
— Voila!! exclamă prințul, uluit și îngrozitor de tulburat.
— Este o neînțelegere! am strigat eu. Se va lămuri într o clipă... Eu... mă întorc numaidecât! și am alergat după Katerina Nikolaevna.
Tot ceea ce a urmat s a desfășurat atât de repede, că nici n am apucat să mi adun gândurile și cu atât mai puțin să chibzuiesc cum trebuie să mă port. Dacă aș fi avut timp să mă gândesc, firește că m aș fi comportat cu totul altfel! Așa însă m am fâstâcit ca un copil. Am vrut să dau buzna în camera ei, însă mi a ieșit înainte un lacheu care mi a spus că în clipa aceea Katerina Nikolaevna ieșise și că o aștepta caleașca. Am pornit valvârtej pe scară în jos. Katerina Nikolaevna, îmbrăcată într un palton de blană, cobora tocmai ultimele trepte, însoțită, mai bine zis la brațul unui ofițer înalt și bine făcut, în uniformă și cu sabie, dar fără manta; în urma lor, un lacheu îi ducea mantaua. Era baronul, un colonel de vreo treizeci și cinci de ani, tipul ofițerului fercheș, uscățiv, cu fața cam prelungă, cu mustăți și gene roșcate. Avea trăsături urâte, însă energice, și pe deasupra o expresie arogantă. Îl descriu în fugă, așa cum mi a apărut atunci. Îl vedeam pentru prima oară. Am alergat după ei pe scară, fără pălărie și fără palton. Mai întâi, m a zărit Katerina Nikolaevna și i a șoptit repede ceva. El a întors capul, apoi a făcut numaidecât un semn lacheului și portarului. Lacheul a dat să se apropie de mine chiar în dreptul ușii de la intrare, dar eu l am împins în lături și m am repezit după ei afară. Bioring o ajuta tocmai pe Katerina Nikolaevna să se urce în caleașca.
— Katerina Nikolaevna! Katerina Nikolaevna! strigam eu în neștire ca un neghiob. (Mare dobitoc am fost! Roșesc de câte ori mi aduc aminte. Și nu mi luasem nici măcar pălăria!)
Bioring, furios, s a întors din nou spre lacheu și i a strigat în gura mare un cuvânt sau două, dar n am înțeles ce anume. Am simți numai că cineva m a apucat de braț. În clipa aceea, caleașca s a urnit din loc. Eu m am smucit și am dat să fug după ea. Am văzut o pe Katerina Nikolaevna scoțând capul pe fereastra caleștii. Părea foarte neliniștită. Dar în momentul când m am repezit după caleașca, în grabă l am îmbrâncit fără să vreau pe Bioring și, paremi se, l am și călcat tare pe picior. El scoase o exclamație de durere, scrâșni din dinți, mă înșfacă de umăr, și mă împinse cu atâta furie, încât am zburat la vreo trei pași. Lacheul îi puse mantaua pe umeri, el se urcă în sanie și, înainte de a porni, mai strigă ceva lacheilor și portarului, cu un glas amenințător, arătând spre mine. Aceștia m au împresurat și m au prins de mâini; unul mi a azvârlit paltonul pe spate, altul mi a întins pălăria și toți vorbeau de a valma; nu mai țin minte ce mi au spus, știu numai că stăteam, înlemnit, și i ascultam, fără să înțeleg nimic. Deodată, le am întors spatele și am luat o la fugă. Am alergat năuc, izbindu mă de oameni, spre casa Tatianei Pavlovna, fără să mi vină măcar în gând să iau o birjă. Bioring mă îmbrâncise în văzul ei! E drept că îl călcasem pe picior și el nu făcuse decât un gest instinctiv, ca orice om pe care l calci pe bătătură (cine știe, poate că într adevăr îl călcasem pe bătătură!). Totuși ea văzuse scena! Văzuse și cum mă înșfăcaseră slugile. Totul se petrecuse în prezența ei, și totuși nu intervenise! Când am dat buzna la Tatiana Pavlovna, câteva clipe n am fost în stare să scot un cuvânt și bărbia îmi tremura, de parcă aș fi avut friguri. De fapt, mă și scuturau frigurile și, pe deasupra, mai și plângeam... Doamne, cât de îngrozitor fusesem jignit!
— Aha, va să zică, te au dat afară! Bine ți au făcut! Nici nu meriți altceva! zise Tatiana Pavlovna.
Eu mă prăbușisem pe divan și o priveam fără să spun nimic.
— Dar ce i cu tine? mă întrebă Tatiana Pavlovna, cercetându mă cu luare aminte. Na, ține un pahar cu apă! Bea, hai bea! Spune, ce potlogărie ai mai făcut pe acolo?
Am îngăimat că mă alungaseră și că Bioring mă îmbrâncise pe stradă.
— Ești în stare să mai înțelegi ceva ori ba? Poftim de citește și bucură te! Și, luând de pe masă o scrisoare, mi o întinse și rămase în așteptare în fața mea.
Am recunoscut numaidecât scrisul lui Versilov; scrisoarea, numai de câteva rânduri, era adresată Katerinei Nikolaevna. Am tresărit și în clipa aceea mi s a făcut brusc lumină în minte. Iată conținutul acestei scrisori îngrozitoare, odioase, absurde și perfide, pe care o reproduc cuvânt cu cuvânt:
"Stimată doamnă Katerina Nikolaevna,
Cu toate că știam cât ești de perversă din fire și cât de iscusită ești în a perverti pe alții, credeam că ai să ți înfrânezi poftele și n ai să mergi până acolo încât să corupi și copii. Dar ai fost destul de nerușinată ca să nu te dai înapoi nici de la asta. Îți aduc însă la cunoștință că documentul pe care probabil îl cauți n a fost ars la lumânare și nu s a găsit niciodată în mâna lui Kraft, așa că n ai nimic de câștigat prin asemenea manevre. N ai de ce să pervertești un tânăr nevinovat. Cruță l! E încă minor, aproape un copil, necopt la minte și nedezvoltat fizicește, așadar, ce satisfacții poți avea de pe urma lui? Mă interesează soarta lui și numai de aceea mi am călcat pe inimă și ți am scris, deși nu prea trag nădejde să obțin vreun rezultat. Am onoarea să te previn că totodată trimit și baronului Bioring o copie a acestei scrisori.
A. Versilov."
Am pălit, citind scrisoarea, dar pe urmă tot sângele mi a năvălit în cap și buzele au început să mi tremure de indignare.
— E vorba despre mine! A abuzat de ceea ce i am destăinuit alaltăieri! am strigat eu, scos din minți.
— Așa ți trebuie, dacă i te ai spovedit! făcu Tatiana Pavlovna, smulgându mi scrisoarea din mână.
— Bine, dar... eu nu am spus asta, am spus cu totul altceva! Doamne, ce poate să și închipuie ea despre mine acum! Nu cumva a înnebunit? Firește că i nebun... Abia ieri m am întâlnit cu el. Când a trimis scrisoarea?
— A trimis o ieri după masă și a sosit seara, iar ea mi a înmânat o astăzi.
— Bine, dar eu l am văzut ieri. A înnebunit cu siguranță! Versilov nu putea să scrie asemenea rânduri! Asta i scrisoarea unui nebun! Ce om cu mintea întreagă îi poate scrie așa unei femei?
— Așa poate scrie un bezmetic scos din minți, orbit și asurzit de gelozie, de furie, când sângele din vine i se preface în fiere, în otravă... Tu încă nu l cunoști, nu știi de ce e în stare. Dar acum s a zis cu el, or să l strivească. Singur și a pus ștreangul de gât! Dacă s a săturat să și poarte capul pe umeri, n avea decât să se ducă noaptea pe linia ferată, să se culce pe șine și ar fi scăpat de el! Dar tu, de ce dracu i ai spus?! Cine te a pus să l întăriți? Ai vrut să te fudulești?
— Ce ură! Câtă dușmănie! am exclamat eu, lovindu mă cu palma peste frunte. Dar pentru ce, pentru ce să urăști astfel o femeie! Ce i a făcut? Ce legături au fost între ei, ca să i poată scrie asemenea scrisori?
— Auzi, ură, dușmănie! mă îngână Tatiana Pavlovna cu furie și batjocură.
Sângele mi a năvălit în cap: pricepusem deodată ceva cu totul neașteptat. Am privit o cu atâta stăruință de parcă aș fi vrut să i smulg răspunsul la întrebarea care mă frământa.
— Ieși afară, afară! răcni ea întorcându mi brusc spatele și făcând un gest de scârbă. Destul mi am amărât zilele cu voi toți!... Numai de maică ta îmi mai este milă...
Se înțelege că am alergat glonț la Versilov. Nu m aș fi așteptat din partea lui la atâta perfidie!
Versilov nu era singur. Trebuie să spun de la început că, după ce trimisese în ajun scrisoarea Katerinei Nikolaevna, ba încă și o copie după ea baronului Bioring (Dumnezeu știe de ce), nu putea să nu se aștepte, chiar în ziua aceea, la "anumite urmări" și de aceea își luase unele măsuri. Încă de dimineață ceruse mamei și Lizei (care, după cum am aflat mai târziu, întorcându se de dimineață din oraș s a îmbolnăvit și zăcea în pat) să se mute sus, la mansardă, în "sicriu"; în odăile de jos, mai cu seamă în așa zisul nostru salon, domnea o ordine și o curățenie neobișnuită. Și într adevăr, după amiază, la ora două, a sosit la el baronul R., un colonel, militar de carieră, om de vreo patruzeci de ani, neamț de origine, înalt, uscățiv, și, după toate aparențele, de o mare forță fizică, roșcovan ca și Bioring, dar spre deosebire de acesta, cam chel. Era unul dintre acei baroni R., atât de numeroși în armata rusă, plini de ifose aristocratice, dar fără nici o avere, care trăiesc numai din soldă, cu toții excesiv de zeloși și cu apucături cazone. Eu n am asistat de la început la convorbirea lor; când am sosit, după cum era și firesc, discutau foarte aprins. Versilov ședea pe canapeaua din fața mesei, iar baronul într un fotoliu, la un capăt al mesei. Versilov era palid, dar căuta să se stăpânească și vorbea printre dinți, iar baronul ridica din când în când glasul și se vedea că reușește cu greu să și frâneze firea violentă, dar în privirea aspră și arogantă i se citea disprețul, amestecat cu oarecare mirare. Când dădu cu ochii de mine, se încruntă, în schimb Versilov părea că se bucură:
— Bună ziua, dragul meu. Domnule baron, iată, acesta este tânărul, adolescentul de care e vorba în scrisoare; vă asigur că n are să ne stingherească, dimpotrivă, s ar putea să ne fie chiar de folos. (Baronul mă măsură cu o privire disprețuitoare). Dragul meu, adăugă Versilov, adresându mi se, îmi pare chiar foarte bine că ai venit și te rog să te așezi colea în colț, fiindcă baronul și cu mine mai avem ceva de vorbit. Fiți pe pace domnule baron, are să stea liniștit într un colț și n are să ne tulbure.
N am reacționat în nici un fel, fiindcă hotărârea mea era luată dinainte, și apoi, eram năucit de ceea ce se petrecea; m am retras într un colț, cât mai departe, și am rămas tăcut și nemișcat, fără să clipesc măcar, până la sfârșitul discuției...
— Þin să vă repet încă o dată, domnule baron, rosti Versilov răspicat, că o socotesc pe Katerina Nikolaevna Ahmakova căreia i am scris scrisoarea aceea infamă și dementă, nu numai ființa cea mai nobilă cu putință, dar și întruchiparea perfecțiunii din toate punctele de vedere.
— Dacă vă retractați cuvintele într o astfel de formă, atunci sunt nevoit să vă repet și eu că, pe cât se pare, mai degrabă vreți să le întăriți, răcni baronul. Vă exprimați într un fel cât se poate de necuviincios.
— Ați fi mai aproape de adevăr dacă n ați căuta să mi răstălmăciți cuvintele. Vedeți dumneavostră, eu am adesea crize de nervi și, în general... sufăr de diferite tulburări, de altfel, urmez și un tratament, e explicabil, așadar, ca într un astfel de moment...
— Aceste explicații nu pot fi luate în considerație. De câte ori să vă mai spun că n are rost să vă amăgiți singur. Ori poate vreți să vă amăgiți, și de aceea vă încăpățânați. V am prevenit doar de la început că scopul discuției noastre nu este de a lămuri atitudinea dumneavoastră față de doamna Ahmakova, așadar, nici nu poate fi vorba de scrisoarea pe care i ați adresat o văduvei generalului Ahmakov. De aceea nu înțeleg de ce vă tot întoarceți la asta. Baronul Bioring m a rugat și m a însărcinat să vă cer o singură explicație și exclusiv în ceea ce l privește pe el, mai exact, cu privire la impertinența dumneavoastră de a i trimite acea copie și de a adăuga în postscriptum că "sunteți gata să răspundeți oricum și oricând va socoti de cuviință".
— Bine, dar mi se pare că măcar acest postscriptum e destul de limpede ca să nu mai necesite vreo explicație.
— Asta am mai auzit o și o știu. După cum văd însă, dumneavoastră nu numai că nu cereți scuze, dar mai continuați să repetați cu încăpățânare că sunteți gata "să răspundeți oricum și oricând va socoti de cuviință". Cred și eu că această soluție v ar conveni! Dar, ținând seama de faptul că refuzați sistematic să dați o explicație satisfăcătoare, mă socotesc de pe acum în drept să vă spun fără ocol părerea mea, și anume: am ajuns la concluzia că în nici un caz baronul Bioring nu poate și nu trebuie să procedeze cu dumneavoastră... cum ar proceda cu un egal.
— Firește, aceasta e cea mai convenabilă soluție pentru prietenul dumneavoastră, baronul Bioring, și mărturisesc că nu mă surprinde câtuși de puțin, m am așteptat la asta.
Menționez în treacăt că de la primele cuvinte, de la prima privire, m am lămurit că Versilov caută ceartă cu lumânarea, că dinadins îl provoacă și l întărâtă pe acest baron irascibil din fire, punându i prea mult răbdarea la încercare. Baronul era indignat, și pe drept cuvânt.
— Auzisem că aveți o limbă ascuțită, dar asta nu dovedește negreșit inteligență.
— Iată o observație extrem de subtilă, colonele.
— Vă rog să mă scutiți de laudele dumneavoastră, strigă baronul, și să nu mai bateți apa în piuă! Binevoiți să mă ascultați până la capăt: când a primit scrisoarea dumneavoastră, baronul Bioring a stat la îndoială, întrebindu se dacă nu cumva e scrisă de un nebun de la balamuc. Desigur, se puteau lua imediat măsuri ca să vă... liniștească. Totuși, din anumite considerente, s a procedat cu indulgență și mai întâi s au cules informații cu privire la persoana dumneavoastră, din care a reieșit că, deși ați făcut cândva parte din înalta societate și ați fost ofițer de gardă, acum sunteți ostracizat, având o reputație mai mult decât dubioasă. Totuși, trecând peste toate acestea, am venit încoace ca să mă conving personal. Și dumneavoastră vă mai permiteți să faceți spirite și să invocați crize de nervi... Ajunge! Situația și renumele baronului Bioring nu i îngăduie să aibă de a face cu un om de teapa dumneavoastră... Într un cuvânt, domnul meu, sunt împuternicit să vă anunț că la prima tentativă de acest fel se vor găsi imediat mijloace de a vă face inofensiv, niște mijloace cât se poate de rapide și eficiente, pot să vă asigur. Doar nu trăim în codru, ci într un stat bine organizat.
— Sunteți chiar atât de sigur de asta, dragul meu baron R.?
— Ei drăcie! izbucni deodată baronul, ridicându se în picioare. Mă ispitiți să vă dovedesc pe loc că n am de ce să vă fiu chiar atât de "drag"!
— Ah, sunt nevoit să vă repet, spuse Versilov, ridicându se și el, că în această casă se află soția și fiica mea... de aceea v aș ruga să vorbiți mai încet, ca strigătele dumneavoastră să nu ajungă până la ele.
— Soția dumneavoastră... asta i bună!... Dacă m am înjosit să vin încoace și să stau de vorbă cu dumneavoastră, am făcut o numai ca să lămuresc această istorie infamă, continuă baronul, tot atât de mânios ca înainte și fără să coboare câtuși de puțin tonul. Dar ajunge! strigă el, furios la culme. Pe drept cuvânt v au întors spatele toți oamenii cumsecade, căci după toate mai sunteți și un maniac, un descreierat și un nebun, cum v a și mers vestea! Nu meritați nici un pic de indulgență. Vă anunț că se vor lua chiar azi măsuri împotriva dumneavoastră, veți fi chemat într un loc unde vor ști să vă bage mințile în cap... și să vă trimită unde vi e locul!
După aceea baronul ieși repede, cu pași mari, din cameră. Versilov nu l petrecu. Rămase în picioare, privindu mă cu un aer absent, ca și cum nu m ar fi observat; deodată, zâmbi, scutură din cap și, luându și pălăria, se îndreptă de asemenea spre ușă. L am prins de mână.
— Ah, da. Ai stat tot timpul aici? Va să zică... ai auzit tot? mă întrebă el, oprindu se în fața mea.
— Cum ai putut să faci una ca asta? Cum ai putut să denaturezi așa lucrurile, să scornești asemenea calomnii? Câtă perfidie!
Mă privea țintă, iar zâmbetul i se accentua din ce în ce, transformându se până la urmă în râs.
— Mai și râzi, după ce am fost batjocorit!... În fața ei! Da, în fața ei! Și au bătut joc de mine sub ochii ei, iar el... m a îmbrâncit! am urlat eu, scos din fire.
— Serios? Vai bietul meu băiețaș, ce milă mi e de tine... Va să zică dumnealor... și au bătut joc de tine!
— Și dumneata râzi de mine! Îți mai și arde de râs!
Își smulse repede mâna dintr a mea, își puse pălăria și, tot râzând, de astă dată cât îl ținea gura, plecă de acasă.
Ce rost avea să alerg după el? înțelesesem totul — și pierdusem totul într o singură clipă! Deodată, am dat cu ochii de mama; venise de sus și se uita cu teamă în jur.
— A plecat?
Am îmbrățișat o, fără să i spun un cuvânt, și ea s a lipit tare, cât a putut mai tare de mine.
— Mamă, scumpa mea, crezi că mai poți rămâne aici? Hai să plecăm chiar acum. Am să vă ocrotesc eu, am să muncesc ca un ocnaș pentru dumneata, pentru dumneata și pentru Liza... Să i dăm dracului pe toți, pe toți, și să plecăm. Vom trăi singuri. Mamă, îți mai aduci aminte cum ai venit să mă vezi la Touchard, și eu nu voiam să te recunosc?
— Cum să nu mi aduc aminte puiule, doar toată viața m am simțit vinovată față de tine; te am adus pe lume și te am părăsit.
— El e vinovat, mamă, nu dumneata. El e vinovat de toate, n a ținut niciodată la noi.
— Ba da, a ținut.
— Hai să plecăm, mamă.
— Cum să l las, nu vezi cât e de nefericit?
— Unde i Liza?
— Stă culcată; cum s a întors acasă, i s a făcut rău. Sunt tare îngrijorată. Ia spune, ăia sunt tare supărați pe el? Ce au de gând să i facă? Încotro a pornit? De ce l a amenințat adineauri ofițerul acela?
— Lasă, mamă, n o să pățească nimic; cu firea lui, nu i se poate întâmpla nimic și nici nu o să i se întâmple vreodată. Iat o și pe Tatiana Pavlovna, întreab o pe ea dacă nu mă crezi pe mine. (Tatiana Pavlovna intrase tocmai pe ușă). Acum te las, mamă. Mă întorc îndată și atunci am să te întreb din nou dacă te ai hotărât...
Am ieșit în fugă din casă. În momentul acela nu voiam să văd pe nimeni; nu puteam suporta nici prezența mamei, darămite pe a Tatianei Pavlovna. Simțeam nevoia să fiu singur, singur de tot.
De cum am ieși însă în stradă, mi am dat seama că n am ce căuta printre toți acești oameni străini și indiferenți, de care mă izbeam în neștire; dar unde să mă duc? Cine are nevoie de mine și cu ce m ar putea ajuta alții, dacă eu singur nu știu ce vreau? Am pornit din obișnuință, fără să mi dau seama, spre prințul Serghei Petrovici. Când am ajuns, nu era acasă. I am spus lui Piotr, servitorul lui, că am să l aștept în birou (cum făcusem de nenumărate ori). Biroul lui era o cameră mare, foarte înaltă și ticsită de mobilă. M am refugiat în colțul cel mai întunecos, m am așezat pe o canapea, m am rezemat cu coatele de masă și mi am îngropat fața în palme. Da, întrebarea care mă frământa era: "ce vreau, încotro s o apuc?" Chiar dacă aș fi izbutit atunci să formulez precis această întrebare, în nici un caz n aș fi fost în stare să răspund la ea.
Dar în momentul acela nu izbuteam să mi adun gândurile. După cum am amintit mai sus, evenimentele din ultimele zile mă copleșiseră; ședeam buimac, iar în capul meu era un adevărat haos. "Da, mi au scăpat tocmai trăsăturile lui esențiale, de aceea n am înțeles nimic", îmi trecea din când în când prin minte. "Adineauri, când mi a râs în față" râdea de Bioring, nu de mine. Alaltăieri, la masă, se vede că știa, de aceea era atât de posomorât. S a folosit de destăinuirea mea stupidă de la cârciumă, a denaturat o, călcând în picioare adevărul; dar, la urma urmei, la ce i ar fi servit adevărul? El însuși nu crede un cuvânt din tot ce i a scris. A urmărit doar s o jignească, s o jignească pe nedrept, fără să știe măcar de ce. Și pentru asta n avea nevoie decât de un pretext, și pretextul i l am oferit eu... A procedat ca un câine turbat. Și acum nu cumva vrea să l ucidă pe Bioring? La ce i ar servi? Asta nu știe decât inima lui... Da, nici măcar acum nu l înțeleg. S o iubească, oare atât de pătimaș? Ori poate că i la mijloc o ură atât de pătimașă? Nu mi dau seama și mă intreb daca el își dă seama. Ce mi o fi venit să i spun mamei că «lui nu i se poate întâmpla nimic»? Ce am vrut să spun cu asta? Mi am pierdut oare dragostea față de el, ori nu?" "...Ea a văzu cum m au îmbrâncit... Oare a râs și ea sau nu? În locul ei, eu aș fi râs! O iscoadă care și a primit pedeapsa!"... "Ce a urmărit, m am întrebat eu deodată, când a scris în scrisoarea lui infamă că documentul acela n a fost ars și că mai există"...
"Nici prin gând nu i trece să l omoare pe Bioring, acum șade probabil la cârciumă și ascultă Lucia! Dar, mai știi, te pomenești că după Lucia se duce la Bioring și l omoară. Bioring m a îmbrâncit, m a lovit aproape; oare m a lovit într adevăr? Bioring n a catadicsit să se bată în duel nici măcar cu Versilov, atunci cum o să se bată cu mine?" "Poate că va trebui să l pândesc mâine pe stradă și să l împușc..." Acest gând mi s a înfiripat instinctiv în minte, dar nu m am oprit nici o clipă asupra lui.
Uneori, visam că în clipa următoare se va deschide ușa, va intra Katerina Nikolaevna, îmi va întinde mâna și amândoi vom izbucni în râs. Parcă o și auzeam, spunându mi: "Dragul meu student!" Acest vis, mai bine zis această dorință mi s a iscat atunci când în cameră se întunecase de tot. "Oare a trecut chiar atât de mult timp de când stăteam în fața ei și mi luam rămas bun și la despărțire ea mi a întins, râzând, mâna? Cum s a putut întâmpla ca într un răstimp atât de scurt să se caște între noi o asemenea prăpastie? Ar trebui să mă duc pur și simplu la ea, da, chiar în clipa asta, și să i explic totul, acum pe loc, simplu și deschis! Doamne, cum se face că m am trezit peste noapte într o lume cu totul străină și neînțeleasă! Da, o lume nouă, absolut necunoscută. Și prințul, și Liza țin încă de lumea veche, și totuși acuma mă găsesc în casa prințului. Iar mama, cum a putut să mai trăiască cu el, dacă așa stau lucrurile? Eu aș fi putut, eu sunt în stare de orice, dar ea? Ce are să se întâmple de acum înainte?" Și astfel se perindau prin creierul meu bolnav, ca într un iureș, chipul Lizei, al Annei Andreevna, al lui Stebelkov, al lui Aferdov, ale tuturor, alungându se unul pe altul. Iar gândurile mele deveneau din ce în ce mai confuze și mai insezisabile; eram fericit când puteam să mă agăț de unul și să l duc până la capăt.
"Păi eu am «ideea» mea!" Mi am adus deodată aminte. "Așa i, ori ba? Dar nu cumva repet acest cuvânt ca pe o poezie învățată pe de rost, fără să cred în el? Ideea mea implică o viață retrasă în umbră și singurătate; aș fi eu oare în stare să mă mai întorc acum la existența întunecată dinainte? Ah Doamne, e adevărat că n am ars documentul! E drept că alaltăieri am uitat să l ard. Cum mă întorc acasă am să l ard la lumânare, da la lumânare; dar de ce mi oi fi adus aminte tocmai de asta?"...
Se întunecase de mult și Piotr aduse sfeșnicele cu lumânările aprinse. Rămase o clipă aplecat asupra mea și mă întrebă dacă am luat masa. Nu i am răspuns, i am făcut doar semn să mă lase în pace. Totuși, peste o oră mi a adus ceai și am băut cu lăcomie o ceașcă mare. Pe urmă, l am întrebat cât e ceasul. Aflând că se făcuse ora opt și jumătate, nici nu m am mirat că ședeam acolo de cinci ore.
— Am intrat de trei ori la dumneavoastră, îmi spuse Piotr, dar mi s a părut că dormeați.
Nu mi aduceam aminte că mai intrase. La gândul că dormisem, m am speriat grozav, am sărit în picioare și am început să mă plimb prin cameră ca să nu ațipesc din nou. La un moment dat a început să mă doară foarte tare capul. Prințul s a întors la ora zece fix; când am dat cu ochii de el, m am mirat, fiindcă uitasem cu totul că l așteptam.
— Erai aici, iar eu am trecut pe la dumneata să te iau, îmi spuse.
Nici măcar nu mi zâmbi, fața îi era întunecată și gravă, iar după ochi se vedea că e stăpânit de o singură idee.
— Toată ziua m am zbătut, am încercat toate mijloacele, continuă el, preocupat, dar în zadar, viitorul mă îngrozește... (N.B. La prințul Nikolai Ivanovici însă nu se dusese.) L am întâlnit pe Jibelski, e un om care nu ține seama de nimic. Mi a spus că nu stă de vorbă decât cu banii pe masă, atunci vom vedea. Dar dacă nici cu bani nu reușesc să i închid gura, ce mă fac?... M am hotărât totuși să nu mă mai gândesc azi la asta. Azi trebuie să facem rost de bani și mâine om vedea cum trebuie procedat mai departe. Câștigul dumitale de acum trei zile e intact: sunt trei mii fără trei ruble. Scăzând ceea ce mi datorezi, îți mai rămân trei sute patruzeci de ruble. Mai ia încă șapte sute, ca să fie o mie, iar eu iau celelalte două mii și ne ducem la Zerșcikov, ne așezăm la câte un capăt al mesei și încercăm să câștigăm zece mii; poate că reușim, iar de nu, atunci... De altfel, asta e singura speranță care mi a mai rămas.
Mă privi ca un condamnat la moarte.
— Da, da! am strigat eu deodată de parcă aș fi înviat. Să mergem! De aceea te și așteptam...
De fapt, trebuie să recunosc că în aceste cinci ore nu mă gândisem nici o clipă la ruletă.
— Nu i oare o josnicie? Nu procedăm oare ca niște canalii? mă întrebă pe neașteptate prințul.
— Că vrem să câștigăm la ruletă?! Doar n avem altă ieșire! Banii hotărăsc totul! În comparație cu alții, noi suntem niște sfinți. Vezi bine că Bioring s a vândut, Anna Andreevna s a vândut de asemenea, iar Versilov — ai auzit că Versilov a înnebunit? E nebun! Nebun de legat!!
— Dar dumneata, Arkadi Makarovici, ești sănătos? Ai o privire destul de ciudată.
— Spui asta ca să scapi de mine? Nici să nu încerci, am să mă țin scai de dumneata. Nu degeaba m am visat toată noaptea la masa de joc! Hai să mergem, să mergem mai repede! am strigat, atât de convins, de parcă de asta depindea dezlegarea întregii situații.
— Atunci, să mergem, deși mi se pare că ai friguri. La urma urmei...
Nu și spuse gândul până la capăt. Avea o expresie îngrozitor de întunecată, aproape sinistră. Am pornit spre ușă.
— Știi, îmi spuse el deodată, oprindu se în prag, afară de ruletă, ar mai fi un mijloc să scap de nenorocire!
— Care?
— Un mijloc demn de un prinț.
— Și anume? Hai, spune!
— Ai să l afli mai târziu. Tot ce pot să ți spun e că nu mai sunt demn de el, fiindcă am șovăit prea mult. Să mergem totuși, dar ai să ți aduci aminte de cuvintele mele. Să încercăm această soluție demnă de un lacheu. Crezi că eu nu mi dau seama că procedez în mod conștient, de bunăvoie, ca un lacheu?
Abia așteptam să ajung la ruletă, de parcă de ea depindea salvarea mea, de parcă aceasta era singura soluție, deși, după cum am mai spus, până la sosirea prințului nici nu mă gândisem la ea. Și apoi, nici nu mă duceam să joc pentru mine, ci pentru prinț, cu banii lui; nici azi nu pricep ce mă atrăgea acolo, dar fapt e că simțeam o atracție irezistibilă. Și totuși, adunătura aceea de la Zerșcikov, mutrele acelea descompuse, crupierii, strigătele pătimașe ale jucătorilor, toată ambianța aceea mizerabilă nu mi s a părut niciodată mai dezgustătoare, mai apăsătoare, mai jalnică și mai vulgară ca în seara aceea. Îmi amintesc prea bine cum din când în când mi se strângea inima de tristețe și de scârbă în acele ore petrecute la masa de joc. Bine, dar atunci de ce n am plecat? Pentru ce am suportat totul, de parcă însăși soarta mi ar fi impus acest sacrificiu, acest martiriu? Un lucru e sigur: nu se poate spune despre mine că în seara aceea am fost zdravăn la minte. Și totuși, n am jucat niciodată mai chibzuit ca atunci. Eram tăcut, atent, încordat și îngrozitor de calculat, jucam cu răbdare, strâns, dar în același timp îndrăzneț în momentele hotărâtoare. M am așezat iarăși în dreptul lui Zero, adică tot între Zerșcikov și Aferdov, care ședea întotdeauna în dreapta lui; mi era silă de locul acela, dar n am avut încotro, fiindcă țineam să forțez neapărat pe Zero, iar celelalte scaune din apropierea lui erau ocupate. Jucam de peste o oră, când deodată am văzut că prințul, palid, se ridică de la locul lui, se apropie și se oprește în fața mea, de cealaltă parte a mesei; era vădit că pierduse totul și acum urmărea buimac jocul meu, desigur fără să l priceapă, ba chiar cu gândul aiurea. În momentul acela, începusem tocmai că câștig și Zerșcikov îmi număra banii. Deodată, sub ochii mei, Aferdov, fără să spună un cuvânt, trase cu nerușinare o bancnotă de o sută de ruble din câștigul meu către grămada de bani din fața lui. Am scos un țipăt și l am apucat de mână. În clipa aceea s a petrecut cu mine ceva foarte ciudat: m am dezlănțuit de parcă pierderea bancnotei de o sută de ruble ar fi întruchipat deodată toate necazurile și umilințele din ziua aceea, de parcă tot ce îndurasem, tot ce mocnea în sufletul meu n ar fi așteptat decât această clipă ca să explodeze.
— E un hoț, mi a furat chiar acum o sută de ruble! am strigat, scos din sărite, uitându mă împrejur.
Nu mai descriu învălmășeala care s a produs. O asemenea istorie se întâmpla acolo pentru prima oară. La Zerșcikov toată lumea se purta cuviincios, tripoul lui era renumit în această privință. Eu însă îmi ieșisem din fire. Glasul lui Zerșcikov acoperi deodată hărmălaia.
— Poftim, au dispărut toți banii! Adineauri i am numărat, erau patru sute de ruble!
În același timp, se mai petrecuse un incident: de sub nasul lui Zerșcikov dispăruseră și banii băncii, un pachet de patru sute de ruble. Zerșcikov arăta locul unde fuseseră cu o clipă înainte, și locul acela era chiar lângă mine, lângă banii mei, în orice caz cu mult mai aproape de mine decât de Aferdov.
— Iată hoțul! Tot el i a furat! Percheziționați l! am exclamat eu, arătându l pe Aferdov.
— Trebuia să ne așteptăm la asta, răsună un glas puternic și sentențios, care le acoperi pe celelalte, dacă oricine are acces aici! Așa i când nu se mai cere nici o recomandație! Cine i dumnealui?! Cine l a introdus?
— Un oarecare Dolgoruki.
— Prințul Dolgoruki?
— L a introdus prințul Sokolski! strigă cineva.
— Ascultă, prințe, am urlat eu deodată, înnebunit, către prinț, care se afla de cealaltă parte a mesei, mai trec și drept un hoț, după ce eu am fost furat aici, în clipa asta! Spune le că mă cunoști, spune le ce fel de om sunt!
Atunci, s a întâmplat un lucru îngrozitor, mai îngrozitor decât tot ceea ce pățisem în ziua aceea... ba chiar în toată viața mea: prințul s a lepădat de mine. L am văzut ridicând din umeri și, drept răspuns la toate întrebările nerăbdătoare din jur, l am auzit rostind tăios și răspicat:
— Eu nu răspund pentru nimeni. Vă rog să mă lăsați în pace.
Între timp, Aferdov stătea nemișcat în învălmășeală și cerea în gura mare să fie percheziționat, începu chiar să și întoarcă buzunarele pe dos. Dar nimeni nu luă în serios cererea lui; toți cei de față îi strigau: "N are nici un rost, știm doar cine i hoțul!" Doi lachei chemați în grabă m au înșfăcat de mâini pe la spate.
— Nu admit să fiu percheziționat, nu îngădui! am strigat eu, smucindu mă.
Totuși m au tras într o cameră alăturată și acolo, în văzul tuturor, m au percheziționat cu de amănuntul; degeaba am strigat și m am zbătut.
— Se vede că a aruncat banii, trebuie să i căutăm pe jos, susținu cineva.
— Acum nu mai are nici un rost să i cauți!
— Pesemne că a apucat să i zvârle sub masă!
— De atunci le o fi pierit și urma!
M au scos afară, dar în prag am izbutit să mă opresc și să le strig tuturor în față, cu o furie nestăpânită:
— Jocul de ruletă e interzis de poliție. Chiar azi am să vă denunț pe toți!
Apoi m au târât pe scară în jos, mi au pus paltonul pe umeri, mi au deschis ușa și... m am trezit în stradă.


CAPITOLUL AL NOUÃLEA

Ziua se încheiase printr o catastrofă, dar nici noaptea care a urmat n a fost mai puțin zbuciumată. Iată tot ce mi amintesc din noaptea aceea: Cred că abia trecuse de miezul nopții, când m am pomenit pe stradă. Era o noapte senină, liniștită și geroasă. Am pornit aproape în fugă, ca și cum m aș fi grăbit să ajung undeva, nici eu nu știam unde. Oriunde, numai acasă nu! "Ce să caut acasă? Ce nevoie mai am de casă? O casă îi trebuie omului ca să trăiască; dacă mă întorc acasă, când mă voi trezi mâine dimineață va trebui să trăiesc, dar îmi mai este oare cu putință să trăiesc de acum înainte? Viața mea s a sfârșit. Nu mi mai este îngăduit să trăiesc." Și am rătăcit așa pe străzi, neștiind încotro să mă duc, și apoi nici nu știu dacă voiam să mă duc undeva. Mi era foarte cald și mi descheiam mereu paltonul greu, căptușit cu blană de urs. În anumite momente mi se părea că "orice aș întreprinde de acum înainte nu mai are nici un rost". Aveam o senzație ciudată: parcă în jurul meu totul, chiar și aerul pe care l respiram, era de pe altă planetă, parcă m aș fi trezit deodată în lună. Totul, orașul, trecătorii, trotuarul pe care alergam — totul îmi devenise străin. "Iată, asta i Piața Palatului și asta e catedrala Isaakievski, îmi trecea prin minte, dar ce legătură mai am eu cu ele?" Mă înstrăinasem de toate, dintr o dată, nimic nu mai era al meu. "O am pe mama, pe Liza; ei, și, ce mai am eu comun cu ele? Totul s a sfârșit brusc, totul în afară de un singur lucru: faptul că voi fi socotit veșnic un hoț."
"Cum să dovedesc că nu sunt un hoț? Și apoi, se mai poate oare? Să plec în America? Bine, dar ce aș dovedi cu asta? Versilov va fi primul care va crede că am furat! Ideea mea? Ce idee?! Ce rost mai are? Și peste cincizeci de ani, și peste o sută de ani, când voi trece pe stradă, se va găsi un om care va spune, arătându mă cu degetul: «Ãsta i un hoț! A început să și aplice ideea, furând bani de la ruletă...»"
Eram oare furios? Nu știu, poate că da. Oricât ar părea de ciudat, am avut întotdeauna, aș zice chiar din fragedă copilărie, o trăsătură: de câte ori mi se făcea un rău ireparabil, sau eram jignit peste măsură, se isca în sufletul meu dorința irezistibilă de a mă împăca cu situația și chiar de a o agrava, de a anticipa intenția celui ce mă jignise, spunându le celor care mă nedreptățeau: "Iată, m ați umilit, dar eu mă voi umili și mai tare, priviți mă și admirați mă!" Touchard mă bătea uneori ca să arate că sunt o slugă și nu fiu de senator, și tocmai de aceea am și primit atât de ușor să joc rolul de slugă. Nu numai că îl ajutam să se îmbrace, dar mai luam și peria și începeam să l perii până când nu mai rămânea nici un fir de praf; fără să mă roage sau să mi poruncească, alergam uneori după el cu peria în mână, mai zelos ca un valet, ca să i iau și ultima scamă de pe frac, așa încât mă oprea el însuși: "Ajunge, Arkadi, destul!" Câteodată, când se întorcea acasă și și scotea haina, eu i o curățăm, o împătuream cu grijă și o acopeream cu un șal de mătase cadrilat. Știu că colegii își băteau joc de mine și mă disprețuiau, dar tocmai asta îmi și plăcea: "Dacă ați vrut să faceți din mine o slugă, iată că am și ajuns o slugă, dacă m ați socotit un bădăran, mă și port ca un bădăran". Eram în stare să păstrez cu anii în suflet o asemenea ură pasivă și o astfel de furie mocnită. Atunci cum de mi am ieșit din fire la Zerșcikov și am strigat înnebunit, cât m a ținut gura: "Am să vă denunț pe toți! Ruleta e interzisă de poliție!" Și totuși, jur că și de astă dată fusese o reacție de aceeași natură: mă înjosiseră, mă percheziționaseră, mă trataseră ca pe un hoț în văzul tuturor, mă nenorociseră — atunci am sărit peste cal: "Ei bine, aflați cu toții că ați nimerit o, nu sunt numai un hoț, dar și un denunțător!" Asta i concluzia la care ajung astăzi când îmi aduc aminte de cele întâmplate, dar trebuie să adaug că atunci nu mi ardea câtusi de puțin să mă analizez. Strigătul meu de atunci n a fost premeditat, nici măcar cu o clipă înainte nu știam că am să reacționez astfel; strigătul a țâșnit de la sine, fiindcă aceasta era reacția firească a sufletului meu.
Fără îndoială că pe când alergam năuc pe străzi începusem să aiurez, totuși îmi aduc foarte bine aminte că eram conștient de faptele mele. Mai mult, îmi dădeam seama că în momentul acela nu sunt în stare să mă ridic până la anumite idei și să trag anumite concluzii; chiar în acele clipe îmi spuneam în sinea mea că "unele gânduri îmi pot trece prin cap, iar altele îmi sunt acum inaccesibile". Același lucru trebuie să spun și despre judecata mea; în starea de atunci unele hotărâri pe care le luam puteau fi cu totul lipsite de logică, în ciuda limpezimii gândurilor. Mai mult: îmi aduc foarte bine aminte că în unele clipe eram pe deplin conștient de absurditatea unei hotărâri, și totuși, treceam numaidecât la îndeplinirea ei. Da, în noaptea aceea eram aproape de crimă și numai din întâmplare n am săvârșit o.
Deodată, mi au trecut prin minte cuvintele Tatianei Pavlovna cu privire la Versilov: "N avea decât să și pună capul pe șine și ar fi scăpat de el". Acest gând a pus pentru o clipă stăpânire pe mine, dar l am alungat numaidecât cu amărăciune: "Dacă mi aș pune capul pe șine și aș muri, mâine s ar spune: «A făcut o fiindcă a furat, de rușine!» — nu, asta nu, cu nici un preț!" Și tocmai în această clipă mi aduc aminte că m a cuprins brusc o furie îngrozitoare. "Ei, bine, m a străfulgerat un gând, dacă nu i chip să mă dezvinovățesc, dacă nici să încep o viață nouă nu i cu putință, atunci nu mi rămâne decât să mă resemnez, să devin un lacheu, un câine, un vierme, un denunțător, de astă dată un adevărat denunțător, iar în timpul acesta să mă pregătesc în taină, și într o bună zi, cand s or aștepta mai puțin, să arunc totul în aer, să i nimicesc pe toți, și pe cei vinovați, și pe cei nevinovați, dar așa ca toată lumea să afle că eu am făcut o, eu, acela pe care l au socotit un hoț... și abia după aceea să mă omor."
Nu mi aduc aminte cum am ajuns pe o străduță din apropierea parcului Konnogvardeiski. De ambele părți ale străduței, pe o distanță de vreo sută de pași, se întindeau ziduri înalte de piatră, care împrejmuiau curțile de din dos ale unor case. În spatele unui zid din stânga am văzut o stivă uriașă de lemne care depășea zidul cu vreun stânjen de parcă ar fi fost acolo un depozit de lemne. M am oprit în dreptul ei și am căzut pe gânduri. Aveam în buzunar o mică chibritelniță de argint cu chibrituri de ceară. Repet că și atunci îmi dădeam limpede seama la ce mă gândesc și ce vreau să fac — îmi aduc atât de bine aminte de parcă totul s ar petrece acum — dar de ce voiam s o fac, asta nu știu, habar n am de ce. Știu doar atât că deodată m a cuprins o dorință irezistibilă. "Nu i mare lucru să mă urc pe gard" chibzuiam eu; unde mai pui că la doi pași am descoperit și o poartă în zid, pe care probabil n o deschide nimeni cu lunile. "Dacă mă urc pe pragul de jos, îmi făceam eu socoteala, și mă agăț de poartă, pot să mă cațăr pe zid fără să mă vadă cineva, căci nu i nici țipenie de om pe aici, e pustiu! Iar după aceea încalec pe zid, de unde pot foarte bine să dau foc lemnelor, fără să sar măcar în curte, deoarece stiva e la un pas de zid. Pe un ger ca ăsta focul se întinde repede, trebuie doar să ajung cu chibritul până la un lemn de mesteacăn... la urma urmei, nici de atâta nu i nevoie: chiar de pe zid pot să rup o bucată de coajă de pe un lemn, s o aprind cu chibritul, iar după ce a luat foc, s o vâr printre lemne, și incendiul e gata. Apoi am să sar jos și am să mi văd de drum. N am nevoie nici măcar să mă grăbesc, fiindcă are să treacă mult timp până o să observe cineva incendiul..." Așa am judecat totul cu de amănuntul și în cele din urmă m am hotărât. Am simțit deodată o mare plăcere, o nespusă satisfacție și am început să mă cațăr. De altfel, eram foarte sprinten, la liceu nu mă întrecea nimeni la gimnastică, acum însă, cu galoșii în picioare, nu mi a venit atât de ușor să mă cațăr. Totuși am izbutit să mă agăț de o piatră a zidului ieșită în afară și să mă salt, dar când să ridic mâna ca să mă prind de muchea de sus a zidului, am alunecat și am căzut pe spate. Cred că m am izbit atât de tare cu ceafa de pământ, încât am rămas un minut sau două leșinat. Când mi am venit în fire, am strâns repede paltonul pe mine, fiindcă mă pătrunsese frigul, și, încă buimac, m am târât în neștire până în dreptul porții și m am ghemuit, zgribulit, în colțul dintre poartă și zid. Gândurile au început să mi se încurce și probabil că în scurt timp am ațipit. Îmi aduc aminte ca prin vis că deodată...mi a răsunat în urechi un dangăt puternic și grav de clopote pe care am început să l ascult cu bucurie.
Clopotul bătea tare și des, din două în două, sau din trei în trei secunde, totuși nu dădea alarma, căci prea suna plăcut și armonios; deodată, sunetul mi s a părut cunoscut, așa sunau clopotele la Sfântul Nikola, biserica aceea roșie, peste drum de Touchard, o biserică veche, moscovită, pe care o țin atât de bine minte, clădită încă pe vremea țarului Alexei Mihailovici, bogat împodobită, cu multe cupole și coloane, și deodată mi a apărut în fața ochilor grădinița lui Touchard, îndată după Paști, și am auzit fremătând frunzulițele tinere ale mestecenilor firavi, abia înverziți. Razele piezișe ale soarelui puternic de după amiază luminează sala noastră de clasă, iar în cămăruța din stânga, unde Touchard m a mutat cu un an înainte, ca să mă despartă de "copiii de conți și senatori", șade o femeie care a venit să mă vadă. Da, și la mine, copilul părăsit, a venit în sfârșit cineva, pentru prima oară de când mă aflu la Touchard. Am recunoscut o pe loc, de cum a intrat, deși n o mai văzusem de mult, de când m a dus la împărtășanie, la biserica din sat, prin cupola căreia a trecut atunci în zbor un porumbel. Ședeam singuri, și eu o priveam lung și ciudat. Abia mai târziu, după mulți ani, am aflat că Versilov plecase pe neașteptate în străinătate și de aceea putuse să vină la Moscova cu puținii ei bani, de capul ei, ferindu se de cei cărora le fusese lăsată în grijă, și că înfruntase toate aceste greutăți numai ca să mă vadă. Mai ciudat e că nici ea, după ce a intrat și a stat de vorbă cu Touchard, nu mi a spus și nici măcar nu mi a dat a înțelege că e mama mea... Ședea, tăcută, lângă mine și mi aduc aminte că m am și mirat cât de puțin vorbea. Adusese și o legăturică, iar când a desfăcut o, au ieșit la iveală șase portocale, câteva bucățele de turtă dulce și două franzeluțe cu lapte. M am simțit jignit că mi adusese două franzele obișnuite și i am spus cu un aer îmbufnat că "aici primim hrană foarte bună și că în fiecare zi la ceai căpătăm câte o franzeluță."
— Cu atat mai bine, puiule. Eu, în prostia mea, mi am zis: "Te pomenești că acolo, la școală, îl ține rău", așa că n ai de ce să te superi, dragă.
— Și Antonina Vasilievna (soția lui Touchard) are să se supere. Și colegii au să și bată joc de mine...
— Ce ar fi să le primești, poate totuși ai să le mănânci?
— Bine, lasă le aici și oi vedea...
Nici nu m am atins măcar de bunătățile ei; am lăsat portocalele și turta dulce pe masă, iar eu am stat tot timpul cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine știe, poate că țineam să i arăt și că vizita ei nu mi face nici o onoare în ochii colegilor; prin toată atitudinea mea voiam să i dau a înțelege: "După ce mă faci de rușine, nici nu ți dai seama de asta". Încă de pe atunci alergam după Touchard cu peria în mână, străduindu mă să nu las nici un fir de praf pe haina lui! Îmi închipuiam câtă batjocură va trebui să îndur din partea băieților de cum va pleca și poate chiar din partea lui Touchard, așa că în sufletul meu nu mai era loc pentru vreun sentiment bun față de ea. Mă mulțumeam să privesc cu coada ochiului rochia ei închisă, ponosită, mâinile destul de bătătorite, de om obișnuit cu munca, pantofii cât se poate de ordinari și fața foarte slăbită; deși avea încă de pe atunci fruntea brăzdată de zbârcituri, Antonina Vasilievna mi a spus seara, după plecarea ei: "Se vede că maman a dumitale a fost cândva frumoasă".
Pe când ședeam împreună, a intrat deodată Agafia cu o ceașcă de cafea pe tavă. Era îndată după masă și la ora aceea soții Touchard aveau obiceiul să și bea cafeaua în salon. Mama a mulțumit, dar nu s a atins de cafea, căci, după cum am aflat mai târziu, pe vremea aceea cafeaua îi producea palpitații. Trebuie să spun că în sinea lor soții Touchard socoteau desigur că, primind o pe mama și îngăduindu i să mă vadă, se dovediseră extrem de mărinimoși, iar faptul că i mai trimiseseră și o ceașcă de cafea reprezenta pentru ei un gest de supremă umanitate, care făcea mare cinste sentimentelor lor de oameni civilizați, cu mentalitate europeană. Și, ca un făcut, mama refuzase cafeaua.
Touchard a trimis să mă cheme și mi a cerut să i arăt mamei toate caietele și cărțile mele: "Ca să vadă și ea cât de mult ai câștigat de când ești la mine". Profitând de acest prilej, Antonina Vasilievna, cu gura făcută pungă, mi a spus printre dinți, cu un aer înțepat și ironic:
— Mi se pare că maman a dumitale n a găsit cafeaua noastră pe placul ei.
Mi am luat caietele și, trecând pe lângă "copiii de conți și senatori", care se îmbulzeau în sala de clasă ca să ne urmărească, i le am dus mamei. Mi a făcut chiar plăcere să îndeplinesc porunca lui Touchard până în cele mai mici amănunte. Am început să i arăt caietele foaie cu foaie, explicându i: "Aici sunt exerciții de gramatică franceză, astea sunt dictări, aici e conjugarea verbelor auxiliare avoir și etre, astea s teme de geografie, descrierea principalelor orașe din Europa, a tuturor continentelor și așa mai departe. O jumătate de ceas și mai bine i am tot explicat încet, cu un glas monoton, cu ochii plecați, ca un copil binecrescut. Știam că mama n a învățat carte, că nici nu știe să citească, și tocmai de aceea îmi și plăcea scena pe care o jucam. Totuși n am izbutit s o plictisesc, m a ascultat tot timpul fără să mă întrerupă, cu atenția încordată și chiar cu admirație, așa încât până la urmă, mi s a urât mie și m am lăsat păgubaș. Altfel, avea o privire tristă și o expresie destul de abătută.
Când s a ridicat, în sfârșit, să plece, a intrat deodată Touchard și a întrebat o cu o gravitate ostentativă, cu totul deplasată: "Sunteți mulțumită de succesele fiului dumneavoastră?" Mama a început să îngăime cuvinte fără șir și nu mai contenea cu mulțumirile. La urmă, când a venit și Antonina Vasilievna, mama i a rugat pe amândoi "să ocrotească un biet orfan, căci nu i se poate spune altfel acum, să și facă pomană cu el"... Și, cu lacrimi în ochi, se ploconi adânc până la pământ, în fața fiecăruia dintre ei, așa cum se ploconesc "oamenii de rând" când vin cu o rugăminte la niște boieri de seamă. Atâta umilință i a mirat până și pe soții Touchard, chiar și pe Antonina Vasilievna a înduioșat o, fiindcă era vădit că n o mai judeca atât de aspru ca atunci când refuzase ceașca de cafea. Touchard, luându și un aer și mai important, îi răspunse mărinimos "că el nu face deosebire între copii, că aici toți sunt copiii lui, că se socotește părintele lor și că se poartă cu mine aproape la fel ca și cu ceilalți copii de senatori și conți, că ține să i se recunoască acest merit", și așa mai departe. Mama continua să se ploconească, din ce în ce mai stânjenită, și, în cele din urmă s a întors spre mine cu ochii plini de lacrimi și mi a spus: "Rămâi cu bine puiule".
Apoi m a sărutat, mai bine zis i am îngăduit să mă sărute o dată. Se vedea că ar fi vrut să mă sărute încă și încă, să mă ia în brațe și să mă strângă la pieptul ei, dar, fie că ea însăși s a rușinat s o facă față de oameni străini, fie că a copleșit o amărăciunea, fie că și a dat seama că eu mor de rușine din pricina ei, fapt e că s a întors în grabă și, după ce a mai făcut o plecăciune soților Touchard, a pornit spre ușă. Eu am rămas nemișcat.
— Mais suivez donc votre mère , mă îndemnă Antonina Vasilievna. Il n'a pas de coeur, cet enfant !.
Touchard se mulțumi să ridice din umeri, ca și cum ar fi vrut să i răspundă: "Va să zică, am dreptate că l tratez ca pe o slugă".
M am supus și am coborât scara împreună cu mama și am ieșit cu ea în curte. Știam că toată lumea ne privește pe fereastră. Mama s a întors spre biserică și, cuvioasă, și a făcut de trei ori cruce; țin minte că buzele îi tremurau și din clopotniță răsuna dangătul sonor și ritmic al clopotului. Apoi s a apropiat de mine și nu s a putut reține să nu mi pună, plângând, amândouă mâinile pe cap.
— Lasă, mămico, ajunge.... e rușine... ne vede toată lumea pe fereastră...
Ea tresări și mă blagoslovi în grabă:
— Of, Doamne... Dumnezeu să te aibă în paza lui... Să te ocrotească îngerii din ceruri, Maica Precista, sfântul Nicolae... Doamne, Dumnezeule! îngăimă ea pe nerăsuflate, tot făcând cruci pe capul meu, din ce în ce mai repede, ca și cum s ar fi temut că tot nu s destule. Puiul meu, dragul meu! Dar, stai puțin, puiule...
Își vârî repede mâna în buzunar și scoase o batistă albastră cadrilată, cu un nod strâns la un colț, pe care dădu să l desfacă, dar nu izbuti.
— Lasă, nu i nimic, păstrează și batista, e curată și poate o să ți prindă bine, sunt aici patru bănuți de câte douăzeci copeici, s ar putea să ai nevoie de ei, iartă mă, puiule, mai mult n am nici eu... iartă mă, puiule...
Am primit batista și era cât pe aci să i spun că "domnul Touchard și Antonina Vasilievna ne asigură o întreținere foarte bună și că nu ducem lipsă de nimic", totuși m am stăpânit și am băgat batista în buzunar.
A mai făcut o dată semnul crucii asupra mea, a mai rostit o rugăciune, apoi, deodată, mi a făcut și mie o plecăciune ca mai înainte soților Touchard — o plecăciune adâncă, gravă, prelungită, pe care n am s o uit niciodată! Văzând o, am tresărit, fără să știu nici eu de ce. Ce o fi vrut să mi spună prin plecăciunea aceea? Poate că a vrut să mărturisească astfel că "se simte vinovată față de mine"? Așa mi am explicat gestul ei după multă vreme. Atunci însă, m am rușinat și mai tare la gândul că "de sus se uită cu toții la noi", iar Lambert "poate că o să mă și bată".
În sfârșit, plecă. Până să mă întorc eu, copiii de senatori și de conți mâncaseră portocalele și turta dulce, iar Lambert mi a luat numaidecât cele optzeci de copeici și s a grăbit să cumpere cu ele de la cofetărie prăjituri și ciocolată, din care nu mi a dat nici măcar să gust.
Trecuse o jumătate de an de la vizita mamei și venise luna octombrie, aducând cu ea frig, ploi și vânt. Pe mama o uitasem de tot. Da, încă de pe atunei mi se cuibărise ura în inimă, o ură surdă față de toți și de toate, care izgonise treptat orice alt sentiment. Deși continuam să l perii pe Touchard ca mai înainte, ajunsesem să l urăsc cumplit, din ce în ce mai mult. Într o zi tristă de toamnă, pe înserate, scotocind prin sertarul meu, am dat peste batista ei albastră de batist, care zăcea acolo uitată de când mi o dăduse. Am scos o și m am uitat la ea cu oarecare curiozitate; într un colț se mai vedeau încă urmele nodului și chiar conturul bănuților; după aceea am pus batista la loc și am închis sertarul. Era în ajun de sărbătoare și deodată am auzit clopotul bătând de vecernie. Elevii plecaseră îndată după masă pe la casele lor, numai Lambert rămăsese să și petreacă duminica la școală fiindcă, din cine știe ce motiv, ai lui nu trimiseseră pe nimeni să l ia. Deși continua să mă bată, începuse să mi încredințeze foarte multe și acum avea nevoie de mine. Am stat de vorbă toată seara despre pistoalele Le page pe care nici unul dintre noi nu le văzuse vreodată, despre săbiile cercheze și despre mânuirea lor, despre dorința noastră de a alcătui o ceată de tâlhari și, până la urmă, Lambert a ajuns la poveștile lui preferate, având toate același subiect scabros, și deși în sinea mea mă miram de atâta îndrăzneală, îl ascultam cu multă plăcere în seara aceea însă, mi s a făcut silă și i am spus că mă doare capul. Era ora zece, ne am dus la culcare. Mi am tras plapuma peste cap și am scos de sub pernă batista albastră: cu vreo oră înainte mi se năzărise s o iau din sertar și, cum ni se și făcuseră paturile, am vârât o sub pernă. Mi am lipit numaidecât fața de ea și deodată am început s o sărut: "Mamă, mamă" am șoptit eu, amintindu mi de ea și simțeam cum mi se strânge inima ca într un clește. Am închis ochii și i am văzut chipul, buzele tremurânde, în clipa când își făcea cruce în fața bisericii, și apoi când m a binecuvântat și eu n am găsit altceva să i spun decât: "E rușine, ne vede lumea". "Mamă, mămica mea, o singură dată ai venit și tu la mine... Mămico, unde ești tu acum, la ce depărtări? Îți amintești și tu acum de bietul tău băiețaș pe care ai venit să l vezi cândva?... De te aș mai vedea măcar o dată, de mi te ai arăta măcar în vis, ca să ți pot spune cât te iubesc, ca să te pot îmbrățașa și să ți sărut ochii tăi albaștri, ca să ți spun că nu mi mai e de fel rușine cu tine, că și atunci te iubeam, că mi se rupea inima deși m am purtat ca un nesimțit, ca un lacheu. N ai să afli niciodată mamă, cât de mult te iubeam atunci. Unde ești acum mămico, mă auzi oare? Mamă, mamă, mai ții minte porumbelul de la biserica din sat?"...
— Ei drăcie... ce te a apucat? bodogăni Lambert din patul lui. Las' că ți arăt eu ție! Nici să dorm nu mă lași... Sări deodată din pat, se repezi la mine și apucă de plapumă, dar eu mi o trăsesem peste cap și o țineam cu toată puterea.
— Mai și bâzâi, dobitocule, ce te ai găsit să te smiorcăi, boule! Las' că te învăț eu, na! Na! și începu să mă bată, izbindu mă din ce în ce mai tare cu pumnii în spate, în coaste; am dat să strig de durere și... deodată am deschis ochii...
Se luminase de a binelea și totul sclipea; zăpada, zidul acoperit de promoroacă.
Ședeam ghemuit, zgribulit în palton, și abia îmi mai trăgeam sufletul de înghețat ce eram, iar cineva care se oprise în fața mea căuta să mă trezească, ocărându mă în gura mare și izbindu mă cât putea de tare cu piciorul drept în coaste. Am ridicat capul și am văzut un bărbat într un palton scump, căptușit cu blană de urs și cu o căciulă de samur; avea ochii negri, favoriți îngrijiți, negri ca smoala, nasul coroiat, fața rumenă și albă ca o mască și, cum rânjea, i se zăreau dinții strălucitor de albi... S a aplecat atât de tare peste mine, încât am văzut cum îngheța aburul care i ieșea din gură la fiecare răsuflare.
— Ai înghețat, bețivanule, dobitocule! Ai să mori ca un câine! Hai, scoală te! Mișcă te.
— Lambert! am strigat eu.
— Da tu cine dracu mai ești?
— Dolgoruki!
— Ei drăcie, care Dolgoruki?
— Pur și simplu Dolgoruki!... De la Touchard... Acela căruia i ai înfipt o furculiță între coaste la cârciumă!...
— Aha a a! exclamă el, zâmbind vag, ca un om care caută să și amintească ceva. (Oare e cu putință să mă fi uitat?!) Aha! Va să zică tu erai!
M a apucat de subsuori și m a ridicat în picioare; cum mă clătinam și abia mă mai puteam mișca, m a luat de braț și, sprijinindu mă, a pornit cu mine. Copleșit de gânduri și amintiri, mă privea în ochi, ascultându mă totodată cu înfrigurare, în timp ce eu bâiguiam cu tot atâta înfrigurare, în neștire, fără întrerupere și mă simțeam fericit, nespus de fericit că pot vorbi cu cineva, și încă cu Lambert! Nu știu dacă m am bucurat atât de mult fiindcă am văzut în el un "salvator", sau fiindcă îl socoteam un om din cu totul altă lume — atunci nici nu mi am pus această întrebare, fapt e că m am agățat de el. Nici nu mi amintesc ce i am spus atunci, cred mai degrabă că îngăimam cuvinte fără șir și fără noimă; totuși, el mă asculta cu toată atenția. A oprit prima birjă care a trecut pe lângă noi și peste câteva minute m am pomenit la căldură, în camera lui.
Toți oamenii, fără excepție, păstrează desigur amintirea unui lucru care li s a întâmplat și care are pentru ei, sau căruia vor să i atribuie, un aspect fantastic, neobișnuit, nemaipomenit, aproape miraculos — fie că este vorba de un vis, de o întâlnire, de o prezicere, de o presimțire, sau de altceva de aceeași natură. Până în ziua de azi sunt înclinat să văd în acea întâlnire a mea cu Lambert un semn al Providenței... cel puțin judecând după împrejurările în care s a produs și după urmările ei. La drept vorbind însă, totul s a petrecut într un mod cât se poate de firesc, măcar în ceea ce l privește pe el: întorcându se ca de obicei de la una din ocupațiile sale nocturne (se va vedea mai departe în ce consta această ocupație), cam amețit de băutură, s a oprit o clipă pe o stradă lăturalnică, lângă o poartă și acolo a dat cu ochii de mine. De altfel, se afla la Petersburg abia de câteva zile. Încăperea în care m am pomenit era destul de mică, foarte simplu mobilată — o cameră obișnuită dintr o pensiune de mâna a doua din Petersburg. În schimb, Lambert era foarte bine îmbrăcat, chiar luxos. Pe jos zăceau două geamantane numai pe jumătate despachetate. Într un colț al camerei, după un paravan, era patul.
— Alphonsine! strigă Lambert.
— Présente! îi răspunse de după paravan un glas răgușit de femeie cu accent parizian și în câteva clipe țâșni de acolo mademoiselle Alphonsine, așa cum se găsea în pat, doar cu un capot îmbrăcat în grabă: era o făptură ciudată, înaltă și uscată ca o surcea, negricioasă, cu talia lungă, cu fața lungă, cu obrajii supți și cu privirea rătăcită, pe scurt, o femeie trecută, grozav de îmbătrânită!
— Hai mai repede! (Traduc, fiindcă vorbea franțuzește cu ea.) Probabil că au și pus samovarul. Adă mai repede apă fiartă, o sticlă de vin roșu, dar hai mai repede, vezi bine că e înghețat. E prietenul meu... și a dormit toată noaptea în zăpadă.
— Malheureux! strigă ea, împreunându și palmele cu un gest teatral.
— Hai, șterge o! se răsti Lambert la ea ca la un cățel, amenințând o și cu degetul; ea renunță numaidecât la poza teatrală și alergă să i îndeplinească ordinul.
Lambert mă privi cu atenție, mă pipăi, îmi luă pulsul, îmi puse mâna pe frunte, pe tâmple.
— Mă și mir, bombăni el, cum de n ai înghețat... E drept că te ghemuiseși tot în blană, ca într un bârlog...
Deodată, m am trezit cu un pahar fierbinte în mână și după ce l am sorbit cu sete, m am și înviorat; am început iar să îndrug vrute și nevrute, tolănit pe un divan din colțul camerei, vorbeam fără încetare, pe nerăsuflate — dar ce și cum i am povestit nu mi prea amintesc, abia de mi vine în minte câte un crâmpei. Repet că nu știu cât o fi înțeles din tot ceea ce i am îndrugat; mai târziu, m am dumerit însă că înțelesese destul ca să ajungă la concluzia că poate trage anumite foloase de pe urma întâlnirii cu mine. Voi explica ulterior, la locul potrivit, ce socoteli își făcea.
Nu numai că mă înviorasem, și încă peste măsură, dar în anumite momente, pe cât se pare, eram chiar vesel. Îmi aduc aminte cum soarele a năvălit deodată în cameră când s au ridicat storurile, cum a început să trosnească focul în sobă, când l a aprins cineva — dar cine și când nu mi amintesc. Mi a rămas însă în minte cățelușul micuț de tot și negru pe care l ținea în brațe mademoiselle Alphonsine, strângându l cu cochetărie la piept. Cățelușul ăsta mă amuza grozav, atât de mult, încât uneori mă făcea să mi pierd șirul povestirii, ba chiar de vreo două ori am și întins mâna spre el, dar la un semn al lui Lambert, Alphonsine s a făcut nevăzută după paravan împreună cu cățelul.
El, însă, ședea tăcut și nemișcat pe scaun, aplecat spre mine, și mă asculta cu o deosebită atenție, de parcă ar fi vrut să mi soarbă fiecare cuvânt; câteodată, zâmbea îndelung, cu gura până la urechi, arătându și dinții, cu ochii închiși pe jumătate, ca și cum s ar fi străduit să dezlege o problemă. Un singur lucru mi amintesc limpede, și anume că, pe când povesteam despre "document", vorbeam cât se poate de confuz și dezlânat și atunci am citit pe fața lui că nu pricepe nimic, dar că ar dori foarte mult să priceapă, atât de mult, încât la un moment dat m a și întrerupt cu o întrebare, ceea ce era destul de riscat, deoarece cum mă întrerupea cineva, îmi pierdeam șirul, uitând cu desăvârșire despre ce vorbisem. Cât timp om fi stat așa de vorbă, habar n am, nu mi pot da seama. Deodată, el s a ridicat și a strigat o pe Alphonsine:
— Are nevoie de odihnă. Poate că va trebui să chemăm și un doctor. Să i îndeplinești orice dorință, cu alte cuvinte... vous comprenez, ma fille? Vous avez de l'argent ori ba? Poftim! Scoase o bancnotă de zece ruble și i o întinse, apoi schimbară câteva cuvinte în șoaptă. Vous comprenez?! Vous comprenez?! îi repetă el aspru, încruntându se și amenințând o cu degetul. Am văzut că i știe grozav de frică.
— Mă întorc curând. Până atunci, ar fi bine să tragi un somn, îmi spuse el, zâmbind, și și puse căciula pe cap.
— Mais vous n'avez pas dormi du tout, Maurice ! strigă Alphonsine pe un ton patetic.
— Taisez vous, je dormirai apres , i o reteză el și plecă.
— Sauvée ! È™opti ea, arătând cu un gest teatral spre ușă. Monsieur, monsieur! începu ea numaidecât să declame, stând în mijlocul camerei, de parcă s ar fi găsit pe scenă. Jamais homme ne fut È™i cruel, si Bismarck, que cet être, qui regarde une femme comme une saleté de hasard. Une femme, qu'est ce que ça dans notre époque? "Tue la!" Voilà le dernier mot de l'Académie française .
O priveam cu ochii holbați și vedeam dublu, mi se părea că am de a face cu două Alphonsine... Deodată, am băgat de seamă că plânge; am tresărit la gândul că îmi vorbea probabil de mult, așadar, în tot acest răstimp ațipisem sau zăcusem în nesimțire.
"Hélas! De quoi m'aurait servi de le découvrir plutôt, strigă ea, et n'aurais je pas autant gagné à tenir ma honte cachée toute ma vie? Peut être, n'est il pas honnête à une demoiselle de s'expliquer si librement devant un monsieur, mais enfin je vous avoue que s'il m'était permis de vouloir quelque chose, oh, ce serait de lui plonger au coeur mon couteau, mais en détournant les yeux, de peur que son regard execrable ne fit trembler mon bras et ne glaçat mon courage . Il a assassiné ce pope russe, monsieur, il lui arracha sa barbe rousse pour la vendre à un artiste en cheveux au pont des Marechaux, totut près de la Maison de monsieur Andrieux — hautes nouveautés, articles de Paris, linge, chemises, vous savez, n'est ce pas?... Oh, monsieur, quand l'amitié rassemble à table épouse, enfants, soeurs, amis, quand une vive allegresse enflamme mon coeur, je vous le demande, monsieur: est bonheur préférable à celui dont tout jouit? Mais il rit, monsieur, ce monstre execrable et inconcevable et si ce n'était pas pour Ventremise de monsieur Andrieux, jamais, oh, jamais je ne serais... Mais quoi, monsieur, qu'ave vous, monsieur ?
A alergat spre mine. Se pare că aveam frisoane, poate chiar leșinasem. Nu pot spune ce impresie apăsătoare, jalnică îmi făcea această făptură la un pas de nebunie. Ea își închipuia poate că fusese însărcinată să mi țină de urât, se vede că de aceea nu mă părăsea nici o clipă. Pesemne că fusese cândva actriță, vorbea pe un ton îngrozitor de declamator, se învârtea de colo până colo, nu i tăcea gura o clipă, cu toate că eu amuțisem de mult. Tot ce am izbutit să pricep din trăncăneala ei era că avea legături strânse cu o oarecare "Maison de monsieur Andrieux — hautes nouveautés, articles de Paris etc." Poate că și provenea de acolo, dar că fusese despărțită pe veci de monsieur Andrieux par ce monstre furieux et inconcevable, de unde și tragedia ei... Plângea cu sughițuri, totuși mi se părea că juca teatru, că, de fapt, nici nu i venea să plângă. Uneori, mi se năzărea că o să se desfacă brusc în bucăți ca un schelet; rostea cuvintele cu un glas sugrumat și tremurător; bunăoară cuvântul préférable îl pronunța préfé-a-ble, repetându l pe a de parcă ar fi behăit o oaie. La un moment dat, când mi am revenit din leșin, am văzut o făcând o piruetă în mijlocul camerei, nu că ar fi dansat, ci numai fiindcă avea obiceiul să mimeze tot ce povestea. Deodată, se repezi la pianul mic, vechi și dezacordat care se găsea în cameră, îl deschise și începu să zdrăngăne și să cânte din gură. Pare se că atunci m a cuprins deodată un somn adânc ca un leșin care trebuie să fi ținut cel puțin zece minute, dar cățelul a schelălăit și m am deșteptat: conștiința mi a revenit într o clipă și, când mi am dat seama unde mă găsesc, am sărit, îngrozit, în picioare.
"Lambert, mă găsesc la Lambert", mi am zis eu, înșfăcându mi căciula și repezindu mă să mi iau paltonul.
— Où allez vous, monsieur ? strigă Alphonsine, care nu mă slăbea din ochi.
— Vreau să plec, vreau să plec de aici! Dă mi drumul, lasă mă...
— Oui, monsieur, încuviință Alphonsine cu convingere și se grăbi să mi deschidă ea însăși ușa spre coridor. Mais ce n'est pas loin, monsieur, ce n'est pas loin du tout, ca ne vaut pas la peine de mettre votre choubà, c'est ici pres, monsieur ! strigă ea de răsună în tot coridorul.
Am fugit din odaie și am luat o la dreapta.
— Par ici, monsieur, c'est par ici! țipa ea cât o ținea gura agățându se cu degetele ei lungi și osoase de haina mea și arătându mi cu mâna cealaltă spre o ușă din stânga coridorului, unde nici n aveam de gând să mă duc.
M am smucit din mâinile ei și am fugit spre ușa care dădea pe scară.
— Il s'en va, il s'en va ! strigă Alphonsine cu glasul ei spart, alergând după mine. Mais il me tuera, monsieur, il me tuera !
Dar dintr un salt am ajuns pe scară și, cu toate că ea tot se mai ținea după mine, am coborât în fugă. Am izbutit să deschid ușa de la intrare, să mă reped în stradă și să sar în prima birjă care trecu pe acolo. I am dat birjarului adresa mamei...
Judecata care mi se luminase o clipă mi se întunecă însă din nou. Îmi aduc aminte ca prin vis cum am ajuns la mama, cum m au dus în casă, unde mi am pierdut îndată cunoștința pentru multă vreme. A doua zi, după cum mi s a povestit mai târziu (ceea ce, de altfel, îmi aduc și eu aminte), am avut din nou un moment de luciditate. Parcă mă văd culcat pe divan în camera lui Versilov, înconjurat de mama, de Liza, de Versilov, țin minte că acesta mi a vorbit despre Zerșcikov, despre prinț, că mi a arătat o scrisoare și tot căuta să mă liniștească. Ei mi au povestit mai târziu că întrebam mereu cu groază de un oarecare Lambert și că mi se tot năzărea că aud un cățel lătrând. Dar și această slabă lumină a conștiinței se stinse repede; spre seară, am căzut în delir. Aci trebuie să fac însă o digresiune și să explic ceea ce se întâmplase între timp.
În seara aceea, după ce fugisem de la Zerșcikov și după ce lumea se mai liniștise, pe neașteptate, înainte de a reîncepe jocurile, Zerșcikov anunță în gura mare că se făcuse o greșeală regretabilă: cele patru sute de ruble dispărute se găsiseră într un alt teanc de bani, și că după ce se făcuseră socotelile se constatase că nu lipsește nici un bun din bancă. Atunci prințul, care rămăsese în sală, se apropie de Zerșcikov și i ceru cu stăruință să declare în public că sunt nevinovat și pe deasupra să mi trimită o scrisoare de scuze. Zerșcikov socoti cererea pe deplin întemeiată și și dădu față de toată lumea cuvântul de onoare să mi trimită chiar a doua zi o scrisoare prin care să mi explice situația și să mi ceară scuze. Prințul îi dăduse adresa lui Versilov și, într adevăr, acesta primi chiar a doua zi o scrisoare din partea lui Zerșcikov, adresată mie, și o mie trei sute și ceva de ruble care îmi aparțineau și pe care le uitasem pe masa de ruletă. Așadar, incidentul de la Zerșcikov fusese lămurit pe deplin; această veste îmbucurătoare a contribuit foarte mult la însănătoșirea mea, după ce m am trezit din nesimțire.
După ce se întoarse de la ruletă, prințul scrise chiar în aceeași noapte două scrisori. Una adresată mie, iar cealaltă regimentului din care făcuse parte și unde se întâmplase istoria cu cornetul Stepanov. A doua zi dimineață, expedie amândouă scrisorile, apoi întocmi un raport către autorități și se duse cu el dis de dimineață la comandantul regimentului său, căruia îi declară că este "un delincvent de drept comun, implicat în falsificarea acțiunilor X, că cere să fie predat organelor de justiție și judecat". Apoi îi înmână raportul, în care totul era expus pe larg. Drept urmare, fu arestat. Reproduc textual scrisoarea lui către mine, scrisă în aceeași noapte:
"Neprețuitul meu Arkadi Makarovici,
Deoarece am recurs la o «soluție» de lacheu, mi am pierdut dreptul de a mă mângâia măcar cu gândul că în cele din urmă am avut și eu curajul să mă hotărăsc la o faptă eroică în numele dreptății. Sunt vinovat față de patrie și față de neamul meu, și pentru asta eu, ultimul descendent al acestui neam, îmi iscălesc singur sentința de moarte. Nu înțeleg cum am putut să mă agăț de instinctul josnic de autoconservare, care m a făcut chiar să sper un timp că mă pot salva plătindu le tăcerea cu bani! Chiar dacă aș fi izbutit, în fața conștiinței mele aș fi rămas veșnic un ticălos. Apoi și indivizii aceia, chiar dacă mi ar fi restituit scrisorile compromițătoare, m ar fi hărțuit toată viața! Așadar, nu mi rămânea decât să trăiesc în mijlocul lor, să rămân în cârdășie cu ei toată viața — iată soarta care mă aștepta! N am putut să mă împac cu ea și, până la urmă, am găsit în mine destulă tărie — sau poate că era numai desperare — ca să mă hotărăsc la pasul pe care l fac.
Am scris o scrisoare foștilor mei camarazi de la regiment în care am arătat nevinovăția lui Stepanov. Gestul acesta nu este și nici nu poate fi socotit drept un act eroic menit să mi răscumpere vina: el nu este decât un capitol din testamentul întocmit în ajunul morții de către un om care știe că mâine va fi un cadavru. Așa trebuie privit.
Iartă mă că te am renegat la tripou; am făcut o fiindcă în momentul acela nu eram sigur de dumneata. Acum când mă socotesc un om mort, pot face chiar și asemenea mărturisiri... de pe lumea cealaltă.
Biata Liza, ea n a știut nimic despre hotărârea mea; să nu mă blesteme, să caute să mă înțeleagă. Eu nu mă pot dezvinovăți față de ea, nici măcar nu găsesc cuvinte să i explic cât de cât ceea ce simt. Þin să mai afli, Arkadi Makarovici, că ieri dimineața, când Liza a venit pentru ultima oară la mine, i am mărturisit c o înșelasem, i am destăinuit că m am dus la Anna Andreevna cu intenția de a o cere în căsătorie. Înainte de a face ultimul pas la care mă și hotărâsem în sinea mea, am vrut să mi ușurez conștiința și, văzând cât de mult mă iubește, i am mărturisit. Ea m a iertat, mi a iertat totul, totuși n o pot crede; nu m a iertat cu adevărat; în locul ei, eu n aș fi putut să iert.
Să ți amintești din când în când de prietenul dumitale nefericit,
Ultimul prinÈ› Sokolski."
Am zăcut în neștire nouă zile încheiate.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!