Și Pacey reluă cu glas scăzut, a doua zi spre prânzul soarelui povestea cu așa trist și negru început.
„Milord, deși-amintirea asta îmi toarnă-n suflet picuri de rea și leneșă cucută, la apriga-ți dorință mă învoiesc s-o depănăm din nou! Aflasem pe ascuns prin pâlcuri de călină de dragostea ce-nflorise ca o lumină lină. Voiam să-l țin însă pe Kegan departe de Marcia cea blândă. Știam că lordul îi era acestuia un tată neștiut, deci, unirea lor trupească un sacrilegiu strigător la cer s-ar fi făcut. Am încercat să-l sperii atunci pe Kegan cu aspra pedeapsă ce ar primi-o de la lord. Căci nu voiam să știe nicidecum că acesta îi alungase mama, ce atât de dureros și trist murise de demult. Și că în saloanele vestitului castel trăia un om cu chip de tată, al cărui nume el nu îl știa defel. Eu presimțeam în suflet a lordului mânie, dar vorbele-mi zburară pe sub înfierbântata-i frunte a lui Kegan, cum zboară norii albi de vară sus pe munte. Când mama domniei voastre, Vanessa blândă, ghicise prin abile și femeiești virtuți că Marcia purta în pântec un prunc ce-a lui sămânță rodise din iubirea pentru Kegan, eu am știut că doar tristețea și trudnica durere îi va înlănțui pe tineri în asprul lor mormânt. Dar viețuind în inima pădurii, eu nu știam ce gânduri pune la cale bătrânul Garryck... Milord, ca unul ce locuiați sub bolțile ascunse, deprins să trageți cu urechea, precum fac toți copii prea curioși din fire, spuneți-ne ce gânduri măcinau atuncea pe nemilosul lord ?”.
„ Mânia aprigului meu tată la auzul ăstei vești fu cruntă. Mamei i-a poruncit să facă tot ce știe pentru ca cel bastard, cum aprig îl numea, să nu vadă lumina zilei nicicând în casa sa. Se tânguia și tot plângea întruna Marcia mea dragă. Și, cum se-ntâmplă adesea cu minți nechibzuite de tinere copile, de-acasă a fugit. Drumul i-a fost potecă ascunsă și taină de-nțeles. Dar lordul Garriyck aflase că fuga-i va să treacă pe la coliba ce Kegan o-nălțase în pădurea bearcă. Cu toate acestea, slujitorii aprigi și-ai stăpânirii oameni nu au găsit acolo decât un pat pustiu, o masă de lemn cu ultimele reci bucate rămase ca un semn. Semn că cei doi voiau ca pruncul să se nască departe de castel. Tu știi mai bine decât toți, bunule Pacey, unde au fugit pe-ascuns...”.
„Știind a lor necugetată îndărătnicie, că nu se vor mai despărți nicicând, i-am dus departe prin cotloanele îndepărtate într-o pădure străină, ascuns cutreierând. Acolo unde mulți știau că haite neîmblânzite de lupi feroci se-ascund prin locuri necălcate pe-al izvorului greu prund. Unde pe înserat, cu lună plină, micuțul Spector s-a grăbit să iasă la lumină. Degeaba au răscolit pădurile din Gloucester trimișii lordului bătrân. Vanesa, mama voastră, neîncetat plângea și vină-i căuta lordului Garryck pentru-a copilei fugă ce-n pieptu-i o frigea. Trecând cinci ani de neputințe și semne de-ntrebare fără găsit răspuns, lordul a priponit cu bani pe vajnicul, vestitul Duncan Roy, un vânător știut în comitat ca un bărbat neînfricat. Și-acesta a purces în căutarea tinerilor de îndat’. Căci el știa că nu se pot ascunde de frica lordului prin sate, ci numai pe sub culmi tăcute de pădure. Cum lordul Garriyck împânzise comitatul cu afișe, chipul lui Kegan zugrăvit fiind, răscumpărarea, pentru cine-l prinde, viața oricărui țăran ar fi putut să o transforme în trai prea fericit și-nbelșugat. Duncan, alături de vajnicii tovarăși îi văzuse-ntr-o poieniță pe Marcia și pruncul ce de-acum crescuse. Așa că împresurată de slujbașii stăpânirii și servitori prea numeroși Marcia fu luată cu al ei prunc acasă, iar Kegan în temnița din Gloucester înlănțuit. Că o răpise fără voia ei, apoi o siluise pe Marcia Darnell, el fu învinuit. Dar gândul lordului bătrân croia la alte planuri. Știa că odat’ din putreda celulă el ieșit, Kegan va vrea din nou s-alinte pe Marcia lui bună și pe copilul mult dorit. De aceea, a plănuit ca scos pe-ascuns din temniță acesta să fie îmbarcat pe o corabie ce drumul Lumii Noi îl va lua. Și-acolo sclav vândut să-i pună-n lanțuri soarta. Venirea la castel a Marciei nu i-a adus acesteia defel și liniștea dorită. De dimineață până-n seară sora mea prea bună plângea de a lui Kegan dor. Iar Spector cel atât de năzdrăvan creștea și se-mplinea. Þin minte că a doua zi după ce Marcia fusese luată acasă la poarta castelului a apărut și-un câine uriaș, ce semăna cu-un lup. Era Paznicul lunii, un pui de lup crescut de Kegan, ce lângă Spector de-atunci a stat neîncetat.
- Și vreți să spuneți că pui de lup fiind el la castel a adăstat? interveni pe dată Craven cu ochii-nmărmuriți.
- Da, căci era domesticit de mic și pentru el doar Kegan și micul Spector ai lui stăpâni erau.
„ Iubite Pacey, cât îl privește pe copil, tu, om al pădurii sfinte, i-ai spus tatălui meu lucru care atunci m-a-nfiorat...”.
„Da, mi-amintesc, milord, privind la copilul ce cinci ani împlinise i-am măsurat răceala din ochi și dârzul pas. I-am spus dar lordului că pruncul nu se teme de nimic, fiind un nepot pe cinste. Că sub ascunsa-i copilărie zace un caracter de piatră, ca o banchiză înghețat. Fiindcă-l vedeam prin curtea castelului cum câinii de vânătoare abil îi mai strunea, chiar mic fiind, și-aceștia-i ascultau cuvântul. Ba, când fu să împlinească deja vreo zece ani, printre tovarășii de vânătoare ai lordului bătrân sosiți la curte era pe-atuncea și lord McKeena, vă amintiți, milord? ”.
„Da, McKeena cu câinele acela înfiorător de mare și puternic, sălbatic ai fi zis...”.
„Când Spector s-apropiat de el, acesta și-a ridicat ca perie zbârlită blana pe spinare, a mârâit întâi atât de amenințător, dar când ochii copilului, castană coaptă, l-au pironit sfruntat, el s-a retras lâng-al stăpânului picior de-ndat’... Dar lumea, prea ocupată cu pregătirea vânătorii ce urma să vină, nimeni n-a observat ciudata întâmplare, care la lupi cu gândul m-a purtat...”.
Craven, ce asculta atent și caligrafia cu spor poveștii împlinire, îl întrebă pe Pacey, murmurând ușor:
- Să înțeleg că Spector avea în el umori de vietate de pădure?
- Nu îți pot spune, cinstite dramaturg, i-a răspuns Pacey. Eu doar am observat reacția acelui câine cu ochiul meu obișnuit cu gura întunecată a sufletului meu împădurit.
- Adânc, precum un prunc sub sânul cald al mamei, eu am dormit azi-noapte, continuă Craven a spune. Dar vreau să-ntreb ceva... Mi s-a părut aievea ori vis a fost, muiat în cele ascultate. Târziu în noapte cu spaim-am ascultat un urlet de lup atât de trist și-ndepărtat...
- E semnul ce în fiecare noapte străpunge cu sonurile lui de teamă adâncul pădurilor ce-nvăluie castelul. Vei știi îndat’ și rostul acestei plângeri line...
Când Pacey și-a reluat al vorbelor șuvoi, Craven a început s-aștearnă penița ca un harnic ac pe o urzeală nouă. Dar nu s-a abținut să nu întrebe, privind spre al salonului perete:
- Să înțeleg că ăst tablou îl reprezintă pe Spector și pe Paznicul acela al lunii?
- Da, răspunse lordul Scott Darnell. A fost dorit de Marcia pân’ să se îmbolnăvească greu.
- Din care pricini a voastră bună soră s-a prăbușit în patul unei boli?
- Vestea că Kegan fu trimis peste oceanul ce depărtarea o face mai grea decât uitarea, a doborât-o la patul bolii nemilos. De-atuncea Marcia ai fi zis că nu trăia pe ăst pământ. Cu trupul ea plecată era de-atunci în altă lume. Plămânii i-au cedat, căci uneori în suferință mare foalele trupului se sparg imediat.
- Și Spector? întoarse iarăși vorba Craven.
„Spector a fost lăsat în grija mamei mele, care nici ea nu a mai luminat ani mulți cu pașii culoarele castelului ce de atunci întotdeauna mi-a părut atât de-ntunecat. Buni prieteni, vă sfătuiesc să hrănim trupul, odihnă să îi dăm și-apoi pe seară să ne-ntâlnim la gura focului și tainic firele poveștii, ce sufletul ne împresoară, din nou să depănăm”.