agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4793 .



Ubik
prose [ ]
Eu sunt viu, iar viu sunteți morți

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Philip_K._Dick ]

2010-05-11  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Cont È™ters



Prieteni, este vremea să facem curățenie; foarte curând punem în vânzare toți Ubik pe care-i avem, si¬lențioși și electrici, la prețuri avanta-joase. Da, soldăm toate articolele noastre. Și nu uitați: oricare Ubik din lotul nostru a fost folosit numai con¬form instrucțiunilor.


UNU

ÎN NOAPTEA DE 5 IUNIE 1992, la ora trei treizeci a.m., sim¬bolul corespunzând primului telepat al Sistemului Solar dispăru de pe harta amplasată în birourile lui Runciter Associates din New York City. Acest lucru făcu ca videofoanele să înceapă imediat să sune. Or¬ganizația Runciter pierduse urma prea multor esperi de-ai lui Hollis, în ultimile două luni; această dispariție era cea care umplea paharul.
― Domnule Runciter? ÃŽmi pare rău că vă deranjez...
Tehnicianul din schimbul de noapte, de serviciu în camera hăr¬ților, tuși nervos, în vreme ce capul mare, neîngrijit, al lui Glen Run¬citer se apropie, invadând ecranul videofonului.
― Am primit aceste È™tiri de la unul dintre inerÈ›ialii noÈ™tri. Numai puÈ›in, să verific.
Cotrobăi printr-un vraf dezordonat de benzi, provenind de la în-registratorul ce primea mesajele.
― Raportul este de la domniÈ™oara Dorn; aÈ™a cum poate vă mai amintiÈ›i, l-a urmărit până la Green River, Utah, unde...
Somnoros, Runciter mormăi răgușit:
― De la cine? Doar nu crezi că pot È›ine minte tot timpul ce telep sau ce precog urmăreÈ™te fiecare inerÈ›ial?!
Își netezi, cu o mișcare a mâinii, claia de păr gri ciufulit și sârmos.
― Sări peste restul È™i spune-mi care dintre tipii lui Hollis lipseÈ™te acum.
― S.Dole Melipone, zise tehnicianul.
― Ce-e? A dispărut Melipone? Te È›ii de bancuri.
― Nici vorbă, îl asigură tehnicianul. Edie Dorn È™i alÈ›i doi inerÈ›iali I-au urmărit până la un motel numit „LanÈ›urile ExperienÈ›ei Erotice Polimorfe" ― o structură subterană, de È™aizeci de unități, care oferă tot ceea ce este necesar unor oameni de afaceri È™i prostituatelor lor, când nu vor să fie deranjaÈ›i. Edie È™i colegii ei n-au crezut că Melipone este în misiune, dar, tocmai pentru a fi siguri, l-am trimis pe unul din¬tre telepaÈ›ii noÈ™tri, domnul G.G. Ashwood, ca să-l sondeze. Ashwood a descoperit că mintea lui Melipone era apărată de un câmp de bruiaj, aÈ™a încât n-a putut face nimic; ca urmare s-a întors în Topeka, Kansas, unde investighează în prezent o nouă posibilitate.
Runciter, mult mai treaz acum, își aprinsese o țigară; cu bărbia în mână, stătea posomorât, în vreme ce fumul plutea prin dreptul sca-nerului situat în partea corespunzătoare lui a circuitului bi-canal.
― EÈ™ti sigur că telep-ul era Melipone? Se pare că nimeni nu È™tie cum arată; probabil că în fiecare lună foloseÈ™te o matriță facială di¬ferită. Ce-i cu câmpul lui?
― L-am rugat pe Joe Chip să meargă la faÈ›a locului È™i să testeze magnitudinea È™i valoarea minimă a câmpului generat în zona mote¬lului „LanÈ›urile ExperienÈ›ei Erotice Polimorfe". Chip spune că a în¬registrat, la maximum, 68,2 unități bir de aură telepatică ― cifră pe care, dintre toÈ›i telepaÈ›ii cunoscuÈ›i, numai Melipone o poate produce. Deci, termină tehnicianul, am amplasat pe hartă steguleÈ›ul de identi¬ficare pentru Melipone. Și-acum omul... mă rog, steguleÈ›ul... a dis¬părut!
― Te-ai uitat pe podea? Sau în spatele hărÈ›ii?
― A dispărut din punct de vedere electronic. Omul pe care îl re¬prezintă nu se mai găseÈ™te pe Pământ, nici, după câte ne putem da seama, pe vreuna dintre lumile-colonie.
― O voi consulta pe răposata mea soÈ›ie, spuse Runciter.
― E miezul nopÈ›ii. Moratorium-urile sunt închise în clipa asta...
― Nu È™i în ElveÈ›ia, zise Runciter, cu un zâmbet aducând mai cu¬rând cu o grimasă, ca È™i cum un dezgustător fluid nocturn s-ar fi stre¬curat până în gâtul său îmbătrânit. Salut!
ÃŽnchise videofonul.
Ca propietar al Moratoriumului Preaiubitei Frății, Herbert Schoenheit von Vogelsang venea, bineînÈ›eles, Ia serviciu, întotdeauna înaintea angajaÈ›ilor săi. ÃŽn acest moment, când clădirea rece È™i plină de ecouri tocmai se trezea la viață, un preot cu înfățiÈ™are îngrijorată, cu ochelari aproape opaci È™i cu un blazer din blană de pisică, purtând pantofi galbeni, cu botul ascuÈ›it, aÈ™tepta la ghiÈ™eul de recepÈ›ie, având în mână un cec-cerere. ÃŽn mod evident, venise să-È™i întâmpine o rudă aflată în vacanță. Ziua Reînvierii ― vacanÈ›a în care semi-viii erau în mod public celebraÈ›ii ― stătea să înceapă; în curând, se va produce înghesuiala.
― Da, domnule, îi spuse Herbert, cu un zâmbet afabil. Mă voi ocupa personal de talonul dumneavoastră.
― E vorba de o doamnă mai în vârstă, spuse clientul. Cam de opt¬zeci de ani, micuță È™i veÈ™tejită. Bunica mea!
― O clipă, numai!
Herbert se întoarse la fișier pentru a căuta numărul 3054039-B. Se spunea acolo că persoanei respective îi mai rămăseseră numai 15 zile de semi-viață. Nu prea mult, reflectă el; cu gesturi mecanice, lipi un amplificator protofazon de capacul din plastic transparent al coș¬ciugului, îl reglă și ascultă pe frecvența corectă, așteptând indicații despre activitatea cerebrală.
Foarte încet, o voce venită din difuzor spuse:
― ...È™i atunci Tillie È™i-a scrântit glezna È™i am crezut că nu se va mai face niciodată bine; a fost atât de lipsită de minte, în privinÈ›a asta, dorind ca imediat să înceapă să meargă...
Mulțumit, deconectă amplificatorul și luă legătura cu un tip de la sindicat, ce urma să îndeplinească sarcina efectivă de-a o transporta pe 3054039-B în salonul de consultații, unde clientul avea să fie pus în legătură cu bătrâna doamnă.
― AÈ›i verificat-o, nu-i aÈ™a? întrebă clientul, în vreme ce plătea poscreditele datorate.
― Personal, răspunse Herbert. FuncÈ›ionează perfect.
Apăsă o serie de comutatoare, apoi se dădu înapoi.
― O Zi a Reînvierii Fericită, domnule!
― MulÈ›umesc.
Clientul se așeză cu fața spre sicriul care începuse să scoată aburi din învelișul său frigorific; își puse un receptor la ureche și vorbi tare în microfon:
― Flora, draga mea, mă auzi? Cred că eu te pot auzi deja. Flora?
„Când voi muri", își spuse Herbert Schoenheit von Vogelsang, „cred c-o să las prin testament moÈ™tenitorilor mei să mă învie o sin¬gură zi în fiecare secol. ÃŽn felul acesta, voi observa soarta întregii omeniri." Asta înseamnă un cost de întreÈ›inere destul de ridicat pentru moÈ™tenitori ― È™i È™tia unde va duce un asemenea lucru. Mai devreme sau mai târziu, moÈ™tenitorii lui se vor răzvrăti, îi vor scoate corpul din înveliÈ™ul frigorific È™i ― doamne fereÈ™te! ― îl vor îngropa.
― ÃŽngroparea este ceva barbar, mormăi, cu voce tare, Herbert. Ră¬mășiță a originilor primitive ale culturii noastre.
― Da, domnule, fu de acord secretara, de la maÈ™ina sa da scris.
În salonul de consultații, mai mulți clienți comunicau acum cu rudele lor semi-vii, într-o tăcere plină de emoții, așezați, cum erau, la distanțe egale, fiecare cu coșciugul propriu. O priveliște liniștită, acești credincioși, veniți în mod regulat, pentru a-și aduce omagiul. Transmiteau mesaje, știri despre ceea ce se întâmpla în lumea din afa¬ră; îi înveseleau deci, pe triștii semi-vii, în rarele lor intervale de ac¬tivitate cerebrală. Și... și îl plăteau pe Herbert Schoenheit von Vogel¬sang. Era o afacere profitabilă, să conduci un moratorium!
― Tatăl meu pare puÈ›in cam slăbit, spuse un tânăr, atrăgându-i atenÈ›ia lui Herbert. Mă întreb dacă aÈ›i putea să-l verificaÈ›i pentru o clipă. V-aÈ™ fi recunoscător...
― BineînÈ›eles, spuse Herbert, însoÈ›indu-l pe client de-a lungul sa-lonului, către ruda sa decedată.
Fișa acestuia arăta că nu-i mai rămăseseră de trăit decât câteva zile; lucrul explica, de altfel, și slaba activitate cerebrală. Cu toate acestea... Răsuci la maximum butonul amplificatorului protofazon, și vocea semi-viului se auzi un pic mai tare în căști. E aproape terminat, gândi Herbert. I se păru extrem de evident că fiul nu voia să vadă fișa, că nu-l interesa nici faptul că legătura cu tatăl său slăbea conti¬nuu. Așa că Herbert nu spuse nimic; pur și simplu se îndepărtă, lă-sându-l pe fiu să comunice cum o putea. De ce să-i spună că aceasta era, probabil, ultima dată când mai venea aici? Oricum, va afla totul destul de curând...
Pe platforma de încărcare din spatele moratoriumului, apăruse, acum, un camion; doi bărbați săriră din cabină, purtând uniformele familiare, de un albastru-deschis. Transporturi și Livrări Interplane¬tare Atlas, observă Herbert. Aduceau vreun alt semi-viu care tocmai murise, ori veniseră să ridice pe vreunul care-și dăduse sufletul cu adevărat. Fără să se grăbească, porni în direcția lor, pentru a-i supra¬veghea; în acea clipă, însă, îl chemă secretara.
― Herr Schoenheit von Vogelsang, îmi pare rău că vă întrerup me-ditaÈ›ia, dar un client doreÈ™te să asistaÈ›i la reînvierea rudei sale.
Vocea femeii căpătă o colorație specială, atunci când spuse:
― Clientul este domnul Glen Runciter, venit aici tocmai din Con-federaÈ›ia Nord Americană.
Un bărbat mai în vârstă, înalt, cu mâini mari și mers rapid, cu pași agili, se apropie de el. Purta un costum Dacron, multicolor, la-vabil, un brâu tricotat și o cravată pastelată, foarte șic. Capul său, ma¬siv ca al unui motan, era parcă puțin împins în afară, așa cum privea cu niște ochi ușor ieșiți din orbite, rotunzi, calzi și foarte vioi. Run¬citer păstra pe figură o expresie profesională de bun-venit, o atenție trează, care se fixă asupra lui Herbert, apoi, aproape imediat, îl depăși, ca și cum Runciter ar fi început deja să se gândească la niște eveni¬mente viitoare.
― Ce mai face Ella? spuse cu voce asurzitoare Runciter, de parcă glasul i-ar fi fost amplificat în mod electronic. E gata să poarte o dis¬cuÈ›ie? N-are decât douăzeci de ani; ar trebui să fie într-o formă mai bună decât suntem noi.
Râse încetișor, dar ăsta era un lucru abstract. Întotdeauna zâmbea și întotdeauna râdea, vocea sa bubuia continuu, înăuntrul său însă nu băga niciodată în seamă pe nimeni, corpul îi era cel care zâmbea, sa¬luta și dădea mâna. Nimic nu-i atingea mintea, rămasă undeva, de¬parte; rezervat, dar amabil, îl târî pe Herbert cu el, mergând cu pași mari spre nișele înghețate în care cei semi-vii, inclusiv soția sa, stăteau întinși.
― A trecut ceva timp de când n-aÈ›i mai fost pe-aici, domnule Run¬citer, spuse Herbert; nu-È™i putea reaminti datele de pe fiÈ™a doamnei Runciter, nici câtă semi-viață îi mai rămăsese.
Runciter, cu mâna sa mare, împingându-l din spate pe Herbert pentru a-l face să meargă mai repede, spuse:
― Este un moment foarte important, von Vogelsang. Noi ― aso¬ciaÈ›ii mei È™i cu mine ― suntem implicaÈ›i într-o treabă ce depășeÈ™te ori¬ce înÈ›elegere raÈ›ională. Nu am libertatea să fac dezvăluiri în acest sta¬diu, dar considerăm în prezent situaÈ›ia amenințătoare, deÈ™i nu lipsită totuÈ™i de speranță. ÃŽn nici un caz, nu trebuie să disperăm. Unde este EUa?
Se opri uitându-se rapid împrejur.
― O voi aduce din alveola sa, aici, în salonul de consultaÈ›ie, spuse Herbert; în mod normal, clienÈ›ii nu aveau voie în zona de depozitare. AveÈ›i cecul-cerere înseriat, domnule Runciter?
― Pentru Dumnezeu, nu, spuse Runciter. L-am pierdut, acum câ¬teva luni. Dar o cunoaÈ™teÈ›i pe soÈ›ia mea; o puteÈ›i găsi. Ella Runciter, în vârstă de vreo douăzeci de ani. Părul È™aten È™i ochii căprui.
Se uită cu nerăbdare împrejur.
― Dar unde se află salonul? De obicei, era amplasat undeva un-de-l puteam găsi...
― Condu-l pe domnul Runciter în salonul de consultaÈ›ie, îi spuse Herbert unuia dintre angajaÈ›ii săi ce-È™i făcea de lucru pe acolo, curios să vadă cum arăta propietarul unei organizaÈ›ii anti-psi, renumită în întreaga lume.
Aruncând o privire în salon, Runciter zise, pe un ton de reproș:
― E plin. Nu pot vorbi acolo cu Ella.
Se luă după Herbert, înspre locul unde se găseau dosarele moratoriumului.
― Domnule von Vogelsang, spuse, ajungându-l pe acesta din urmă È™i lăsându-È™i, încă o dată, laba lui uriașă pe umărul bărbatului; Herbert îi simÈ›i greutatea mâinii, vigoarea sa persuasivă.
― Nu există un sanctum sanctorum mai discret, pentru comunicări confidenÈ›iale? Ceea ce am de discutat cu soÈ›ia mea, Ella, este o ches¬tiune pe care noi, cei de la Runciter Associates, nu suntem pregătiÈ›i, în prezent, s-o dezvăluim lumii.
Dominat de repezeala din vocea și înfățișarea lui, Herbert se trezi bâlbâind în grabă:
― Pot să vă pun la dispoziÈ›ie, pentru a vă întâlni cu doamna Run¬citer, unul dintre birourile noastre, domnule.
Se întrebă ce se întâmplase oare, ce presiuni îl forÈ›ează pe Run¬citer să iasă din teritoriul său, pentru a face acest pelerinaj întârziat la Moratoriumul Preaiubitei Frății, pentru a-È™i manevra, cum atât de brutal se exprimase, soÈ›ia semi-vie. O criză de afaceri, presupuse el. ÃŽn ultima vreme, anunÈ›urile publicitare ale diferitelor instituÈ›ii de aver¬tizare anti-psi, de la TV È™i din homeoziare, își urlaseră prea insistent predicile. ApăraÈ›i-vă intimitatea, tot repetau anunÈ›urile, din oră în oră, în toate mijloacele de informare în masă. Vă interceptează, oare, vreun străin? SunteÈ›i, într-adevăr, singuri Asta în ceea ce-i priveÈ™te pe telepaÈ›i... apoi, grija bolnăvicioasă în legătură cu precognitivii. Sunt acÈ›iunile dumneavoastră prevăzute de cineva pe care nu l-aÈ›i în¬tâlnit niciodată? De cineva cu care n-aÈ›i vrea să faceÈ›i cunoÈ™tință È™i pe care nu l-aÈ›i invita în casă? LăsaÈ›i deoparte neliniÈ™tea; luând le¬gătura cu cea mai apropiată organizaÈ›ie de avertizare, vi se va spune mai întâi dacă sunteÈ›i cu adevărat victima unor intruziuni neautorizate, apoi, la indicaÈ›iile dumneavoastră, vor fi făcute imposibile toate aces¬te intruziuni ― la un preÈ› modic.
„OrganizaÈ›ii de avertizare". ÃŽi plăcea termenul; avea demnitate È™i era foarte potrivit. Știa asta din propria-i experiență; în urmă cu doi ani, un telepat se strecurase între angajaÈ›ii moratoriumului său, din niÈ™te raÈ›iuni pe care nu le descoperise niciodată. Probabil, pentru a urmări confidenÈ›ele dintre semi-vii È™i vizitatorii lor; ori, poate, pe acelea ale unui anume semi-viu ― oricum, un cercetaÈ™ de la una dintre organizaÈ›iile anti-psi a detectat câmpul telepatic È™i Herbert a fost în¬știinÈ›at despre eveniment. Ca urmare a semnării de către el a unui con¬tract, a fost trimis un anti-telepat care s-a instalat în interiorul mora¬toriumului. Telepatul nu a fost localizat, în schimb a fost neutralizat, exact aÈ™a cum promiseseră anunÈ›urile publicitare TV. Și astfel, tele¬patul învins a plecat, în cele din urmă. Acum, moratoriumul său scă¬pase de orice fel de esper È™i, pentru a fi sigură că lucrurile vor rămâne tot aÈ™a, organizaÈ›ia de avertizare anti-psi îi supraveghea în mod cu¬rent, o dată pe lună, instituÈ›ia.
― Vă mulÈ›umesc foarte mult, domnule Vogelsang, spuse Runciter, urmându-l pe Herbert printr-un birou exterior, în care lucrau niÈ™te funcÈ›ionari, până într-o cameră interioară, goală, mirosind a micro-documente îngălbenite È™i nefolositoare.
BineînÈ›eles, își spuse gânditor Herbert, i-am crezut pe cuvânt că un telepat se strecurase acolo; mi-au arătat diagrama pe care o obÈ›i¬nuseră, considerând-o drept dovadă. Poate că o falsificaseră, poate că făcuseră diagrama în propriile lor laboratoare. Iar eu i-am crezut pe cuvânt că telepatul a plecat; el a venit, el a plecat ― È™i eu am plătit două mii de poscredite! Era posibil ca organizaÈ›iile de avertizare să fie, de fapt, niÈ™te escrocherii? Să susÈ›ină că există o cerere pentru ser¬viciile lor, când, uneori, această cerere nu exista cu adevărat?
Cumpănind bine totul în minte, porni încă o dată spre locul unde se aflau dosarele. De data asta, Runciter nu-l urmă; în schimb se mișcă făcând mult zgomot, așezându-și cât mai confortabil corpul uriaș în cuprinsul unui scaun pirpiriu. Runciter oftă și Iui Herbert i se păru, dintr-o dată, că bătrânul atât de bine clădit era obosit, în ciuda energiei pe care-o afișa de obicei.
ÃŽmi închipui că atunci când te trezeÈ™ti astfel înzestrat, hotărî Her¬bert, trebuie să te porÈ›i într-un anume fel; trebuie să pari mai mult decât o ființă omenească, având totuÈ™i slăbiciunile obiÈ™nuite. Probabil că trupul lui Runciter conÈ›ine vreo duzină de artiforguri ― organe ar¬tificiale grefate în locul aparatului său fiziologic, în momentul în care cele originale, adevărate, nu mai merseseră. ȘtiinÈ›a medicală, presu¬puse el, oferă materialul de bază, restul este dat de puterea minÈ›ii lui Runciter. Mă întreb, câți ani o avea? Nu mai poÈ›i să te iei după cum arată, mai ales după nouăzeci de ani.
― DomniÈ™oară Beason, își instrui el secretara, localizeaz-o pe doamna Ella Runciter È™i adu-mi numărul de identificare. Să fie dusă în biroul 2 ― A!
Luă loc în fața ei, oferindu-și o priză de tutun Fribourg & Treyer Princes, în vreme ce domnișoara Beason începu relativ ușoara sarcină de a-i da de urmă soției lui Glen Runciter.



Cel mai bun mod de a cere o bere este să strigi: Ubik. Făcută din hamei selecționat și apă de cea mai bună calitate, învechită cu încetul, pentru o aromă perfectă, Ubik este alegerea națională nr.1 în materie de bere. Se fabrică numai în Cleveland.

DOI

ÎN PICIOARE, în coșciugul său transparent, înfășurata într-un efluviu de ceață înghețată, Ella Runciter stătea cu ochii închiși și cu mâinile permanent ridicate către fața ei impasibilă, Trecuseră trei ani de când Glen n-o mai văzuse pe Ella; bineînțeles, nu se schimbase de loc între timp. Iar de-acum nu se va mai schimba niciodată, cel puțin nu în ce privește partea fizică, exterioară. Dar cu fiecare trezire la semi-viața activă, cu fiecare întoarcere la activitatea cerebrală, ori¬cât de redusă, Ella murea într-o oarecare măsură. Timpul ce-i mai ră¬măsese se scurgea precum o bătaie de inimă din ce în ce mai slabă și mai rară.
CunoaÈ™terea acestui lucru explica de ce Runciter nu îndrăznea s-o readucă la viață mai des. Bărbatul raÈ›iona în felul următor: că acest lucru o condamna, că a o reactiva constituia un păcat față de ea. Cât despre dorinÈ›ele femeii, exprimate înainte de moarte È™i cu ocazia pri¬melor întâlniri din perioada semi-vieÈ›ii ― toate acestea deveniseră ex¬trem de nebuloase în mintea lui. Oricum, el È™tia mai bine ce-i de făcut, fiind de patru ori mai bătrân decât Ella. Ce dorise ea? Să continue să funcÈ›ioneze împreună cu Glen în calitate de copropietara a lui Run¬citer Associates; oricum, ceva în genul ăsta. Ei bine, îi împlinise această dorință. De exemplu, acum. Și de vreo È™ase sau È™apte ori în trecut. O consulta la fiecare criză prin care trecea organizaÈ›ia. AÈ™a fă¬cea È™i în acest moment...
La dracu', cu sistemul lor de căști, mormăi el, potrivindu-și dis¬cul de plastic în partea laterală a capului. Și microfonul ăsta; toate -impedimente pentru o comunicare naturală. Se simțea nerăbdător și stânjenit, în vreme ce se foia în scaunul nepotrivit pe care Vogelsang sau-cum-îl-chema i-l pusese la dispoziție; o privi pe Ella cum își re¬venea și ar fi dorit ca ea să se grăbească.
Cuprins de panică, se gândi dintr-o dată: poate că nu va putea să-și revină; poate că este consumată până la capăt, iar mie nu mi-au spus nimic. Ori poate că nici ei nu știu asta. Poate, gândi el, ar trebui s-o aduc aici pe creatura aia de Vogelsang pentru a-mi da o explicație. Poate că ceva teribil este în neregulă.
Ella, drăguță È™i cu pielea albă; ochii ei, pe vremea când aceÈ™tia fuseseră deschiÈ™i, erau de un albastru pur È™i strălucitor. Acest lucru nu se va mai întâmpla din nou; putea să-i vorbească È™i s-o audă răs-punzându-i; putea să comunice cu ea... dar n-avea s-o mai vadă cu ochii deschiÈ™i niciodată; nici gura nu i se va mai deschide. Nu va mai surâde la sosirea lui. Atunci când el va pleca, ea nu va plânge. Oare merită toate astea? se întrebă. Oare e mai bine aÈ™a decât la modul vechi ― drumul direct de la viaÈ›a-în-întregul-ei către groapă? TotuÈ™i, într-un fel Ella este încă alături de mine, hotărî el. Alternativa este neantul. ÃŽn receptor, încet È™i nesigur, se formară cuvinte: gânduri cir¬culare, lipsite de importanță, fragmente ale misteriosului vis în care Ella își avea deja locul. Oare cum te simÈ›i, se întrebă el, atunci când te afli în semi-viață? Nu putuse niciodată să priceapă ceea ce-i spusese Ella; simțământul de bază, experienÈ›a acestei trăiri, nu puteau fi trans¬mise cu adevărat. E vorba de gravitaÈ›ie, îi spusese ea, cândva; începe să nu te mai afecteze, È™i-atunci pluteÈ™ti, din ce în ce mai mult. Când semi-viaÈ›a se termină, îi spusese ea, cred că pluteÈ™ti până ce părăseÈ™ti Sistemul Solar È™i te duci către stele. Dar nici ea nu era prea sigură; doar se întreba È™i făcea supoziÈ›ii. Cu toate acestea, nu părea să fie înspăimântată. Nici nefericită. Iar Glen se bucura de acest lucru.
― Bună, Ella, rosti el stângaci, în microfon.
― Oh, îi auzi el răspunsul, de parcă i l-ar fi rostit direct în ureche; părea surprinsă. Și, cu toate acestea, bineînÈ›eles că faÈ›a îi rămăsese neschimbată. Nu era nimic de observat; aÈ™a că el privi aiurea.
― Hello, Glen, zise ea, cu un fel de mirare copilărească, oarecum surprinsă că-l găseÈ™te acolo. Ce... Ezită. Cât timp a trecut?
― Doi ani, rosti el.
― Spune-mi ce s-a mai întâmplat între timp...
― Oh, Dumnezeule, se lamentă el, totul se duce de râpă, întreaga OrganizaÈ›ie. De aceea sunt aici; ai vrut să fii implicată în deciziile majore privind politica de planificare a companiei È™i doar Dumnezeu È™tie câtă nevoie avem acum de-aÈ™a ceva, o nouă politică sau, oricum, o reînnoire a structurii noastre iniÈ›iale.
― Visam, spuse Ella. Am văzut o lumină roÈ™ie, învăluită în fum, o lumină oribilă. Cu toate acestea, continuam să mă îndrept către ea. Nu mă puteam opri.
― Mda, spuse Runciter, dând din cap. Bardo Thodol, Cartea Tibetană a Mortilor, povesteÈ™te despre toate astea. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti că ai citit-o; doctorii te-au pus s-o faci atunci când erai pe... Ezită. Pe moar¬te, rosti el, apoi.
― Lumina roÈ™ie, fumurie, e ceva rău, nu-i aÈ™a? zise Ella.
― Mda, vrei să te fereÈ™ti de ea. ÃŽÈ™i drese vocea. Uite ce-i, Ella, avem unele probleme. Te simÈ›i în stare să asculÈ›i despre ce-i vorba? Vreau să zic, nu È›in să te obosesc sau ceva de genul ăsta; pur È™i simplu, spune-mi dacă eÈ™ti prea obosită ori dacă vrei să-È›i vorbesc sau să dis¬cutăm despre altceva...
― Este atât de straniu totul! De când ai vorbit ultima oară cu mine, am visat tot timpul. Oare chiar au trecut doi ani? Știi ce cred eu, Glen? Cred că restul oamenilor din jurul meu... mă rog, s-ar părea că, în mod progresiv, creÈ™tem unul alături de altul. O mulÈ›ime dintre visele mele nu se referă câtuÈ™i de puÈ›in la mine. Câteodată simt că sunt băr¬bat È™i, câteodată, băieÈ›el; câteodată sunt o bătrână grasă, cu venele pli¬ne de varice... È™i mă trezesc în locuri pe care nu le-am văzut niciodată, făcând lucruri complet lipsite de sens.
― Ei bine, după cum spun ei, te îndrepÈ›i către un nou pântec, din care urmează să te naÈ™ti. Iar lumina roÈ™ie-fumurie ― este un pântec rău; nu vrei să mergi în partea aia. E un gen de pântec înjositor, care te umileÈ™te. Probabil că-È›i anticipezi următoarea viață, sau ce-o fi ea...
Se simți stupid, vorbind așa; în mod normal, nu avea convingeri teologice. Dar experiența semi-vieții era una reală și-i făcuse pe toți să devină teologi.
― Hei, zise el, schimbând subiectul. Stai să-È›i spun ce s-a-ntâmplat, ce m-a făcut să vin aici să te deranjez. S.Dole Melipone a dis¬părut!
Urmă o clipă de tăcere, apoi Ella râse.
― Cine sau ce este S.Dole Melipone? Nu poate să existe aÈ™a ceva. Râsul, căldura lui atât de familiară, dar mai ales unică, îl făcură să se înfioare; își reaminti totul despre ea, chiar È™i după atâția ani -È™i trecuse mai bine de un deceniu de când nu mai auzise râsul Ellei... -Poate c-ai uitat, spuse el.
― N-am uitat, replică Ella, nu l-aÈ™ putea uita pe S.Dole Melipone. E ceva ca un hobbit?
― E cel mai bun telepat al lui Raymond Hollis. De când, în urmă cu un an È™i jumătate, G.G.Ashwood l-a sondat pentru prima oară, am avut pe lângă el cel puÈ›in un inerÈ›ial. Niciodată nu-l pierdem din ochi pe Melipone; nu ne putem permite. La nevoie, el poate să genereze un câmp psi de două ori mai mare decât al oricărui angajat de-al lui Hollis. Și Melipone este doar unul dintr-un lung È™ir de oameni de-ai lui Hollis care-au dispărut ― oricum, au dispărut în ceea ce ne priveÈ™te. După cum pot demonstra toate organizaÈ›iile de supraveghere din So¬cietate.
AÈ™a că m-am gândit, la dracu', o să mă duc s-o întreb pe Ella care-i explicaÈ›ia È™i ce-ar trebui să facem. AÈ™a cum ai specificat în tes¬tamentul tău ― È›i-aduci aminte?
― ÃŽmi aduc aminte!
Dar confirmarea ei suna ca și cum s-ar fi găsit tare departe de toate astea...
― IntroduceÈ›i treptat anunÈ›urile companiei la TV. PreveniÈ›i clien¬ții. SpuneÈ›i-Ie...
Apoi, vocea ei se stinse treptat.
― Chestia asta te plictiseÈ™te, spuse mohorât Runciter.
― Nu. Eu...
Ezită și el o simți încă o dată îndepărtându-se.
― ToÈ›i cei dispăruÈ›i sunt telepaÈ›i? întrebă Ella, după o vreme.
― Cei mai mulÈ›i... TelepaÈ›i È™i precognitivi. Și nu se află nicăieri pe Pământ; È™tiu asta precis. Avem vreo zece inerÈ›iali inactivi, care stau de pomană deoarece esperii pe care-i anihilau nu mai există È™i ceea ce mă îngrijorează, chiar peste măsură de mult, este faptul că cererile pentru anti-esperi au scăzut ― lucru de aÈ™teptat, dat fiind că lipsesc atât de mulÈ›i psi. Eu însă È™tiu că toÈ›i aceÈ™tia iau parte la un singur proiect; vreau să spun, aÈ™a cred. Oricum, sunt sigur de un lucru: ci¬neva i-a angajat pe toÈ›i, dar numai Hollis È™tie cine sau unde este acest cineva. După cum numai el È™tie despre ce este vorba...
Se cufundă într-o tăcere morocănoasă. Cum o să reuÈ™ească Ella să-l ajute să descifreze totul? își puse el întrebarea. Blocată în acest coÈ™ciug, îngheÈ›ată în afara lumii ― ea È™tia numai ce-i spunea el. Și, cu toate acestea, se bazase întotdeauna pe sagacitatea ei, pe acea for¬mă feminină, deosebită, a sa ― o înÈ›elepciune care nu se sprijinea pe cunoaÈ™tere ori pe experiență, ci pe altceva ― înnăscut. ÃŽn perioada cât Ella trăise, nu reuÈ™ise să aprofundeze chestiunea; în mod sigur, nu mai putea face acest lucru acum, când femeia zăcea într-o imobilitate în¬gheÈ›ată. Alte persoane de sex feminin pe care le cunoscuse de la moartea ei ― È™i fuseseră mai multe ― aveau doar foarte puÈ›in din aceas¬tă trăsătură, poate niÈ™te urme vagi. Semne premergătoare ale unui po¬tenÈ›ial care, Ia ele, nu ieÈ™ise niciodată la suprafață, aÈ™a cum se întâm¬plase în cazul Ellei.
― Spune-mi, zise Ella, cum arată acest tip, Melipone?
― Un È›icnit.
― Lucrează pentru bani? Sau din convingere? întotdeauna m-am simÈ›it îngrijorată din cauza asta ― când indivizii au acel misticism psi, acel simÈ› al determinării È™i al identității cosmice. Ca în cazul acelui îngrozitor Sarapis; È›i-aduci aminte de el?
― Sarapis nu mai este. Hollis I-a dat afară, pe motiv că-È™i cons¬tituise o companie care s-o concureze pe-a lui Hollis. Unul dintre pre-cogii lui l-a anunÈ›at pe Hollis.
Apoi adăugă:
― Melipone este mult mai tare pentru noi decât era Serapis. Atun¬ci când e în formă, e nevoie de trei inerÈ›iali pentru a-i contracara câm¬pul È™i nu-i nici un câștig în chestia asta; noi primim ― sau primeam ― aceeaÈ™i sumă ca pentru un singur inerÈ›ial. Deoarece Societatea are acum o planificare de care suntem legaÈ›i.
Cu fiecare an care trecea, Societatea îi plăcea tot mai puțin. Pen¬tru el, ajunsese să devină o obsesie cronică inutilitatea, costul ei. Lipsa ei de glorie.
― După câte ne-am dat seama, Melipone este un esper care lu¬crează pentru bani. Asta te face să te simÈ›i bine? Este un lucru mai puÈ›in rău?
Așteptă, dar nu primi nici un răspuns.
― Ella, spuse el.
Tăcere.
Rosti iarăși, nervos:
― Hei, Ella, mă auzi? E ceva în neregulă?
Oh, Dumnezeule, gândi. S-a dus.
O pauză, apoi niște gânduri se materializară în urechea lui dreap¬tă:
― Mă numesc Jory.
Nu erau gândurile Ellei; era un elan diferit, mai plin de viață și totuși mai stângaci. Fără subtilitatea ei ageră.
― PărăseÈ™te legătura asta, spuse Runciter cuprins de panică. Vor¬beam cu soÈ›ia mea, Ella; de unde-ai apărut?
― Eu sunt Jory, sosiră gândurile, È™i nimeni nu vorbeÈ™te cu mine. AÈ™ vrea să stau puÈ›in la taifas cu dumneavoastră, dacă nu vă deran¬jează. Cum vă numiÈ›i?
Încurcându-se, Runciter spuse:
― O vreau pe soÈ›ia mea, doamna Ella Runciter; am plătit să vor¬besc cu ea, deci cu ea vreau să stau de vorbă, nu cu tine.
― O cunosc pe doamna Runciter, bubuiră în urechea sa gândurile, mult mai puternic acum. Dânsa vorbeÈ™te cu mine, dar nu e acelaÈ™i lucru ca atunci când aÈ™ vorbi cu dumneavoastră, cu cineva din lumea exterioară. Doamna Runciter este aici, unde ne aflăm È™i noi; nu con¬tează însă, pentru că nu È™tie nimic în plus față de cât È™tim È™i noi. ÃŽn ce an suntem, domnule? Au trimis astronava aia barosană în direcÈ›ia Proximei? Sunt foarte interesat de chestiunea asta, poate puteÈ›i să-mi spuneÈ›i. Iar dacă doriÈ›i, mai târziu îi pot transmite totul doamnei Run¬citer. O.K.?
Runciter își scoase casca din ureche, așezând-o în grabă jos, îm¬preună cu restul echipamentului; părăsi biroul cu aer stătut, plin de praf și porni să rătăcească printre coșciugele înghețate, șir după șir, toate aranjate impecabil, după număr. Angajați ai Moratoriumului pă¬rură să plutească pe dinaintea Iui, apoi dispărură pe măsură ce el se agita căutându-l pe proprietar.
― S-a întâmplat ceva? îl întrebă Vogelsang în persoană, observând cum își găseÈ™te cu greu drumul. Pot să v-ajut?
― E ceva, un lucru care intră pe fir, gâfâi Runciter, oprindu-se. Acolo, în locul Ellei. La dracu' cu voi toÈ›i È™i cu afacerile voastre de doi bani; aÈ™a ceva n-ar fi trebuit să se întâmple, prin urinare ce-nseamnă treaba asta?
Îl urmă pe propietarul moratoriumului, care pornise deja spre bi¬roul 2-A.
― Dacă eu mi-aÈ™ conduce afacerile în halul ăsta...
― Respectivul s-a prezentat cumva?
― Mda, a zis că-l cheamă Jory.
Încruntându-se, vizibil îngrijorat, von Vogelsang spuse:
― Asta trebuie să fie Jory Miller. Cred că se găseÈ™te alături de soÈ›ia dumneavoastră. ÃŽn nișă.
― Dar văd că i-a luat locul Ellei!
― După o vecinătate prelungită, explică von Vogelsang, uneori are loc o osmoză, un amestec al personalităților celor aflaÈ›i în semi-viață. Activitatea cerebrală a lui Jory Miller este deosebit de bună; a soÈ›iei dumneavoastră, nu. Din nefericire, acest lucru duce la o trecere într-un singur sens a protofazonilor.
― PoÈ›i corecta această situaÈ›ie? întrebă, răguÈ™it, Runciter; se des¬coperi golit de energie, încă gâfâind È™i tremurând. Scoate acel lucru din mintea soÈ›iei mele È™i adu-o înapoi, doar asta È›i-e meseria!
Cu o voce oficială, von Vogelsang spuse:
― Dacă această situaÈ›ie persistă, banii vă vor fi înapoiaÈ›i.
― Cui îi pasă de bani? Nu mai pot eu de bani!...
Ajunseseră în biroul 2-A; nesigur pe picioarele sale, Runciter luă
din nou loc, cu inima bătându-i atât de tare, încât de-abia mai putea vorbi.
― Dacă nu-l scoateÈ›i de pe linie pe tipul ăsta, Jory, rosti el pe ju¬mătate gâfâind, pe jumătate mârâind, vă voi da în judecată; o să vă-n-chid È™andramaua!
Cu fața către coșciug, von Vogelsang își apăsă casca pe ureche și se răsti în microfon:
― Defazează-te, Jory; fii băiat cuminte!
Aruncându-i o privire lui Runciter, spuse:
― Jory a murit la cincisprezece ani; de aceea are atâta vitalitate. De fapt, acest lucru s-a mai întâmplat È™i înainte; de câteva ori, Jory a apărut acolo unde n-ar fi trebuit.
Vorbi din nou în microfon.
― Este foarte nedemn din partea ta, Jory; domnul Runciter a venit de departe să-i vorbească soÈ›iei lui. Nu-i slăbi semnalul, Jory; nu-i un lucru frumos.
O pauză, în vreme ce asculta la cască.
― Știi că semnalul ei este slab...
Ascultă din nou, solemn, cu aerul unui broscoi, apoi își scoase căștile și se ridică în picioare.
― Ce-a zis? întrebă Runciter. O să se dea de-o parte È™i o să mă lase să vorbesc cu Ella?
― Jory nu poate face nimic, spuse von Vogelsang. GândiÈ›i-vă Ia două emițătoare radio pe unde medii, dintre care, unul în apropiere, dar limitat Ia numai cinci sute de waÈ›i putere de emisie, iar celălalt, departe, dar pe aceeaÈ™i sau aproximativ pe aceeaÈ™i frecvență, È™i folo¬sind cinci mii de waÈ›i. Atunci când vine noaptea...
― Și noaptea, spuse Runciter, a venit.
Cel puțin pentru Ella. Și poate, la fel de bine, și pentru el, dacă telepații, parakineticii, precogii, învietorii și animatorii dispăruți ai lui Hollis nu vor putea fi găsiți. Nu numai că o pierduse pe Ella; dar ră¬măsese fără sfatul ei, Jory luându-i locul mai înainte ca ea să-i fi putut spune ceva.
― Când o vom duce din nou în nișă, sporovăia von Vogelsang, n-o s-o mai aÈ™ezăm lângă Jory. De fapt, dacă sunteÈ›i de acord să plătiÈ›i în fiecare lună o sumă puÈ›intel mai mare, putem s-o instalăm pe soÈ›ia dumneavoastră într-o cameră cu un grad înalt de izolare, având pereÈ›ii îmbrăcaÈ›i È™i armaÈ›i cu Teflon 26, astfel încât să inhibe orice amestec hetero-psihic ― din partea lui Jory sau a oricui altcuiva.
― Nu-i prea târziu, spuse Runciter, ieÈ™ind pentru moment din sta¬rea de depresiune în care-l cufundaseră cele întâmplate.
― S-ar putea să se întoarcă. Imediat ce Jory se defazează È™i, îm¬preună cu el, oricine altcineva care ar fi putut-o lua în stăpânire din pricina stării ei de slăbiciune. E accesibilă aproape pentru oricine.
Von Vogelsang își mușcă buza cu dinții, analizând situația la mo¬dul concret.
― S-ar putea să nu-i placă să fie izolată, domnule Runciter. Noi È›inem la un Ioc conteinerele ― coÈ™ciugele, cum sunt numite de publi¬cul nespecialist ― dintr-o anumită cauză. Plimbarea reciprocă prin minÈ›ile celorlalÈ›i le oferă semi-viilor singura...
― PuneÈ›i-o separat chiar acum, îl întrerupse Runciter. Mai bine | să fie izolată, decât să nu existe de loc.
― Ea există, îl corectă von Vogelsang. Doar că nu vă poate con¬tacta. Este o diferență.
― O diferență metafizică, poate, care pentru mine nu înseamnă ni¬mic, spuse Runciter.
― O voi izola, acceptă von Vogelsang, dar cred că aveÈ›i dreptate; e prea târziu. Jory a pătruns în ea definitiv, cel puÈ›in până la un anumit nivel. ÃŽmi pare rău!
Runciter rosti cu asprime:
― Și mie.



Ubik-ul solubil păstrează întrea¬ga aromă a cafelei filtru abia pregă¬tite. Soțul dumneavoastră va spune: Dumnezeule, Sally, credeam că faci o cafea oarecare. Dar acum, uau! Fără probleme, când se ia conform indi-cațiilor.

TREI

ÎMBRÃCAT ÎNCÃ în pijamaua lui veselă, cu dungi gen clovn, Joe Chip se așeză ca prin ceață la masa din bucătărie, își aprinse o țigară și după ce introduse o monedă în fanta anume destinată, roti cadranul de curând închiriatei sale mașini-de-distribuit-homeo-ziare-la domiciliu. Fiind cam mahmur, trecu peste numărul de la știri in¬terplanetare, stătu în cumpănă un moment în dreptul știrilor locale, apoi alese bârfa.
― Da, domnule ― spuse, inimoasă, maÈ™ina-de-ziare. Bârfă. Ia ghi¬ciÈ›i ce face, exact în clipa asta, Stanton Mick, singuraticul speculant È™i finanÈ›ist recunoscut pe plan interplanetar?!...
Angrenajele bâzâiră și un sul de hârtie imprimată se târî prin des-chizătură; sulul ejectat, un document în patru culori, tipărit elegant cu caractere bold, se rostogoli peste suprafața mesei din lemn de neo-tek și căzu pe podea. Cu capul plesnindu-i de durere, Chip îl ridică și-l așeză pe masă, în fața lui, apoi îl netezi cu dosul palmei.

MICK STOARCE DOUÃ BILIOANE BÃNCII MONDIALE (AP) Londra. Oare ce pune la cale Stanton Mick, singura¬ticul speculant și finanțist recunoscut pe plan interplanetar? s-a întrebat comunitatea oamenilor de afaceri, în vreme ce de la Casa Albă s-a răspândit zvonul că strălucitul, dar ciu¬datul magnat industrial, care odinioară s-a oferit să cons¬truiască pe banii lui o flotă cu care Israelul să poată coloniza și fertiliza zone de pe Marte, altminteri deșertice, a cerut și chiar s-ar putea să primească un uimitor împrumut fără pre¬cedent de...

― Asta nu-i bârfă, se adresă Joe Chip maÈ™inii-de-ziare. Astea-s speculaÈ›ii despre tranzacÈ›iile fiscale. Astăzi vreau să citesc despre cum o stea a televiziunii trăieÈ™te cu soÈ›ia unui drogat.
Ca de obicei, dormise prost, cel puÈ›in în ceea ce privea somnul REM . Rezistase tentaÈ›iei de a lua un somnifer, pentru că din nefe¬ricire doza lui săptămânală de stimulente, pusă la dispoziÈ›ie de far¬macia autonomă a clădirii în care-È™i avea apartamentul, se terminase ― datorită, trebuia s-o admită, È™i propriei sale lăcomii, dar oricum se terminase. Conform legii, până marÈ›ea viitoare nu putea să se mai apropie de farmacie pentru a lua altele. Mai erau deci două zile, două foarte lungi.
Mașina-de-ziare spuse:
― PotriviÈ›i cadranul la bârfă-de-cea-mai-joasă speță
Procedă întocmai și un al doilea sul, expulzat fără întârziere de către mașină, își făcu apariția; Joe cercetă îndeaproape o excelentă ca¬ricatură a Lolei Herzburg-Wright, lingându-se pe buze plină de sa¬tisfacție în fața imaginii supradimensionate a urechii ei drepte, apoi se desfată cu textul.

Acostată de un tâlhar, noaptea trecută, într-un local șic din New-York, LOLA HERZBURG-WRIGHT i-a tras tipului, scurt, o lovitură de dreapta care l-a aruncat peste masa la care REGELE EGON GROAT al SUEDIEI și o domnișoară ne¬identificată, având niște uimitor de mari...

Soneria încorporată uÈ™ii apartamentului țârâi; surprins, Joe Chip ridică privirea; descoperi că È›igara lui încerca să ardă suprafaÈ›a de for-mica a mesei din lemn de neo-tek, rezolvă problema, apoi se apropie ― încă somnoros ― de tubul de comunicare, montat la îndemână, lângă butonul de deschidere a uÈ™ii.
O voce bărbătească, plină de entuziasm, exclamă din difuzorul ușii:
― Știu că-i devreme, Joe, dar tocmai am sosit în oraÈ™. Sunt G.G. Ashwood; am informaÈ›ii despre o firmă cu care mergem la sigur, pe care-am pus mâna în Topeka ― am sondat-o drept o ocazie magnifică È™i vreau confirmarea ta, înainte de a-i pune treaba în braÈ›e lui Runciter. Oricum, el e în ElveÈ›ia.
― Nu am echipamentul de testare în apartament, spuse Chip.
― Dau o fugă până la atelier È™i È›i―1 aduc.
― Nu-i la atelier. Fără tragere de inimă, admise: E în maÈ™ină. N-am reuÈ™it să-l dau jos, azi-noapte.
ÃŽn realitate, fusese mult prea beat pentru a mai putea deschide portbagajul.
― Nu se poate după ora nouă? întrebă el, iritat. Energia instabilă, aproape maniacă, a lui G.G. Ashwood îl deranja chiar È™i la prânz... dar acum, la È™apte patruzeci, i se păru de-a dreptul imposibilă; mai rău decât un creditor.
― Chip, scumpule, e ceva superb, un simpozion ambulant de mi¬racole, care-o să-È›i pună pe moaÈ›e acele de la indicatoare È™i-n plus, o să dea un suflu nou firmei, ceea ce ― de fapt ― avem nevoie din plin. Iar pe deasupra...
― Despre ce fel de „anti" este vorba? întrebă Joe Chip. Un telepat?
― Þi-o spun pe cinstite, declară G.G. Ashwood. Habar n-am! As¬cultă, Chip...
Ashwood coborî vocea.
― Chestia asta e ceva deosebit, confidenÈ›ial. Nu pot sta aici, la ușă, trăncănind în gura mare; s-ar putea să m-audă careva. De fapt, captez deja gândurile unui zăpăcit dintr-un apartament de la parter; el...
― OK, zise Joe Chip, resemnat. Odată pornite, monologurile neo¬bosite ale lui G.G. Ashwood nu mai puteau fi oprite, oricum. AÈ™a că putea cel puÈ›in să-l asculte.
― Dă-mi cinci minute să mă îmbrac È™i să văd dacă mai am vreun pic de cafea rămasă pe undeva, prin apartament. Avea o amintire vagă cum c-ar fi făcut cumpărături în supermagazinul blocului, noaptea tre¬cută; își aducea aminte îndeosebi despre folosirea unui tichet verde pentru raÈ›ie, ceea ce putea însemna fie cafea, fie ceai, fie È›igări sau o marfă deosebită, de import.
― O să-È›i placă de ea ― afirmă, cu multă energie, G.G. Ashwood. Cu toate că, aÈ™a cum se întâmplă de multe ori, este fata unui...
― De ea! exclamă Joe Chip, alarmat. Apartamentul meu nu este într-o stare care să-mi permită să primesc vizite; sunt în urmă cu plata roboÈ›ilor ce fac curățenie în clădire ― n-au mai intrat pe aici de două săptămâni...
― O s-o întreb dacă-i pasă de treaba asta.
― N-o întreba pe ea. Mie îmi pasă. O s-o testez jos, în atelier, pe timpul lui Runciter.
― I-am citit gândurile È™i nu-i pasă.
― Ce vârstă are? Poate, își spuse, este doar un copil. Foarte mulÈ›i dintre posibilii noi inerÈ›iali erau copii, ce-È™i dezvoltaseră această ca¬pacitate pentru a se proteja de părinÈ›ii lor psionici.
― Câți ani ai, dragă? întrebă încet G.G. Ashwood, întorcând capul pentru a-i vorbi persoanei care era cu el. Nouăsprezece, îi raportă el, apoi, lui Joe Chip.
Ei bine, asta-i tot ce-i mai lipsea! Dar acum devenise curios. De obicei, starea de zăpăceală se manifesta la G.G. Ashwood când era vorba de niște femei atrăgătoare; poate că și fata asta făcea parte din aceeași categorie.
― Acordă-mi cincisprezece minute, îi spune el lui G.G.
Dacă lucra repede, făcând o curățenie de mântuială, și dacă sărea peste cafea și peste micul dejun, probabil că putea pune ordine în apartament până atunci. Cel puțin, se părea că merită să încerce.
Închise receptorul, apoi căută prin dulapurile din bucătărie o mă¬tură (manuală sau automată) sau un aspirator (cu baterie de heliu sau pentru priză). Nu reuși să găsească nici una, nici alta. În mod evident, agenția care se ocupa cu aprovizionarea clădirii nu-i dăduse, nicio¬dată, nici un fel de ustensile pentru curățenie. Grozav moment, se gândi, ca să descopere una ca asta. Și locuia aici de patru ani!
Ridicând receptorul videofonului, formă 214, interiorul pentru circuitul de întreținere a clădirii.
― Ascultă, spuse el, când entitatea homeostatică îi răspunse. Mă aflu în postura de a-mi îndrepta o parte din fondurile de care dispun pentru plata roboÈ›ilor tăi de făcut curat. AÈ™ vrea ca ei să vină imediat aici, sus, È™i să se ocupe de curățenie în apartament. Voi plăti întreaga sumă de îndată ce vor termina.
― Nu, domnule, veÈ›i plăti întreaga sumă înainte ca ei să înceapă curățenia!
Luă portofelul; din el lăsă să-i cadă provizia de CărÈ›i de Credit Magice ― din care cea mai mare parte fusese deja golită. RelaÈ›ia sa cu banii È™i cu plata datoriilor celor mai presante fiind aÈ™a cum era, situaÈ›ia avea să se perpetueze, probabil, pentru totdeauna.
― Voi plăti factura restantă din Cartea Magică Triunghiulară, îl informă el pe oponent. Acest lucru va face ca obligaÈ›ia să iasă de sub jurisdicÈ›ia ta; în registre îți va apărea că întreaga sumă a fost achitată.
― Plus amenzile, plus penalizările!
― Pe acelea le voi plăti cu Cartela-în-Formă-De-Inimă.
― Domnule Chip, AgenÈ›ia de Analiză È™i Audiere privind Acor¬darea de Credite Feris & Brockman a publicat un raport special despre dumneavoastră. L-am primit ieri, prin fanta receptoare, È™i încă-l avem proaspăt în minte. Din iulie È™i până acum, aÈ›i scăzut de la un statut de credit „triplu G", până la un „cvadruplu G". Departamentul nostru ― de fapt, întreg acest bloc de locuinÈ›e ― este acum programat pentru a nu accepta o extindere a serviciilor È™i a creditului față de asemenea anomalii patetice cum sunteÈ›i dumneavoastră, domnule. ÃŽn ceea ce vă priveÈ™te, începând din clipa de față, toate serviciile vă vor fi acordate numai pe bază de bani gheață. De fapt, probabil că vi se vor cere bani gheață pentru tot restul vieÈ›ii dumneavoastră. De fapt...
Chip agăță receptorul în furcă. Și abandonă speranța de a-i ade¬meni sau a-i amenința pe roboții de la sistemul de curățenie să intre în apartamentul său mizerabil. În loc de asta, se duse în dormitor, să se îmbrace; un lucru pe care putea să-l facă fără ajutor.
Odată îmbrăcat ― într-un halat sport, de un castaniu închis È™i cu un fel de botoÈ™ei È™i o È™epcuță din fetru, cu pompon ― căută plin de speranță, prin bucătărie, după oarece urmă de cafea. Nici vorbă de-aÈ™a ceva. ÃŽÈ™i îndreptă apoi atenÈ›ia spre sufragerie È™i găsi, lângă uÈ™a ducând la baie, pelerina pe care-o purtase aseară, cu suprafaÈ›a ei pătată cu albastru È™i o pungă de plastic ce conÈ›inea o cutie de un sfert de ki¬logram de cafea autentică, din Kenya ― un articol de lux pe care numai beat ar fi fost în stare să-l cumpere. ÃŽn special, considerând îngrozi¬toarea sa situaÈ›ie financiară actuală. ÃŽntors în bucătărie, pescui prin diversele sale buzunare după o monedă de zece cenÈ›i È™i porni fierbă-torul de cafea. Adulmecând ceea ce pentru el era un miros foarte neo¬biÈ™nuit, se uită din nou la ceas È™i văzu că trecuseră cele cincisprezece minute; motiv pentru care se îndreptă cu hotărâre spre uÈ™a apartamen¬tului, răsuci butonul È™i acÈ›ionă sistemul de deschidere.
Ușa refuză să se deschidă. În loc de asta, spuse:
― Cinci cenÈ›i, te rog.
Jos Chip se căută prin buzunare. Nu mai avea mărunțiș; nu mai avea nimic.
― O să te plătesc mâine, îi spuse el uÈ™ii. ÃŽncercă iarăși clanÈ›a. Din nou, aceasta rămase închisă.
― Faptul că te plătesc, o informă el, este un fel de act gratuit din partea mea; nu sunt obligat s-o fac.
― Eu cred cu totul altceva, spuse uÈ™a. Uită-te în contractul pe care l-ai semnat, atunci când ai cumpărat apartamentul ăsta.
În sertarul biroului, găsi contractul; de când îl semnase, avusese nevoie să-l consulte de mai multe ori. Era clar: plata ușii la deschidere și la închidere era un lucru obligatoriu. Nu un bacșiș...
― Ai descoperit că am dreptate, spuse uÈ™a.
Avea aerul că e mulțumită de sine.
Din sertarul de lângă chiuvetă, Joe Chip scoase un cuțit din oțel inoxidabil; cu el, începu să desfacă sistematic șuruburile ușii înghiți-toare de bani, a apartamentului său.
― Te voi da în judecată, se plânse uÈ™a, în vreme ce primul È™urub cădea.
Joe Chip spuse:
― N-am fost niciodată dat în judecată de o ușă. Dar presupun că o să supravieÈ›uiesc È™i chestiei ăsteia...
O ciocănitură se auzi în ușă.
― Hei, Joe, puiule, sunt eu, G.G. Ashwood! Fata e cu mine, chiar aici. Deschide!
― Pune cinci cenÈ›i în fantă, pentru mine, zise Joe. Se pare că me-canismul s-a blocat în partea mea.
O monedă zornăi, rostogolindu-se în mecanismul ușii; aceasta se deschise și iată-l în fața lui pe G.G. Ashwood, cu o expresie biruitoare pe chip. Privirea îi pulsa cu o intensitate ciudată, un soi de triumf strălucitor, erotic, când o împinse pe fată înaintea lui, în apartament. Ea rămase o clipă în loc, uitându-se la Joe. În mod clar, nu avea mai mult de șaptesprezece ani, era suplă și cu pielea bronzată, cu ochii mari și întunecați. Dumnezeule, gândi bărbatul, e frumoasă! Purta o cămașă de lucru, din pânză sintetică, jeans și cizme grele, pline de ceea ce părea a fi noroi autentic. Claia de păr strălucitor îi era strânsă la spate și legată cu eșarfă roșie. Mânecile suflecate lăsau vederii niște brațe bronzate, puternice. La centura din imitație de piele purta un cuțit, o unitate de telefon de câmp și un pachet pentru cazuri speciale, conținând mâncare și apă. Pe antebrațul ei, desgolit și oacheș, des¬coperi un tatuaj, care glăsuia cam așa: CAVEAT EMPTOR. Se întrebă ce vrea să însemne asta.
― Ea este Pat, spuse G.G. Ashwood, cu braÈ›ul petrecut, cu os¬tentativă familiaritate, în jurul taliei fetei. Nu contează numele de fa¬milie.
Pătrățos și umflat, ca o cărămidă supradimensionată, îmbrăcat în obișnuitul său poncho din mohair, purtând o pălărie de fetru de cu¬loarea caisei, ciorapi de ski tricotați, cu model, și papuci, înainta spre Joe Chip, cu mulțumirea de sine zâmbind din fiecare moleculă a cor¬pului său: găsise ceva de valoare și avea de gând să obțină cât mai mult pentru asta.
― Pat, dumnealui este cel mai înzestrat specialist al companiei în ceea ce priveÈ™te testarea de tip electric.
Pe un ton rece, fata îi spuse lui Joe Chip:
― Tu eÈ™ti electric? Sau testele tale?
― Am făcut un compromis împreună, spuse Joe.
Simți, înconjurându-l, miasma apartamentului său murdar; de peste tot radia spectrul rămășițelor și al lucrurilor împrăștiate, și el știu că Pat observase deja toate astea.
― LuaÈ›i loc, spuse el stângaci. ServiÈ›i o ceaÈ™că de cafea adevărată.
― Ce lux, zise Pat, aÈ™ezându-se la masa din bucătărie; gânditoare, adună într-un teanc ordonat foile-ziar din acea săptămână. Cum de vă puteÈ›i permite cafea adevărată, domnule Chip?
G.G. Ashwood se grăbi să răspundă primul:
― Joe e plătit al dracului de bine. Firma n-ar putea merge fără el.
Întinzându-se, luă o țigară din pachetul aflat pe masă.
― Pune-o la loc, se răsti Joe Chip. Sunt aproape de fundul sacului si mi-am folosit ultimul tichet verde de raÈ›ie pe cafea.
― Am plătit pentru ușă, îi reaminti G.G. ÃŽntinse pachetul È™i fetei. Joe joacă teatru; nu-l băga în seamă. ÃŽmi place să văd în ce stare își È›ine apartamentul. Asta arată că e un tip creativ; toate geniile trăiesc aÈ™a. Unde È›i-e echipamentul de testare, Joe? Pierdem timpul.
Adresându-se fetei, Joe îi spuse:
― EÈ™ti îmbrăcată ciudat.
― Mă ocup de legăturile de videofon subterane ale Kibbutzului Topeka, explică Pat. ÃŽn acel kibbutz neobiÈ™nuit, numai femeile pot deÈ›ine posturi ce necesită o muncă manuală. De aceea am acceptat postul de aici, în locul celui de la Kibbutzul Wichita Falls.
Ochii ei negri străluciră de mândrie.
― Și inscripÈ›ia de pe braÈ›ul tău, întrebă Joe, tatuajul ăla; e în ebrai¬că?
― ÃŽn latină. Ochii îi ascunseră amuzamentul. N-am văzut nicio¬dată un apartament atât de mizerabil. N-ai o iubită?
― Tipii ăștia, experÈ›i în teste electrice, n-au timp pentru prostioare, spuse iritat G.G.Ashwood. Ascultă, Chip, părinÈ›ii fetei lucrează pentru Ray Hollis. Dac-ar È™ti că este aici, i-ar face o lobotomie fron¬tală.
― Ei nu È™tiu că ai un contra-talent? se adresă Joe Chip fetei.
― Nu.
Clătină din cap.
― N-am înÈ›eles nici eu, cu adevărat, ce-i cu chestia asta, până când cercetaÈ™ul vostru n-a stat cu mine în cafeneaua kibbutzului È™i mi-a spus. Poate că-i adevărat. Dădu din umeri. Poate nu. A spus că poÈ›i să-mi arăți o dovadă obiectivă a talentului ăstuia, cu sistemul tău de teste.
― Cum o să te simÈ›i, o întrebă el, dacă testele vor arăta că ai, într-adevăr, această capacitate?
Gândindu-se, Pat răspunse:
― Pare atât de... de negativ. Nu fac nimic; nu miÈ™c obiecte, nu transform pietrele în pâine, nu dau loc la naÈ™tere fără sarcină, nu in¬versez procesul maladiei în oamenii bolnavi. Nici nu citesc gândurile, nici nu văd viitorul ― n-am nici măcar talente de-astea, obiÈ™nuite. Doar contracarez talentul altuia. Pare... (dădu din mâini)... stupid.
― Ca factor de supravieÈ›uire pentru rasa umană, spuse Joe, este la fel de folositor ca È™i talentul psi. ÃŽn special, pentru noi, Cei Normali. Factorul anti-psi reprezintă o refacere naturală a balanÈ›ei ecologice. O insectă învață să zboare, aÈ™a că o alta învață să È›easă o pânză pentru a o prinde pe prima. Este acelaÈ™i lucru ca È™i cum nimeni n-ar zbura? Scoicile au dat naÈ™tere unor cochilii tari care să le apere; ca atare, pă¬sările au învățat să zboare cu scoica undeva la înălÈ›ime È™i să-i dea drumul pe o piatră. ÃŽntr-un anumit sens, tu eÈ™ti o formă de viață a cărui pradă este constituită din Normali. Acest lucru te face o prietenă a clasei Normalilor. Echilibru, întregul cerc, vânător È™i pradă. Pare să fie un sistem etern; È™i, ca să fiu cinstit, nu văd cum ar putea fi îm¬bunătățit.
― AÈ™ putea fi considerată o trădătoare, spuse Pat.
― Te deranjează?
― Mă deranjează faptul că oamenii vor fi ostili față de mine. Dar îmi închipui că nu poÈ›i trăi prea mult timp fără să trezeÈ™ti ostilitate; nu poÈ›i să placi tuturor, pentru că oamenii vor lucruri diferite. Fă-i plăcerea unuia È™i-o să-l nemulÈ›umeÈ™ti pe un altul.
― Care este anti-talentul tău? întrebă Joe.
― E dificil de explicat.
― AÈ™a cum spuneam, se repezi G.G.Ashwood, e un lucru unic; n-am mai auzit niciodată de aÈ™a ceva.
― Ce talent psi contracarează? o întrebă Joe pe fată.
― PrecogniÈ›ia, spuse Pat. AÈ™a cred.
Îl arătă pe G.G.Ashwood al cărui rânjet de entuziasm nu scădea de loc.
― CercetaÈ™ul dumneavoastră, domnul Ashwood, mi-a explicat cum stau lucrurile. Știam că fac ceva ciudat, întotdeauna am avut aceste perioade bizare în viaÈ›a mea, începând de pe la È™ase ani. Nu le-am spus niciodată părinÈ›ilor, pentru că am simÈ›it că lucrul acesta nu le-ar face plăcere.
― Ei sunt precogi? întrebă Joe.
― Da.
― Atunci ai dreptate. I-ar fi supărat foarte tare. Dacă È›i-ai fi folosit talentul în preajma lor ― fie È™i numai o singură dată ― ei ar fi È™tiut. Chiar n-au bănuit? Nu le-ai afectat niciodată capacitățile?
Pat spuse:
― Nu...
Gesticulă.
― Cred că i-am afectat, dar ei n-au È™tiut.
Fața ei arătă surprindere.
― Dă-mi voie să-È›i explic, spuse Joe, cum funcÈ›ionează în general anti-precogii. De fapt, cum funcÈ›ionează în fiecare caz de care È™tim noi. Precogul întrevede o mulÈ›ime de viitoruri, aÈ™ezate unele lângă altele, întocmai ca alveolele într-un stup. Pentru el, unul dintre acestea are o mai mare luminozitate, aÈ™a că îl alege pe acela. Odată viitorul ales, anti-precogul nu mai poate face nimic; el trebuie să fie prezent atunci când precogul se află în procesul de decizie, nu mai târziu. Anti-precog-ul face ca toate viitorurile să i se pară egale precogului; astfel îi blochează talentul de a mai alege. Un precognitiv își dă seama imediat când un anti-precog se află prin apropiere, deoarece atunci întreaga sa legătură cu viitorul este alterată. ÃŽn cazul telepaÈ›ilor, o slă¬bire asemănătoare...
― Ea merge înapoi, în timp, zise G.G.Ashwood.
Joe se holbă la el.
― ÃŽnapoi în timp, repetă G.G., savurând momentul; ochii săi arun¬cară priviri pline de semnificaÈ›ie înspre toate colÈ›urile bucătăriei lui Joe Chip.
― Precogul afectat de ea continuă să vadă un viitor predominant; aÈ™a cum ai spus, e singura posibilitate luminoasă. Și el o alege pe aceea, È™i are dreptate. Da, dar de ce este acela viitorul cel bun? De ce este luminat? Pentru că această fată...
Ridică din umeri, arătând în direcția ei.
― Pat controlează viitorul; acea unică posibilitate luminoasă este aÈ™a pentru că ea s-a dus în trecut È™i l-a schimbat. Schimbând trecutul, ea schimbă prezentul, care-l include È™i pe precog; acesta este afectat fără să È™tie, iar talentul său pare să meargă, când, dimpotrivă, în realitate nu funcÈ›ionează. Deci, acesta este unul dintre avantajele anti-talentului său, față de alte talente anti-precog. Celălalt avantaj ― È™i mai mare ― este că poate anula decizia precogului după ce acesta a făcut alegerea. Poate să intre în situaÈ›ie mai târziu ― problemă care ne-a preocupat întotdeauna, după cum È™tii; dacă nu ajungem acolo de la început, nu putem face nimic. ÃŽntr-un fel, noi n-am putut niciodată să blocăm cu adevărat talentul precog, aÈ™a cum am făcut cu celelalte calități psi; am dreptate? N-a fost acesta un punct slab, în cadrul ser¬viciilor noastre?
Îl privi pe Joe Chip ca și cum ar fi așteptat ceva.
― Interesant, spuse Joe, după un timp.
― Pe dracu... interesant, se stropÈ™i G.G.Ashwood, plin de indig¬nare. Acesta este cel mai mare anti-talent care a apărut până acum! Cu voce slabă, Pat interveni:
― Nu merg înapoi în timp.
Își ridică ochii; îl înfruntă pe Joe Chip pe jumătate scuzându- se, pe jumătate bătăioasă.
― Fac ceva, dar domnul Ashwood a cam exagerat realitatea.
― Pot să-È›i citesc gândurile, îi spuse G.G., părând puÈ›in iritat. Știu că poÈ›i schimba trecutul; ai făcut acest lucru.
Pat spuse:
― Pot să schimb trecutul, dar nu merg în trecut; nu călătoresc în timp, aÈ™a cum vreÈ›i să creadă cel care care mă testează.
― Cum modifici trecutul? o întrebă Jos.
― Mă gândesc la el. La un aspect anume, cum ar fi un incident, ori niÈ™te cuvinte spuse de cineva. Sau un mic lucru care s-a întâmplat È™i eu aÈ™ fi vrut să nu se întâmple. Prima oară când am făcut asta, pe vremea când eram copil...
― Atunci când avea È™ase ani, se băgă G.G., È™i locuia la Detroit, bineînÈ›eles, împreună cu părinÈ›ii ei, a spart o statuie antică din cera¬mică, la care tatăl său È›inea foarte mult.
― Nu prevăzuse tatăl tău acest lucru? o întrebă Joe. Cu talentul său de precog?
― L-a prevăzut, răspunse Pat, È™i m-a pedepsit cu o săptămână înainte de a sparge statuia. Dar tot el a spus că acest lucru era ine¬vitabil; cunoÈ™ti talentul unui precog. Ei pot prevedea, dar nu pot schimba nimic. Apoi, după ce statuia s-a spart ― după ce eu am spart-o, ar trebui să spun ― am reflectat mult la asta È™i m-am gândit la săp¬tămâna aceea de dinaintea spargerii ei, când n-am primit nici un desert la prânz È™i când a trebuit să mă duc la culcare la ora cinci după-amiaza. M-am gândit: Hristoase ― sau orice altceva spune un puÈ™ti ― oare nu există vreo modalitate în care aceste evenimente nefericite să poată fi îndepărtate? Talentul de precog al tatălui meu mie nu mi se părea foarte spectaculos, de vreme ce el nu putea schimba faptele; încă mai am acest sentiment, un fel de dispreÈ›. Am irosit o lună, încercând să doresc ca afurisita aia de statuie să fie din nou întreagă; în minte am tot continuat să mă întorc în trecut, la timpul dinainte de spargerea ei, imaginându-mi cum arătase... ceea ce era îngrozitor. Și-apoi, într-o dimineață, când m-am trezit ― chiar am È™i visat noaptea despre acest lucru ― statuia era acolo. AÈ™a cum fusese de obicei.
Încordată, se aplecă spre Joe Chip; vorbi cu voce tăioasă și ho¬tărâtă.
― Dar nici unul dintre părinÈ›ii mei n-a observat nimic. Pentru ei părea perfect normal ca statuia să fie întreagă; ei credeau că aceasta fusese întotdeauna întreagă. Eu eram singura care își amintea.
Zâmbi, se lăsă pe spate, luă încă o țigară din pachetul lui Joe și o aprinse.
― Mă duc să-mi aduc din maÈ™ină echipamentul de testare, spuse Joe, luând-o spre ușă.
― Cinci cenÈ›i, te rog, rosti aceasta, de îndată ce el puse mâna pe clanță.
― PlăteÈ™te uÈ™a, îi zise Joe lui G.G.Ashwood.
După ce cărase un braț întreg de aparate de testare de la mașină până în apartament, Joe îi ceru cercetașului firmei s-o șteargă.
― Ce-ce? spuse G.G., ca trăznit. Dar eu am găsit-o, recompensa este a mea. Mi-au trebuit aproape zece zile ca să-i iau urma câmpului psi, eu...
Joe îi spuse:
― N-o pot testa în prezenÈ›a câmpului tău, după cum bine È™tii. Câmpurile de talent È™i anti-talent se deformează unul pe celălalt; dacă n-ar face-o, noi nu ne-am mai ocupa de astfel de afaceri.
Întinse mâna spre G.G., în vreme ce acesta se ridica morocănos în picioare.
― Și lasă-mi câteva monede de cinci cenÈ›i. ÃŽn aÈ™a fel, încât ea È™i cu mine să putem ieÈ™i de aici.
― Am eu mărunÈ›iÈ™, murmură Pat. ÃŽn geantă.
― PoÈ›i măsura forÈ›a pe care-o creează, spuse G.G., prin măsurarea slăbirii câmpului meu. Te-am văzut făcând asta de sute de ori...
Joe spuse laconic:
― Acum e cu totul altceva.
― Nu mai am monede de cinci cenÈ›i, zise G.G. Nu pot să ies.
Uitându-se la Joe, apoi la G.G., Pat spuse:
― Ia una de la mine.
Îi aruncă Iui G.G. o fisă, pe care acesta o prinse, cu o expresie de surprindere pe față. Apoi, surprinderea i se preschimbă treptat într-o supărare mohorâtă.
― ÃŽn mod sigur, m-aÈ›i doborât ― constată el, introducând fisa în fanta uÈ™ii. Amândoi, mormăi, în vreme ce uÈ™a se închidea în urma lui. Eu am descoperit-o. Asta chiar că-i un gest nemilos, atunci când...
Vocea i se stinse, în clipa în care ușa se trânti cu zgomot. După aceea se lăsă liniștea.
― Când i se duce entuziasmul, nu prea rămâne mare lucru din el, observă Pat.
― E băiat bun, zise Joe; simÈ›ea ceea ce simÈ›ea de obicei: vină. Dar nu prea multă. Oricum È™i-a făcut treaba. Acum...
― Acum e rândul tău, spuse Pat. Vorba vine... Pot să-mi scot ciz¬mele?
― Sigur, spuse el.
Începu să-și monteze echipamentul de testare, verificând cilindrii, sistemul de alimentare cu energie; începu să producă mișcări de probă pentru fiecare ac înregistrator, provocând amplitudini specifice și în-registrându-le efectele.
― Un duÈ™? întrebă ea, în vreme ce-È™i punea cizmele de-o parte, ca să nu stea în drum.
― Un sfert de dolar, murmură Joe. Atâta costă.
Ridică privirile și văzu că ea începuse să-și descheie bluza.
― Nu am sfertul de dolar, spuse.
― ÃŽn kibbutz, zise Pat, totul este gratuit.
― Gratuit?
Se holbă la ea.
― AÈ™a ceva nu e posibil din punct de vedere economic. Cum poa¬te să funcÈ›ioneze, în aceste condiÈ›ii, mai mult de o lună?
Ea continuă, imperturbabil, să-și descheie bluza.
― Salariile noastre sunt vărsate direct kibbutzului È™i noi suntem creditaÈ›i că ne-am făcut treaba. Totalitatea încasărilor noastre subven-È›ionează, din punct de vedere financiar, kibbutzul ca întreg. De fapt, Kibbutzul Topeka a obÈ›inut profit timp de mai mulÈ›i ani; noi, ca grup, producem mai mult decât cheltuim.
Terminând de desfăcut nasturii de la bluză, o așeză pe spătarul scaunului. Pe sub bluza albastră și aspră nu purta nimic și el îi zări sânii: înalți și tari, susținuți de mușchii bine făcuți ai umerilor.
― EÈ™ti sigură că vrei să faci asta? zise el. Vreau să spun, să-È›i scoÈ›i hainele?
― Nu-È›i aduci aminte, replică Pat.
― Ce nu-mi aduc aminte?
― Când nu mi-am scos hainele. ÃŽn alt prezent. Nu prea È›i-a plăcut treaba asta, aÈ™a că am È™ters acest lucru. Iată că acum le scot. Se ridică în picioare, plină de graÈ›ie.
― Și ce-am făcut, întrebă el curios, atunci când nu È›i-ai scos hai¬nele? Am refuzat să te testez?
― Ai îndrugat ceva despre supraestimarea anti-talentului meu de către domnul Ashwood.
― Eu nu lucrez aÈ™a, spuse Joe, nu fac una ca asta.
― Da? Atunci, poftim!
Aplecându-se, cu sânii legănându-i-se înainte și înapoi, căută prin buzunarul bluzei și scoase de acolo o foaie de hârtie împăturită, pe care i-o dădu.
― Din prezentul anterior, acela pe care l-am schimbat.
El citi foaia, își citi propria evaluare făcută la sfârșit, pe un singur rând.
― Câmpul anti-psi generat ― inadecvat. ÃŽn totalitate, sub standard. Nici o valoare față de capacitățile precog care există acum.
Urma apoi semnul de cod pe care îl folosea el, un cerc tăiat de o linie. Nu-l angajați, însemna simbolul. Și numai el și cu Glen Runciter știau asta. Nici măcar cercetașii nu cunoșteau sensul simbolului, așa încât Ashwood nu i l-ar fi putut spune. În tăcere, el îi înapoie foaia; fata o împături și-o băgă la loc, în buzunarul bluzei.
― Mai e nevoie să mă testezi? întrebă ea. După ce-ai văzut asta?
― Am o procedură pe care o folosesc de obicei, spuse Joe. Șase indicii care...
Pat îl întrerupse:
― EÈ™ti un minuscul È™i ineficient birocrat, plin de datorii È™i care nici măcar nu poate să-È™i adune îndeajuns de multe fise ca să-È™i plă¬tească uÈ™a, aÈ™a încât aceasta să-i permită să iasă din propriul său apar¬tament.
Tonul vocii ei, neutru, dar devastator, îi răsună în urechi; simți cum se încordează, se clatină și se înroșește în mod violent.
― ÃŽn momentul de față, sunt într-o situaÈ›ie dificilă, spuse el. O să fiu însă din nou pe picioarele mele, din punct de vedere financiar, în câteva zile. Pot obÈ›ine un împrumut. Dacă este necesar, de la firmă.
Se ridică în picioare, nesigur, luă două cești și două farfurioare, turnă cafeaua din cafetieră.
― Zahăr? întrebă el. FriÈ™ca?
― FriÈ™că, spuse Pat, stând încă desculță È™i fără bluză.
Bâjbâi după mânerul frigiderului, pentru a scoate o cutie cu lapte.
― Zece cenÈ›i, vă rog, ceru frigiderul. Cinci cenÈ›i pentru deschi¬derea uÈ™ii; cinci cenÈ›i pentru friÈ™ca.
― Nu este friÈ™că, spuse el. E lapte simplu.
Continuă să zgâlțâie ― fără nici un sens ― uÈ™a frigiderului.
― Doar de data asta, imploră el frigiderul. Jur pe Dumnezeu ca o să te plătesc mai încolo! Diseară!
― Tine, zise Pat; îi întinse peste masă o fisă de zece cenÈ›i. Ar tre¬bui ca ea să aibă bani, adăugă, în vreme ce-l privea cum pune fisa în deschizătura specială a frigiderului. Vorbesc de amanta ta. Chiar că ai dat greÈ™, nu-i aÈ™a? Am È™tiut asta atunci când domnul Ashwood...
― Nu e întotdeauna aÈ™a, se enervă el.
― Vrei să-È›i rezolv eu toate problemele, domnule Chip?
Cu mâinile în buzunarele de la jeans, îl privea fără nici o expresie și fără ca fața să-i fie umbrită de vreo emoție. Doar o atenție vie se făcea remarcată.
― Știi că pot. Stai jos È™i scrie-È›i raportul de evaluare asupra mea. Lasă testele! Oricum, talentul meu este unic; nu poÈ›i măsura câmpul pe care-l produc ― acesta se găseÈ™te în trecut, iar tu mă testezi pe mine în prezent ― un prezent care are loc doar ca o consecință ce se produce în mod automat. EÈ™ti de acord?
― Dă-mi să mă mai uit odată la foaia de evaluare pe care-o ai în buzunarul de la bluză, ceru Joe. Vreau să mă mai uit o dată la ea. ÃŽnainte de a mă hotărî.
Pat scoase din nou la iveală foaia de hârtie galbenă; calmă, i-o întinse peste masă și el o mai citi o dată. E scrisul meu, își spuse Joe; da, este adevărat. I-o înapoie și, din grămada de aparate de testare, luă o nouă foaie, curată, din aceeași hârtie galbenă, familiară.
Pe ea, scrise numele fetei, apoi niște rezultate false, extraordinar de bune și, în cele din urmă concluziile sale. Noile sale concluzii. „Posedă puteri incredibile. Un câmp anti-psi unic în ceea ce privește raza de acțiune. Probabil că poate contracara orice grupare de precogi imaginabilă."- După care mâzgăli un simbol; de data asta, două cruci, amândouă subliniate. Pat, stând în spatele lui, îl privea în vreme ce icria; îi simți răsuflarea pe ceafă.
― Ce înseamnă cele două cruci subliniate? întrebă ea.
― „AngajaÈ›i-o", spuse Joe. „Cu orice preÈ›."
― MulÈ›umesc.
Băgă mâna în geantă, scoase un teanc de bancnote poscred, alese una și i-o oferi. Una cu valoare mare.
― Asta te va ajuta în privinÈ›a cheltuielilor. Nu È›i-am putut-o oferi mai devreme, înainte să mă evaluezi în mod oficial. Ai fi invalidat aproape sigur totul È™i-ai fi ajuns ca È™i în ziua morÈ›ii să crezi că te-am mituit. ÃŽn cele din urmă, chiar ai fi hotărât că nu am nici un contra talent.
Își desfăcu apoi fermoarul de la jeans, terminându-și dezbrăcatul furișat și repezit.
Joe Chip examină ceea ce scrisese, fără s-o privească. Crucile su-bliniate nu simbolizau ceea ce-i spusese el. Ele înseninau: „Supra¬vegheați această persoană. Este un risc pentru firmă. Este periculoa¬să."
Semnă foaia de test, o împături și i-o dădu. Fata o băgă imediat în geantă.
― Când pot să-mi aduc lucrurile aici? întrebă ea, în vreme ce lipăia cu picioarele goale spre baie. De-acum consider apartamentul ca fiind al meu, de vreme ce È›i-am plătit deja ceea ce ― în principiu ― ar trebui să fie chiria pe o lună întreagă.
― Oricând, zise el.
ÃŽn schimb, baia spuse altceva:
― Cincizeci de cenÈ›i, vă rog. Mai înainte de a da drumul la apă!
Pat se întoarse în bucătărie, pentru a-și lua geanta.



Noul sos natural pentru salată Ubik ― nici italienesc, nici franÈ›u¬zesc, doar desfătarea unui gust în în¬tregime nou È™i diferit, pe cale să tre¬zească lumea. TrezeÈ™te-te o dată cu Ubik È™i fii natural! Fără riscuri, atunci când este luat conform pros¬pectului.

PATRU

REÃŽNTORS LA NEW-YORK, odată călătoria la Moratoriumul Preaiubitei Frății încheiată, Glen Runciter ateriză, într-o electrolimu-zină închiriată, impresionantă È™i silenÈ›ioasă, pe acoperiÈ™ul pavilionului central de la Runciter Associates. Un tub de coborâre îl duse rapid la biroul său de la etajul cinci. Acum ― la ora nouă treizeci a.m., timp local ― stătea la birou, într-un fotoliu rotativ masiv, demodat, făcut din lemn de nuc È™i piele autentică, vorbind la videofon cu cei de la departamentul de relaÈ›ii cu publicul.
― Tamish, în clipa asta m-am întors de la Zurich. Am vorbit acolo cu Ella.
Aruncă o privire secretarei, care intrase plină de precauții în bi¬roul lui supradimensionat, închizând ușa în urmă.
― Ce doriÈ›i, doamnă Frick? întrebă el.
Timorata și ofilita doamnă Frick, cu fața acoperită de pete de cu¬loare artificială, menite să compenseze vechea ei nuanță de un cenușiu generalizat, făcu un gest de neputință; nu avea de ales, trebuia să-l deranjeze.
― Okay, doamnă Frick, spuse el cu răbdare. Ce s-a întâmplat?
― O nouă clientă, domnule Runciter. Cred c-ar trebui s-o vedeÈ›i.
Se apropie de el și în același timp se dădu înapoi, o manevră di¬ficilă, pe care numai doamna Frick o putea duce la bun sfârșit. Îi fu¬seseră necesari o sută de ani ca să învețe treaba asta.
Întorcându-se spre aparat spuse:
― Cât de des ne sunt difuzate clipurile publicitare la televiziunea planetară în orele de vârf? Tot o dată la trei ore?
― Nu chiar aÈ™a, domnule Runciter. Pe durata unei zile întregi, re-clamele apar, în medie, o dată la trei ore pe fiecare canal UHF, dar costul difuzării la orele de vârf...
― Vreau să apară din oră în oră, zise Runciter. Ella crede că aÈ™a ar fi mai bine.
Pe drumul de întoarcere în Emisfera Vestică hotărâse ce clip pu¬blicitar îi plăcea cel mai mult.
― CunoÈ™ti hotărârea aceea recentă a CurÈ›ii Supreme de JustiÈ›ie prin care se stipulează că un bărbat își poate ucide, în mod legal, soÈ›ia, dacă dovedeÈ™te că ea n-ar divorÈ›a de el în nici o situaÈ›ie?
― Da, aÈ™a numita...
― Nu-mi pasă cum se numeÈ™te; ceea ce contează este că noi avem deja un clip TV despre treaba respectivă. Cum merge reclama asta? Tot încerc să mi-o amintesc...
Tamish spuse:
― E cu bărbatul acela, un fost soÈ›, pe cale de a fi judecat. Mai întâi apare o imagine cu juriul, apoi judecătorul, apoi un prim plan ai avocatului acuzării punându-i întrebări fostului soÈ›. Avocatul spune, „S-ar părea domnule, că soÈ›ia dumneavoastră..."
― E-n regulă, zise Runciter, cu un aer mulÈ›umit; ajutase, la început, la scrierea acelui clip publicitar. Era, după părerea sa, o altă ma-nifestare a minunatei diversități de care dădea dovadă propria-i minte. ― Nu se poate presupune oare, spuse Tamish, că esperii care lip¬sesc lucrează, în grup, pentru vreuna dintre cele mai mari case de in¬vestiÈ›ii? ÃŽn cazul în care, probabil, aceasta este situaÈ›ia, poate c-ar tre¬bui să punem accentul pe această temă într-una dintre reclamele noas¬tre comerciale. Poate că v-o amintiÈ›i pe aceasta, domnule Runciter? înfățiÈ™ează un soÈ› întorcându-se acasă de la serviciu, la sfârÈ™itul zilei; mai are încă pe el brâul de un galben electric, fusta în formă de petală, ciorapii până la genunchi È™i cascheta în stil militar, cu vizieră. Se aÈ™ea¬ză, cuprins de oboseală, pe canapeaua din sufragerie, începe să-È™i scoată o mănușă, apoi se apleacă, se încruntă È™i spune: „La naiba, Jill, aÈ™ vrea să È™tiu ce nu-i în regulă cu mine, în ultima vreme. Uneori, din ce în ce mai des în fiecare zi, cea mai mică remarcă de la birou mă face să cred că... ei bine, că cineva îmi citeÈ™te gândurile!- La care ea îi răspunde: „Dacă îți faci probleme din cauza asta, de ce nu luăm legătura cu cea mai apropiată organizaÈ›ie de protecÈ›ie? Ne vor închiria un inerÈ›ial la preÈ›uri acceptabile pentru bugetul nostru, după care te vei simÈ›i la fel ca mai înainte! ― Apoi, pe faÈ›a lui se iveÈ™te acel zâmbet larg È™i bărbatul spune: „Ia te uită, senzaÈ›ia asta iritantă începe deja să..."'
Apărând iarăși în cadrul ușii biroului lui Runciter, doamna Frick zise:
― Vă rog, domnule Runciter!
Ochelarii îi tremurară.
El încuviință din cap.
― O să stăm de vorbă mai târziu, Tamish. Oricum, contactează reÈ›elele de televiziune È™i dă drumul materialului, după orarul pe care È›i l-am indicat.
Închise videofonul, apoi o privi pe doamna Frick, în tăcere.
― Am bătut tot drumul până în ElveÈ›ia, spuse el, È™i am pus s-o trezească pe Ella, ca să obÈ›in această informaÈ›ie, acest sfat.
― Domnul Runciter este liber, domniÈ™oară Wirt.
Secretara se trase într-o parte și o femeie plinuță se rostogoli în încăpere. Capul său, asemenea unei mingi de baschet, i se legăna în sus și-n jos; trupul mare, rotund, se propulsă singur către un scaun și, acolo, se așeză imediat cu picioarele subțiri bălăngănindu-i-se. Pur¬ta o haină demodată din mătase de păianjen, care-o făcea să arate ca o insectă inofensivă, înfășurată într-un cocon străin; ca și cum ar fi fost captivă. În orice caz, zâmbi. Părea extrem de degajată. Aproxi¬mativ cincizeci de ani, hotărî Runciter. Trecuse de mult de etapele vieții în care ar fi putut arăta bine.
― Ah, domniÈ™oară Wirt, zise el. Nu vă pot acorda prea mult timp; poate c-ar trebui să treceÈ›i direct la subiect. Care este problema?
Cu o voce nepotrivit de caldă și de veselă, domnișoara Wirt spuse:
― ÃŽntâmpinăm unele mici necazuri cu niÈ™te telepaÈ›i. Cel puÈ›in aÈ™a credem; nu suntem siguri. Avem un telepat al nostru, unul pe care-l È™tim È™i care-ar trebui să umble printre angajaÈ›ii noÈ™tri. Dacă dă peste orice fel de esperi, telepaÈ›i sau precognitivi, orice fel, trebuie să-i ra¬porteze...
Îi aruncă lui Runciter o privire strălucitoare.
― Șefului meu. Pe la sfârÈ™itul săptămânii trecute a făcut un astfel de raport. ȘtiÈ›i, noi avem o evaluare, făcută de o firmă particulară, despre capacitățile diferitelor agenÈ›ii de prudență. A dumneavoastră are punctajul maxim.
― Știu, spuse Runciter; de fapt, văzuse È™i el această evaluare. Care nu-i adusese cine È™tie ce afacere importantă. Poate, acum...
― Câți telepaÈ›i a descoperit omul dumneavoastră? întrebă el. Mai mult de unul?
― Cel puÈ›in doi.
― Posibil mai mulÈ›i?
― Posibil, încuviință domniÈ™oara Writ.
― Iată cum operăm noi, spuse Runciter. Mai întâi măsurăm cu precizie câmpul psi, astfel încât să È™tim cu ce-avem de-a face! Acest lucru necesită în general între o săptămână È™i zece zile, în funcÈ›ie de...
Domnișoara Wirt interveni:
― Patronul meu vrea să vă aduceÈ›i inerÈ›ialii imediat, fără forma¬litățile atât de costisitoare È™i de îndelungate cerute de efectuarea tes¬telor.
― Dar nu vom È™ti câți inerÈ›iali să folosim. Sau de ce tip. Sau unde să-i plasăm. Pentru a dezamorsa o operaÈ›ie psi, trebuie procedat în mod sistematic; nu putem să agităm o baghetă magică sau să dăm cu spray toxic prin colÈ›uri. Trebuie să contracarăm oamenii lui Hollis, individ cu individ ― câte un anti-talent pentru fiecare talent. Dacă Hol¬lis s-a infiltrat în operaÈ›iunea dumneavoastră, a făcut-o în acelaÈ™i fel: esper după esper. Unul ajunge la serviciul personal È™i-I angajează pe un altul; acea persoană formează un nou serviciu sau ia conducerea unui departament È™i astfel poate să mai infiltreze câțiva... uneori le sunt necesare luni întregi. Nu putem să distrugem în douăzeci È™i patru de ore ceea ce ei au construit într-o lungă perioadă de timp. Activi¬tatea Psi pe termen lung e ca un mozaic; nu-È™i pot permite să fie ne¬răbdători, È™i nici noi nu ne putem permite.
― Patronul meu, spuse veselă domniÈ™oara Wirt, este nerebdător.
― Voi sta de vorbă cu el. Runciter întinse mâna spre videofon.
Cine e și ce număr are?
― VeÈ›i încheia afacerea prin intermediul meu.
― Poate că nu voi face nici o afacere. De ce nu-mi spuneÈ›i pe cine reprezentaÈ›i?
Apăsă pe un buton mascat, montat sub marginea biroului la care stătea; acest lucru avea să-l aducă pe telepatul firmei, Nina Freede, în biroul alăturat, de unde putea urmări procesele de gândire ale dom-nișoarei Wirt. Nu pot lucra cu acești oameni, își spuse el, dacă nu-i cunosc. După câte știu, Ray Hollis încearcă în continuare să mă an¬gajeze.
― SunteÈ›i tare conservator, remarcă domniÈ™oara Wirt. Nu vă ce¬rem decât rapiditate. Și o facem doar pentru că avem nevoie de aÈ™a ceva. Vă pot spune doar atât: OperaÈ›iunea noastră, în care s-au infil¬trat, nu se desfășoară pe Pământ. Din punctul de vedere al unui câștig potenÈ›ial, cât È™i din punct de vedere al investiÈ›iilor, este vorba de prin¬cipalul nostru proiect. Patronul meu È™i-a investit în el tot capitalul. Nimeni nu trebuie să È™tie despre asta. Cel mai mare È™oc pentru noi, descoperind telepaÈ›i la faÈ›a locului...
― ScuzaÈ›i-mă, spuse Runciter; se ridică È™i merse până la uÈ™a bi¬roului. Vreau să aflu câți oameni avem disponibili, pentru a-i putea folosi în această acÈ›iune.
Închizând ușa biroului în urma lui, se uită prin camerele înveci¬nate, până ce-o găsi pe Nina Freede; stătea singură într-o cămăruță alăturată, fumând și concentrându-se.
― Află pe cine reprezintă femeia, îi spuse el. Apoi, află până unde va merge oferta lor.
Avem treizeci și opt de inerțiali care nu fac nimic, reflectă el.
Poate că putem să-i utilizăm pe toți sau cea mai mare parte a lor în treaba asta. În cele din urmă, poate că am aflat unde au dispărut toate talentele alea istețe ale lui Hollis. Toată grămada aia afurisită.
Se întoarse în cameră și se așeză din nou în spatele biroului său.
― Dacă în operaÈ›iunea dumneavoastră È™i-au băgat nasul telepaÈ›i. ÃŽi spuse el domniÈ™oare Wirt, stând cu braÈ›ele încruciÈ™ate, trebuie să acceptaÈ›i faptul că operaÈ›iunea în sine nu mai este un secret. Și asta. independent de orice informaÈ›ie tehnică specifică pe care au obÈ›inut-o. AÈ™a că... de ce nu-mi spuneÈ›i la ce se referă proiectul?
Ezitând, domnișoara Wirt răspunse:
― Nu È™tiu despre ce este vorba în proiect.
― Nici unde se desfășoară el?
Ea dădu din cap a negație.
― Nici.
― Măcar È™tiÈ›i cine vă e patron?
― Lucrez pentru o firmă auxiliară pe care el o controlează din punct de vedere financiar; È™tiu cine e patronul meu direct ― un oare-care domn Shepard Howard ― dar nu mi s-a spus niciodată pe cine reprezintă domnul Howard.
― Dacă vă vom oferi inerÈ›ialii de care aveÈ›i nevoie, vom È™ti unde sunt trimiÈ™i?
― Probabil că nu.
― Și dacă nu-i mai primim niciodată înapoi?
― De ce să nu-i primiÈ›i? Imediat ce ne vor fi decontaminat ope-raÈ›iunea...
― Se È™tie, spuse Runciter, că oamenii lui Hollis ucid inerÈ›ialii tri¬miÈ™i pentru contracararea lor. Este de datoria mea să vegheze ca oa¬menii mei să fie protejaÈ›i; nu pot face însă acest lucru dacă nu È™tiu unde se află.
Microdifuzorul ascuns în urechea sa stângă bâzâi și Runciter auzi vocea slabă și cumpătată a Ninei Freede, perceptibilă numai pentru el.
„Domnișoara Wirt îl reprezintă pe Stanton Mick. Este secretara lui particulară. Nu există nici o persoană cu numele de Shepard Ho¬ward. Proiectul în discuție se află în cea mai mare parte pe Lună; are de-a face cu Techprise, compania de cercetare a lui Mick, în care pa¬chetul de acțiuni ce conferă controlul este deținut de domnișoara Wirt în numele lui. Ea nu cunoaște nici un fel de detalii tehnice, domnul Wirt nu i-a împărtășit nici un fel de aprecieri științifice, informații în¬registrate sau raportate în legătură cu cercetările făcute, lucru pe care domnișoara Wirt îl resimte foarte puternic. Totuși, de la angajații lui Mick, ea și-a făcut o idee generală despre natura proiectului. Accep¬tând ideea că informațiile ei de mâna a doua sunt corecte, proiectul de pe Lună are legătură cu un sistem de propulsie interstelară nou, cu totul deosebit și la un preț scăzut, care se apropie de viteza luminii și care-ar putea fi închiriat oricărui grup politic sau etnic destul de important. Se pare că ideea lui Mick este că sistemul de propulsie va face posibilă colonizarea pe baza unei structuri de masă. Astfel, ea nu va mai fi un monopol pentru anumite guverne."
Nina Freede întrerupse comunicarea și Runciter se lăsă pe spătar în fotoliul său pivotant, din piele și lemn de nuc, pentru a-și pune ordine în idei.
― La ce vă gândiÈ›i? întrebă domniÈ™oara Wirt.
― Mă întreb, spuse, Runciter, dacă vă puteÈ›i permite să apelaÈ›i la serviciile noastre. De vreme ce nu am nici un fel de teste informative pe baza cărora să încep, nu pot decât să estimez cam de câți inerÈ›iali veÈ›i avea nevoie. S-ar putea să trebuiască peste patruzeci.
Spuse acestea È™tiind că Stanton Mick își putea permite ― sau pu¬tea să determine pe altcineva să-l sprijine ― să obÈ›ină un număr ne¬limitat de inerÈ›iali.
― Patruzeci, repetă domniÈ™oara Wirt. Destui...
― Cu cât folosim mai mulÈ›i, cu atât terminăm mai repede treaba. De vreme ce vă grăbiÈ›i, îi vom pune la lucru pe toÈ›i odată. Dacă sun¬teÈ›i autorizată să semnaÈ›i un contract în numele patronului dumnea¬voastră... ÃŽndreptă degetul spre ea, cu o miÈ™care hotărâtă; femeia nici măcar nu clipi... È™i ne puteÈ›i plăti un avans pe Ioc, probabil că am putea face toate astea în È™aptezeci È™i două de ore.
Își îndreptă privirea asupra ei, așteptând.
Microdifuzorul din urechea lui hârâi:
„Ca proprietară a lui Techprise este în totalitate implicată. Poate, în mod legal, să-și angajeze firma până la orice sumă, ba chiar până la egalul valorii sale totale. Chiar acum, de pildă, calculează în minte cât de mult ar însemna asta, la prețul actual al pieții."
Urmă o pauză.
„Mai multe miliarde de poscredite, a hotărât ea. Dar nu vrea să facă asta; nu-i place ideea să se angajeze și printr-un contract, și printr-un avans. Ar prefera ca acest lucru să fie făcut de avocații lui Mick, chiar dacă înseamnă o întârziere de câteva zile."
Dar se grăbesc, reflectă Runciter. Sau cel puțin așa pretind.
Microdifuzorul spuse:
„Ea intuieÈ™te că È™tiÈ›i ― sau aÈ›i ghicit ― pe cine reprezintă. Și se teme că veÈ›i creÈ™te preÈ›ul în mod corespunzător. Mick își cunoaÈ™te reputaÈ›ia. Se consideră drept cea mai mare È›intă din lume. AÈ™a că el negociază în felul său: prin cineva sau printr-o firmă pe care-o folo¬seÈ™te ca paravan. Pe de altă parte, ei vor să obÈ›ină cât de mulÈ›i inerÈ›iali vor putea. Și s-au resemnat la ideea că acest lucru va fi enorm de costisitor."
― Patruzeci de inerÈ›iali, spuse Runciter tărăgănat; mâzgăli cu pi¬xul pe o bucățică de hârtie albă, care se găsea pe biroul său tocmai într-un asemenea scop.
― Ia să vedem. De È™ase ori cincizeci ori trei... Ori patruzeci.
Domnișoara Wirt, încă având întipărit pe față zâmbetul ei fericit, aștepta cu o încordare vizibilă.
― Mă întreb, murmură el, cine l-a plătit pe Hollis pentru a-È™i in¬filtra angajaÈ›ii în proiectul vostru.
― Asta nu are nici o importanță, nu-i aÈ™a? spuse domniÈ™oara Wirt. Ceea ce contează este faptul că ei sunt acolo.
Runciter spuse:
― Uneori nu poÈ›i afla niciodată un lucru. Dar, aÈ™a cum aÈ›i spus si dumneavoastră ― e la fel ca atunci când în bucătărie îti intră furnici. Nu întrebi de ce sunt acolo; pur È™i simplu începi să Ie dai afară.
Ajunsese la un preÈ› estimativ.
Era enorm.


― Va trebui să mă gândesc, spuse domniÈ™oara Wirt; își ridică pri¬virea de la imaginea È™ocantă a estimării făcute de el È™i se săltă pe ju¬mătate din scaun. AveÈ›i, pe aici, vreun birou unde aÈ™ putea fi singură? Un Ioc de unde să-l pot suna pe domnul Howard?
Ridicându-se, la rândul lui, Runciter spuse:
― Este un lucru rar, pentru orice organizaÈ›ie de prudență să aibă atât de mulÈ›i inerÈ›iali disponibili dintr-o dată. Dacă mai aÈ™teptaÈ›i, si¬tuaÈ›ia se va schimba în rău. Deci, dacă îl vreÈ›i, ar fi mai bine să acÈ›io¬naÈ›i acum.
― Și chiar credeÈ›i că va fi nevoie de atât de mulÈ›i inerÈ›iali?
Luând-o pe domnișoara Wirt de braț, Runciter o conduse afară din birou, apoi de-a lungul holului, până în camera unde se găsea har¬ta firmei.
― Această hartă arată, o lămuri el, localizarea inerÈ›ialilor noÈ™tri, plus a inerÈ›ialilor altor organizaÈ›ii de prudență. De asemenea, arată -sau încearcă să arate ― localizarea tuturor esperilor lui Hollis.
Enumără, sistematic, stegulețele de identificare ale tuturor espe¬rilor ce fuseseră scoase, pe rând, de pe hartă; termină ținându-l în mână pe ultimul: cel al lui S.Dole Melipone.
― Acum È™tiu unde sunt, îi spuse el domniÈ™oarei Wirt, care-È™i pierduse zâmbetul mecanic, în vreme ce înÈ›elegerea semnificaÈ›ia steguleÈ›elor lipsă de pe hartă.
Apucându-i mâna transpirată, îi așează stegulețul lui Melipom între degetele umede, silind-o să strângă pumnul în jurul lui.
― PuteÈ›i sta aici să vă gândiÈ›i, adăugă el. Acolo este un videofon..
I-l arătă.
― Nimeni n-o să vă deranjeze. Mă găsiÈ›i în biroul meu.
Plecă din camera hărții, gândind: Nu știu dacă ei se află într-ade¬văr acolo, toți acești esperi dispăruți. Dar e foarte posibil. Stanton Mick a refuzat procedura de rutină care constă în efectuarea unui test obiectiv. Prin urmare, dacă va ajunge să angajeze inerțiali de care nu are nevoie, va fi propria lui vină.
Din punct de vedere legal, Runciter Associates era obligat să anunÈ›e Societatea că o parte dintre esperii care lipseau ― dacă nu chiar toÈ›i ― au fost găsiÈ›i. Dar avea la dispoziÈ›ie cinci zile în care să com¬pleteze această informare... È™i se hotărî să aÈ™tepte până în ultima zi. Genul acesta de ocazie de afaceri, reflectă el, se iveÈ™te o singură dată în viață.
― Doamnă Frick, spuse, intrând în anticameră. BateÈ›i la maÈ™ină un contract în care să se specifice că patruzeci de...
Se întrerupse.
În partea opusă a încăperii, stăteau așezate două persoane. Băr¬batul, Joe Chip, arăta tras la față, mahmur și mult mai supărat decât de obicei... de fapt, cam ca de obicei, cu excepția supărării. Lângă el însă se lăfăia o fată cu picioare lungi, cu ochii la fel de negri și de strălucitori ca și părul ei ciufulit; frumusețea ei intensă, sublimată, ilumina partea aceea a camerei, aprinzând-o cu un foc puternic, în¬tunecat. Era, se gândi el, ca și cum fata ar fi luptat împotriva propriei sale atractivități, ca și cum i-ar di displăcut netezimea pielii și sen¬zualitatea degajată de buzele sale întunecate și proeminente.
Arată, se gândi el, de parcă tocmai s-a dat jos din pat. ÃŽncă în dezordine. Supărată pe această zi ― de fapt, pe orice zi.
Apropiindu-se de cei, Runciter spuse:
― Trag concluzia că G.G. s-a întors de la Topeka.
― Ea e Pat, spuse Joe Chip. Alt nume nu are.
Arătă spre Runciter, apoi oftă. Avea un aer neobișnuit, de învins, extrem de vizibil însă; și totuși, în spatele acestuia, părea să nu se fi dat câtuși de puțin bătut. O urmă vagă, neglijentă, de vitalitate stătea la pândă în spatele resemnării; lui Runciter i se păru că Joe ar fi putut fi foarte bine acuzat că simulează o decădere spirituală... aceasta, însă, nu exista cu adevărat.
― Ce fel de anti eÈ™ti? o întrebă Runciter pe fată, care continua să stea tolănită în scaunul ei, cu picioarele întinse.
Fata murmură:
― Anti ― ketogeneză.
― Ce înseamnă asta?
― Prevenirea ketozei, spuse îndepărtat fata. La fel ca în cazul ad-ministrării glucozei.
Adresându-se lui Joe, Runciter ceru:
― Explică-mi!
― Dă-i domnului Runciter foaia cu testul tău, îi spuse Joe fetei.
Ridicându-se, aceasta își luă geanta, răscoli prin ea, apoi scoase o foaie galbenă, mototolită, din cele folosite de Joe pentru notarea rezultatelor testelor sale, pe care o desfăcu, o examina și i-o dădu Iui Runciter.
― Un rezultat uimitor, comentă Runciter. E chiar atât de bună? îl întrebă el pe Joe.
Apoi văzu cele două cruci subliniate, simbolul grafic al acuzării ― de fapt, al trădării.
― Până acum este cea mai bună, spuse Joe.
― Vino în biroul meu, se adresă Runciter fetei. O luă înainte; în spatele său, cei doi îl urmară.
Dintr-o dată, apăru grasa domnișoară Wirt, cu răsuflarea între¬tăiată și ochii rostogolindu-i-se în orbite.
― I-am telefonat domnului Howard, îl informă ea pe Runciter. Mi-a spus acum ce trebuie să fac.
Îi zări apoi pe Joe Chip și pe fata cu numele de Pat; pentru o clipă, ezită, apoi continuă:
― Domnul Howard ar vrea ca aranjamentele legale să fie făcute imediat. Deci, acum putem continua? V-am explicat necesitatea ur¬genÈ›ei, importanÈ›a factorului timp.
Afișă zâmbetul ei inexpresiv, hotărât.
― Voi doi, vă supăraÈ›i dacă aÈ™teptaÈ›i? îi întrebă ea. Afacerea mea cu domnul Runciter este prioritară.
Privind-o, Pat râse ― un râs jos, gâtuit, dispreÈ›uitor.
― Va trebui să aÈ™teptaÈ›i, domniÈ™oara Wirt, spuse Runciter. Se sim¬țea înfricoÈ™at; se uită la Pat, apoi la Joe, È™i teama lui deveni È™i mai puternică.
― LuaÈ›i loc, domniÈ™oară Wirt, o pofti el È™i-i arătă un scaun situat în sala de aÈ™teptare.
― Vă pot spune exact, domnule Runciter, zise domniÈ™oara Wirt, câți inerÈ›iali avem de gând să angajăm. Domnul Howard consideră că poate face o determinare adecvată a nevoilor noastre, a problemei noastre.
― Câți? întrebă Runciter.
― Unsprezece, spuse domniÈ™oara Wirt.
― Vom semna contractul imediat, acceptă Runciter. De îndată ce voi fi liber.
Cu mâna lui mare, îi conduse pe Joe și pe fată în biroul său; în chise ușa în urma lor și se așeză.
― Nu vor reuÈ™i niciodată, îi spuse el lui Joe. Nici cu unsprezece, nici cu cincisprezece, nici cu douăzeci de inÈ™i. Mai ales când S.Dole Melipone se află în tabăra adversă.
Se simțea pe cât de obosit, pe atât de temător.
― Dumneaei este, îmi închipui, talentul potenÈ›ial pe care G.G. l-a descoperit în Topeka? Crezi că ar trebui s-o angajăm? SunteÈ›i de acord, È™i tu, È™i G.G., în această privință? Atunci, bineînÈ›eles c-o vom angaja.
Poate i-o plasez lui Mick, își spuse. Să fie una din cei unsprezece.
― Nimeni nu a reuÈ™it să mă lămurească, totuÈ™i, zise el, ce talent psi contracarează.
― Doamna Frick spune că ai zburat până la Zurich, interveni Joe. Ce È›i-a sugerat Ella?
― Mai multă publicitate, spuse Runciter. La TV. Din oră în oră.
Vorbind în intercom, ceru:
― Doamnă Frick, redactaÈ›i vă rog, un contract între noi È™i o oa¬recare Jane Doe; specificaÈ›i salariul iniÈ›ial pe care l-am stabilit în de¬cembrie trecut, la înÈ›elegerea cu sindicatul; specificaÈ›i...
― Care e salariul iniÈ›ial? întrebă fata pe nume Pat, cu vocea plină de o suspiciune sardonică, ieftină È™i copilărească.
Runciter o privi.
― Nici măcar nu È™tiu ce poÈ›i face.
― E o precog, Glen, mârâi Joe. Dar într-un fel diferit.
Nu intră în amănunte; părea că se consumase, ca un ceas cu ba¬terie de pe vremuri.
― E gata să înceapă munca? îl înrebă Runciter pe Joe. Sau este una dintre acelea pe care trebuie să le antrenăm, să le punem la lucru si-apoi să aÈ™teptăm? Avem aproape patruzeci de inerÈ›iali care lânce¬zesc È™i mai angajăm un altul; patruzeci, minus ― să zicem ― unspre¬zece. Treizeci de angajaÈ›i, leneÈ™i, cu toÈ›ii plătiÈ›i regeÈ™te în vreme ce stau cu degetele în nas. Nu È™tiu, Joe; pe cinstite nu È™tiu. Poate c-ar trebui să-i concediem pe toÈ›i cercetaÈ™ii noÈ™tri. Oricum, cred că am gă¬sit restul esperilor lui Hollis. O să-È›i povestesc despre asta mai târziu.
Spuse iarăși în intercom:
― SpecificaÈ›i că putem s-o concediem pe această Jane Doe fără preaviz È™i fără vreo compensaÈ›ie bănească în cazul concedierii; de ase¬menea, nu poate fi luată în consideraÈ›ie, în perioada primelor nouăzeci de zile, pentru pensie, pentru asigurări sociale sau concediu de boală.
Adresându-se lui Pat, îi spuse:
― Salariul iniÈ›ial, în toate cazurile, este de patru sute de credite pe lună, reprezentând douăzeci de ore de muncă pe săptămână. Și va trebui să te înscrii într-un sindicat. Sindicatul Mine, Mill È™i Smetter; ei sunt cei care, cu trei ani în urmă, au reunit toÈ›i lucrătorii din or¬ganizaÈ›iile de prudență. Nu am nici o putere în privinÈ›a asta.
― Primesc mai mult, spuse Pat, pentru întreÈ›inerea releelor de vi-deofoane din kibbutzul Topeka. CercetaÈ™ul dumneavoastră, domnul Ashwood, spunea...
― CercetaÈ™ii noÈ™tri mint, zise Runciter. ÃŽn plus, nu suntem obli¬gaÈ›i, din punct de vedere legal, să facem nimic din ceea ce spun ei. Nici una dintre organizaÈ›ii nu este obligată.
Ușa biroului se deschise și doamna Frick se strecură înăuntru, ținând în mână înțelegerea bătută la mașină.
― MulÈ›umesc, doamnă Frick, zise Runciter, primind hârtiile.
― Am o soÈ›ie în vârstă de douăzeci de ani, într-un container fri¬gorific, le spuse el lui Joe È™i lui Pat. O femeie frumoasă, care, când îmi vorbeÈ™te, este dată la o parte de un puÈ™ti ciudat, pe care-l cheamă Jory, È™i atunci ajung să vorbesc cu el, nu cu ea. Ella, încremenită în semi-viață È™i stingându-se ― iar vrăjitoarea asta ofilită, drept secretară, la care trebuie să stau È™i să privesc cât e ziua de lungă! Se uită la Pat, cu părul ei negru, puternic È™i... gura senzuală; simÈ›i trezindu-se în el dorinÈ›e nefericite, pofte neclare È™i lipsite de sens, care nu duceau nicăieri, care se întorceau la el goale, pentru a completa un cerc per¬fect geometric.
― De acord, spuse Pat, È™i se întinse spre birou, să ia stiloul cu care să semneze.



Nu pot să particip la concursul pomicol, Helen; am stomacul deran¬jat. Îți prepar un Ubik! Ubik te rea¬duce rapid în mijlocul acțiunii. Luat conform instrucțiunilor, Ubik grăbeș¬te limpezirea capului și a stomacului. Þineți minte: Ubik e doar la câteva secunde de dumneavoastră. Feriți-vă de o folosință prelungită.

CINCI

ÃŽN PERIOADA zilelor nesfârÈ™ite de trândăveală forÈ›ată È™i artifi¬cială, antitelepata Tippy Jackson dormea în mod regulat până la prânz. Un electrod implantat în creier îi stimula în mod permanent somnul EREM ― miÈ™carea extrem de rapidă a ochilor ― aÈ™a că avea destule de făcut în vreme ce stătea înfășurată în cearÈ™afurile de bumbac ale patului.
La un moment dat, starea sa de visare provocată în mod artificial se axă în jurul unui funcționar mitic al lui Hollis dotat cu puteri psio-nice enorme. Oricare alt inerțial din sistemul Sol fie că renunțase, fie că fusese făcut bucățele. Printr-un proces de eliminare, sarcina de ani¬hilare a câmpului generat de această entitate supranaturală îi fusese transmisă ei.
― Nu pot fi eu însumi, câtă vreme eÈ™ti în preajma mea, o informă adversarul său nebulos.
Pe fața lui apăru o expresie sălbatică, plină de ură, dându-i în¬fățișarea unei veverițe psihotice.
În visul său, Tippy îi răspunse:
― Poate că definiÈ›ia pe care-o dai sistemului tău este lipsită de limitele adevărate. Ai construit o structură de personalitate precară, bazată pe niÈ™te factori inconÈ™tienÈ›i, asupra cărora nu ai nici un control. Iată de ce te simÈ›i ameninÈ›at de mine.
― Nu eÈ™ti angajata unei organizaÈ›ii de prudență? întrebă telepatul lui Hollis, părând foarte nervos.
― Dacă eÈ™ti talentul nemaipomenit care te lauzi a fi, spuse Tippy, poÈ›i afla asta citindu-mi gândurile.
― Nu pot citi gândurile nimănui. Talentul meu s-a dus. O să te las să vorbeÈ™ti cu fratele meu, Bill. Vino-nco', Bill; vorbeÈ™te cu doamna asta. ÃŽÈ›i place?
Bill, care semăna mai mult sau mai puțin cu fratele său, telepatul spuse:
― ÃŽmi place mult pentru că eu sunt precog È™i ea nu mă poate anihila.
Își mișcă picioarele și rânji, descoperind niște dinți mari și albicioși, lați ca niște lopeți.
― Eu, care am fost micÈ™orat de la proporÈ›iile normale, păcălit în ceea ce priveÈ™te înfățiÈ™area de către o natură simulantă...
Făcu o pauză, încrețindu-și fruntea.
― Cum merge, Matt? îl întrebă pe fratele său.
― ...deformat, neterminat, trimis înainte de vreme, în această lume vie, făcut de-abia pe jumătate, spuse Matt, telepatul semănând cu o veveriță, scărpinându-È™i gânditor blana.
― Oh, da, încuviință Bill precog-ul, dând din cap. ÃŽmi aduc aminte. „Și toate astea atât de strâmte È™i de nelalocul lor, încât câinii mă latră când mă opresc lângă ei." E din Richard al III-lea, îi explică el lui Tippy.
Amândoi frații rânjiră. Chiar și incisivii le erau tociți. Ca și cum hrana lor ar fi fost alcătuită numai din semințe nefierte.
Tippy spuse:
― Ce înseamnă asta?
― ÃŽnseamnă, răspunseră la unison Matt È™i Bill, că vom pune noi mâna pe tine...
Videofonul sună, trezind-o pe Tippy.
Împleticindu-se, amețită, până la el, dezorientată de niște baloane colorate ce-i pluteau în față, clipind din ochi, ridică receptorul și spu¬se:
― Alo!
Dumnezeule, e târziu, gândi, uitându-se după ceas. O să ajung legumă. Pe ecran apăru figura lui Glen Runciter.
― Bună, domnule Runciter, îl salută ea, stând în afara câmpului camerei de luat vederi a videofonului. A apărut ceva de lucru pentru mine?
― Aaa, doamna Jackson, spuse Runciter, mă bucur că am dat de dumneavoastră. Constituim un grup sub conducerea lui Joe Chip È™i a mea: unsprezece cu toÈ›ii, o însărcinare majoră pentru cei pe care-i alegem. Am examinat activitatea trecută a fiecăruia. Joe crede că a dumneavoastră arată bine, È™i eu tind să fiu de acord cu el. Cât timp v-ar trebui ca să veniÈ›i până aici?
Tonul său suna așa cum trebuie, adică optimist, numai că pe mi¬cul ecran figura lui părea tare stresată și cuprinsă de griji.
Tippy spuse:
― Pentru treaba asta o să trebuiască să plec...
― Da, va trebui să vă faceÈ›i bagajele.
Continuă mustrător:
― ÃŽn principiu, trebuie să fiÈ›i cu bagajele făcute È™i gata de plecare orice clipă; asta e o regulă care vreau să nu fie niciodată încălcată, mai ales într-un caz ca acesta, când există un factor de timp.
― Am bagajele deja făcute. Voi fi la biroul din New York în cincisprezece minute. Tot ce am de făcut este să-i las un bilet soÈ›ului meu, care se află la lucru.
― ÃŽn regulă, aprobă Runciter, cu un aer preocupat; probabil că ci¬tea deja următorul nume de pe listă. La revedere, doamnă Jackson.
ÃŽnchise videofonul.
Ciudat vis, își spuse ea, în vreme ce-și desfăcea în grabă nasturii de la pijama și se grăbea să se întoarcă în dormitor, pentru a-și lua hainele. De unde-au spus Matt și Bill că sunt versurile alea? Din Ri-chard al III-lea, își reaminti, văzând încă o dată, în minte, dinții lor mari și lați, capetele identice, neformate, ca niște umflături, cu smo¬curi de păr roșcat răsărind din ele ca niște tufe de buruieni. Nu cred că am citit vreodată Richard al III-lea, își dădu ea seama. Ori, dacă am făcut-o, trebuie să fi fost cu ani în urmă, pe vremea când eram copil.
Cum poți visa versuri pe care nu le cunoști? se întrebă. Poate că într-adevăr un telepat care nu visează a încercat să-mi pătrundă în minte în timp ce dormeam. Sau un telepat și un precog, lucrând îm¬preună, așa cum i-am văzut eu în visul meu. Poate ar fi o idee buni să întreb la departamentul nostru de investigații dacă nu cumva Hollis. printr-o șansă oricât de mică, folosește o echipă de frați pe care-i chea¬mă Matt și Bill.
Dezorientată și stânjenită, începu să se îmbrace cât de repede pu¬tea.
Aprinzându-și o havană Cuesta-Rey de culoare verde, Glen Run-citer se lăsă pe spate în scaunul lui nobil, apăsă un buton al interco-mului și spuse:
― Doamnă Frick, completaÈ›i un cec-recompensă, plătibil lui G.G. Ashwood, pentru o sută de poscredite.
― Imediat, domnule Runciter.
Îl privi pe G.G.Ashwood, care umbla de colo-colo, fără oprire, cu un neastâmpăr de maniac, prin biroul mare, pardosit cu lemn ve¬ritabil și în care pașii săi țăcăneau enervant.
― Se pare că Joe Chip nu poate să-mi spună de ce e în stare fata, zise Runciter.
― Joe Chip e-un tâmpit, pufni G.G.
― Cum e posibil ca ea, Pat asta, să călătorească înapoi în timp, È™i nimeni altcineva să nu fie în stare? Pariez că talentul ăsta nu-i deloc unul nou; probabil că voi, cercetaÈ™ii, pur È™i simplu n-aÈ›i fost în stare să-l descoperiÈ›i până acum. Oricum, nu este logic pentru o organizaÈ›ie de prudență s-o angajeze; fata este un talent, nu un anti-talent. Ne ocu¬păm cu...
― AÈ™a cum am explicat, È™i aÈ™a cum Joe a indicat în raportul pri¬vitor la test, acest talent îi scoate din competiÈ›ie pe precognitivi.
― Dar ăsta-i doar un efect secundar. Runciter rămase pe gânduri, încruntat. Joe crede că fata e periculoasă. Nu È™tiu de ce.
― Pe el l-ai întrebat?
Runciter spuse:
― A mormăit ceva, aÈ™a cum face de obicei. Joe n-are niciodată motive raÈ›ionale, el are doar intuiÈ›ii. Pe de altă parte, vrea s-o includă în operaÈ›iunea cu Mick.
Frunzări prin documentele departamentului Personal, așezate în fața sa, pe birou, căută ceva prin ele, apoi le aranjă la loc.
― Spune-i lui Joe să vină-ncoace, să vedem dacă avem deja gru¬pul de unsprezece.
Se uită la ceas.
― Ar trebui să fi sosit de-acum. O să-i spun lui Joe în față că e nebun s-o includă în echipă pe fata asta, Pat Conley, dacă este atât de periculoasă. Nu eÈ™ti de părere, G.G.?
― Are o treabă cu ea, zise G.G.Ashwood.
― Ce fel de treabă?
― Un aranjament sexual.
― Joe nu are nici un aranjament sexual. Nina Freede i-a citit gân¬durile ieri. Nu are bani nici măcar să...
Se întrerupse, deoarece ușa biroului se deschise; doamna Frick intră cu mers legănat, aducând cecul lui G.G., ce trebuia semnat de Runciter.
― Știu de ce o vrea È™i pe ea în operaÈ›iunea cu Mick, spuse Run¬citer, în vreme ce-È™i mâzgălea semnătura pe cec. Ca s-o poată urmări îndeaproape. Merge È™i el; o să măsoare câmpul psi, în ciuda celor sti¬pulate de client. Trebuie să È™tim cu cine ne batem. Vă mulÈ›umesc, doamnă Frick.
Îi făcu semn că poate pleca și-i întinse cecul lui G.G.Ashwood.
― Să presupunem că nu măsurăm câmpul psi È™i că acesta se do¬vedeÈ™te a fi prea intens pentru inerÈ›ialii noÈ™tri. Cine va fi învinovățit?
― Noi, zise G.G.
― Le-am spus că unsprezece inÈ™i nu sunt de-ajuns. Oferim tot ce avem mai bun, facem tot ce putem face. La urma urmelor, să-l avem client pe Stanton Mick este un lucru de mare importanță pentru noi. Uluitor, cum cineva atât de bogat È™i de puternic, cum este Mick, poate fi atât de lipsit de intuiÈ›ie, atât de afurisit de zgârcit. Doamnă Frick, Joe e cumva acolo? Joe Chip?
Doamna Frick răspunse:
― Domnul Chip este în anticameră, împreună cu alte câteva per¬soane.
― Câte alte persoane, doamnă Frick? Zece sau unsprezece?
― Cam aÈ™a ceva, domnule Runciter. Una sau două, în plus sau în minus.
Runciter se întoarse către G.G.
― Asta-i grupul, spuse el. Vreau să-i văd pe toÈ›i, împreună. ÃŽnainte să plece spre Lună.
Adresându-se doamnei Frick, zise:
― TrimiteÈ›i-i înăuntru.
Pufăi cu vigoare din țigara sa verde, de foi.
Ea se răsuci și ieși.
― Știm, îi spuse Runciter lui G.G., că ― individual ― au perfor¬manÈ›e bune. Scrie totul aici, pe hârtie.
Lovi cu palma documentele de pe biroul său.
― Dar cum va fi când se vor afla împreună? Cât de mare va fi anti-câmpul poliencefalic pe care-l vor genera? întreabă-te asta, G.G.! Iată întrebarea ce trebuie pusă!
― ÃŽmi închipui că timpul ne va aduce răspunsul, spuse G.G.As-hwood.
― Sunt în genul ăsta de afaceri de multă vreme, spuse Runciter. Din anticameră începură să intre în birou mai multe persoane.
― Aceasta este contribuÈ›ia mea la civilizaÈ›ia contemporană.
― Sună bine, fu de acord G.G. EÈ™ti un poliÈ›ist care păzeÈ™te viaÈ›a particualră a oamenilor.
― Știi ce spune Ray Hollis despre noi? întrebă Runciter. Spune că noi încercăm să dăm ceasul înapoi. Se uită la persoanele care în¬cepuseră să-i umple biroul; se adunaseră unul lângă altul, fără ca vre¬unul dintre ei să vorbească. AÈ™teptând s-o facă el. Ce adunătură ne¬potrivită, gândi, sceptic. O tânără semănând a păstaie cu ochelari È™i care avea un păr drept È™i galben ca lămâia, purta pălărie de cowboy, È™al de dantelă neagră È™i bermude; asta trebuie să fie Edie Dorn. O femeie mai în vârstă, brunetă, cu înfățiÈ™are plăcută È™i ochi vicleni, anormali, purtând un sari de mătase, o centrură lată din nailon È™i È™o¬sete; Francy nu-È™tiu-cum, o schizofrenică ce-È™i imagina că din când în când fiinÈ›e inteligente de pe Betelgeuse aterizau pe acoperiÈ™ul clă¬dirii unde-È™i avea ea apartamentul. Un adolescent cu părul ca lâna, înconjurat de o aură superioară È™i cinică de mândrie; pe acesta, îm¬brăcat într-un mumu înflorat È™i cu pantaloni scurÈ›i, largi È™i legaÈ›i la genunchi, marca Spandex, Runciter nu-l mai întâlnise niciodată până atunci. Și tot aÈ™a; cinci femei È™i ― numără el ― cinci bărbaÈ›i. Lipsea cineva.
Înaintea lui Joe Chip intră mohorâtă Patricia Conley, fata aceea ce părea să ardă ca un foc mocnit. Cu ea, se făceau unsprezece; apă¬ruse întregul grup.
― AÈ›i venit repede, doamnă Jackson îi spuse el femeii de vreo treizeci de ani, cu tenul de culoarea nisipului È™i aspect bărbătos, ce purta pantaloni din lână sintetică È™i o bluză de trening gri, având imprimat un portret al lui Bertrand Lord Russell, care acum începuse să se È™teargă.
― AÈ›i avut mai puÈ›in timp decât oricine altcineva, din moment ce v-am anunÈ›at ultima.
Tippy Jackson zâmbi ― era un zâmbet palid, de culoarea nisipu¬lui.
― Pe unii dintre dumneavoastră vă cunosc, spuse Runciter, ridi-cându-se de pe scaun È™i invitându-i, cu un gest al mâinii, să-È™i gă-sească fiecare un loc, să se instaleze confortabil, eventual să È™i fumeze dacă voiau.
― Pe dumneavoastră, domiÈ™oară Dorn, domnul Chip È™i cu mine v-am ales în primul rând datorită activității excelente vis-à-vis de S. Dole Melipone, pe care ― e adevărat ― l-aÈ›i pierdut în cele din urmă, dar nu din vina dumneavoastră.
― Vă mulÈ›umesc, domnule Runciter, spuse Edie Dorn cu o voce È™optită È™i sfioasă; roÈ™i, apoi privi cu ochii larg deschiÈ™i spre peretele cel mai depărtat. Este grozav să iau parte la această nouă acÈ›iune, adăugă ea, fără prea multă convingere.
― Cine dintre dumneavoastră este Al Hammond'? întrebă Runci¬ter, consultându-È™i documentele.
Un negru extrem de înalt, cu umerii aplecați și cu o expresie bla¬jină pe fața alungită făcu o mișcare, indicându-se pe sine.
― Nu v-am întâlnit până acum, spuse Runciter, citind materialul din dosarul lui Al Hammond. AveÈ›i cel mai ridicat punctaj dintre toÈ›i anti-precogii noÈ™tri. Ar fi trebuit, bineînÈ›eles, să fi reuÈ™it să vă întâl¬nesc. Câți dintre dumneavoastră, ceilalÈ›i, sunteÈ›i de asemenea anti-precogi?
Se ridicară încă trei mâini.
― Dumneavoastră patru, spuse Runciter, veÈ›i avea fără îndoială o mare problemă întâlnindu-vă È™i lucrând cu cea mai recentă desco¬perire a lui G.G. Ashwood, care-i blochează pe precognitivi într-un mod nou. Poate că ni-l va descrie însăși domniÈ™oara Conley.
Făcu un semn către Pat...
Și se trezi în faÈ›a vitrinei unuimagazin de pe Fifth Avenue ― un magazin de monede rare; studia un U.S. dolar, din aur, ce nu fusese niciodată pus în circulaÈ›ie È™i se întreba dacă-È™i putea permite să-l adauge colecÈ›iei sale.
Ce colecție? își zise el. Eu nu colecționez monede. Dar atunci, ce fac aici? Și de cât timp mă învârt așa fără țintă, uitându-mă la vi¬trine, când ar fi trebuit să mă aflu în biroul meu, supraveghind... -nu-și putea aminti ce supraveghea el, în general; o afacere oarecare, în legătură cu niște oameni având anumite însușiri, anumite talente speciale. Închise ochii încercând să se concentreze. Nu, trebuie să re¬nunț, constată el. Din cauza atacului de cord de anul trecut. Trebuie să mă retrag din afaceri. Dar tocmai acolo eram, își aminti. Doar cu câteva secunde în urmă. În biroul meu. Vorbind cu un grup de per¬soane despre un nou proiect. Strânsese din pleoape. S-a dus, își spuse, dezorientat. Tot ceea ce-am construit s-a dus...
Când deschise ochii, se trezi din nou în biroul lui; se afla în fața lui G.G. Ashwood, a lui Joe Chip și-a unei fete oacheșe, foarte atră¬gătoare, al cărei nume nu și-l amintea. Cu excepția lor, biroul era gol, fapt care, din cauze pe care nu le înțelegea, îl surprindea ca un lucru ciudat.
― Domnule Runciter, spuse Joe Chip, v-o prezint pe Patricia Conley.
Fata spuse:
― Ce bine-mi pare să fac, în sfârÈ™it, cunoÈ™tiință cu dumneavoastră, domnule Runciter. Ea râse È™i ochii îi străluciră triumfători; Runciter nu È™tia de ce.
Joe Chip își dădu seama imediat. Tocmai a făcut ceva.
― Pat, spuse el cu voce tare, nu-mi pot da seama în ce fel, dar lucrurile sunt diferite.
Privi gânditor de jur-împrejurul biroului; arăta aÈ™a cum fusese în-totdeauna; un covor în culori prea È›ipătoare, obiecte de artă prea multe È™i disparate, pe pereÈ›i ― picturi originale, dar fără nici o valoare ar¬tistică. Glen Runciter nu se schimbase; dezordonat È™i cenuÈ™iu, cu faÈ›a mohorâtă, plină de riduri, îi întoarse lui Joe privirea ― È™i el părea cu¬prins de confuzie. Lângă fereastră G.G. Ashwood, purtând obiÈ™nuiÈ›ii pantaloni impecabili, de culoarea scoarÈ›ei de mesteacăn, o curea de cânepă, o cămașă din dantelă transparentă È™i o È™apcă înaltă de mecanic de locomotivă, ridică din umeri plin de indiferență. ÃŽn mod evident, el nu vedea nimic în neregulă.
― Nu-i nimic diferit, spuse Pat.
― Totul este diferit, o contrazise Joe. Probabil că te-ai întors în timp È™i ne-ai pus pe o pistă diferită; nu pot dovedi asta È™i nici nu pot preciza natura schimbărilor, dar...
― Nu folosiÈ›i timpul meu, pentru certuri de familie, zise Runciter, încruntându-se.
― Certuri de familie? exclamă Joe, luat prin surprindere. Văzu apoi inelul de pe degetul lui Pat; argint lucrat È™i jad; își aminti cum o ajutase să-l aleagă. Cu două zile, gândi el, înainte de a ne fi căsătorit. Asta fusese cu mai bine de un an în urmă, în ciuda situaÈ›iei mele financiare proaste. BineînÈ›eles, acum acest lucru se schimbase; Pat, cu salariul ei È™i cu înclinaÈ›ia pentru economisirea banilor, rezolvase totul. Pentru totdeauna.
― Oricum, să continuăm, spuse Runciter. Trebuie să ne întrebăm fiecare de ce Stanton Mick a oferit contractul altei organizaÈ›ii de pro¬tecÈ›ie decât nouă. ÃŽn mod logic, noi ar fi trebuit să obÈ›inem contractul; suntem cei mai buni în branșă È™i avem sediul la New York, unde Mick preferă în general să-È™i desfășoare afacerile. AveÈ›i vreo teorie despre acest lucru, doamnă Chip?
Se uită plin de speranță în direcția lui Pat.
Pat întrebă:
― Chiar vreÈ›i să È™tiÈ›i, domnule Runciter?
― Da. Dădu din cap, hotărât. AÈ™ vrea tare mult să È™tiu.
― Eu am făcut-o, spuse Pat.
― Cum?
― Cu talentul meu.
Runciter spuse:
― Care talent? N-ai nici un fel de talent; tu eÈ™ti soÈ›ia lui Joe Chip. De la fereastră, G.G. Ashwood spuse:
― Ai venit aici să te întâlneÈ™ti cu Joe È™i cu mine, ca să luăm prân¬zul împreună.
― Are un talent, spuse Joe.
Încercă să-și amintească, dar deja totul devenise neclar; în vreme ce voia s-o reînvie, imaginea slăbea din ce în ce mai mult. O pistă diferită a timpului, gândi. Trecutul. Mai mult de-atât nu putu să scoa¬tă; acolo înceta amintirea. Soția mea, își spuse, este unică; poate să facă ceva ce nimeni altul de pe Pământ nu poate face. În cazul acesta însă, de ce ea nu lucrează pentru Runciter Association? Ceva nu e în regulă.
― L-ai măsurat? întrebă Runciter. Vreau să spun, asta-i treaba ta. După cum vorbeÈ™ti, s-ar zice că ai făcut-o; pari sigur pe tine.
― Nu sunt sigur pe mine, se contrazise Joe. Și, în gând: Dar sunt sigur în legătură cu soÈ›ia mea. O să-mi aduc echipamentul de testare, zise el, cu glas tare. Și-o să vedem ce fel de câmp creează.
― Oh, haide, Joe, spuse Runciter enervat. Dacă soÈ›ia ta avea vreun talent sau anti-talent, l-ai fi măsurat cu cel puÈ›in un an în urmă; nu l-ai descoperi acum.
Apăsă un buton de pe intercomul aflat pe birou. Întrebă:
― Personalul? Avem un dosar despre doamna Chip? Patricia Chip?
După o pauză, intercomul spuse:
― Nici un dosar despre doamna Chip. Poate cu numele de fată?
― Conley, spuse Joe. Patricia Conley.
Din nou o pauză.
Despre o anumită domnișoară Patricia Conley avem două infor¬mații; un raport de cercetare preliminară, întocmit de domnul As-hwool și, apoi, rezultatele testelor efectuate de domnul Chip.
Din fanta intercomului, reproducerile celor două documente ie¬șiră încetișor și căzură pe suprafață biroului.
Examinând raportul lui Joe Chip, Runciter spuse, încruntându-se:
― Joe, ai face mai bine să te uiÈ›i la asta; vino-ncoa'! împunse cu un deget în foaie È™i Joe, apropiindu-se, văzu cele
două cruci gemene subliniate; el și cu Runciter se uitară unul la altul, apoi amândoi o priviră pe Pat.
― Știu ce scrie, spuse aceasta, calmă. „Putere incredibilă. Un câmp anti-psi unic ca acÈ›iune."
Se concentră, încercând în mod vizibil să-și amintească vorbele exacte.
― „Probabil că poate să..."
― Am obÈ›inut contractul cu Mick, îi spuse Runciter lui Joe Chip Aveam în birou un grup de unsprezece inerÈ›iali È™i apoi i-am sugerat ei...
Joe spuse:
― Să arate grupului ce poate. AÈ™a că a făcut-o. A făcut exact asta. Și evaluarea mea a fost corectă.
Sublinie cu vârful degetului simbolurile pericolului din partea de os a paginii.
― Propria mea soÈ›ie, spuse el.
― Nu sunt soÈ›ia ta, zise Pat. Am schimbat È™i asta. VreÈ›i să fie totul ca mai înainte? Fără schimbări, nici măcar în detalii? Asta nu le va dovedi totuÈ™i inerÈ›ialilor voÈ™tri prea multe. Pe de altă parte, oricum nu realizează cele întâmplate... doar dacă nu cumva unii nu È™i-au păs¬trat niÈ™te vestigii de memorie, aÈ™a cum a făcut Joe. La ora asta însă, ele ar fi trebuit să dispară.
Pe un ton mușcător, Runciter spuse:
― AÈ™ vrea înapoi contractul lui Mick; atât, cel puÈ›in...
― Când îi descopăr, rosti înciudat, G.G. Ashwood, apăi È™tiu că-i descopăr, nu glumă...
Devenise cenușiu la față.
― Da, aduci într-adevăr numai talente, fu de acord Runciter.
Intercomul bâzâi și vocea bătrână și tremurătoare a doamnei Frick hârâi:
― Un grup de inerÈ›iali de-ai noÈ™tri aÈ™teaptă să vă vadă, domnule Runciter; spun că i-aÈ›i chemat în legătură cu un nou proiect de lucru. AveÈ›i timp să-i primiÈ›i?
― Trimite-i încoace, spuse Runciter.
Pat spuse:
― Voi păstra acest inel.
Arătă verigheta din argint È™i jad, pe care, pe o altă pistă tempo¬rală, o alesese împreună cu Joe; doar atât se hotărâse să păstreze din lumea alternativă. El se întrebă ce baze legale ― dacă există vreuna ― își rezervase ea în plus. Nici una, spera; înÈ›elept, nu spuse totuÈ™i nimic. Era mai bine nici să nu întrebe.
Ușa biroului se deschide și, doi câte doi, inerțialii intrară; răma¬seră o clipă nehotărâți, apoi începură să se așeze cu fața spre biroul lui Runciter. Runciter se uită la ei, după care frunzări grămada de do¬cumente de pe birou; în mod clar, încerca să descopere dacă Pat schimbase în vreun fel componența grupului.
― Edie Dorn, spuse Runciter. Da, eÈ™ti aici.
Se uită la ea, apoi la bărbatul de alături.
― Hammond. Bine, Hammond. Tippy Jackson.
Privi în jur, întrebător.
― Am venit cât de repede am putut, spuse doamna Jackson. Nu mi-aÈ›i oferit prea mult timp, domnule Runciter.
― Jon Ild, spuse Runciter.
Adolescentul cu părul ciufulit, aspru ca lâna, mormăi ceva drept răspuns. AroganÈ›a sa, observă Joe, părea să fi scăzut; băiatul părea acum mai interiorizat, ba chiar un pic È™ocat. Ar fi interesant de aflat ce-È™i aminteÈ™te, gândi Joe ― ce-È™i amintesc cu toÈ›ii, individual È™i co¬lectiv.
― Francesca Spanish, spuse Runciter.
Femeia strălucitoare, cu pielea oacheșă ca de țigancă, ce radia o încordare ciudată, nelalocul ei, luă cuvântul:
― ÃŽn ultimele câteva minute, domnule Runciter, în vreme ce aș¬teptam în biroul de afară, am auzit voci misterioase care mi-au spus anumite lucruri.
― EÈ™ti Francesca Spanish? întrebă Runciter, răbdător; arăta mult mai obosit decât de obicei.
― Sunt, întotdeauna am fost, È™i întotdeauna voi fi.
Vocea domnișoarei Spanish suna plină de convingere.
― Pot să vă spun ce mi-au dezvăluit vocile?
― Poate mai târziu, zise Runciter, trecând la următorul document de personal.
― Trebuie spus acum, declară pe un ton vibrant domniÈ™oara Spa¬nish.
― E-n regulă, spuse Runciter. Facem o pauză de câteva minute.
Deschise un sertar al biroului, scoase o tabletă de amfetamină și-o înghiți fără apă.
― HaideÈ›i s-auzim ce v-au dezvăluit vocile, domniÈ™oară Spanish.
Aruncă o privire către Joe, ridicând din umeri.
― Cineva, spuse domniÈ™oara Spanish, ne-a mutat pe toÈ›i, cât ai clipi, într-o altă lume. Am locuit în ea, am trăit în ea, ca cetățeni ai ei È™i apoi o uriașă, atotcuprinzătoare, entitate spirituală ne-a readus în universul nostru de drept.
― Asta trebuie să fie Pat, spuse Joe Chip. Pat Conley. Cea care s-a alăturat chiar astăzi firmei noastre.
― Tite Apostos, strigă Runciter. EÈ™ti aici?
Își lungi gâtul, uitându-se prin încăpere, la persoanele așezate.
Un bărbat cu chelie, purtând o barbă de țap, arătă spre sine. Purta niște pantaloni demodați din lame auriu, strânși pe șolduri, dar care-i dădeau totuși un aer stilat. Poate că la asta ajutau și nasturii de mă¬rimea unor ouă, de la bluza sa verde; în orice caz, emana o mare dem¬nitate, o noblețe depășind media. Joe se simți impresionat.
― Don Denny, spuse Runciter.
― Aci, prezent, domnule, declară o voce încrezătoare, de bariton, asemănătoare cu a unei pisici siameze; ea provenea de la un tip firav, cu o mina gravă È™i care stătea foarte drept pe scaunul său, È›inându-È™i mâinile pe genunchi. Purta o fustă lungă, din poliester, strânsă pe ta¬lie; părul lung, strâns cu o cordeluță, apărătoare de pantaloni, gen cowboy, cu stele de argint false. Și sandale.
― EÈ™ti un anti-animator, spuse Runciter, citind foaia cu datele acestuia. Singurul pe care-l folosim.
Adresându-se lui Joe Chip, zise:
― Mă întreb dacă vom avea nevoie de el; poate că ar trebui să-l înlocuim cu un alt anti-telepat ― cu cât mai mulÈ›i dintr-ăștia, cu atât mai bine.
Joe spuse:
― Trebuie să fim pregătiÈ›i pentru orice. De vreme ce nu È™tim în ce ne băgăm...
― ÃŽmi închipui că aÈ™a e.
Runciter încuviință dând din cap.
― Bine. Sammy Munde.
Un tânăr cu nasul turtit, îmbrăcat cu maxifustă, având un cap foarte mic, asemănător cu un pepene, își repezi în sus mâna, într-un gest spasmodic, tremurător, amintind foarte clar un tic; ca È™i cum, se gândi Joe, corpul lui anemic ar fi făcut de unul singur respectiva miș¬care. CunoÈ™tea persoana aceea deosebită. Mundo arăta cu mulÈ›i ani mai tânăr decât vârsta sa biologică; pentru el, procesele de dezvoltare, atât mentală cât È™i fizică, încetaseră de mult timp. Din punct de vedere tehnic, Mundo avea inteligenÈ›a unui raton; putea să meargă, să mă¬nânce, să se spele, ba chiar ― de bine, de rău ― să vorbească. TotuÈ™i, dotarea sa anti-telepatică era considerabilă. Odată, îl neutralizase S. Dole Molipone de unul singur; după aceea, luni întregi revista firmei a vorbit despre asta.
― Oh, da, spuse Runciter. Acum ajungem la Wendy Wright.
Ca întotdeauna când i se ivea ocazia, Joe aruncă o privire lungă, pătrunzătoare, către fata pe care, dac-ar fi reușit, și-ar fi luat-o drept amantă sau, și mai bine, drept soție. Nu părea posibil ca Wendy Wright să se fi născut din sânge și organe interne ca alți oameni. În aproierea ei, se simțea ca un maimuțoi bondoc, grăsos, plin de trans¬pirație, lipsit de educație, al cărui stomac chiorăia și a cărui respirație șuiera. În apropierea ei, devenea conștient de mecanismele fizice ce-l mai țineau în viață; în interiorul lui, o mașinărie întreagă, țevi, valve, compresoare de gaze și curele de transmisie trudeau din greu, înhă¬mate la o sarcină sortită eșecului, la o muncă lipsită de orice viitor. Văzându-i fața, el descoperea că propria lui față era, de fapt, o mască de prost gust; observându-i trupul, se simțea ca o jucărie ieftină, ce s-a uzat. Toate culorile ei posedau o calitate subtilă, ca sub o lumină indirectă. Ochii femeii, acele pietre verzi și alunecoase, priveau im¬pasibili la orice; nu văzuse niciodată în ei teamă, sau aversiune, sau dispreț. Tot ceea ce vedea, ea accepta. În general, părea calmă. Dar. mai mult decât orice, îl surprindea prin faptul că era rezistentă, ne¬tulburată și cu sânge rece, neatinsă de griji, sau de oboseală, sau de vreo boală fizică ori îmbătrânire. Probabil că avea douăzeci și cinci sau douăzeci și șase de ani, dar nu și-o putea imagina ca arătând mai tânără, și în mod sigur, nu va arăta niciodată mai bătrână. Avea prea mult control asupra sa și asupra realității din afară, pentru așa ceva
― Sunt aici, spuse Wendy, cu o liniÈ™te blândă.
Runciter încuviință din cap.
― Bine; a mai rămas Fred Zafsky.
Își fixă privirea asupra unui tip molatic, de vârstă mijlocie, cu un aer nenatural; individul avea picioare mari, părul lins pieptănat îi jos, o piele noroioasă, plus un măr al lui Adam extrem de proeminent Pentru această ocazie, se îmbrăcase într-o haină lungă, de cularea fundului unui babuin.
― Dumneavoastră trebui să fiÈ›i.
― Dreptate aveÈ›i, fu de acord Zafsky È™i chicoti. Ce ziceÈ›i de asta?
― Hristoase, exclamă Runciter, clătinând din cap. Ei bine, trebuie să includem un anti-parakinezist, ca să fim asiguraÈ›i, È™i acela eÈ™ti dumneata.
Puse jos dosarele și se uită în jur, după trabucul său verde.
ÃŽi spuse lui Joe:
― Asta-i grupul, plus noi doi. E vreo schimbare de ultimă oră pe care vrei s-o faci?
― Sunt mulÈ›umit, răspunse Joe.
― ÃŽÈ›i închipui că grămada asta de inerÈ›iali este cea mai bună com-binaÈ›ie pe care o putem construi? Runciter îl cercetă cu multă atenÈ›ie.
― Da, fu de părere Joe.
Dar el știa că lucrurile stăteau altfel.
Nu era ceva pe care să-l poată numi. În mod hotătât, nu era ceva rațional. Capacitatea potențială a contra-câmpului celor unsprezece inerțiali trebuia considerată enormă. Și totuși...
― Domnule Chip, pot să vă răpesc o secundă?
Domnul Apostos, chelios și cu barbă, cu pantalonii săi din lame auriu strălucindu-i, îl apucă pe Joe Chip de braț.
― Putem discuta despre o experiență pe care am avut-o ieri noap¬te, târziu? într-o stare hipnagogică, se pare că am luat legătura cu unul, posibil chiar doi, dintre oamenii domnului Hollis un telepat care, în mod clar, apare cu unul din precognitivii lor. CredeÈ›i că ar trebui să-i spun domnului Runciter? Este oare important?
Ezitând, Joe Chip se uită către Runciter. Așezat în scumpul și iu¬bitul său scaun, încercând să-și reaprindă țigara Havana, Runciter pă¬rea teribil de obosit; pungile de sub ochi îi atârnau.
― Nu, spuse Joe. Las-o baltă!
― Doamnelor È™i domnilor, spuse Runciter, ridicându-È™i vocea dea¬supra gălăgiei generale. Vom pleca acum spre Lună, dumneavoastră cei unsprezece inerÈ›iali, Joe Chip, eu È™i reprezentanta clientului nos¬tru, Zoe Wirt; în total, paisprezece. Vom folosi propria noastră navă.
Își scoase anacronicul ceas de buzunar, din aur, cu capacul ro¬tund, și-l studie.
― Trei treizeci. Pratfall II va decola la ora patru, de pe acoperiÈ™ul principal.
Închise, cu un pocnet sec, ceasul și-l puse la Ioc, în buzunarul vestei sale de mătase.
― Ei bine, conchise el, iată-ne vârâți în afacerea asta până-n gât, È™i la bine, È™i la rău. AÈ™ fi vrut să avem un precog rezident, care să poată privi pentru noi, în viitor.
Fața și deopotrivă, tonul vocii lui erau copleșite de griji, de po¬vara ireversibilă a responsabilității și a vârstei.



Am vrut să te radem Cum n-ai mai fost ras niciodată. Am zis, Este vremea ca fața unui bărbat să aibă puțină delicatețe; Am zis, Cu lama Ubik, din crom levețian fără de moarte, ce se autoascute, zilele obra¬jilor care zgârie s-au terminat. Așa că încearcă-l pe Ubik. Și fii iubit Atenție: a se folosi numai conform instrucțiunilor Și cu multă grijă.

ȘASE

― BINE-AÞI VENIT PE LUNA, spuse veselă Zoe Writ, cu ochii săi jucăuÈ™i măriÈ›i de ochelarii triunghiulari, cu rame roÈ™ii, pe care-i purta. Prin persoana mea, domnul Howard vă salută pe fiecare dintre dumneavoastră È™i, în mod special, pe domnul Glen Runciter, pentru că a pus la dispoziÈ›ia noastră organizaÈ›ia sa ― È™i pe dumneavoastră îndeosebi. Acest apartament din hotelul subteran în care vă aflaÈ›i, de corat de Lada, talentata soră ― din punct de vedere artistic ― a dom¬nului Howard, se găseÈ™te doar la trei sute de metri depărtare, în linie dreaptă, de clădirile industriale È™i pentru cercetări în care domnul Howard crede că au avut loc infiltrări. Ca atare, prezenÈ›a dumneavoastră comună în această cameră, ar trebui să inhibe deja capacitățile psionice ale agenÈ›ilor lui Hollis ― o idee foarte plăcută pentru noi toÈ›i.
Făcu o pauză și-i privi.
― Sunt întrebări?
Zăngănindu-și echipamentul de testare, Joe Chip n-o băgă în sea¬mă; în ciuda clauzei introduse de clientul lor, intenționa să măsoare câmpul psionic înconjurător. Pe timpul călătoriei cu durata de o oră, de la Pământ la Lună, el și cu Glen Runciter hotărâseră acest lucru.
― Am eu o întrebare, spuse Fred Zafsky, ridicându-È™i mâna. Chi¬coti. Unde este toaleta?
― Fiecare dintre dumneavoastră va primi o hartă miniaturală, spu¬se Zoe Wirt, pe care este indicat È™i acest detaliu.
Dădu din cap spre o asistentă plictisită, care începu să împartă niște hărți viu colorate, imprimate pe hârtie strălucitoare.
― Acest apartament, continuă ea, este completat cu o bucătărie ale cărei dispozitive sunt gratuite, în loc să fie operabile contra-cost. ÃŽn mod clar, cheltuieli importante È™i vizibile au fost făcute la cons¬truirea acestei unități de locuit, care este suficient de mare pentru douăzeci de persoane, având, aÈ™a cum se prezintă situaÈ›ia, aer, căldură È™i apă în cantități reglabile în mod automat, precum È™i o neobiÈ™nuit de variată provizie de hrană, plus televiziune cu circuit închis È™i un sistem audio polifonic, de înaltă fidelitate ― ultimele două, totuÈ™i, spre deosebire de bucătărie, fiind operative prin introducerea de monede. Pentru a vă uÈ™ura utilizarea acestor echipamente recreaÈ›ionale, o ma¬șină de schimbat mărunÈ›iÈ™ a fost plasată în camera de jocuri.
― Harta mea, spuse AI Hammond, indică doar nouă dormitoare.
― Fiecare dormitor, zise domiÈ™oara Wirt, conÈ›ine două paturi de o persoană; de unde, optsprezece locuri în total. ÃŽn plus, cinci dintre aceste paturi sunt duble, ajutându-i pe aceia dintre dumneavoastră care doresc să doarmă împreună, în perioada È™ederii aici.
― Eu am un regulament, spuse enervat Runciter, în legătură cu dormitul angajaÈ›ilor mei unii cu alÈ›ii.
― Pentru sau împotrivă? întrebă Zoe Wirt.
― ÃŽmpotrivă.
Runciter mototoli harta sa și o lăsă să cadă pe podeaua de metal încălzită.
― Nu sunt obiÈ™nuit să mi se spună...
― Dar dumneavoastră nu veÈ›i sta aici, domnule Runciter, sublinie domniÈ™oara Wirt. Nu vă întoarceÈ›i pe Pământ, de îndată ce angajaÈ›ii dumneavoastră vor începe să lucreze?
Îi adresă un zâmbet profesional.
Runciter îl întrebă pe Joe Chip:
― Ai obÈ›inut vreo înregistrare în legătură cu câmpul Psi?
― Mai întâi, spuse Joe, trebuie să obÈ›in o înregistrare a anti-câmpului pe care-l generează inerÈ›ialii noÈ™tri.
― Ar fi trebuit să faci asta pe drum, spuse Runciter.
― ÃŽncercaÈ›i să faceÈ›i măsurători? întrebă alarmată domniÈ™oara
Wirt. Așa cum v-am explicat, domnul Howard a contraindicat în mod expres acest lucru.
― Vom face o măsurătoare, oricum, replică sec Runciter.
― Domnul Howard...
― Asta nu-i treaba domnului Stanton Mick, i-o reteză Runciter.
Domnișoara Wirt îi ceru asistentei sale:
― Te rog, îi spui domnului Mick să coboare aici?
Asistenta porni brusc în direcția bateriei de lifturi.
― Domnul Mick vă va comunica personal acest lucru, îi zise dom-niÈ™oara Wirt lui Runciter. Până atunci, vă rog să nu faceÈ›i nimic; vă rog frumos să aÈ™teptaÈ›i până vine dânsul.
― Am obÈ›inut o măsurătoare acum, îl anunță Joe pe Runciter. A propriului nostru câmp. Este foarte mare. Probabil din cauza lui Pat, gândi el. Mult mai mare decât m-aÈ™ fi aÈ™teptat, spuse, cu glas tare.
De ce-or fi atât de îngrijorați că avem de gând să facem măsu¬rători? continuă în gând. Acum nu mai e vorba de factorul timp; iner¬țialii noștri sunt aici și operează.
― Există niÈ™te dulapuri, întrebă Tippy Jackson, unde să ne putem lăsa hainele? AÈ™ vrea să despachetez.
― Fiecare dormitor, răspunse domniÈ™oara Wirt, are un È™ifonier mare, acÈ›ionat cu monede. Și pentru început...
Dădu la iveală o pungă mare de plastic.
― AveÈ›i aici o provizie de monede oferite ca un gest de ospitali¬tate. ÃŽi dădu lui Jon Ild fiÈ™icurile de cinci, zece È™i douăzeci È™i cinci de cenÈ›i.
― Vrei să le împărÈ›i în mod egal? Un gest de bunăvoință din par¬tea domnului Mick.
Edie Dorn întrebă:
― Există vreo infirmieră sau vreun doctor în această aÈ™ezare? Câ-teodată, când lucrez din greu, fac niÈ™te iritaÈ›ii psihosomatice ale pielii; de obicei, un unguent pe bază de cortizon îmi face bine, dar în grabă am uitat să-l iau cu mine.
― InstalaÈ›iile industriale È™i de cercetare din apropierea acestor apartamente, spuse domniÈ™oara Wirt, au mai mulÈ›i medici în gardă permanentă, È™i pe lângă asta există un mic ambulatoriu cu paturi pen¬tru cei bolnavi.
― FuncÈ›ionează pe bază de monede? înrebă Sammy Mundo.
― Toată îngrijirea noastră medicală, spuse domniÈ™oara Wirt, este gratuită. Dar demonstrarea faptului că e, într-adevăr, bolnav cade pe umerii pretinsului pacient.
Adăugă:
― TotuÈ™i, maÈ™inile care împart medicamente sunt puse în funcÈ›iu¬ne de monede. AÈ™ putea să spun, în legătură cu asta, că veÈ›i găsi în camera cu jocuri a acestui apartament un distribuitor de tranchilizante. Și, dacă doriÈ›i, probabil că am putea obÈ›ine să fie mutată acolo È™i una dintre maÈ™inile care oferă stimulente.
― Ce se întâmplă cu halucinogenele? întrebă Francesca Spanish. Atunci când lucrez, dau rezultate mai bune dacă folosesc un drog psihedelic, pe bază de corn de secară; el mă face să văd cu adevărat îm-potriva cui lupt È™i am descoperit că asta mă ajută.
Domnișoara Wirt spuse:
― Domnul Mick nu este de acord cu nici un fel de agent halucilogen pe bază de corn de secară; consideră că aceÈ™tia sunt toxici pentru ficat. Dacă v-aÈ›i adus un asemenea drog, sunteÈ›i liberă să-l folosiÈ›i, noi însă nu vă vom oferi nici un pic, cu toate că am înÈ›eles că avem.
― De când ai început să ai nevoie de droguri psihedelice ca să-È›i provoci halucinaÈ›ii? o întrebă Don Denny. Doar întreaga ta viață e o halucinaÈ›ie cu ochii deschiÈ™i...
Fără a părea tulburată, Francesca spuse:
― Acum două nopÈ›i am avut o viziune deosebit de impresionan¬tă...
― Nu mă miră, spuse Don Denny.
― O grămadă de precogi È™i de telepi au coborât pe o scară îm¬pletită din cea mai fină cânepă naturală, pe balconul de sub fereastra mea. Și-au deschis drum, topind peretele, È™i s-au agitat în jurul patului meu, trezindu-mă cu pălăvrăgeala lor. Recitau poezii sau fragmente de proză languroasă din cărÈ›i de demult, care îmi făceau plăcere; pă¬reau atât de... Căută cuvântul: Scânteietori. Unul dintre ei, care-È™i spu¬ne Bill...
― Stai puÈ›in, interveni Tito Apostos. Și eu am avut un astfel de vis.
Se întoarse spre Joe.
― Þii minte, È›i-am spus chiar înainte de a pleca de pe Pământ?
Mâinile i se convulsionară, pline de încordare.
― Nu È›i-am spus?
― Și eu am visat chestia asta, spuse Tippy Jackson. Bill È™i Mart. Ziceau c-or să pună ei mâna pe mine...
Întunecându-se brusc la față, Runciter îi reproșă lui Joe:
― Ar fi trebuit să-mi spui mie.
― La vremea aia, începu Joe, tu...
Renunță.
― Arătai tare obosit. Aveai alte probleme pe cap.
Francesca continuă pe un ton tăios:
― N-a fost un vis, ci o viziune autentică. Pot să simt diferenÈ›a.
― BineînÈ›eles că poÈ›i, Francy, spuse Don Denny. ÃŽi făcu cu ochiul lui Joe.
― Am avut un vis, interveni Jon Ild. Dar era în legătură cu niÈ™te maÈ™ini pe pernă de aer. Le memoram numerele de înmatriculare. Am memorat È™aizeci È™i cinci, È™i încă le mai È›in minte. VreÈ›i să le-auzuÈ›i?
― ÃŽmi pare rău, Glen, îi spuse Joe Chip lui Runciter. Am crezut că numai Apostos a trecut prin asta; nu È™tiam de ceilalÈ›i. Eu...
Zgomotul ușilor trântite ale liftului îl făcu să se oprească; și el și ceilalți se întoarseră să privească.
Burtos, scund și cu picioare groase, Stanton Mick se îndreptă că¬tre ei. Purta niște pantaloni de golf, de culoarea fucsiei, papuci roz din blană de iak, o bluză fără mâneci din piele de șarpe și o panglică în părul vopsit alb, ce-i venea până la mijloc. Nasul său, se gândi Joe, semăna cu mingea de cauciuc de la trompeta-claxon a unui taxi din New Delhi, moale și ușor de strâns. Și zgomotos. Cel mai zgomotos nas pe care l-am văzut vreodată, își spuse.
― Hello, voi, cei mai buni anti-psi, exclamă Stanton Mick, desfăcându-È™i larg braÈ›ele, într-un gest de bun venit. Exterminatorii sunt aici ― când spun asta, mă refer la voi.
Vocea Iui avea ceva asemănător cu tonalitatea pătrunzătoare a unui castrat, un zgomot neplăcut, se gândi Joe Chip, pe care te-ai pu¬tea aștepta să-l auzi răsunând dintr-un stup de albine de metal.
― Ciuma, sub forma unor mizerii psionice diverse, a cuprins lu¬mea liniÈ™tită, prietenoasă È™i blândă a lui Stanton Mick. Ce mai zi a fost aceea pentru noi în Mickville ― cum numim noi atractiva È™i ape¬tisanta aÈ™ezare lunară pe care-o avem aici. BineînÈ›eles, aÈ›i È™i început să lucraÈ›i, aÈ™a cum È™tiam că veÈ›i face. Asta pentru că sunteÈ›i cei mai buni în domeniul vostru, aÈ™a cum își dă seama oricine, când este vorba de Runciter Associates. ÃŽncă de pe acum sunt încântat de activitatea voastră, cu o mică excepÈ›ie, referitoare Ia operatorul care vă face tes¬tele È™i care se luptă din greu cu echipamentul său. Alo, domnule, vrei să te uiÈ›i la mine când îți vorbesc?
Joe închise poligraful și indicatoarele și întrerupse alimentarea cu curent.
― Pot să dispun acum de atenÈ›ia dumitale? îl întrebă Stanton Mick.
― Da, spuse Joe.
― Lasă echipamentul în funcÈ›iune, îi ordonă Runciter. Nu lucrezi pentru domnul Mick, lucrezi pentru mine.
― Nu are nici o importanță, îl liniÈ™ti Joe. Am obÈ›inut deja o în¬registrare a câmpului psi generat în apropiere.
Își îndeplinise sarcina. Stanton Mick se mișcase prea încet.
― Cât de mare este câmpul lor?
Joe spuse:
― Nu există nici un câmp.
― InerÈ›ialii noÈ™tri îl contracarează? Anti-câmpul nostru este mai mare?
― Nu, zise Joe. AÈ™a cum am spus: Nu există nici un câmp psi, de nici un fel, în raza de acÈ›iune a echipamentului meu. Am detectat propriul nostru câmp, aÈ™a că după câte îmi dau seama instrumentele mele funcÈ›ionează; consider că am obÈ›inut un feed-back foarte corect. Producem 2000 de unități bir, fluctuând până la 2100, la fiecare câ¬teva minute. Probabil că cifra va creÈ™te în mod gradat: după ce iner¬țialii noÈ™tri vor fi funcÈ›ionat împreună, să zicem, douăsprezece ore, s-ar putea să ajungă la...
― Nu înÈ›eleg, spuse Runciter.
Acum, toți inerțialii se strângeau în jurul lui Joe Chip. Don Denny luă una din benzile de hârtie ce fuseseră expulzate de poligraf, exa¬mina linia ce nu înregistrase nici un zig-zag, apoi i-o oferi lui Tippy Jackson. Unul câte unul, o cercetară în tăcere și ceilalți inerțiali, apoi priviră către Runciter.
Adresându-se lui Stanton Mick, Runciter spuse:
― De unde v-a venit ideea că niÈ™te esperi s-au infiltrat în operaÈ›iu¬nea de aici, de pe Lună? Și de ce nu voiaÈ›i să facem testele noastre obiÈ™nuite'? ȘtiaÈ›i că vom obÈ›ine acest rezultat?
― E clar că È™tia, spuse Joe Chip.
Pentru el era o certitudine.
Mișcări agitate, rapide, traversară fața lui Runciter; începu să i se adreseze lui Stanton Mick, apoi se răzgândi și-i spuse cu voce joasă lui Joe:
― Să ne întoarcem pe Pământ; să ne luăm inerÈ›ialii de aici, chiar acum.
Cu voce tare, adresându-se celorlalți, anunță:
― AdunaÈ›i-vă lucrurile; zburăm înapoi la New York. ÃŽn cincispre¬zece minute vreau să fiÈ›i cu toÈ›i pe navă; oricine absentează, va fi lăsat aici. Joe, adună-È›i toate catrafusele într-o singură grămadă; o să te ajut să le cari până la navă, dacă va fi nevoie. Oricum, vreau să dispară de aici, È™i tu odată cu ele.
Se întoarse din nou către Mick, cu fața umflată de mânie; începu să vorbească...
Chițăind cu vocea sa de insectă metalică, Stanton Mick pluti până sub tavanul încăperii, cu brațele depărtate și rigide.
― Domnule Runciter, nu lăsaÈ›i ca talamusul să vi-o ia înaintea cortexului. Această afacere necesită discreÈ›ie, nu grabă; potoliÈ›i-vă oa¬menii È™i haideÈ›i să ne unim eforturile pentru a ne înÈ›elege unii cu alÈ›ii.
Corpul său, colorat și rotund, se mișca de sus în jos, deplasându-se într-o rotație transversală înceată, astfel încât acum picioarele, și nu capul, i se găseau în direcția lui Runciter.
― Am auzit despre asta, îi spuse Joe lui Runciter. Este o bombă umanoidă cu sistem de autodistrugere. Ajută-mă să-i scot pe toÈ›i de-aici. Tocmai au declanÈ™at sistemul automat; de aceea a început să plu¬tească È™i s-a ridicat.
Bomba explodă.
Vălătuci de fum mirositor, care păreau să se lipească de pereții de podeaua sfărâmată, coborâră și ascunseră corpul contorsionat, prăbușit cu fața în jos, la picioarele lui Joe Chip.
Don Denny țipa în urechea lui Joe:
― L-au ucis pe Runciter, domnule Chip. Ãsta e domnul Runciter! Datorită agitaÈ›iei se bâlbâia.
― Și pe mai cine? întrebă Joe răguÈ™it, încercând să respire; fumul acru îi strângea pieptul. Capul îi răsuna de la explozia bombei È™i, sim¬țind pe ceafă ceva cald, care curgea, descoperi că îl rănise o schijă.
Wendy Wright spuse cu o voce greu de distins, în ciuda apro¬pierii:
― Cred că toÈ›i sunt răniÈ›i, dar în viață.
Aplecându-se deasupra lui Runciter, Edie Dorn întrebă:
― Putem obÈ›ine un animator de la Ray Hollis?
Fața ei părea zdrobită și lipsită de sânge.
― Nu, zise Joe; se aplecă, la rândul lui. Te înÈ™eli, îi spuse el lui Don Denny. Nu e mort.
Dar, pe podeaua sfâșiată, Runciter intrase în agonie. În două-trei minute, afirmația făcută de Don Denny mai devreme, avea să fie co¬rectă.
― FiÈ›i atenÈ›i cu toÈ›ii, spuse cu voce tare Joe. De vreme ce domnul Runciter este rănit, acum eu comand ― oricum, temporar, până ne vom întoarce pe Terra.
― Presupunând, spuse Al Hammond, că ne vom mai întoarce...
Cu o batistă împăturită, se tampona peste tăietura adâncă, de dea-supra ochiului drept.
― Câți dintre voi aveÈ›i arme de mână? întrebă Joe.
Inerțialii continuară să se agite, fără să răspundă.
― Știu că este împotriva regulilor societății, spuse Joe. Dar mai È™tiu È™i că unii dintre voi au aÈ™a ceva. LăsaÈ›i baltă ilegalitatea; uitaÈ›i tot ce-aÈ›i auzit vreodată în legătură cu inerÈ›ialii în activitate care poar¬tă asupra lor arme.
După o scurtă pauză, Tippy Jackson spuse:
― A mea este în bagaje. ÃŽn cealaltă cameră.
― A mea e-aici, cu mine, spuse Tito Apostos; È›inea deja, în mâna dreaptă, un pistol demodat cu gloanÈ›e de plumb.
― Dacă aveÈ›i arme, spuse Joe, È™i se găsesc în camera unde v-aÈ›i lăsat lucrurile, duceÈ›i-vă să vi le luaÈ›i.
Șase inerțiali porniră spre ușă.
Adresându-se lui Al Hammond și Wendy Wright, care rămăse¬seră pe loc, Joe le spuse:
― Trebuie să-l punem pe Runciter într-un container frigorific.
― Există un astfel de echipament pe navă, anunță Al Hammond.
― Atunci îl cărăm acolo, decise Joe. Hammond, tu apucă-l de o parte È™i eu îl ridic din partea cealaltă. Apostos, ia-o înainte È™i împuÈ™că pe orice funcÈ›ionar de-al lui Hollis care încearcă să ne oprească.
Jon Ild, întorcându-se din camera alăturată cu o armă laser, în¬trebă:
― Crezi că Hollis este aici, cu domnul Mick'?
― Cu el, spuse Joe, sau de unul singur. S-ar putea ca noi să nu fi dus deloc tratative cu Mick; s-ar putea ca de la început să fi fost vorba de Hollis.
Uluitor, gândi el, că explozia bombei comandate nu ne-a omorât pe toÈ›i. Se întrebă ce-i cu Zoe Wirt. ÃŽn mod evident, ieÈ™ise înainte de explozie; nu se zărea nici urmă a ei. Mă întreb ce reacÈ›ie a avut, își spuse, atunci când a descoperit că nu lucrează pentru Stanton Mick, că patronul ei ― adevăratul ei patron ― ne-a angajat È™i ne-a adus aici doar pentru a ne asasina. Probabil că vor trebui s-o ucidă È™i pe ea. Pentru a fi mai siguri. ÃŽn mod cert nu le va mai fi de folos; de fapt, ar fi o martoră la tot ce s-a întâmplat.
Acum înarmați, ceilalți inerțiali se întorseseră; așteptau ca Joe să le spună ce să facă. Având în vedere situația în care se aflau, cei un¬sprezece esperi păreau îndeajuns de stăpâni pe ei.
― Dacă-l putem pune pe Runciter într-un container suficient de repede, explică Joe, în vreme ce el È™i Al Hammond îl cărau spre lifturi pe patronul lor care aparent era pe moarte, atunci el va putea să mai conducă firma. AÈ™a cum face È™i nevastă-sa.
Apăsă cu cotul pe butonul de la lift.
― E o È™ansă foarte mică, spuse el, ca liftul să vină. Probabil c-au întrerupt curentul în acelaÈ™i moment cu explozia.
Liftul, totuși, apăru. În grabă, Joe și cu Al Hammond îl duseră pe Runciter în interiorul cabinei.
― Trei dintre voi, care au arme, spuse Joe, să vină cu noi. Cei¬lalÈ›i...
― La dracu' cu chestia asta, spuse Sammy Mundo. Nu vrem să rămânem blocaÈ›i aici, jos, aÈ™teptând să se întoarcă liftul. S-ar putea să nu mai vină.
Porni înainte, cu fața schimonosită de panică.
Joe spuse cu asprime:
― Runciter merge primul!
Atinse un buton și ușile se închiseră, înăuntru rămânând el, Al Hammond, Tito Apostos, Wendy Wright, Don Denny și Glen Runciter.
― Trebuia să procedăm aÈ™a, le spuse el celorlalÈ›i, în vreme ce liftul urca. Și, oricum, dacă oamenii lui Hollis ne aÈ™teaptă, or să ne prindă pe noi mai întâi. Numai că, probabil, nu se-aÈ™teaptă să fim înarmaÈ›i.
― Din cauza regulii ăleia, adăugă Don Denny.
― Vezi dacă n-a murit cumva, îi ceru Joe lui Tito Apostos.
Aplecându-se, Apostos examină corpul inert.
― Mai respiră încă, foarte slab, constată el. Deci mai avem o È™ansă.
― Da, o È™ansă, spuse Joe.
Rămase amorțit, așa cum fusese de fapt, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, din clipa când avusese loc explozia: resimțea o sen¬zație de frig și de slăbiciune și se părea că timpanele, la rândul lor, îi fuseseră afectate. De îndată ce vom fi înapoi în navă, reflectă el, și-l vom pune pe Runciter în container, o să putem trimite la New York o cerere de ajutor către toți cei de la firmă. De fapt, către toate organizațiile de prudență. Iar dacă noi n-o să reușim să decolăm, pot să vină ei să ne caute.
Dar, în realitate, treaba n-o să meargă așa. Pentru că până va ajun¬ge pe Lună cineva de la Societate, toți cei blocați în subteran, în puțul liftului și la bordul navei vor fi morți. Așa că, într-adevăr, nu există nici o șansă.
Tito Apostos spuse:
― Ar fi trebuit să laÈ™i să intre mai mulÈ›i în lift. Ne-am fi putut înghesui ca să lăsăm È™i restul femeilor să urce.
Se uită acuzator la Joe, cu mâinile tremurându-i din cauza agi¬tației.
― Noi vom fi mai expuÈ™i decât ei pericolului de-a fi omorâți, spu¬se Joe. Hollis se va aÈ™tepta ca orice supravieÈ›uitor al exploziei să fo¬losească liftul, aÈ™a cum facem noi acum. Probabil de aceea au lăsat deschisă alimentarea cu energie. Ei È™tiu că trebuie să ne întoarcem la navă.
Wendy Wright îl întrerupse:
― Ne-ai mai spus asta, Joe.
― ÃŽncerc să raÈ›ionalizez ceea ce fac, să scuză el. Lăsându-i pe cei¬lalÈ›i acolo jos.
― Cum rămâne cu talentul fetei aceleia noi? spuse Wendy. Tipa oacheșă, posomorâtă, cu o atitudine dispreÈ›uitoare; Pat È™i-nu-mai-È™tiu-cum. Ai putea s-o trimiÈ›i înapoi în trecut, înainte de rănirea lui Run-citer; ea ar putea să schimbe toate astea. Ai uitat ce însuÈ™iri are?
― Da, spuse Joe, încordat.
Uitase, în zăpăceala aceea lipsită de scop și plină de fum.
― HaideÈ›i înapoi, spuse Tito Apostos. AÈ™a cum zici, oamenii lui Hollis ne vor aÈ™tepta deasupra, la nivelul solului; aÈ™a cum ai spus, suntem în mai mare pericol...
― Am ajuns la suprafață, îl întrerupse Don Denny. Liftul s-a oprit.
Palid și rigid, își linse buzele, cuprins de teamă, în vreme ce ușile se deschiseră automat.
Se aflau în faÈ›a unei scări rulante care ducea într-o sală de aș¬teptare, la capătul căreia, dincolo de uÈ™i cu membrane de aer, putea fi zărită baza navei lor, aÈ™ezată în poziÈ›ie verticală. Exact aÈ™a cum o lăsaseră. Și nimeni nu se interpunea între ei È™i navă. Ciudat, se gândi Joe Chip. Să fi fost ceilalÈ›i atât de siguri că explozia acelei bombe cu aspect de bătrân ne va termina pe toÈ›i? Ceva din cele plănuite de ei trebuie să nu fi mers bine, mai întâi în explozia propriu-zisă, apoi în neîntreruperea curentului ― iar acum, acest coridor gol...
― Cred, spuse Don Denny, în vreme ce Al Hammond È™i Joe îl cărau pe Runciter din lift până la scara rulantă, că i-a dat peste cap faptul că bomba a plutit până în tavan. Părea să fi fost o bombă cu fragmentare È™i cea mai mare parte a schijelor au lovit pereÈ›ii deasupra capetelor noastre. Mă gândesc că nu le-a trecut prin minte că s-ar pu¬tea ca unii dintre noi să scape cu viață: probabil din cauza asta nu au oprit curentul.
― Ei bine, slavă domnului că s-a ridicat, spuse Wendy Wright. Dumnezeule, tare e frig. Probabil că bomba a scos din funcÈ›iune sis¬temul de încălzire al zonei ăsteia.
Tremura în mod vizibil.
Scara rulantă îi ducea înainte, cu o încetineală îngrozitoare; lui Joe i se păru că trecuseră cinci minute sau poate chiar mai multe, înainte ca scara rulantă să-i lase în fața ușilor cu membrane duble de aer. Această înaintare târâtă, într-un fel, i se păru partea cea mai rea din tot ce li se întâmplase, ca și cum Hollis ar fi aranjat totul cu bună știință.
― AÈ™teptaÈ›i! strigă o voce din spatele lor; se auziră paÈ™i È™i Tito Apostos se răsuci, arma sa se ridică, apoi se lăsă în jos.
― Sunt ceilalÈ›i, îi spuse Don Denny lui Joe, care nu se putea în¬toarce; el È™i cu Al Hammond începuseră să manevreze corpul lui Run-citer prin sistemul complicat al uÈ™ilor cu membrane de aer. Sunt toÈ›i, e-n regulă.
Le făcu semn cu mâna, să vină spre el.
― HaideÈ›i!
Tunelul de legătură, din plastic, unea încă nava lor de sala de așteptare; Joe auzi clămpănitul înfundat, caracteristic, de sub picioa¬rele lor și se-ntrebă: Ne lasă să plecăm? Sau, se gândi, ne așteaptă navă? E ca și cum, își spuse el, o forță malițioasă se joacă întruna noi, lăsându-ne să alergăm fără țintă, ridicoli, ca niște șoareci fără creier. O amuzăm. Eforturile noastre îi întrețin distracția. Și când vom ajunge acolo, pumnul i se va închide și va lăsa să cadă apoi rămășițele noastre zdrobite, precum ale lui Runciter, pe podeaua ce se mișca atât de încet.
― Denny, spuse el. Intri tu primul în navă. Să vezi dacă nu cumva aÈ™teaptă.
― Și dacă ne aÈ™teaptă? întrebă Denny.
― Atunci te întorci, replică Joe tăios, ne spui, iar noi ne predăm, ei îi vor ucide È™i pe aceia dintre noi care-au mai rămas.
Wendy Wright interveni la rândul ei:
― Cere-i lui Pat-È™i-cum-o-mai-cheamă să-È™i folosească puterea!
Vocea-i era joasă, dar insistentă.
― Te rog, Joe!
― Hai mai bine să-ncercăm să urcăm pe navă, spuse Tito Apostos. Nu-mi place fata aia; n-am încredere în talentul ei.
― N-o înÈ›elegi nici pe ea, nici ce poate să facă, replică Joe.
Îl privi pe micuțul și uscatul Don Denny înaintând rapid în susul tunelului, meșterind la sistemul de închidere-deschidere care controla sasul de acces în navă, apoi dispărând înăuntru.
― Nu se va mai întoarce, spuse el, abia respirând; greutatea lui Glen Runciter părea să fi crescut; de-abia mai putea să-l mai È›ină.
― Hai să-I punem pe Runciter jos, pe podeaua tunelului, se adresă el lui Al Hammond. Pentru un bătrân este tare greu, constată Joe, ridicându-se din nou în picioare.
Și, adresându-se lui Wendy, spuse:
― Voi vorbi cu Pat.
Ceilalți ajunseseră și ei; se îngrămădeau cu toții agitați, în tunelul de legătură.
― Ce fiasco, gâfâi Joe. ÃŽn loc de ceea ce noi sperasem să fie marea noastră afacere. Nu poÈ›i È™ti niciodată. De data asta, Hollis chiar că ne-a terminat.
ÃŽi făcu semn lui Pat să vină lângă el. FaÈ›a femeii era murdară, iar bluza ei sintetică È™i fără mâneci fusese sfâșiată; brasiera care ― con¬form modei ― îi apăsa sânii, putea fi acum văzută în mare parte; avea pe ea flori de crin de un roz palid, imprimate într-un relief elegant È™i ― fără nici un motiv logic ― percepÈ›ia acestui fapt disparat, lipsit de sens, i se înregistră în minte.
― Ascultă, îi spuse el, punându-i mâna pe umăr È™i privind-o în ochi; foarte calmă, ea îi întoarse privirea. PoÈ›i să te întorci în timp? La un moment aflat mai înainte ca bomba să fie detonată? Și să-l re¬faci pe Glen Runciter?
― E prea târziu acum, spuse Pat.
― De ce?
― Uite-aÈ™a... A trecut pre mult timp. Ar fi trebuit s-o fac imediat.
― Și de ce n-ai făcut-o? o întrebă Wendy Wright, cu ostilitate.
Pat își întoarse privirea asupra ei.
― Dar tu, te-ai gândit la asta? Dacă te-ai gândit, n-ai spus-o. Ni¬meni n-a spus-o.
― Prin urmare, nu simÈ›i nici un fel de responsabilitate, spuse Wendy. Pentru moartea lui Runciter. Atunci când talentul tău ar fi pu¬tut s-o împiedice...
Pat râse.
Întorcându-se de la navă, Don Denny spuse:
― E goală.
― O.K., spuse Joe, făcându-i semn lui Al Hammond. Hai să-l du¬cem înăuntru È™i să-l băgăm în containerul frigorific.
El È™i cu Al ridicară din nou corpul greu, dificil de manevrat; își continuară drumul în interiorul navei; inerÈ›ialii se îngrămădiseră îmbulzindu-se în jurul lui, nerăbdători să ajungă la adăpost ― simÈ›i ema-naÈ›ia pur fizică a fricii lor, câmpul care-i înconjura ― inclusiv pe el. Posibilitatea de a putea să părăsească Luna vii îi făcuse È™i mai dis¬peraÈ›i; resemnarea lor È™ocată dispăruse acum cu totul.
― Unde e cheia? È›ipă, cu voce ascuÈ›ită, Jon Ild în urechea lui Joe, în vreme ce acesta È™i cu AI Hammond se împleticeau, ameÈ›iÈ›i, către camera containerelor.
Îl apucă pe Joe de braț.
― Cheia, domnule Chip.
Al Hammond explică:
― Cheia de contact pentru navă... Runciter trebuie s-o aibă asupra lui; luaÈ›i-i-o înainte de a-l băga la rece, pentru că dup-aia n-o să mai fim în stare să-l atingem.
Căutând prin diferitele buzunare ale lui Runciter, Joe găsi un port-chei din piele; i-l dădu lui Jon Ild.
― Acum putem să-l băgăm în container? întrebă el, cu o mânie sălbatică. Haide, Hammond; pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă să-l bag la rece!
Dar nu ne-am mișcat îndeajuns de repede, își spuse. Totul s-a ter-minat. N-am reușit. Ei bine, se gândi, plin de oboseală, asta-i situația.
Primele rachete porniră urlând; nava se zgudui în vreme ce, la consola de control, patru dintre inerțiali colaborau nesiguri la progra¬marea receptorilor de comandă computerizată.
De ce ne-au lăsat să plecăm? se întrebă Joe, în vreme ce el È™i AI Hammond ridicau corpul lipsit de viață al lui Runciter ― sau apa¬rent lipsit de viață ― în poziÈ›ie verticală, în containerul ce se întindea din podea până-n tavan; niÈ™te sisteme automate de fixare se prinseră în jurul pulpelor È™i umerilor lui Runciter, sprijinindu-l, răstimp în care frigul, lucind cu propria sa viață simulată, scânteia È™i strălucea, ză-păcindu-i pe Joe Chip È™i pe Al Hammond.
― Nu înÈ›eleg, spuse el.
― Nu le-a reuÈ™it figura, spuse Hammond. Nu aveau nici un plan suplimentar în cazul când treaba cu bomba nu le ieÈ™ea. La fel au pățit Și complotiÈ™tii care au încercat să-l ucidă pe Hitler cu o bombă; atunci când au văzut că în bunker a avut loc explozia, cu toÈ›ii È™i-au închipuit că...
― Mai înainte ca frigul să ne omoare, spuse Joe, hai să ieÈ™im to¬tuÈ™i din camera asta.
Îl împinse înaintea lui pe Hammond; odată ajunși afară, cei doi răsuciră volantul ușii în poziția „închis".
― Dumnezeule, ce sentiment, zise el. Să te gândeÈ™ti că o forță ca asta păstrează viaÈ›a. ÃŽntr-un fel...
Francy Spanish, cu lungile sale cozi pârlite, îl opri în vreme ce el pornea spre partea din față a navei.
― Există vreun circuit de comunicare în container? întrebă ea. Ne putem consulta cu domnul Runciter acum?
― Nici o consultaÈ›ie, zise Joe, clătinând din cap. Nu există difu¬zor, nu există microfon. Nu sunt protofazoni. Nu există semi-viață. Nu, până ce ne întoarcem pe Pământ È™i-l transferăm într-un moratorium.
― Atunci, cum putem È™ti dacă l-am îngheÈ›at la timp ? întrebă Don Denny.
― Nu putem să È™tim, răspunse Joe.
― S-ar putea să i se fi deteriorat creierul, zise Sammy Mundo, rân¬jind. Chicoti.
― AÈ™a este, spuse Joe. S-ar putea să nu mai auzim niciodată vocea sau gândurile lui Glen Runciter. S-ar putea să trebuiască să facem ca Runciter Associates să funcÈ›ioneze fără el. S-ar putea să trebuiască să depindem de ceea ce-a mai rămas din Ella; s-ar putea să trebuiască să ne mutăm birourile la Moratoriumul Preaiubitei Frății din Zürich È™i să acÈ›ionăm de acolo.
Se așeză într-un scaun lateral, de unde-i putea vedea pe cei patru inerțiali târguindu-se în legătură cu felul corect de a conduce nava. Cuprins parcă de somnambulism, copleșit de senzația dureroasă de șoc, obositoare și confuză, își scoase o țigare îndoită și o aprinse.
Þigara, uscată și veche, se rupse atunci când încercă s-o țină între degete. Ciudat, se gândi.
― Explozia bombei, spuse Al Hammond, observând ce se întâm¬plase. Căldura.
― Ne-a îmbătrânit? întrebă Wendy, din spatele lui Hammond; tre¬cu pe lângă el È™i se aÈ™eză lângă Joe. Mă simt bătrână. Sunt bătrâni pachetul tău de È›igări este vechi; din cauza celor întâmplate cu toÈ›ii suntem bătrâni, Ia fel ca È™i ziua de astăzi. Ziua de azi a fost pentru noi ca nici o altă zi.
Cu energie, plină de dramatism, nava se ridică de pe suprafața Lunii, târând după ea, în mod absurd, tunelul de legătură din plastic.



Înveseliți suprafețele triste din casa dumneavoastră cu noul Ubik -miraculos, ușor de aplicat, extra-strălucitor, cu suprafață de plastic antiderapantă. În totalitate lipsit de pericol, dacă este folosit după modul de întrebuințare. Vă face să nu mai frecați podelele la nesfârșit, vă face să alunecați afară din bucătărie!

ȘAPTE

― CEA MAI BUNA MIȘCARE A NOASTRÃ, spuse Joe Chip, pare să fie aceasta; vom ateriza la Zürich.
Ridică audiofonul cu microunde, pus la dispoziție de nava scum¬pă și bine echipată a lui Runciter, și formă codul regional pentru El¬veția.
― Punându-l È™i pe el în acelaÈ™i moratorium cu Ella, putem să-i consultăm pe amândoi, simultan; pot fi conectaÈ›i în mod electronic, astfel încât să funcÈ›ioneze la unison.
― ÃŽn mod protofazonic, îl corectă Don Denny.
― Știe vreunul dintre voi numele directorului Moratoriumului Preaiubitei Frății? întrebă Joe, ignorându-l.
― Herbert È™i-nu-mai-È™tiu-cum, zise Tippy Jackson. Un nume ger¬man.
După un timp de gândire, Wendy Wright completă:
― Herbert Schoenheit von Vogelsang. ÃŽmi amintesc pentru că domnul Runciter mi-a spus odată că înseamnă „Herbert, frumuseÈ›ea cântecului păsărilor". AÈ™ fi vrut să am un asemenea nume. ÃŽmi amin¬tesc că m-am gândit la asta, pe vremea aceea.
― Ai putea să te căsătoreÈ™ti cu el, interveni Tito Apostos.
― Eu o să mă căsătoresc cu Joe Chip, afirmă Wendy, cu o voce serioasă, introspectivă, având o gravitate ca de copil.
― Oh? spuse Pat Conley.
Ochii săi negri, saturați de lumină, se aprinseră.
― Chiar aÈ™a?
― PoÈ›i să schimbi È™i asta? spuse Wendy. Cu talentul tău?
Pat spuse:
― Eu trăiesc cu Joe. Eu sunt amanta lui. ÃŽn condiÈ›iile aranjamen¬tului nostru îi plătesc cecurile. I-am plătit È™i uÈ™a de la intrare, în aceas¬tă dimineață, ca să-i permită să iasă. Fără mine, ar fi È™i acum tot în conaptul său.
― Și călătoria nostră pe Lună, spuse Al Hammond, n-ar fi avut loc.
Se uită la Pat, cu o expresie intrigantă.
― Poate că n-ar fi avut loc astăzi, sublinie Tippy Jackson, dar tot ar fi avut, în cele din urmă. Ce importanță mai are? Oricum, cred că-i grozav pentru Joe să aibă o amantă care-i plăteÈ™te uÈ™a de la intrare.
Îl înghionti pe acesta în umăr, cu fața strălucindu-i de o aprobare lascivă care-l miră pe Joe. Un fel de plăcere prin delegație, în fața activităților lui personale, particulare; sub aspectul extravertit al doamnei Jackson, se găsea un caracter de voyeur.
― DaÈ›i-mi anuarul telefonic mondial al navei, spuse Joe. O să anunÈ› moratoriumul să ne aÈ™tepte.
Se uită la ceasul de Ia mână. Încă zece minute de zbor.
― PoftiÈ›i anuarul, domnule Chip, spuse Jon Ild, după ce căută puÈ›in; îi dădu cutia pătrată È™i grea, înzestrată cu claviatură È™i microscanner.
Joe trasă mai întâi ELV, apoi ZUR, apoi MORA PREAI FRA.
― Parcă ar fi ebraică, spuse Pat din spatele său. Condensare se¬mantică.
Microscannerul se mișcă rapid înainte și înapoi, selectând și eli-minând; în cele din urmă, mecanismul său ejectă o cartelă, pe care Joe o introduse în deschizătura de primire a telefonului.
Telefonul spuse cu o voce subțire:
― Aceasta este o înregistrare.
Ejectă cu putere cartela.
― Numărul pe care mi l-aÈ›i dat nu mai este în uz. Dacă aveÈ›i ne¬voie de ajutor, puneÈ›i o cartelă roÈ™ie în...
― Ce dată figurează pe cartea aia de telefon? îl întrebă Joe pe Ild.
care tocmai punea aparatul la loc, pe raftul lui.
Ild examină data imprimată pe spatele cutiei.
― 1990. Este veche de doi ani.
― Nu se poate una ca asta, zise Edie Dorn. Această navă nu exista acum doi ani. Totul, la bordul său, este foarte nou.
― Poate că Runciter a mai făcut economii, interveni Tite Apostos.
― Ba de loc, replică Edie. A investit din plin ― atenÈ›ie, bani È™i îndemânare inginerească în Pratfall II. Oricine a lucrat vreodată pen¬tru el È™tie lucrul ăsta, această navă este mândria È™i bucuria lui.
― Era mândria È™i bucuria lui, îl corectă Francy Spanish.
― Nu sunt încă pregătit să admit acest lucru, spuse Joe.
Introduse o cartelă roșie în fanta de primire a telefonului.
― Dă-mi numărul actual al Moratoriumului Preaiubitei Frății din Zurich, ElveÈ›ia ― ceru el.
Adresându-se Iui Francy Spanish, îi spuse:
― Această navă este încă mândria È™i bucuria lui, deoarece el încă există.
O cartelă selectată de telefon, ieși la iveală; Joe o transferă către fanta de primire a receptorului său. De data aceasta, sistemele com¬puterizate ale telefonului răspunseră fără nici o dificultate; pe ecran, se formă figura de un galben bolnăvicios, cu un aer prefăcut, a in¬terlocutorului onctuos ce se ocupa de conducerea Moratoriumului Preaiubitei Frății. Joe își aduse aminte de el cu neplăcere.
― Sunt Herr Herbert Schoenheit von Vogelsang. ÃŽn supărarea dumneavoastră aÈ›i venit la mine, domnule? ÃŽmi puteÈ›i dezvălui nu¬mele È™i adresa, pentru cazul în care-am fi întrerupÈ›i?
Proprietarul moratoriumului își luă o înfățișare de om sigur de sine.
Joe rosti laconic:
― A avut loc un accident.
― Ceea ce noi considerăm, un „accident", spuse von Vogelsang, este întotdeauna o dovadă a acÈ›iunii personale a lui Dumnezeu. ÃŽntr-un anumit sens, toată viaÈ›a ar putea fi numită un „accident". Și cu toate astea, de fapt...
― Nu vreau să mă angajez într-o discuÈ›ie teologică îl întrerupse Joe. Nu acum.
― Acum este timpul cel mai potrivit, când consolările aduse de teologie sunt cele mai folositoare. Decedatul vă este rudă?
― E patronul nostru, zise Joe. Glen Runciter de la Runciter As¬sociates, New York. O aveÈ›i acolo pe soÈ›ia lui, Ella. Vom ateriza în opt sau nouă minute; se poate ca una dintre autodubele dumneavoas¬tră pentru transportul containerelor să ne aÈ™tepte?
― Acum e în container?
― Nu, spuse Joe. Se încălzeÈ™te pe plaja de la Tampa, Florida.
― ÃŽmi închipui că răspunsul dumneavoastră amuzant înseamnă da.
― TrimiteÈ›i o autodubă la spaceportul de la Zürich, ceru Joe È™i închise.
Uite prin cine va trebui să comunicăm de-acum înainte, reflectă el.
― Vom pune mâna pe Ray Hollis, le spuse inerÈ›ialilor grupaÈ›i în jurul său.
― Să punem mâna pe el, în loc să punem mâna pe domnul Vo¬gelsang? întrebă Sammy Mundo.
― Să punem mâna pe el în sensul să-l omorâm, explică Joe. Pen¬tru că a provocat toate astea.
Glen Runciter, se gândi; stând în picioare, înghețat, într-un coșciug din plastic transparent, ornamentat cu boboci de trandafiri din plastic. Adus la activitatea de semi-viață o oră pe lună. Deteriorându-se, slăbind, pierzându-se... Hristoase, își zise el, cuprins de furie. Dintre toți oamenii de pe lume... Un om atât de plin de viață. Și atât de important...
― ÃŽn orice caz, îl consolă Wendy, va fi mai aproape de Ella.
― ÃŽntr-un fel, spuse Joe. Sper să-l punem È™i pe el în container...
Se întrerupse, nedorind să pronunțe acel lucru.
― Nu-mi plac moratoriumurile, zise el. Sau proprietarii de moratoriumuri. Nu-mi place Herbert Schoenheit von Vogelsang. De ce preferă Runciter moratoriumurile elveÈ›iene? Ce are diferit un moratorium din New York?
― Este o investiÈ›ie elveÈ›iană, interveni Edie Dorn. Și, conform unor estimări imparÈ›iale, durata medie a semi-vieÈ›ii unei persoane dintr-un moratorium elveÈ›ian este mai mare cu două ore întregi decât a unei persoane dintr-un moratorium de-al nostru. ElveÈ›ienii se pare că au un truc special.
― NaÈ›iunile Unite ar trebui să abolească semi-viaÈ›a, spuse Joe. Ca interpunându-se procesului natural al ciclului naÈ™terii È™i morÈ›ii.
― Dacă Dumnezeu ar fi aprobat semi-viaÈ›a, zise Al Hammond, ironic, fiecare dintre noi s-ar fi născut într-un coÈ™ciug umplut cu gheață uscată.
De la consola de control, Don Denny anunță:
― Suntem acum sub jurisdicÈ›ia emițătorului de microunde de la Zürich. El va face restul.
Se îndepărtă de consolă, cu o figură întunecată.
― Fii mai vesel, îi spuse Edie Dorn. Ca să mă exprim foarte brutal în legătură cu toată povestea, gândeÈ™te-te cât de norocoÈ™i am fost cu toÈ›ii; am fi putut fi morÈ›i acum. Fie din cauza bombei, fie doborâți de lasere după explozie. Asta te va face să te simÈ›i mai bine, de îndată ce vom ateriza; vom fi mult mai în siguranță pe Pământ.
― Faptul că ne obligau să mergem pe Lună ar fi trebuit să ne dea de gândit, zise Joe.
Și-ar fi trebuit să-i dea de gândit și lui Runciter, medită el.
― Din cauza acelei fisuri a legii, în legătură cu autoritatea civilă pe Lună. Runciter spunea întotdeauna: „Să suspectaÈ›i orice sarcină care ne cere să părăsim Pământul." Dac-ar fi în viață, ar spune-o È™i acum. „Dar mai ales nu cădeÈ›i în plasă, dacă Luna este locul unde vor să ne ducem. Prea multe organizaÈ›ii de prudență au pățit-o acolo."
Dacă-și va reveni la moratorium, se gândi el, ăsta va fi primul lucru pe care-l va spune. „Întotdeauna am avut suspiciuni în legătură cu Luna", va spune. Dar n-a fost îndeajuns de bănuitor. Contractul era prea grozav; n-a putut să-i reziste. Și-asta, cu momeala asta, l-au prins. Așa cum el știuse întotdeauna că se va întâmpla.
Retrofuzeele navei, acționate de emițătorul de microunde de la Zürich, porniră să bubuie; nava se cutremură.
― Joe, zise Tito Apostos, va trebui să-i spui lui Ella despre Run¬citer. Te-ai gândit la asta?
― M-am gândit, răspunse Joe, încă de când am decolat È™i-am por¬nit înapoi.
Nava, încetinind drastic, se pregăti de aterizare prin intermediul diferitelor sale sisteme homeostatice servo-asistate.
― Și, pe deasupra, adăugă Joe, va trebui să informez È™i Societatea în legătură cu cele întâmplate. Ne vor pune pe cărbuni aprinÈ™i; vor scoate imediat în evidență faptul că am intrat ca oile în capcană.
Sammy Mundo protestă:
― Dar Societatea este de partea noastră!?!
― După un asemenea fiasco, nimeni, spuse Al Hammond, nu mai este de partea noastră.


Un elicopter alimentat cu baterii solare, pe care scria MORATORIUMUL PREAIUBITEI FRÃÞII, aștepta la marginea pistei din Zurich. Lângă el, stătea un tip semănând cu un gândac, purtând un set de echipament Continental; togă din tweed, pantofi cu talpă subțire, brâu de un roșu aprins, și, pe cap, o pălărie de forma unei elice de avion, de culoarea purpurei. Proprietarul moratorumului se îndreptă plin de importanță către Joe Chip, întinzându-i mâna înmănușată, în vreme ce Joe pășea de pe rampa navei pe suprafța netedă a Pămân¬tului.
― După înfățiÈ™area dumneavoastră, aÈ™ considera că n-a fost chiar o călătorie încărcată de bucurii, spuse von Vogelsang, de îndată ce-È™i strânseră scurt mâinile. Pot oamenii mei să urce la bordul atractivei dumneavoastră nave È™i să înceapă să...
― Da, spuse Joe. DuceÈ›i-vă la bord È™i luaÈ›i-l.
Cu mâinile în buzunar, porni fără grabă către cafeneaua de pe pistă, simÈ›indu-se al naibii de posomorât. De-acum încolo, își dădu el seama, numai proceduri standard. Ne-am întors pe Pământ; Hollis nu ne-a venit de hac ― suntem norocoÈ™i. OperaÈ›iunea lunară, întreaga experiență, cumplită, urâtă, ca o capcană de È™obolani, s-a încheiat. Și începe o nouă fază. Una asupra căreia nu avem nici un control direct.
― Cinci cenÈ›i, vă rog, zise uÈ™a cafenelei, rămânând închisă dinain¬tea lui.
Așteaptă până ce un cuplu ieși, trecând pe lângă el; atunci se stre¬cură cu îndemânare prin ușă, se îndreptă spre un scaun gol și se așeză. Aplecat, cu mâinile împreunate în fața lui, pe tejgheaua barului, citi meniul.
― Cafea, spuse.
― FriÈ™că sau zahăr? întrebă difuzorul turelei de comandă ce do¬mina cafeneaua.
― Și una, È™i alta...
Ferestruica se deschise; o ceașcă de cafea, două pliculețe de zahăr și un container cu frișca, de forma unei eprubete, alunecară înainte și se opriră pe tejghea, în fața lui.
― Un poscred internaÈ›ional, vă rog! ceru difuzorul. Joe spuse:
― Trece totul în contul lui Glen Runciter de la Runciter Associa¬tes, New York.
― IntroduceÈ›i cartela de credit potrivită, ceru difuzorul.
― Nu mi-au dat voie să deÈ›in o cartelă de credit de vreo cinci ani, replică Joe. Continui È™i-acum să plătesc ceea ce datorez în...
― Un poscred, vă rog, repetă aparatul. ÃŽncepu să ticăie amenință¬tor. Sau în zece secunde voi anunÈ›a poliÈ›ia...
Întinse un poscred. Ticăitul se opri.
― Ne putem descurca È™i fără cei de genul tău, remarcă difuzorul.
― ÃŽntr-o bună zi, scrâșni Joe plin de mânie, niÈ™te oameni ca mine se vor ridica È™i vă vor răsturna, È™i-atunci va fi sosit sfârÈ™itul tiraniei maÈ™inii homeostatice. Zilele valorilor umane, ale compasiunii È™i căl¬durii sufleteÈ™ti se vor întoarce, È™i când asta se va întâmpla, cineva ca mine, care-a trecut printr-o încercare cumplită È™i care are neapărată nevoie de o cafea fierbinte pentru a se reface È™i a se menÈ›ine în func¬țiune, va obÈ›ine această cafea fie că are sau nu, la îndemână, un pos¬cred disponibil.
Ridică minusculul recipient cu frișcă, apoi îl lăsă jos.
― Și, pe deasupra, friÈ™ca asta a ta, sau lapte, sau ce-o mai fi, este acră.
Difuzorul rămase tăcut.
― N-ai de gând să faci nimic? întrebă Joe. Erai mult mai vorbăreÈ›, atunci când voiai un poscredit.
Ușa cu plată a cafenelei se deschise și Al Hammond pătrunse în încăpere; merse până la Joe și luă loc alături de el.
― Runciter a fost transbordat în elicopterul moratoriumului. Sunt gata de decolare È™i vor să È™tie dacă ai de gând să mergi cu ei.
Joe spuse:
― Uită-te la friÈ™ca asta.
Ridică recipientul; în el, fluidul se lipise de pereți, sub formă de cheaguri groase.
― Asta primeÈ™ti, pentru un poscred, într-unui dintre cele mai mo¬derne È™i mai avansate, din punct de vedere tehnologic, oraÈ™e de pe pământ! Nu plec de aici până când acest loc nu modifică ceva, fie înapoindu-mi poscredul, fie dându-mi alt recipient cu friÈ™că proaspătă, încât să-mi pot bea ― totuÈ™i ― cafeaua.
Punându-i mâna pe umăr, Al Hammond se uită la Joe.
― Care-i problema, Joe?
― Mai întâi, È›igara, răspunse acesta. Apoi cartea de telefon din navă, veche de doi ani. Și-acum îmi servesc friÈ™ca acră, veche de o săptămână. Nu pricep, Al!
― Bea cafeaua simplă, îl sfătui acesta. Și du-te la elicopter, ca să-l poată transfera pe Runciter la moratorium. Noi, ceilalÈ›i, o să te-aÈ™-teptăm în navă, până te-ntorci. Apoi ne vom duce la cel mai apropiat birou al Societății È™i le vom înainta un raport complet.
Joe ridică ceașca și găsi cafeaua rece, lipsită de gust și veche; o pojghiță prăfoasă îi acoperea suprafța. Puse ceașca jos, cuprins de re¬pulsie. Ce se întâmplă? gândi. Ce mi se întâmplă? Repulsia i se trans¬formă dintr-o dată într-o panică ciudată, neclară.
― Haide, Joe, îl îndemnă Al, strângându-i cu putere umărul. Lasă baltă cafeaua; nu-i atât de importantă. Ceea ce contează este să-l du¬cem pe Runciter la...
― Știi cine mi-a dat poscredul ăla? întrebă Joe. Pat Conley. Și, imediat, am făcut ce fac eu întotdeauna cu banii; i-am făcut praf, pe nimic. I-am dat pe o ceaÈ™că de cafea de anul trecut!
Coborî de pe scaunul înalt al barului, sprijinit de brațul lui Al Hammond.
― Ce-ai zice să vii cu mine la moratorium? Am nevoie de ajutor, mai ales când o să mă duc să vorbesc cu Ella. Ce trebuie să facem, să dăm vina pe Runciter? Să-i spun că el a hotărât să mergem cu toÈ›ii pe Lună? Asta-i adevărul. Sau poate c-ar trebui să-i spunem altceva,
de pildă că i s-a prăbușit nava sau că a murit din cauze naturale.
― Dar Runciter va fi în cele din urmă în legătură cu ea, protestă Ella. Și el îi va spune adevărul. AÈ™a că È™i tu trebuie s-o faci!...
Părăsiră cafeneaua și se îndreptară spre elicopterul aparținând Moratoriumului Preaiubitei Frății.
― Poate că-l voi lăsa pe Runciter să-i spună, zise Joe, în vreme ce urcau la bord. De ce nu? A fost hotărârea lui să mergem pe Lună; lasă-l să-i spună singur. Doar e obiÈ™nuit să stea de vorbă cu ea.
― SunteÈ›i gata, domnilor? întrebă von Vogelsang, aÈ™ezat la co¬menzile elicopterului. Ne îndreptăm paÈ™ii îndureraÈ›i în direcÈ›ia ultimei reÈ™edinÈ›e a domnului Runciter?
Joe mormăi și se uită pe fereastră, fixându-și atenția asupra clă¬dirilor care alcătuiau aeroportul din Zürich.
― Da, decolează, spuse Al.
În vreme ce elicopterul părăsea pista, proprietarul moratoriumu-lui apăsă un buton de pe pupitrul de comandă. În cabina aparatului, din vreo duzină de difuzoare, se făcu auzită Missa Solemnis de Beethoven, rostogolindu-se plină de sonoritate, cu numeroasele voci cântând, Agnus des, qui tollis peccata mundi, tot repetând și repetând, acompaniate de o orchestră simfonică amplificată electronic.
― Știai că Toscanini obiÈ™nuia să cânte împreună cu interpreÈ›ii atunci când dirija o operă? întrebă Joe. Că în înregistrarea lui cu Tra-viata, îl poÈ›i auzi în timpul ariei Sempre Libera?
― Nu È™tiam, spuse Al.
Se uită la conapturile lucioase, robuste, din Zürich, deplasându-se sub ei, o procesiune plină de demnitate și pe care Joe se surprinse urmărind-o la rândul lui.
― Libera me, Domine, exclamă el.
― Ce înseamnă asta?
― ÃŽnseamnă, „Dumnezeu, ai milă de mine", zise Joe. Nu È™tii asta? Nu È™tie nimeni asta?
― Ce te-a făcut să te gândeÈ™ti aÈ™a? întrebă Al.
― Muzica, bestemata asta de muzică.
Adresându-se lui von Vogelsang, îi porunci:
― ÃŽnchide muzica! Runciter oricum n-o poate auzi. Eu sunt sin¬gurul care-o aude È™i nu mă simt în stare s-o ascult.
Și, către Al:
― Tu nu vrei s-o auzi, nu-i aÈ™a?
― LiniÈ™teÈ™te-te, Joe, îl îndemnă Al.
― Ne ducem patronul mort într-un loc numit Moratoriumul Preaiubitei Frății, izbucni Joe, È™i el îmi spune: „LiniÈ™teÈ™te-te". Știi, Runciter nu era obligat să meargă pe Lună; ne-ar fi putut trimite doar pe noi, È™i el să fi rămas la New York. AÈ™a încât, acum, omul cel mai exuberant, cel mai îndrăgostit de viață, pe care l-am întâlnit vreodată, este...
― Sfatul însoÈ›itorului dumneavoastră cu pielea oacheșă este bun, interveni patronul moratoriumului.
― Ce sfat, întrebă Joe.
― Să vă liniÈ™tiÈ›i.
Von Vogelsang deschise compartimentul pentru mănuși din pa¬noul de bord al elicopterului; îi înmâna lui Joe o cutie viu colorată.
― MestecaÈ›i una dintre astea, domnule Chip.
― Gumă tranchilizantă, spuse Joe, acceptând cutia; gânditor, o deschise. Gumă tranchilizantă cu aromă de pere...
Adresându-se lui Al, întrebă:
― Chiar trebuie să È™tiu asta?
― Ar trebui, fu de acord Al.
― Runciter n-ar fi luat niciodată un tranchilizant, în asemenea îm-prejurări, observă Joe. Glen Runciter n-a luat în toată viaÈ›a lui vreun tranchilizant. Știi ce-mi dau seama acum, Al? Că s-a sacrificat pentru a ne salva. ÃŽntr-un mod indirect, desigur.
― Foarte indirect, completă Al. Am ajuns, anunță el apoi. Elicop¬terul începuse să coboare înspre un teren de aterizare situat pe un aco¬periÈ™ pictat ca o È›intă. Crezi că te poÈ›i aduna? îl întrebă Al pe Joe.
― O să mă pot aduna, spuse Joe, când voi auzi din nou vocea lui Runciter. Atunci când voi È™ti că o anume formă de viață, de semi-viață, este încă acolo.
Proprietarul moratoriumului spuse pe un ton de îmbărbătare:
― Nu m-aÈ™ îngrijora din pricina asta, domnule Chip. ÃŽn general, obÈ›inem un flux protofazonic adecvat. Asta, la început. De-abia mai târziu, când perioada de semi-viață s-a consumat, încep durerile de inimă. Dar, cu o bună planificare acest lucru poate fi amânat mulÈ›i ani.
Opri motorul elicopterului, atinse un buton care făcu ușa cabinei să culiseze spre înapoi.
― Bine-aÈ›i venit la Moratoriumul Preaiubitei Frății, zise el; îi con¬duse afară, pe acoperiÈ™. Secretara mea personală, domniÈ™oara Beason, vă va însoÈ›i la un salon de consultaÈ›ii; dacă veÈ›i avea bunăvoinÈ›a de a aÈ™tepta acolo, influenÈ›aÈ›i fiind în acest timp, spre pace sufletească, pe cale subliminală, de către culorile È™i aranjamentele din jur, vi-l voi aduce înapoi pe domnul Runciter de îndată ce tehnicienii mei vor sta¬bili legătura cu el.
― Vreau să fiu prezent la întregul proces, ceru Joe. Vreau să-i văd pe tehnicienii dumneavoastră cum îl reînvie!
Adresându-se lui Al, proprietarul moratoriumului spuse:
― Poate că, în calitate de prieten, puteÈ›i să-l faceÈ›i să înÈ›eleagă...
― Trebuie să aÈ™teptăm în salon, Joe, zise Al.
Joe îl privi fioros.
― Sfătosule, exclamă el.
― AÈ™a lucrează toate moratoriumurile, îl lămuri Al. Vino cu mine, în salon.
― Cât timp o să dureze? îl întrebă Joe pe proprietarul moratoriu¬mului.
― Vom È™ti care-i situaÈ›ia în primele cincisprezece minute. Dacă până atunci nu vom fi obÈ›inut un semnal măsurabil...
― O să încercaÈ›i doar cincisprezece minute? se miră Joe. Și către Al:
Vor încerca doar cincisprezece minute să aducă înapoi un om mai important decât noi toți la un loc?!
Simți că-i vine să plângă. Cu voce tare, exclamă:
― Vino, îi ceru el lui Al. Haide să...
― Vino tu, repetă Al. ÃŽn salon.
Joe îl urmă în salon.
― O È›igară? întrebă Al, aÈ™ezându-se pe o canapea din blană sin¬tetică de bizon; îi întinse lui Joe pachetul său.
― Sunt vechi, remarcă Joe.
Nu avea nevoie să ia una, s-o atingă, pentru a ști acest lucru.
― Da, aÈ™a sunt.
Al puse pachetul de-o parte.
― De unde-ai È™tiut?
Așteptă.
― Te descurajezi mai repede decât oricare om întâlnit de mine până acum. Suntem norocoÈ™i că am rămas în viață; puteam fi noi, noi toÈ›i în containerul de colo. Și Runciter să stea aici, în salonul ăsta de culoarea nucilor.
Se uită Ia ceas.
― Toate È›igările din lume sunt vechi, spuse Joe. Se uită la ceas. E trecut de zece, observă el.
Căzu pe gânduri, deoarece avea o mulțime de gânduri negre, dez¬lânate și fără nici o legătură unul cu altul; se învârteau prin capul Iui, asemenea unor peștișori argintii. Spaime, și aventuri potolite, și te-țneri. Și toți peștișorii argintii trecând încă o dată, reîncepând ciclul fricii.
― Dacă Runciter ar fi în viață, zise el, È™i s-ar găsi aici, în acest salon, totul ar fi în regulă. Știu asta, dar nu È™tiu de ce.
Se întrebă ce se întâmpla în acel moment între tehnicienii mo-ratoriumului și rămășițele lui Glen Runciter.
― ÃŽÈ›i aduci aminte de dentiÈ™ti? îl întrebă el pe Al.
― Nu-mi aduc aminte, dar despre ce e vorba?
― DinÈ›ii oamenilor se stricau.
― ÃŽmi dau seama, spuse Al.
― Tatăl meu mi-a spus cum te simÈ›eai pe-atunci, aÈ™teptând în anticamera unui dentist. De câte ori asistenta deschidea uÈ™a, te gân¬deai: Eu vin la rând. Lucrul de care mi-a fost frică toată viaÈ›a.
― Și asta simÈ›i acum? îl întrebă Al.
― Sunt pe cale să-mi spun: Hristoase, de ce imbecilul care con¬duce treaba aici nu vine să ne spună că e în viață, Runciter e în viață. Sau nu mai trăieÈ™te. Una sau alta. Da sau nu.
― Aproape întotdeauna este da. Din punct de vedere statistic, după cum spune Vogelsang...
― ÃŽn situaÈ›ia asta va fi nu.
― N-ai de unde să È™tii.
Joe spuse:
― Mă întreb dacă Ray Hollis are vreo filială aici, în Zürich.
― BineînÈ›eles că are. Dar până când vei chema un precog, vom i acest lucru oricum.
― O să chem la telefon un precog, spuse Joe. O să intru în legătură cu unul chiar acum.
Se ridică, întrebându-se unde-ar putea găsi un videofon.
― Dă-mi o monedă de un sfert de dolar, ceru el.
Al dădu din cap, în semn că nu.
― ÃŽntr-un fel, È™i dacă se poate spune aÈ™a, zise Joe, eÈ™ti angajatul meu; trebuie să faci ce-È›i cer, altfel te concediez. De îndată ce Runciter a murit, am preluat conducerea firmei. Eu iau hotărârile din clipa în care-a explodat bomba; a fost hotărârea mea să-l aduc aici È™i este hotârârea mea să închiriez serviciile unui precog pentru câteva minute. Hai, dă-mi moneda.
Întinse mâna.
― Runciter Associates, spuse Al, condusă de un om care nu poate să păstreze la el nici măcar cincizeci de cenÈ›i! Poftim un sfert de dolar.
ÎI scoase din buzunar și i-l aruncă lui Joe.
― Când o să-mi faci cecul de plată, adaugă-i È™i pe ăștia.
Joe părăsi salonul și o luă în lungul coridorului, frecându-și obo¬sit fruntea. Asta-i un loc nenatural, se gândi. La jumătatea drumului între lume și moarte. Acum chiar sunt șeful lui Runciter Associates, își dădu el seama, exceptând-o pe Ella, care nu este vie și care poate vorbi doar dacă eu vizitez acest loc și pun s-o trezească. Cunosc amă¬nuntele din testamentul lui Glen Runciter, care acum, în mod automat, a intrat în aplicare; se așteaptă din partea mea să preiau conducerea până când Ella sau Ella și cu el, dacă va putea fi reînviat, vor hotârî asupra cuiva care să mă înlocuiască. Va trebui ca ei să se pună de acord; amândouă testamentele specifică acest lucru drept obligatoriu. Poate, se gândi, vor hotărî că eu pot face acest lucru în mod perma¬nent.
Asta însă nu se va întâmpla niciodată, își dădu el seama. Nu pen¬tru cineva care nu poate face față propriilor responsabilități fiscale. Acesta este un alt lucru pe care precogul lui Hollis l-ar ști. Pot să aflu de la ei dacă voi fi sau nu ridicat la gradul de director al firmei. Ar merita să știu acest lucru, laolată cu tot restul. Și, oricum, trebuie să angajez precogul.
― Unde pot găsi un videofon public? îl întrebă el pe un funcÈ›ionar al moratoriumului, îmbrăcat în uniformă. FuncÈ›ionarul îi arătă.
― MulÈ›umesc, spuse È™i porni mai departe, ajungând în cele din urmă la videofonul cu plată. Ridică receptorul, aÈ™teptă tonul, apoi in¬troduse sfertul de dolar pe care i-l dăduse Al.
Telefonul spuse:
― ÃŽmi pare rău, domnule, dar nu pot accepta bani ieÈ™iÈ›i din cir¬culaÈ›ie.
Sfertul de dolar zdrăngăni pe fundul telefonului și-i ateriză la pi¬cioare. Scuipat cu dispreț.
― Ce vrei să spui? întrebă el, aplecându-se neîndemânatic să re-cupereze moneda. De când este ieÈ™it din circulaÈ›ie un sfert de dolar al ConfederaÈ›iei Nord Americane?
― ÃŽmi pare rău, se scuză telefonul, dar moneda pe care aÈ›i intro¬dus-o în fanta mea nu a fost un sfert de dolar al ConfederaÈ›iei Nord Americane, ci o monedă ieÈ™ită din uz, emisă de monetăria din Phi¬ladelphia, Statele Unite ale Americii. Acum este de un interes strict numismatic.
Joe examina moneda și văzu suprafața ei decolorată, profilul în relief al lui George Washington. Și data. Moneda era veche de vreo patruzeci de ani. Așa cum spusese telefonul, era de mult ieșită din uz.
― AveÈ›i probleme, domnule? întrebă un funcÈ›ionar al moratoriu-inului, venind către el, plin de amabilitate. Am văzut că telefonul v-a aruncat afară moneda. Pot s-o văd È™i eu?
Întinse mâna și Joe îi dădu sfertul de dolar U.S.
― Vă dau în schimbul ei o monedă de zece franci elveÈ›ieni. Pe care telefonul o va accepta.
― Excelent, spuse Joe.
Făcu schimbul, introduse moneda de zece franci în telefon și for¬mă numărul internațional, scutit de taxe, al lui Hollis.
― Hollis Talents, îi vorbi în ureche o voce bine timbrată de fe¬meie, È™i pe ecran apăru figura unei fete, modificată prin tehnicile estetice cele mai sofisticate. Oh, domnul Chip, exclamă fata, recunos-cându-l. Domnul Hollis ne-a lăsat vorbă că veÈ›i suna. Am aÈ™teptat toa¬tă după-amiaza.
Precogi, gândi Joe.
― Domnul Hollis, spuse fata, ne-a dat instrucÈ›iuni să vă punem imediat în legătură cu dânsul; vrea să se ocupe personal de cererile dumneavoastră. VreÈ›i să aÈ™teptaÈ›i puÈ›in, până ce vă fac legătura? Deci aÈ™teptaÈ›i o secundă, da, domnule Chip? Următoarea voce pe care-o veÈ›i auzi va fi aceea a domnului Hollis.
Fața ei dispăru; Joe se trezi în fața unui ecran gol, de culoare gri.
Apoi se contură o figură dură, de culoare albastră, cu ochii adân¬ciÈ›i în orbite ― o figură misterioasă, plutind fără gât sau corp. Ochii îi aminteau de niÈ™te pietre preÈ›ioase cu defecte; străluceau, dar È™le¬fuirea nu fusese bună; împrăștiau lumina în direcÈ›ii aleatorii.
― Vă salut, domnule Chip!
Deci așa arată, se gândi Joe. Fotografiile nu putuseră prinde acest lucru, planurile și suprafețele imperfecte, ca și cum întregul edificiu, fragil, fusese cândva scăpat de jos; se spărsese, apoi fusese lipit la loc, dar nu chiar ca înainte.
― Societatea, spuse Joe, va primi un raport detaliat în legătură cu uciderea de către tine a lui Glen Runciter. Au la îndemână o serie întreagă de căi legale de atac. ÃŽÈ›i vei petrece restul vieÈ›ii prin tribunale.
Așteptă ca fața să reacționeze, dar aceasta nu o făcu.
― Știm că tu eÈ™ti autorul, spuse Joe È™i simÈ›i lipsa de sens a acestui lucru, inutilitatea a ceea ce făcea.
― Cât despre scopul apelului dumneavoastră, spuse Hollis cu o voce alunecoasă, care-i evocă lui Joe niÈ™te È™erpi colcăitori, domnul Runciter nu va...
Tremurând, Joe puse receptorul la loc în furcă.
Parcurse coridorul în sens invers celui din care venise; ajunse din nou în salonul în care Al Hammond stătea posomorât, fărâmițând ceea ce fusese cândva o țigare uscată ca iasca. Urmă o clipă de tăcere, după care Al ridică privirea.
― Răspunsul este nu, spuse Joe.
― Te-a căutat Vogelsang, anunță Al. Se comporta foarte ciudat È™i era foarte clar ce se întâmplă acolo. Pun pariu că-i e frică să-È›i spună de-a dreptul; probabil că o va lua cât mai pe ocolite, dar că va ajunge la ceea ce-ai presupus tu, va ajunge la nu... Și-acum?
Așteptă.
― Acum punem mâna pe Hollis.
― N-o să reuÈ™im.
― Societatea...
Se opri. Proprietarul moratoriumului intrase în salon, mergând într-o parte, arătând nervos și tulburat, dar încercând în același timp să emită o aură de bărbăție, austeră și detașată.
― Am făcut tot ce-am putut. La temperaturi atât de scăzute, fluxul curentului este efectiv neîngrădit; nu există nici o rezistență percep¬tibilă la minus 150 de grade. Semnalul ar fi trebuit să izbucnească clar È™i puternic, dat tot ce-am obÈ›inut în amplificator a fost un bâzâit de È™aizeci de cicli. AmintiÈ›i-vă, totuÈ™i, că nu noi am supravegheat ins¬talarea iniÈ›ială în container. ÞineÈ›i minte asta...
Al îl întrerupse:
― Numai la asta ne gândim.
Se ridică țeapăn în picioare și-l privi în față pe Joe.
― Cred că asta-i tot.
― O să vorbesc cu Ella, zise Joe.
― Acum? întrebă Al. Mai bine-ai mai aÈ™tepta până când vei È™ti ce-ai de zis. Spune-i mâine. Acum du-te acasă È™i dormi puÈ›in.
― Să mă duc acasă, spuse Joe, înseamnă să mă duc la Pat Conley. Și nu mă simt în stare să-i fac față.
― Ia-È›i o cameră la hotel, aici, în Zürich, îl sfătui Al. Dispari. Eu mă voi întoarce la navă, le voi comunica totul celorlalÈ›i, apoi voi face un raport către Societate. PoÈ›i să-mi dai o delegaÈ›ie scrisă în acest sens.
Adresându-se lui von Vogelsang spuse:
― AduceÈ›i-ne un stilou È™i-o foaie de hârtie.
― Știi cu cine aÈ™ vrea să vorbesc? întrebă Joe, în vreme ce pro¬prietarul moratoriumului dispăru grăbit în căutare de stilou È™i hârtie. Cu Wendy Wright. Ea va È™ti ce-i de făcut. Pun mare preÈ› pe părerea ei. De ce? Mă întreb È™i eu. De-abia o cunosc.
Observă atunci că o muzică ambientală, discretă, se revărsa în salon. Fusese prezentă acolo în tot acest timp. Aceeași ca și în eli¬copter. Dies irae, dies illa, cântau vocile, sumbru. Solvet saeculum in favilla, teste David cum Sybilla. Requiemul lui Verdi, își dădu el seama. Probabil că von Vogelsang, personal, îi dădea drumul în fie¬care dimineață, la ora nouă, când venea la serviciu.
― O dată ce È›i-ai luat cameră la hotel, spuse Al, aÈ™ putea-o con¬vinge pe Wendy Wright să vină acolo.
― Ar fi imoral, spuse Joe.
― Poftim? Al rămase cu ochii la el. ÃŽntr-o asemenea situaÈ›ie? Atunci când întreaga organizaÈ›ie este gata să dispară în uitare, dacă tu nu reuÈ™eÈ™ti să-È›i aduni minÈ›ile? Orice lucru care te va face să func¬ționezi este de dorit, de fapt este necesar. Du-te din nou la telefon, sună la un hotel, apoi întorce-te È™i spune-mi cum se numeÈ™te.
― Banii noÈ™tri sunt fără valoare, zise Joe. Nu pot folosi telefonul, dacă nu găsesc iarăși vreun colecÈ›ionar de monede care să mi-i schim¬be pentru o fisă de zece franci elveÈ›ieni, aflată în circulaÈ›ie.
― Isuse, spuse Al, oftând È™i clătinând din cap.
― Este greÈ™eala mea? întrebă Joe. Am făcut eu ca sfertul de dolar care mi l-ai dat să nu mai fie în circulaÈ›ie?
Simți că se înfurie.
― ÃŽn chip ciudat, poate, zise Al, da, este vina ta. Dar nu È™tiu cum. Poate că într-o bună zi voi afla. Bine, o să ne întoarcem împreună pe Pratfall II. De-acolo poÈ›i s-o iei pe Wendy Wright È™i s-o duci cu tine la hotel.
Quantus tremor estfuturus, cântau vocile. Quando judex est ven-turus, cuncta stricte discussurus.
― Și cu ce-o să plătesc hotelul? N-or să-mi primească banii, aÈ™a cum nu mi i-a primit nici telefonul.
Blestemând, Al își scoase portofelul, examină bancnotele din el.
― Astea sunt vechi, dar încă în circulaÈ›ie.
Verifică monedele pe care le avea în buzunar.
― Astea nu sunt în circulaÈ›ie.
Cuprins de dezgust, aruncă monedele pe covorul din salon, așa cum făcuse și telefonul.
― Ia bancnotele astea.
Îi oferi lui Joe banii de hârtie.
― ÃŽÈ›i ajung să plăteÈ™ti hotelul pentru o noapte, cina È™i un rînd de băutură. Voi trimite mâine o navă de la New York să vă ia pe-amândoi.
― O să-È›i dau banii înapoi, îl asigură Joe. Ca director al lui Runciter Associates, voi avea un salariu mai mare; voi fi în stare să-mi plătesc toate datoriile, inclusiv taxele restante, amenzile È™i penalitățile pe care tipii de la fisc...
― Fără Pat Conley? Fără ajutorul ei?
― Acum pot s-o dau afară, spuse Joe.
― M-aÈ™ mira.
― Acesta este pentru mine un nou început. Un nou contract cu viaÈ›a.
Pot să conduc firma, își spuse. Cu siguranță, eu nu voi face gre¬șeala pe care a făcut-o Runciter; Hollis, dându-se drept Stanton Mick, nu va reuși să ne momească pe mine și pe inerțialii mei, să părăsim Pământul, ca să ne vină apoi de hac.
― După părerea mea, spuse Al cu voce cavernoasă, tu eÈ™ti sortit să eÈ™uezi. Nici un complex de împrejurări ― inclusiv cel de față ― nu va schimba asta.
― ÃŽn realitate, îl contrazise Joe, sunt sortit să reuÈ™esc. Glen Run¬citer È™i-a dat seama de asta, tocmai de aceea a specificat în testament ca eu să preiau conducerea în cazul morÈ›ii sale È™i al nereuÈ™itei de a fi readus la semi-viață, fie în Moratoriumul Preaiubitei Frății, fie în oricare alt moratorium respectabil ales de mine.
Încrederea îi deveni mai puternică; văzu acum variatele posibi¬lități ce i se deschideau dinainte, la fel de clar ca și cum ar fi avut puteri precognitive. Apoi, își reaminti de talentul lui Pat, de ceea ce le putea face ea precogilor, oricărei încercări de a prevedea viitorul.
Tuba minim spargens sonum, cântau vocile. Per sepulchra regionum coget omnes ante thronum...
Înțelegându-i expresia feței, AI spuse:
― N-o s-o dai afară. Nu, cu ceea ce este ea în stare să facă...
― Voi închiria o cameră la hotel Zurich Rootes, se hotărî Joe. Asta în ceea ce priveÈ™te propunerea făcută de tine.
Dar, se gândi, AI are dreptate. N-o să meargă. Pat, sau poate chiar ceva mai rău de-atât, va acționa și mă va distruge. Sunt condamnat, în sensul clasic al cuvântului. O imagine i se impuse în mintea agitată și obosită: o pasăre prinsă într-o pânză de păianjen. Imaginea părea să poarte patina timpului și asta îl înspăimânta; totul arăta precis și real. Și real, se gândi Joe, profetic. Dar nu putea să înțeleagă exact cum. Monedele, își spuse. Scoase din circulație, refuzate de telefon. Piese pentru colecționari. Ca acelea pe care le găsești în muzee. Asta să fie? Greu de spus. Chiar că nu știa...
Mors stupebit, cântau vocile. Et natura, cum resurget creatura, iudicanti responsura. Și cântau, și cântau...



Dacă problemele financiare vă copleÈ™esc, mergeÈ›i È™i faceÈ›i-i o vizită doamnei de la Ubik ― Economii È™i ÃŽmprumuturi. Vă va elibera de toate problemele legate de datoriile dum¬neavoastră. Să presupunem, de exemplu, că împrumutaÈ›i cincizeci È™i nouă de poscredite, la o dobândă mi-nimă. Ia să vedem, asta face în total...

OPT

LUMINA ZILEI pătrunse cu vioiciune în eleganta cameră de ho¬tel, dând la iveală forme maiestuoase care, își dădu seama Joe Chip în vreme ce clipea, erau tot atâtea articole de mobilier: draperii mari, pictate manual pe un fel de ecran de neo-mătase, care ilustra ascen¬siunea omului de la organismele unicelulare ale Cambrianului până la primul zbor al unui aparat mai greu decât aerul, la începutul se¬colului douăzeci. O toaletă magnifică, din pseudo-mahon, patru șez¬longuri diferit placate cu crypto-crom... Admiră amețit splendoarea camerei, apoi realiză, cu un fior de profundă dezamăgire, că Wendy nu venise să bată la ușă. Ori poate că n-o auzise el; dormise prea adânc.
Astfel, noul imperiu al hegemoniei sale dispăruse chiar din clipa în care începuse.
Cu o tristeÈ›e ce-l făcea să nu mai simtă nimic ― rămășiță a zilei precedente ― o tristeÈ›e care-l cotropise în întregime, se aplecă de pe patul cel mare, își găsi hainele È™i se îmbrăcă. Era frig, neobiÈ™nuit de frig; observă această situaÈ›ie È™i reflectă asupra ei. Apoi ridică receptorul telefonului È™i formă numărul de la recepÈ›ie.
― ...înapoiază-i banii, în măsura posibilului, răsună receptorul în urechea sa. Mai întâi, bineînÈ›eles, va trebui să se stabilească dacă Stanton Mick s-a implicat cu adevărat în nume propriu sau dacă îm¬potriva noastră a acÈ›ionat doar un simplu substitut homo-simulacru È™i, dacă acesta este cazul, de ce, iar dacă nu este cazul, atunci cum...
Vocea continuă monoton, vorbindu-și sieși, nu lui Joe. Părea să nu-și dea seama de prezența lui, de parcă acesta nici n-ar fi existat.
― Din toate rapoartele noastre anterioare, declară vocea, s-ar pă¬rea că Mick acÈ›ionează în general în mod respectabil È™i în deplin acord, din punct de vedere legal È™i etic, cu regulile stabilite în tot cu¬prinsul Sistemului. Din acest punct de vedere...
Joe închise telefonul și rămase amețit, dând din cap, încercând să-și limpezească mintea. Vocea lui Runciter. Fără nici o îndoială. Ri¬dică din nou receptorul, ascultă încă o dată.
― ...dat în judecată de către Mick, care își poate permite È™i e obiș¬nuit cu litigii de această natură. ÃŽn mod hotărât, vor trebui consultaÈ›i avocaÈ›ii noÈ™tri, mai înainte de a face un raport oficial, adresat Socie¬tății. Ar fi o calomnie dacă faptul ar deveni public È™i ar oferi motive pentru un proces care ar susÈ›ine că este o falsă arestare, dacă...
― Runciter! rosti Joe. O făcu cu voce tare.
― ...imposibil de verificat probabil, pentru cel puÈ›in...
Joe puse receptorul în furcă.
Nu înțeleg, își spuse.
Ducându-se în baie, se stropi pe față cu apă rece ca gheața, se pieptănă cu un pieptene igienic, oferit gratuit de hotel, apoi, după ce se gândi un timp, se rase cu aparatul de ras igienic, cu întrebuințare unică, oferit de hotel, își dădu pe obraji, gât și bărbie cu after-shave-ul igienic, oferit gratuit de hotel, despachetă paharul iginenic, oferit gratuit de hotel și bău din el. Cum a reușit moratororiumul, în cele din urmă, să-l reînvie? se întrebă. Și oare l-au pus în legătură cu telefonul meu? Runciter, de îndată ce și-ar fi revenit, ar fi vrut să vorbească cu mine, probabil înaintea oricui altcineva. Dar dacă asta e situația, el de ce nu mă poate auzi? De ce este vorba de o transmisie într-un singur sens? Să fie doar un defect tehnic ce se va rezolva?
Înapoindu-se la telefon, ridică iarăși receptorul, în ideea de a suna Moratoriumul Preaiubitei Frății.
― ...nu este persoana ideală să conducă firma, având în vedere di-ficultățile personale È™i în special...
Nu pot să sun, își dădu seama Joe. Puse jos receptorul. Nici mă¬car nu reușesc să prind recepția.
Într-un colț al spațioasei încăperi sună un clopoțel și o voce me¬canică, zornăitoare, spuse:
― Sunt maÈ™ina dumneavoastră de homeoziare gratuite, un servi¬ciu asigurat exclusiv de reÈ›eaua superbelor hoteluri Rootes, de pe Pă¬mânt È™i din colonii. TastaÈ›i clasificarea È™tirilor pe care le doriÈ›i È™i, în doar câteva secunde, vă voi oferi rapid un homeoziar, alcătuit con¬form cerinÈ›elor dumneavoastră personale, proaspăt, cu È™tiri de ultim moment È™i, daÈ›i-mi voie să repet, fără nici o cheltuială din partea dum¬neavoastră!
― O.K., spuse Joe È™i traversă camera spre maÈ™ină. Poate că până la această oră, se gândi el, vestea în legătură cu uciderea lui Runciter a ieÈ™it la iveală. Pentru cei ce se ocupă cu È™tirile È™i informaÈ›iile este o problemă de rutină să verifice intrările în moratorium. Apăsă pe bu¬tonul marcat cu info interplan niv-sup. Imediat, maÈ™ina începu să scoată țăcănind o foaie imprimată, pe care el o strângea pe măsură ce aceasta ieÈ™ea.
Nici o menÈ›iune în legătură cu Runciter. Prea devreme? Sau So¬cietatea reuÈ™ise să suprime această È™tire? Or poate că era Al, se gândi; poate că Al i-a oferit câteva credite proprietarului moratoriumului. Dar ― toÈ›i banii lui Al se aflau la el. Al nu putea cumpăra pe nimeni în stare să facă aÈ™a ceva.
O ciocănitură răsună în ușa camerei de hotel.
Punând deoparte homeoziarul, Joe se apropie cu grijă de ușă, gândindu-se: Probabil e Pat Conley; m-a prins aici ca într-o capcană. Pe de altă parte, s-ar putea să fie cineva din New York, venit să mă ia și să mă ducă înapoi. În mod teoretic, presupuse el, ar putea fi chiar Wendy. Dar asta nu părea plauzibil. Nu acum, nu atât de târziu.
Putea fi de asemenea un asasin trimis de Hollis. Pus să ne ucidă unul câte unul.
Joe deschise ușa.
Tremurând din cauza stânjenelii, frecându-și una de alta mâinile grăsuțe, Herbert Schoenheit von Vogelsang stătea în prag, mormăind.
― Pur È™i simplu nu înÈ›eleg, domnul Chip. Am lucrat toată noaptea în schimburi. Nu capăt nici măcar o scânteie. Și totuÈ™i am folosit un electroencefalograf È™i EEG-uI arată o activitate cerebrală slabă, dar imposibil de confundat. AÈ™a că viaÈ›a de după viață este acolo, prezentă, dar nu reuÈ™im să o captăm. Avem acum sonde în fiecare parte a cortexului. Nu È™tiu ce altceva am putea face, domnule.
― Există metabolismul cerebral măsurabil? întrebă Joe.
― Da, domnule. Am chemat un expert străin de la un alt moratorium È™i el l-a detectat, folosindu-È™i propriul echipament. Este, de asemenea, la nivel normal. Exact la cât te aÈ™tepÈ›i să fie imediat după moarte.
― Cum de-aÈ›i È™tiut unde să mă găsiÈ›i? întrebă Joe.
― L-am sunat pe domnul Hammond, la New York. Apoi am în¬cercat să vă chem aici, la hotel, dar telefonul dumneavoastră a fost ocupat toată dimineaÈ›a. De aceea, am considerat necesar să vin aici personal.
― E deranjat, spuse Joe. Telefonul. Nu pot să sun nici în exterior.
Proprietarul moratoriumului spuse:
― Domnul Hammond a încercat È™i dânsul să ia legătura cu dum-neavoastră, tot fără succes. M-a rugat să vă transmit un mesaj din par¬tea lui, ceva ce-ar dori să faceÈ›i aici, în Zürich, înainte de-a vă întoarce la New York.
― Vrea să-mi reamintească, zise Joe, s-o consult pe Ella.
― Să-i povestiÈ›i despre nefericita È™i prematura moarte a soÈ›ului ei.
― ÃŽmi puteÈ›i împrumuta câteva poscredite? spuse Joe. Să comand micul dejun...
― Domnul Hammond m-a avertizat că veÈ›i încerca să împrumutaÈ›i bani de la mine. M-a informat că v-a pus deja la dispoziÈ›ie fonduri suficiente ca să vă plătiÈ›i camera de hotel, plus câteva rânduri de bău-' tură, precum È™i...
― Al a făcut aceste estimări bazându-se pe faptul că voi închiria o cameră mult mai modestă decât aceasta. TotuÈ™i, nici o cameră mai mică nu era disponibilă, ceea ce Al nu prevăzuse. PuteÈ›i să adăugaÈ›i suma la cecul pe care-l veÈ›i prezenta lui Runciter Associates la sfâr¬șitul lunii. Acum, aÈ™a cum probabil v-am spus, eu sunt directorul fir¬mei. AveÈ›i de-a face cu un om puternic, cu o gândire pozitivă, care È™i-a croit drumul pas cu pas, până să ajungă în vârf. AÈ™ putea, după cum vă daÈ›i prea bine seama, să schimb hotărârea de bază a politicii noastre în legătură cu ce moratorium dorim să avem legături, am pu¬tea, de exemplu, să preferăm unul mai apropiat de New York.
Posomorât, von Vogelsang băgă mâna în pardesiul său de tweed și scoase un portofel din imitație de piele de aligator, în care începu să cotrobăie.
― Trăim într-o lume foarte aspră, spuse Joe, acceptând banii. Re¬gula este: „Câinii se mănâncă între ei."
― Domnul Hammond mi-a mai comunicat È™i alte informaÈ›ii pe care să vi le transmit. Nava trimisă de biroul dumneavoastră din New York va ajunge la Zürich peste două ore. Cu aproximaÈ›ie.
― Grozav, spuse Joe.
― Pentru ca să aveÈ›i timp suficient să comunicaÈ›i cu Ella Runciter, domnul Hammond va trimite nava să vă ia de la moratorium. ÃŽn ve¬derea acestui lucru, domnul Hammond a sugerat să vă iau cu mine la moratorium. Elicopterul meu este parcat pe acoperiÈ™ul hotelului.
― A spus Al Hammond asta? Că ar trebui să mă întorc la mora¬torium împreună cu dumneavoastră?
― Exact. Von Vogelsang încuviință, dând din cap.
― Un negru înalt, cu umeri încovoiaÈ›i, cam la vreo treizeci de ani? Cu dinÈ›ii îmbrăcaÈ›i în aur, fiecare având un desen ornamental ― cel din stânga o cupă, următorul o treflă, cel din dreapta un caro?
― Bărbatul care a venit ieri, cu noi, de la aeroportul Zürich, cel care a aÈ™teptat împreună cu dumneavoastră la moratorium.
Joe întrebă:
― Purta pantaloni de fetru verzi, ciorapi de golf de culoare gri, bluză adânc decoltată, din piele de bursuc È™i sandale din imitaÈ›ie de piele?
― N-am putut să văd ce purta. I-am zărit doar faÈ›a, pe ecranul vi-deofonului.
― A folosit anumite cuvinte de cod, astfel încât să fiu sigur că este vorba de el?
Proprietarul moratoriumului bâigui stânjenit:
― Nu înÈ›eleg problema, domnule Chip. Bărbatul care a vorbit cu mine la videofon, de la New York, este acelaÈ™i care vă însoÈ›ea ieri.
― Nu pot risca, spuse Joe, să merg cu dumneavoastră, să urc în acel elicopter. Poate că sunteÈ›i trimis de Ray Hollis. Ray Hollis este ucigaÈ™ul domnului Runciter.
Cu ochii asemenea unor nasturi de sticlă, von Vogelsang întrebă:
― AÈ›i informat Societatea de prudență despre asta?
― O s-o facem. O vom informa în timp util. Până atunci, trebuie să fim atenÈ›i ca Hollis să nu ne termine È™i pe noi, cei care-am mai rămas. Avea de gând să ne omoare È™i pe noi, acolo, pe Lună.
― AveÈ›i nevoie de protecÈ›ie, zise proprietarul moratoriumului. Vă propun să vă duceÈ›i imediat la telefon È™i să chemaÈ›i poliÈ›ia din Zürich; vor numi un om care să vă asigure securitatea, până când veÈ›i pleca la New York. Și, de îndată ce ajungeÈ›i acolo...
― Telefonul meu, aÈ™a cum am spus, este defect. Tot ceea ce obÈ›in prin intermediul lui este vocea lui Glen Runciter. De aceea nu a putut nimeni să ia legătura cu mine.
― ÃŽntr-adevăr? Foarte neobiÈ™nuit.
Proprietarul moratoriumului se strecură unduind pe lângă el și in¬tră în camera de hotel.
― Pot să ascult È™i eu?
Ridică receptorul telefonului, cu o expresie întrebătoare.
― Vă costă un poscredit, spuse Joe.
Cotrobăind prin buzunarele pardesiului său de twed, proprietarul moratoriumului scoase un pumn de monede; pălăria lui în formă de elice de avion zbârnâi nervos, în vreme ce omul îi dădu lui Joe trei monede.
― Vă cer doar cât se cere pe-aici pentru o ceaÈ™că de cafea, se jus¬tifică Joe. Ar trebui să merite măcar atât.
Gândindu-se Ia treaba asta, își dădu seama că nu luase micul de¬jun și că va trebui să se întâlnească cu Ella în aceste condiții. Ei bine, în loc de micul dejun va înghiți o amfetamină, probabil că hotelul le oferă gratuit, ca un gest de atenție.
Þinând receptorul strâns lipit de ureche, von Vogelsang remarcă:
― Nu aud nimic. Nici măcar tonul. Acum, aud doar un fel de fâ¬sâit. Ca È™i cum ar veni de la mare distanță. Foarte slab.
Îi întinse receptorul lui Joe, care-l luă și ascultă la rândul său.
Și el auzi doar un fâsâit îndepărtat. De la mii de mile depărtare, se gândi. Ciudat. La fel de straniu, în felul său, ca È™i vocea lui Runciter ― dacă asta fusese ceea ce auzise.
― O să-È›i dau înapoi poscreditele, zise, punând la loc receptorul.
― Nu-i nici o problemă, spuse von Vogelsang.
― Dar n-ai reuÈ™it să-i auzi vocea.
― Hai să ne întoarcem la moratorium. AÈ™a cum a cerut domnul Hammond al dumneavoastră.
Joe spuse:
― Al Hammond lucrează pentru mine. Eu sunt cel care hotărăsc. Cred că mă voi întoarce la New York mai înainte de-a vorbi cu Ella. După părerea mea, este mai important să punem la punct raportul nos¬tru către Societate. Atunci când ai vorbit cu Al Hammond È›i-a spus cumva dacă inerÈ›ialii au părăsit cu toÈ›ii Zürich-ul împreună cu el?
― ToÈ›i au plecat, cu excepÈ›ia fetei care-a petrecut noaptea cu dum-neavoastră, aici, în hotel.
Dezorientat, proprietarul moratoriumului se uită prin cameră, în-trebându-se, în mod vizibil, unde era femeia. Figura sa ciudată se transformă într-o mască a îngrijorării.
― Nu-i aici?
― Despre ce fată e vorba? întrebă Joe. Moralul său, deja scăzut, se scufundă în cele mai negre adâncimi ale spiritului.
― Domnul Hammond n-a spus. Și-a închipuit că È™tiÈ›i despre cine-i vorba. Ar fi fost indiscret din partea dânsului să-mi dezvăluie numele, având în vedere împrejurările. Ea nu a...
― Nu a venit nimeni.
Oare cine fusese? Pat Conley? Sau Wendy? începu să se învârte prin încăpere, încercând în mod reflex să scape de frică. Sper din toată inima, gândi el, că a fost Pat.
― ÃŽn È™ifonier, spuse von Vogelsang.
― Cee?
Se opri din mers.
― Poate că ar trebui să vă uitaÈ›i acolo. Aceste apartamente mai scumpe au È™ifoniere extrem de încăpătoare.
Joe atinse butonul de acționare a ușii; mecanismului său cu arc o făcu să se deschidă brusc.
Pe podeaua șifonierului, o grămăjoară deshidratată, aproape mu-mificată, zăcea adunată covrig. Fâșii în descompunere din ceea ce pă¬rea să fi fost cândva îmbrăcăminte, acoperea cea mai mare parte a rămășițelor, ca și cum gradat, de-a lungul unei lungi perioade de timp, lucrul s-ar fi stafidit în ceea ce mai rămăsese din haine. Aplecându-se, îl întoarse. Cântarea doar câteva kilograme; sub apăsarea mâinii lui, membrele mumiei se întinseră, reduse acum la niște prelungiri fine, osoase, ce foșniră precum hârtia. Părul ei părea enorm de lung; țeapăn și încâlcit. Îi ascundea fața asemenea unui nor negru. Se lăsă pe vine, fără să se miște, nedorind să știe cine era.
Cu vocea gâtuită, von Vogelsang hârâi:
― E veche. Și complet uscată. De parcă s-ar afla aici de sute de ani. O să cobor să-l anunÈ› pe directorul hotelului.
― Nu poate fi o femeie adultă, spuse Joe. Nu poate să fie nici Pat, nici Wendy, comentă el, ridicând perdeaua de păr de pe faÈ›a mu¬miei. Parcă ar fi stat într-un cuptor, mai adăugă. La o temperatură foarte ridicată, un timp îndelungat.
Explozia, se gândi. Căldura cumplită de la bombă.
Se uită în tăcere la fețișoara chircită, înnegrită de căldură. Și știu despre cine era vorba. Cu dificultate, o recunoscu.
Wendy Wright.
ÃŽntr-un moment oarecare din timpul nopÈ›ii, raÈ›ionă Joe, ea intrase în cameră È™i-atunci începuse să i se întâmple ceva. Wendy simÈ›ise acest lucru È™i se târâse de acolo, ascunzându-se în È™ifonier, astfel încât el să nu afle; în ultimele sale ore de viață ― ori poate doar minute, spera să fi fost doar minute ― femeia suferise acel fenomen, dar nu scosese un sunet. Nu-l trezise. Sau, se gândi, încercase È™i nu reuÈ™ise, nu putuse să-mi atragă atenÈ›ia. Poate că numai după aceea, după ce încercase È™i nu reuÈ™ise să mă trezească, de-abia după asta se târâse în È™ifonier.
Mă rog lui Dumnezeu, își zise el, ca totul să se fi petrecut repede.
― Nu puteÈ›i face nimic pentru ea? îl întrebă pe von Vogelsang. La moratoriumul dumneavoastră?
― Nu cu o asemenea întârziere. Nu se poate să mai fi rămas nici urmă de semi-viață, cu această deteriorare completă. Ea... este fata?
― Da, spuse Joe, încuviințând din cap.
― Mai bine aÈ›i părăsi hotelul. Chiar acum. Pentru propria sigu¬ranță. Hollis ― căci Hollis a fost, nu-i aÈ™a? ― o să vă facă È™i dumnea¬voastră acelaÈ™i lucru.
― Þigările mele, își aminti Joe. Uscate. Cartea de telefoane, veche de doi ani, de pe navă. FriÈ™ca acrită È™i cafeaua cu pojghiță de mucegai în ea. Banii deveniÈ›i antichități.
O trăsătură comună: îmbătrânirea.
― A spus asta, acolo pe Lună, după ce-am reuÈ™it să ajungem pe navă; a spus: „Mă simt bătrână."
Căzu pe gânduri, încercând să-și domine teama care începuse să se transforme acum în groază. Dar vocea de la telefon, se întrebă. Vo¬cea lui Runciter. Asta ce înseamnă oare?
Nu vedea nici o schemă ascunsă, nici un înțeles. Vocea lui Runciter de la videofon nu corespundea nici unei teorii pe care și-o putea imagina sau construi.
― RadiaÈ›ii, presupuse von Vogelsang. Am impresia că a fost ex¬pusă unei radioactivități puternice, probabil cu puÈ›in timp în urmă. De fapt, unei doze enorme.
Joe spuse:
― Cred că a murit din cauza exploziei. Explozia care l-a ucis pe Runciter.
Particole de cobalt, își spuse. Praf fierbinte, care a acoperit-o și pe care ea l-a inhalat. Dar, atunci, vom muri cu toții la fel; praful tre¬buie să se fi așezat pe noi toți. Îl am în plămâni; așa îl are și Al, așa îl au și ceilalți inerțiali. În acest caz, nu se mai poate face nimic. E prea târziu. La asta nu ne-am gândit, medită el. Nu ne-a trecut prin cap că explozia a constat, de fapt, într-o reacție nucleară micronică.
Nu-i de mirare că Hollis ne-a permis să plecăm. Și totuși...
Asta explica moartea lui Wendy și țigările uscate. Dar nu explica nici cartea de telefoane, nici monedele, nici deteriorarea suferită de frișcă și de cafea.
După cum nu explica nici vocea lui Runciter ― monologul acela neîntrerupt de la videofonul camerei de hotel. Care a încetat doar atunci când von Vogelsang a ridicat receptorul. Deci atunci când o altă persoană decât el a încercat să-l asculte.
Trebuie să mă întorc la New York, își spuse. ToÈ›i am fost pe Lună, toÈ›i am fost prezenÈ›i atunci când a explodat bomba ― trebuie să descurcăm treaba asta împreună. De fapt, acesta este probabil sin¬gurul mod în care se poate rezolva. Mai înainte ca È™i noi, ceilalÈ›i, să murim unul câte unul, aÈ™a cum s-a întâmplat cu Wendy. Sau chiar într-un mod mai rău, dacă acest lucru este posibil.
― SpuneÈ›i-le celor din conducerea hotelului să trimită aici un sac de polietilenă, îi ceru el proprietarului moratoriumului. O s-o pun pe Wendy înăuntru È™i-o s-o iau cu mine la New York.
― Oare asta nu-i o treabă pentru poliÈ›ie? O crimă atât de oribilă... ar trebui ca cei de la poliÈ›ie să fie informaÈ›i.
Joe spuse:
― FăceÈ›i-mi doar rost de un sac.
― ÃŽn regulă. Doar este angajata dumneavoastră...
Proprietarul moratoriumului porni spre hol.
― A fost odată, spuse Joe. Acum nu mai e...
Trebuise ca ea să fie prima, își spuse. Dar poate că, într-un fel, așa era mai bine. Wendy, se gândi, te iau cu mine, te iau acasă. Dar nu așa cum plănuise el...


Adresându-se celorlalți inerțiali, așezați în jurul mesei de confe¬rințe din lemn de stejar veritabil, Al Hammond spuse spărgând brusc tăcerea comună:
― Joe trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.
Se uită la ceasul de la mână pentru a fi sigur. Ceasul părea să se fi oprit.
― Până atunci, spuse Pat Conley, propun să urmărim È™tirile de seară la TV, să vedem dacă Hollis a lăsat să se scurgă informaÈ›ia în legătură cu moartea lui Runciter.
― N-a fost în ziar astăzi, zise Edie Dorn.
― Știrile de la TV sunt mai recente, replică Pat.
ÃŽi dădu Iui Al o monedă de cincizeci de cenÈ›i cu care acesta să pornească televizorul aÈ™ezat în spatele unor perdele, în partea cea mai îndepărtată a sălii de conferinÈ›e ― un mecanism polifonic impresio¬nant, color È™i tridimensional, care fusese un izvor de mândrie pentru Runciter.
― VreÈ›i să introduc eu moneda pentru dumneavoastră, domnule Hammond? întrebă, plin de solicitudine, Sammy Mundo.
― OK, spuse Al gânditor È™i-i aruncă moneda lui Mundo, care o prinse È™i alergă spre televizor.
Plin de nerăbdare, Walter W.Wayles, avocatul lui Runciter, se agita întruna pe scaun, jucându-se la încuietoarea servietei cu mâinile sale de aristocrat cu vene fine.
― N-ar fi trebuit să-I lăsaÈ›i pe domnul Chip la Zürich, zise el. Nu putem face nimic până la sosirea lui È™i este de o importanță vitală ca toate problemele legate de testamentul domnului Runciter să fie re¬zolvate rapid.
― AÈ›i citit testamentul, spuse Al. La fel È™i Joe Chip. Știm pe cine voia Runciter la conducerea firmei.
― Dar, din punct de vedere legal..., începu Wayles.
― N-o să mai dureze mult, rosti brusc Al.
Folosindu-se de stilou, trasă niște linii la întâmplare, de-a lungul marginilor listei pe care-o făcuse. Preocupat, desenă un chenar înflo¬rat, apoi citi lista din nou.

ÞIGÃRI USCATE
CÃRÞI DE TELEFOANE ÎNVECHITE
BANI DEVALORIZAÞI
MÂNCARE PUTREZEA
RECLAMA DE PE PLICUL DE CHIBRITURI

― O să mai trec o dată lista asta pe la fiecare dintre voi, spuse el, cu voce tare. VedeÈ›i dacă puteÈ›i descoperi vreo legătură între aceste cinci întâmplări... sau oricum vreÈ›i să le numiÈ›i. Aceste cinci lucruri care sunt...
Gesticulă.
― Sunt greÈ™ite, spuse Jon Ild.
Pat Conley interveni:
― Este uÈ™or de găsit legătura dintre primele patru. Dar nu È™i le¬gătura dintre ele È™i chibritul-plic. Acesta din urmă nu se potriveÈ™te.
― Ia dă-mi să văd din nou chibritul, spuse Al, întinzând mâna. Pat i-l dădu È™i Al citi încă o dată anunÈ›ul publicitar.

OCAZIE EXTRAORDINARÃ DE AVANSARE
PENTRU TOÞI CEI CE SE POT CALIFICA!

Domnul Glen Runciter, de la Moratoriumul Preaiubitei Frății din Zürich, Elveția, și-a dublat veniturile într-o săptămână de la primirea setului nostru de pantofi gratuit, împreună cu informații detaliate privind posibilitatea de a vinde mocasinii noștri autentici, din piele artificială, prietenilor, rudelor, par¬tenerilor de afaceri. Domnul Runciter, deși congelat în con¬tainer, a câștigat patru sute de...
Al se opri din citit; rămase pe gânduri, în vreme ce se scobea între dinții de jos cu unghia degetului mare. Da, se gândi: e ceva di¬ferit, anunțul ăsta publicitar. Celelalte indicii sunt formate din lucruri învechite sau alterate. Ãsta nu.
― Mă întreb, rosti el cu voce tare, ce s-ar întâmpla dac-am răs¬punde reclamei de pe chibrituri. Dă un număr de căsuță poÈ™tală din Des Moines, Iowa.
― Am obÈ›ine o pereche de pantofi gratuit, spuse Pat Conley. Cu informaÈ›ii detaliate despre cum am putea È™i noi să...
― Poate, o întrerupse Al, că ne-am trezi È™i noi în legătură cu Glen Runciter.
Toată lumea de la masa de conferințe, inclusiv Walter W. Wayles, îndreptă privirile spre el.
― Vorbesc serios, spuse el. Poftim.
Îi dădu plicul de chibrituri lui Tippy Jackson.
― Scrie-le o scrisoare expres.
― Și ce să le spun? se interesă Tippy Jackson.
― Completează doar cuponul, răspunse Al.
Adresându-se lui Edie Dorn, întrebă:
― EÈ™ti absolut sigură că aveai chibritul în geantă încă de la sfâr¬șitul săptămânii trecute? Nu s-ar putea să-l fi luat astăzi, de undeva?
Edie Dorn protestă:
― Miercuri mi-am pus în geantă mai multe chibrituri-plic. AÈ™a cum v-am spus, azi-dimineață, în timp ce veneam încoace, s-a întâm¬plat să-l observ pe acesta, când îmi aprindeam È›igara. Cu siguranță, a fost în geantă mai înainte ca noi să fi mers pe Lună. Cu câteva zile înainte.
― Cu anunÈ›ul ăsta publicitar pe el? a întrebat Jon Ild.
― N-am fost atentă niciodată la ce stă scris pe chibrituri; pe acesta l-am observat de-abia astăzi. Nu pot spune nimic despre el înainte. Poate cineva?
― Nimeni, răspunse Don Denny. Tu ce crezi, Al? O glumă de-a lui Runciter? Oare el le-a imprimat, înainte de moartea sa? Sau poate Hollis? Ca un fel de glumă absurdă, È™tiind că urma să-l ucidă pe Run¬citer? Și că, până când vom observa noi chibritul, Runciter va fi în container, la Zürich, aÈ™a cum spune reclama?
Tito Apostos interveni:
― Cum ar fi putut Hollis să È™tie că-l vom duce pe Runciter la Zürich, nu la New York?
― Pentru că acolo se află Ella, răspunse Don Denny.
Lângă televizor stătea Sammy Mundo, cercetând în tăcere mo¬neda de cincizeci de cenți pe care i-o dăduse Al. Fruntea lui palidă, subdezvoltată, se încrețise într-o încruntare plină de perplexitate.
― Ce s-a întâmplat, Sam? întrebă Al.
Se simțea plin de-o încordare interioară; presimți că iarăși avea să se întâmple ceva.
― Pe moneda de cincizeci de cenÈ›i nu trebuie să fie capul lui Walt Disney? se interesă Sammy.
― Fie al lui Disney, fie ― dacă-i una mai veche ― al lui Fidel Castro. Ia s-o vedem.
― ÃŽncă o monedă ieÈ™ită din uz, exclamă Pat Conley, în vreme ce Sammy îi ducea moneda de cincizeci de cenÈ›i lui Al.
― Nu, spuse acesta, examinând bănuÈ›ul. E de anul trecut, perfect valabilă ca dată. Perfect acceptabilă. Orice maÈ™ină din lume ar pri¬mi-o. Inclusiv televizorul.
― Atunci care-i problema? întrebă timid Edie Dorn.
― Exact ce-a spus Sam, răspunse Al. Are un alt cap gravat pe ea. Se ridică, se duse la Edie È™i-i puse moneda în palma deschisă È™i ume¬dă.
― Cu cine È›i se pare că seamănă?
După un moment de ezitare, Edie spuse:
― Nu... nu È™tiu.
― Ba È™tii sigur, o contrazise Al.
― O.K., rosti tăios Edie, supărată că e nevoită să răspundă împo¬triva voinÈ›ei sale. ÃŽmpinse moneda înapoi, spre Al, descotorosindu-se de ea cu un fior de aversiune.
― E Runciter, spuse Al, adresându-se tuturor celor aÈ™ezaÈ›i în jurul mesei mari.
După o pauză, Tippy Jackson comentă:
― Adaugă asta pe lista ta.
Vocea de-abia i se auzea.
― Eu văd două procese în plină desfășurare, spuse Pat, în vreme ce Al se aÈ™eză la loc, pentru a face adăugirea pe foaia lui de hârtie. Unul, un proces de deteriorare care pare evident. Suntem de acord asupra acestui lucru.
Ridicând capul, Al întrebă:
― Și care este cel de-al doilea?
― Nu sunt foarte sigură. Pat ezită. Ceva în legătură cu Runciter. Cred că ar trebui să ne uităm cu toÈ›ii la restul monedelor pe care le avem. Chiar È™i la banii de hârtie. LăsaÈ›i-mi încă puÈ›in timp de gândire.
Unul, câte unul, cei de la masă își scoaseră portofelele, poșetele, se căutară prin buzunare.
― Am o bancnotă de cinci poscredite, spuse Jon Ild, cu o superbă gravură reprezentând portretul domnului Runciter. Restul... Aruncă o privire lungă la ceea ce È›inea în mână. Este normal. VreÈ›i să vedeÈ›i bancnota de cinci poscredite, domnule Hammond?
― Am deja două. Cine mai are? întrebă Al.
Privi de jur împrejurul mesei. Se ridicaseră șase mâini.
― Opt dintre noi, contabiliză el, posedă parÈ›ial ceea ce îmi închi¬pui că ar trebui să numim „banii Runciter". Probabil că până la sfâr¬șitul zilei toÈ›i banii vor fi bani Runciter. Sau, hai să zicem, în două zile. Oricum, moneda Runciter va merge; ea va porni maÈ™inile È™i ins¬trumentele È™i ne putem plăti datoriile folosind-o.
― Poate că nu, interveni Don Denny. De ce crezi asta? Ceea ce tu numeÈ™ti bani Runciter...
Lovi cu mâna una dintre bancnotele pe care o ținea în palmă.
― Există vreo raÈ›iune pentru care băncile ar onora aceÈ™ti bani? Nu este vorba de o emisiune legală; nu guvernul a pus-o în circulaÈ›ie. Sunt bani de amuzament; nimic veritabil.
― De acord, spuse Al, înÈ›elegător. Poate că nu sunt veritabili; poa¬te că vor fi refuzaÈ›i de bănci. Dar nu asta este adevărata problemă.
― Adevărata problemă, interveni Pat Conley, este în ce constă al doilea proces ― aceste manifestări ale lui Runciter?
― Expresia e potrivită, încuviință Don Denny. „Manifestări ale lui Runciter" ― iată cel de-al doilea proces, alături de învechire. Unele monede ies din circulaÈ›ie; altele apar cu portretul sau bustul lui Run¬citer pe ele. ȘtiÈ›i ce cred eu? Cred că aceste procese se desfășoară în direcÈ›ii opuse. Una este de plecare, ca să spunem aÈ™a. O ieÈ™ire-în-afara-existenÈ›ei. Acesta este procesul numărul unu. Cel de-al doilea este de pătrundere-în-existență. Dar a unui lucru care n-a mai existat niciodată înainte.
― ÃŽmplinirea unei dorinÈ›e, murmură Edie Dorn.
― Pardon? spuse Al.
― Poate că asta-È™i dorea Runciter, explică Edie. Să aibă propriul portret pe banii legali, pe toÈ›i banii noÈ™tri, inclusiv monedele de metal. Un vis grandios.
― Dar pe chibriturile-plic? întrebă Tito Apostos.
― Cred că nu, fu de acord Edie. Asta nu-i prea grandios.
― Firma face deja anunÈ›uri publicitare pe chibrituri-plic, spuse Don Denny. Și la TV, È™i în ziare, È™i în reviste, trimite scrisori publicitare ― departamentul nostru de relaÈ›ii cu publicul se ocupă de toate astea. ÃŽn general însă, lui Runciter nu i-a păsat câtuÈ™i de puÈ›in de as¬pectul respectiv al afacerii È™i în mod sigur nu i-a păsat nici de chibriturile-plic. Dacă toată treaba ar fi un fel de materializare a psihi¬cului său, te-ai aÈ™tepta mai degrabă ca faÈ›a să-i apară la televizor, nu pe bani sau chibrituri-plic.
― Poate că este È™i la TV, spuse Al.
― AÈ™a-i, aprobă Pat Conley. N-am încercat. Nici unul dintre noi n-a avut timp să se uite la TV.
― Sammy, spuse Al, înapoindu-i cei cincizeci de cenÈ›i, du-te È™i dă drumul televizorului.
― Nu È™tiu dacă vreau să mă uit, comentă Edie, în vreme ce Sam¬my Mundo introducea moneda în fanta anume prevăzută, dându-se apoi într-o parte, ca să umble la butoanele de reglaj.
Ușa camerei se deschise. În prag apăru Joe Chip; Al îi văzu fața.
― ÃŽnchide televizorul, spuse Al È™i se ridică în picioare. Toată lu¬mea din cameră îl urmări din priviri, în vreme ce se apropia de Joe.
― Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Așteptă. Joe nu spuse nimic.
― Care-i problema?
― Am închiriat o rachetă ca să mă aducă încoace, răspunse Joe, răguÈ™it.
― Pe tine È™i pe Wendy?
Joe ignoră întrebarea:
― Completează un cec pentru navă. E pe acoperiÈ™. Nu am destui bani pentru ea.
Adresându-se lui Walter W. Wayles, Al întrebă:
― PoÈ›i oferi asemenea fonduri?
― Pentru aÈ™a ceva pot. Mă duc să aranjez cu nava.
Luându-și servieta, Wayles părăsi încăperea. Joe rămase în prag, tăcând iarăși. Arăta cu o sută de ani mai bătrân decât atunci când îl văzuse AI ultima oară.
― ÃŽn biroul meu...
Joe se întoarse cu spatele către masă; clipi, ezită.
― Nu... nu cred că ar trebui să vedeÈ›i. Bărbatul de la moratorium era cu mine când am găsit-o. A spus că nu putea face nimic; trecuse prea mult timp. Ani.
― Ani? repetă Al, înmărmurit.
Joe spuse:
― Să mergem jos, în biroul meu.
II conduse pe Al afară din sala de ședințe, în hol, apoi către lift.
― Pe drumul de întoarcere aici, nava mi-a dat tranchilizante. Asta figurează pe nota de plată. ÃŽntr-adevăr, acum mă simt mult mai bine. De fapt, nu mai simt nimic. Probabil că e din cauza medicamentelor, îmi închipui însă că în clipa în care efectul lor va dispărea, voi simÈ›i din nou totul.
Sosi liftul. Coborâră împreună, fără să spună nimic, până când ajunseră la etajul trei, unde-și avea Joe biroul.
― Nu te sfătuiesc să te uiÈ›i. Joe descuie uÈ™a, lăsându-l pe Al în încăpere. Depinde însă de tine. Dacă eu am reuÈ™it să rezist, probabil vei reuÈ™i È™i tu.
Aprinse plafoniera.
― Doamne Dumnezeule! exclamă Al, după un moment de tăcere.
― Nu deschide sacul, îl preveni Joe.
― N-o să-l deschid. Când s-a petrecut totul? în dimineaÈ›a asta sau noaptea trecută?
― ÃŽn mod clar s-a întâmplat devreme, în cursul serii, poate chiar mai înainte ca ea să fi ajuns în cameră. Noi ― proprietarul acela de moratorium È™i cu mine ― am găsit bucăți de haine pe coridor. Care duceau spre uÈ™a mea. Dar ea trebuie să fi fost în stare normală, sau aproape normală, când a trecut prin holul hotelului; oricum, nimeni n-a observat nimic. Și, într-un hotel atât de mare, există continuu ci¬neva de pază, iar faptul că ea a reuÈ™it să ajungă în camera mea...
― Mda, asta dovedeÈ™te că era cel puÈ›in în stare să meargă. Ori¬cum, aÈ™a pare probabil.
Joe spuse:
― Mă gândesc la noi, ceilalÈ›i.
― La ce te referi?
― AcelaÈ™i lucru. O să ni se întâmple È™i nouă.
― Cum s-ar putea una ca asta?
― Ei cum i s-a întâmplat? Din cauza exploziei. O să murim în acelaÈ™i fel, unul după altul. Pe rând. Până când nu va mai rămâne nimeni dintre noi. Până când fiecare vom fi numai cinci kilograme de piele È™i de păr, într-un sac de plastic, cu câteva oase uscate, risipite înăuntru.



Părul meu este atât de uscat, atât de greu de întreținut... Ce-i ră¬mâne atunci de făcut unei fete? Doar să-l ungă cu crema revitalizantă Ubik. În numai cinci zile veți desco¬peri o nouă înfățișare a părului dum¬neavoastră, o nouă strălucire. Iar sprayul Ubrik pentru coafură, folosit conform indicațiilor, este absolut inofensiv.

NOUÃ

AU ALES supermagazinul Oamenii Norocoși, de la periferia ora¬șului Baltimore.
La tejghea, Al îi ceru vânzătorului autonom cumputerizat:
― Dă-mi un pachet de Pall Mall.
― Wings sunt mai ieftine, observă Joe.
Enervat, Al spuse:
― Nu se mai fac Wings. De ani de zile.
― Ba se fac, îl contrazise Joe, dar nu se mai face reclamă la ele. Este o È›igară cinstită, care nu pretinde nimic.
Îi ceru vânzătorului:
― Schimbă Pali Mall-ul cu Wings!
Pachetul de țigări alunecă prin sistemul de ejectare până la tej¬ghea.
― Nouăzeci È™i cinci de cenÈ›i, anunță vânzătorul-automat.
― Poftim o bancnotă de zece poscredite.
Al introduse banii în mașină, ale cărei circuite începură să bâzâie, în vreme ce verifica bancnota.
― Restul dumneavoastră, domnule, spuse vânzătorul; depozită un teanc frumos aÈ™ezat de bancnote È™i de monede în faÈ›a lui Al. Acum vă rog să vă daÈ›i la o parte.
Deci banii Runciter sunt valabili, își spuse Al în vreme ce el și cu Joe se fereau din calea următorului client, o doamnă mai în vârstă, purtând un impermeabil din pânză de culoarea afinelor și o geantă pentru cumpărături, model mexican, din frânghie împletită. Cu pre¬cauție, Al deschise pachetul de țigări.
Þigările i se sfărâmară între degete.
― Ar fi dovedit ceva, spuse Al, dacă ar fi fost vorba de un pachet de Pali Mall. Eu mă aÈ™ez din nou la rând.
Se pregătea s-o facă ― moment în care descoperi că doamna în vârstă, corpolentă È™i cu haina de culoare închisă, se certa violent cu vânzătorul automat.
― Era moartă când am ajuns acasă, strigă ea cu o voce ascuÈ›ită. Poftim, poÈ›i s-o iei înapoi.
AÈ™eză pe tejghea un ghiveci de flori; acesta, văzu Al, conÈ›inea o planta lipsită de viață, poate o azalee ― în starea muribundă în care se găsea, nu se putea deosebi prea bine.
― Nu vă pot restitui banii, răspunse vânzătorul. Noi nu oferim ga¬ranÈ›ii pentru viaÈ›a plantelor pe care le vindem. Regula noastră de bază este: „Cumpărătorule, ai grijă". AÈ™a că vă rog să vă daÈ›i la o parte.
― Și Saturday Evening Post, ripostă doamna în vârstă, pe care l-am luat de la standul vostru de ziare, era vechi de mai bine de un an. Ce se întâmplă cu voi? Iar cina cu viermi marÈ›ieni de Ia TV...
― Următorul client, spuse vânzătorul, fără s-o ia în seamă.
Al ieÈ™i din rând. Rătăci prin magazin până când ajunse la cutiile cu È›igări ― toate mărcile imaginabile ― aranjate până la înălÈ›imi de doi metri jumătate È™i chiar mai mult.
― Ia un cartuÈ™, îi spuse el lui Joe.
― Domino, spuse Joe. Au acelaÈ™i preÈ› cu Wings.
― Dumnezeule, nu cumpăra marfă care nu se vinde; alege ceva gen Winston sau Kool.
Scoase cu mâna lui un cartuș din grămadă.
― E gol.
Agită cutia.
― Pot să-È›i spun asta după greutate.
Totuși, în interiorul cutiei, se simțea ceva care izbea pereții, ceva ușor și mic; deschise ambalajul și se uită înăuntru.
Un bilețel scris de mână. Cu un scris familiar atât lui, cât și lui Joe. Îl scoase și îl citiră împreună.

„Absolută nevoie să iau legătura cu voi. Situație serioasă, care în mod sigur va deveni din ce în ce mai gravă odată cu trecerea timpului. Există mai multe explicații posibile, pe care le voi discuta cu voi. Oricum, nu vă dați bătuți. Îmi pare rău de Wendy Wright; în privința ei, noi am făcut tot ce-am putut."

― Deci È™tie despre Wendy, constată Al. Ei bine, poate că asta în¬seamnă că lucrurile nu se vor repeta È™i cu noi, cei care-am mai rămas.
― Un cartuÈ™ de È›igări luat la întâmplare, zise Joe, într-un magazin întâmplător, dintr-un oraÈ™ ales la întâmplare, È™i iată că găsim un bilet trimis nouă de către Glen Runciter. Oare ce există în celelalte cutii? AcelaÈ™i bilet?
Dădu jos un cartuș de L&M, îl scutură, apoi îl deschise.
Zece pachete de țigări, plus alte zece dedesubtul lor; absolut nor¬mal. Oare așa să fie? se întrebă Al. Scoase unul dintre pachete.
― PoÈ›i vedea că sunt în regulă, spuse Joe alegând un alt cartuÈ™ din mijlocul stivei. Și ăsta-i plin.
Nu-l mai deschise; în loc de asta, scoase un altul. Apoi un altul. Toate aveau în interior pachete de țigări.
Și toate se fărâmițară între degetele lui Al.
― Mă întreb cum de-a È™tiut că vom veni aici, se miră Al. Și cum de-a È™tiut că vom încerca tocmai cartuÈ™ul acela.
N-avea nici un sens. Și totuși, chiar și aici se putea vedea acțio¬nând perechea de forțe opuse. Învechirea contra lui Runciter, își spuse Al. În întreaga lume. Poate în întregul univers. Poate că Soarele se va stinge, presupuse Al, iar Glen Runciter îl va înlocui cu un altul. Dacă va putea.
Da, medită el, asta-i întrebarea. Cât de mult poate face Runciter?
Sau altfel pusă problema ― până unde poate să meargă procesul de alterare?
― Hai să încercăm altceva, zise Al; merse de-a lungul rafturilor, trecând printre rândurile de pachete È™i cutii de conserve, È™i în cele din urmă ajunse la raionul de echipamente electronice din centrul maga¬zinului. Acolo, acÈ›ionând din impuls, alese un casetofon foarte cos¬tisitor, fabricat în Germania.
― Asta pare a fi în regulă, îi spuse el lui Joe, care-l urmase. Apucă un casetofon încă sigilat.
― Hai să-l cumpărăm È™i să-l luăm cu noi la New York.
― Nu vrei să-l deschizi? se interesă Joe. Să-l încerci, înainte de a-l cumpăra?
― Cred că È™tiu deja ce vom găsi, răspunse Al. Și e ceva ce nu vom putea controla aici.
Merse cu casetofonul la casă.
Întorși la New York, Ia sediul lui Runciter Associates, duseră ca-setofonul la atelierul firmei.
Un sfert de oră mai târziu, șeful atelierului, după ce demontase mecanismul aparatului, veni să-și prezinte raportul.
― Toate părÈ›ile mobile din etajul de acÈ›ionare a benzii sunt uzate. Rola presoare are porÈ›iuni tocite; bucăți de cauciuc sunt împrăștiate cam peste tot, în interior. Frânele pentru derulare rapidă, înainte È™i înapoi, sunt efectiv terminate. E nevoie ca totul să fie curățat È™i gresat. Aparatul a fost folosit din plin; de fapt, aÈ™ spune că necesită o revizie completă, inclusiv curele noi.
― O folosință de mai mulÈ›i ani? întrebă Al.
― Posibil. De câtă vreme îl aveÈ›i?
― Astăzi l-am cumpărat, zise Al.
― Nu se poate, exclamă È™eful atelierului. Sau, dacă-i aÈ™a, înseam¬nă că v-au vândut...
― Știu ce mi-au vândut, îl întrerupse Al. Știam încă de când l-am cumpărat, mai înainte de-a deschide cutia.
Adresându-se lui Joe, spuse:
― Un casetofon nou-nouÈ›, complet uzat. Cumpărat cu bani ciu¬daÈ›i, pe care magazinul i-a acceptat. Bani fără valoare, un obiect fără valoare; are o oarecare logică.
― Azi nu-i ziua mea cea mai bună, se plânse È™eful atelierului. Di-mineață, când m-am sculat, mi-am găsit papagalul mort.
― Mort de ce? întrebă Joe.
― Nu È™tiu, pur È™i simplu mort. Þeapăn ca o scândură.
Șeful atelierului bâțâi un deget osos în direcția lui Al.
― O să vă spun ceva ce nu È™tiÈ›i despre casetofonul dumneavoastră. Nu-i numai uzat; e un model vechi de patruzeci de ani. Astăzi nu se mai folosesc roÈ›i de ghidare din cauciuc sau curele de transmisie. N-o să mai găsiÈ›i piese de schimb, decât dacă vi le face cineva manual. Și nu merită; afurisitul ăsta de lucru este o antichitate. AruncaÈ›i-l. UitaÈ›i de el.
― Ai dreptate, spuse Al. N-am È™tiut.
Îl însoți pe Joe la ieșirea din atelier, apoi de-a lungul coridorului.
― Acum discutăm despre altceva decât despre alterare; asta-i o problemă diferită. Și vom avea greutăți în a găsi hrană acceptabilă, oriunde È™i de orice fel. Cât din mormanele de solduri aflate în supermagazine va mai fi bun după atâția ani?
― Conservele, spuse Joe. Și am văzut o grămadă de conserve la supermagazinul acela din Baltimore.
― Acum È™tim È™i de ce, explică Al. Cu patruzeci de ani în urmă, supermagazinele vindeau o proporÈ›ie mult mai mare din produsele lor sub formă de conserve, în stare congelată. S-ar putea ca acestea să fie singura noastră sursă de alimente; ai dreptate.
Rămase pe gânduri.
― Dar într-o singură zi s-a sărit de la doi la patruzeci de ani; în ritmul ăsta, mâine, la aceeaÈ™i oră, s-ar putea să se ajungă la o sută de ani. Și nici un fel de hrană nu mai este consumabilă la o sută de ani după conservare, fie ea în cutii de conserve sau în orice altceva.
― Ouăle chinezeÈ™ti, interveni Joe. Le È›in îngropate în pământ, vre¬me de o mie de ani, înainte de a le mânca.
― Și nu-i vorba numai de noi, continuă Al. Bătrâna aia din Bal¬timore... fenomenul a afectat È™i ce-a cumpărat ea, azaleea.
Oare întreaga lume o să moară de foame din cauza unei explozii pe Lună? se întrebă el. De ce sunt afectați toți, în loc să fim afectați numai noi?
Joe spuse:
― Iată că...
― Taci puÈ›in, se opri Al. Trebuie să mă gândesc la ceva. Poate că Baltimore se află acolo numai când unul dintre noi calcă în acel loc. La fel, supermagazinul Oamenii NorocoÈ™i; de îndată ce-am ple¬cat, poate c-a încetat să mai existe. TotuÈ™i, e posibil ca numai noi, cei care-am fost pe Lună, să trăim cu adevărat aceste lucruri?
― O problemă filozofică fără importanță sau înÈ›eles, conchise Joe. Și imposibil de dovedit, într-un fel sau altul.
Al replică, pe un ton caustic:
― Ar fi importantă, pentru bătrâna aceea cu impermeabil de cu¬loarea afinei. Și pentru ceilalÈ›i ca ea.
― Iată-I pe È™eful atelierului, zise Joe.
― Tocmai m-am uitat pe instrucÈ›iunile de folosire ale casetofo-nului dumneavoastră, anunță È™eful atelierului.
Îi întinse lui Al cărțulia, păstrând pe față o expresie foarte greu de descifrat.
― AruncaÈ›i, numai, o privire.
Dintr-o dată se rezgândi și trase broșura înapoi spre el.
― O să vă scutesc de deranjul de a o mai citi; uitaÈ›i-vă aici, pe ultima pagină, unde scrie cine a făcut afurisitul ăsta de obiect È™i unde trebuie trimis pentru reparaÈ›ii.
― „Fabricat de filiala Runciter din Zürich", citi Al, cu voce tare. Și există o staÈ›ie de întreÈ›inere în ConfederaÈ›ia Nord Americană ― în Des Moines. AcelaÈ™i nume ca È™i pe cutia de chibrituri...
Îi înmână Iui Joe cărțulia și hotărî:
― Mergem la Des Moines. Această broÈ™ură este primul semn de legătură între cele două localizări.
Mă întreb însă, de ce Des Moines, își spuse în gând.
― PoÈ›i să-È›i aminteÈ™ti, îi ceru el lui Joe, orice legătură pe care a avut-o vreodată Runciter, în timpul vieÈ›ii sale, cu Des Moines?
Joe spuse:
― Runciter s-a născut acolo. Este locul unde È™i-a petrecut primii cincisprezece ani din viață. Din când în când, obiÈ™nuia să menÈ›ioneze acest lucru.
― Deci acum, după moartea sa, s-a întors acolo. ÃŽntr-un fel sau altul.
AÈ™adar, Runciter se află în Zürich, gândi el, È™i în acelaÈ™i timp în Des Moines. ÃŽn Zürich are un metabolism cerebral ce poate fi măsu¬rat; corpul său fizic, de semi-viață, este suspendat într-un container în Moratoriumul Preaiubitei Frății, È™i totuÈ™i nu se poate lua legătura cu el. ÃŽn Des Moines nu are o existență fizică È™i totuÈ™i, în mod evident, acolo legătura poate fi stabilită ― de fapt, a fost stabilită, prin aseme¬nea mijloace, cum ar fi cărÈ›ulia cu instrucÈ›iuni ―, cel puÈ›in într-o di¬recÈ›ie, de la el la noi. Iar între timp, gândi Al mai departe, lumea noastră decade, se răsuceÈ™te în sine însăși aducând la suprafață faze trecute ale realității. Până la sfârÈ™itul săptămânii, s-ar putea să ne trezim È™i să găsim tramvaie de epocă zăngănind de-a lungul lui Fifth Avenue. Acele „Trolley Dodgers", se gândi È™i se întrebă ce-o fi însemnând astea. Un termen abandonat, ivit din trecut; o emanaÈ›ie a minÈ›ii lui, îndepărtată È™i ceÈ›oasă, care È™tergea realitatea prezentă. Chiar È™i numai această percepÈ›ie nedesluÈ™ită, încă subiectivă, îl făcu să nu se simtă în largul său; devenise deja prea reală, o entitate despre care nu È™tiuse niciodată nimic, înainte de acest moment.
― Trolley Dodgers, rosti el, cu voce tare.
Vechi de cel puțin o sută de ani. În mod obsesiv, termenul îi ră¬mase fixat în conștiință; nu-l putea uita.
― De unde È™tiÈ›i cuvintele astea? întrebă È™eful de atelier. Nimeni nu le mai È™tie; este vechiul nume pentru Brooklyn Dodgers.
Se uită la Al, bănuitor.
Joe spuse:
― Mai bine am merge sus. Să ne asigurăm că sunt toÈ›i teferi. Mai înainte de a pleca la Des Moines.
― Dacă nu pornim imediat într-acolo, comentă Al, s-ar putea ca drumul să înceapă să dureze o zi sau chiar două.
Asta pe măsură ce mijloacele de transport involuează, gândi el. De la propulsia cu rachete la cea cu reacÈ›ie, de la avionul cu reacÈ›ie la avionul cu motor cu piston, apoi la mijloacele de călătorie terestre cum ar fi trenul tras de o locomotivă cu cărbuni, trăsura cu cai ― dar nu putea să regreseze chiar atât de departe, își spuse. Și totuÈ™i, avem deja în mâinile noastre un magnetofon vechi de patruzeci de ani, care foloseÈ™te un sistem de curele de transmisie È™i o roată de cauciuc pentru ghidarea benzii. ÃŽn final, poate că toate astea se puteau întâmpla.
El și Joe merseră repede către lift; apăsă butonul și așteptară amândoi crispați, fără să spună nimic; retrași în propriile lor gânduri.
Liftul veni zdrăngănind din toate încheieturile; gălăgia îl trezi pe Al din introspecție. Cu un gest reflex, dădu de-o parte grilajul ușii de siguranță.
Și se trezi în fata unei cabine deschise, cu ornamente din alamă lustruită, suspendată de un cablu. Un operator îmbrăcat în uniformă, cu privirea opacă, stătea pe un scaun înalt, acționând maneta; se uită la ei, indiferent. Ceea ce simți Al, totuși, nu era indiferență.
― Nu intra, îi spuse el lui Joe, trăgându-l înapoi. Uită-te la asta È™i gândeÈ™te-te; încearcă să-È›i aminteÈ™ti liful cu care am mers astăzi, ceva mai devreme ― acÈ›ionat hidraulic, închis, automat, complet si¬lenÈ›ios...
Tăcu. Pentru că drăcia aceea, veche și zdrăngănitoare, se estom¬pase și, în locul ei, liftul familiar își reluase existența. Și totuși, simțea încă prezența celuilalt ascensor, mai vechi; pândea undeva, la periferia câmpului său vizual, ca și cum ar fi fost gata să se repeadă de îndată ce el și Joe n-ar mai fi fost atenți. Vrea să se întoarcă, își dădu el seama. Are intenția să se întoarcă. Putem să amânăm pentru un timp acest lucru; probabil câteva ore, cel mult. Acțiunea forței retrograde este în continuă creștere; formele arhaice tind să devină dominante mai repede decât credeam. Acum, la fiecare oscilație este vorba de câteva sute de ani. Ascensorul pe care tocmai l-am văzut trebuie să fi fost vechi de un secol.
Cu toate acestea, își spuse, s-ar părea că suntem încă în stare să exercitam un oarecare control asupra respectivului proces. Am forÈ›at liftul realității contemporane să-È™i recapete existenÈ›a. Dacă noi am ră¬mâne cu toÈ›ii împreună, dacă am funcÈ›iona ca o entitate de ― nu două ― ci douăsprezece minÈ›i...
― Ce-ai văzut? îl întrebă Joe. Ce te-a făcut să-mi spui să nu mă urc în lift?
Al rosti gânditor:
― Tu n-ai văzut ascensorul cel vechi? Cabină deschisă, alamă, cam de pe la 1910? Cu operatorul stând cocoÈ›at pe scaunul lui?...
― Nu, spuse Joe.
― Dar ai văzut ceva?
― Asta.
Joe arătă cu mâna.
― Liftul obiÈ™nuit pe care-l văd în fiecare zi când vin la serviciu. Am văzut ceea ce văd întotdeauna, ceea ce văd È™i acum.
Intră în cabină și se întoarse cu fața spre Al.
Atunci înseamnă că percepțiile noastre încep să difere, realiză Al. Se întrebă ce înțeles avea acest lucru.
Părea amenințător, nu-i plăcea câtuÈ™i de puÈ›in. ÃŽn felul său, neclar È™i înfricoșător, fenomenul se arăta a fi cea mai periculoasă schimbare de la moartea lui Runciter încoace. Nu mai regresăm toÈ›i cu aceeaÈ™i viteză ― È™i avu o senzaÈ›ie acută, intuitivă, că Wendy Wright încercase exact aceeaÈ™i senzaÈ›ie înaintea morÈ›ii ei.
Se întrebă cât timp îi mai rămăsese lui.
Devenise acum conÈ™tient de un fel de răceală insidioasă, strecu-rându-i-se pe furiÈ™ în suflet È™i care, într-un moment anterior, imposibil de rememorat, începuse să-l cuprindă ― încercându-l atât pe el cât È™i lumea dimprejur. ÃŽi aducea aminte de ultimele lor minute petrecute pe Lună. Răceala distrugea suprafaÈ›a obiectelor; o deforma, o umfla, devenea vizibilă prin niÈ™te bulbi asemănători unor becuri ce oftau cu zgomot È™i apoi plezneau. Frigul pătrundea prin nenumăratele răni des-chise, până în inima lucrurilor, în miezul care le făcea să trăiască. Ceea ce vedea acum părea să fie un deÈ™ert de gheață din care răsăreau bolovani rigizi. Un soi de vânt bătea cu disperare peste câmpia în care se transformase realitatea; vântul se congelă, transformându-se în gheață, È™i cea mai mare parte a bolovanilor dispăru. Iar la marginea câmpului său vizual își făcu apariÈ›ia întunericul; zări doar o mică parte din acesta.
Dar, gândi el, asta-i doar o proiecție creată de mine. Nu universul este cel îngropat sub straturi de vânt, ger, întuneric și gheață; toate acestea au loc în interiorul meu, și totuși mi se pare că le văd în afară. Ciudat, își spuse. Oare întreaga lume se află în interiorul meu? În¬ghițită de corpul meu? Când s-a întâmplat asta?
Trebuie să fi fost o manifestare a morÈ›ii, își dădu el seama. Ne¬siguranÈ›a pe care o resimt, încetinirea până la entropie ― iată în ce constă procesul, iar gheaÈ›a pe care o văd e rezultatul succesului aces¬tui proces. Când mă voi stinge, se gândi, întregul univers va dispărea. Dar cum rămâne cu diversele lumini pe care-ar trebui să le văd, in¬trările către noi pântece? Unde este, îndeosebi lumina roÈ™ie, fumegândă a cuplurilor ce fac dragoste? Și lumina întunecată È™i lipsită de stră¬lucire, semnificând lăcomia animală? Tot ceea ce pot distinge, se gândi, este întunericul atotcuprinzător È™i o cumplită pierdere de căl¬dură, o câmpie care se răceÈ™te, abandonată de soarele său.
Asta nu poate fi moartea normală, își spuse. Este nefiresc; obiș¬nuitul moment de descompunere a fost înlocuit cu un alt factor, impus în detrimentul lui, o presiune arbitrară și forțată.
Poate c-aș fi în stare să înțeleg totul, gândi el, dac-aș putea să mă întind și să mă odihnesc, dac-aș reuși să adun suficientă energie cât să gândesc.
― Ce s-a întâmplat? întrebă Joe, în vreme ce urcară împreună în lift.
― Nimic, replică sec Al.
Ceilalți s-ar putea să scape, gândi, eu însă nu...
Împreună cu Joe își continuă ascensiunea, în liniștea goală.


Pe când intră în sala de conferințe, Joe realiză că Al nu mai este cu el. Întorcându-se, cercetă din priviri coridorul; îl observă pe Al stând de unul singur, în picioare, fără să mai înainteze.
― Ce s-a întâmplat? întrebă din nou.
Al nu se mișcă.
― Te simÈ›i bine? întrebă Joe, mergând înapoi către el.
― Mă simt obosit, mărturisi Al.
― Nu arăți prea grozav, recunoscu Joe, încercat de o profundă ne-liniÈ™te.
Al spuse:
― Mă duc Ia toaletă. Tu ia-o înainte È™i întâlneÈ™te-te cu ceilalÈ›i; convinge-te că sunt în regulă. Vin È™i eu, cât pot de repede.
Începu să se depărteze nesigur; părea zăpăcit.
― O să-mi revin, îl asigură el pe Joe.
Porni de-a lungul coridorului, oprindu-se din loc în loc, ca și cum i-ar fi fost dificil să distingă drumul.
― Merg cu tine, spuse Joe. Ca să fiu sigur că ajungi.
― Poate că dac-o să-mi stropesc puÈ›in faÈ›a cu apă caldă... ÃŽncepu Al; găsi uÈ™a cu acces gratuit de la toaleta bărbaÈ›ilor È™i, cu ajutorul lui Joe, o deschise È™i dispăru înăuntru. Joe rămase pe coridor. E ceva în neregulă cu el, își spuse. Vederea vechiului lift a produs o schim¬bare în comportamentul lui. Se întrebă de ce.
Al reapăru.
― Ce este? întrebă Joe, văzându-i expresia feÈ›ei.
― Hai s-arunci o privire, spuse Al; îl duse pe Joe la toaleta băr¬baÈ›ilor È™i arătă spre peretele cel mai îndepărtat. Graffiti, îl lămuri el. Știi, fel de fel de cuvinte mâzgălite. Cum găseÈ™ti întotdeauna în toa¬letele pentru bărbaÈ›i. CiteÈ™te!
În creion sau cu pix cu pastă roșie, cuvintele spuneau:

SÃRIÞI ÎN PISOAR ȘI STAÞI ÎN CAP.
EU SUNT CEL VIU.
VOI SUNTEÞI CU TOÞII MORÞI.

― Ãsta nu-i scrisul lui Runciter? întrebă Al. ÃŽl recunoÈ™ti?
― Da, încuviință Joe. E scrisul lui Runciter.
― Deci acum È™tim adevărul, spuse Al.
― AÈ™a să fie, oare?
Al spuse:
― BineînÈ›eles. Este evident.
― Al dracului mod de a-l afla. De pe peretele unei toalete pentru bărbaÈ›i.
Simți, mai mult decât orice altceva, o supărare amară.
― AÈ™a sunt graffiti-urile; aspre È™i directe. Am fi putut să ne uităm la televizor, să ascultăm videofonul È™i să citim ziarele luni întregi -pentru veÈ™nicie, poate ― fără să aflăm. Fără să ni se fi spus totul ca acum, pe È™leau.
Joe protestă:
― Dar noi nu suntem morÈ›i. ExcepÈ›ie făcând Wendy...
― Suntem în semi-viață. Probabil încă pe Pratfall II; ne găsim, probabil, pe drumul de întoarcere de pe Lună pe Pământ, după explo¬zia care ne-a omorât ― ne-a omorât pe noi, nu pe Runciter. Iar el în¬cearcă să capteze fluxul de protofazoni ce vine de la noi. Până acum n-a reuÈ™it; noi nu putem trece din lumea noastră într-a lui. El însă a gă¬sit o cale să ajungă până la noi. ÃŽl recepÈ›ionăm la fiecare pas, chiar È™i în locuri alese la întâmplare. PrezenÈ›a lui ne invadează din toate părÈ›i¬le, pe el È™i numai pe el, pentru că e singura persoană care încearcă să...
― A lui È™i numai a lui, îl întrerupse Joe. ÃŽn loc de „pe el"; aÈ™a ai spus „pe el".
― Mi-e rău, se plânse Al.
Dădu drumul apei să curgă și începu să se stropească pe față. Nu era apă fierbinte totuși, constată Joe: conținea bucăți de gheață ce cră-pau și se topeau.
― ÃŽntoarce-te în sala de conferinÈ›e. O să vin È™i eu când o să mă simt mai bine; presupunând că mă voi mai simÈ›i vreodată bine...
― Cred c-ar trebui să stau aici, cu tine, spuse Joe.
― Nu, fir-ar să fie, ieÈ™i!
Cu fața pământie și cuprinsă de panică, Al îl împinse spre ușa toaletei; îi făcu vânt pe coridor.
― Du-te, convinge-te că sunt în regulă!
Al intră din nou în toaletă, ducându-și mâinile la ochi; dispăru din vedere, atunci când se închise ușa.
Joe ezită.
― O.K., mormăi, voi fi în sala de conferinÈ›e cu ei.
Așteptă, ascultând; nu auzi nimic.
― Al? întrebă.
Dumnezeule, își zise. E cumplit. Se întâmplă ceva cu el.
― Vreau să văd cu propriii mei ochi, spuse împingând uÈ™a, dacă te simÈ›i într-adevăr bine.
Cu o voce calmă și joasă, Al răspunse:
― E prea târziu, Joe. Nu te uita.
Toaleta bărbaților se cufundase în întuneric; în mod clar, Al reu¬șise să închidă lumina.
― Nu poÈ›i face nimic să mă ajuÈ›i, adăugă el cu o voce slabă, dar sigură. N-ar fi trebuit să ne despărÈ›im de ceilaÈ›i; din cauza asta i s-a întâmplat lui Wendy ce i s-a întâmplat. PoÈ›i să rămâi în viață cel puÈ›in pentru un timp, dacă te duci È™i stai împreună cu ei. Spune-le acest lucru; fii sigur că-l vor înÈ›elege cu toÈ›ii. Tu înÈ›elegi?
Joe întinse mâna spre întrerupător.
O lovitură slabă și moale îl atinse prin întuneric; îngrozit, își re¬trase mâna, șocat de neputința loviturii lui Al. Asta spunea totul. Nu mai avea nevoie să vadă.
― Mă duc să mă întâlnesc cu ceilalÈ›i, anunță el. Da, înÈ›eleg. E dificil de suportat?
Tăcere, după care o voce imaterială șopti:
― Nu, nu e dificil de suportat. Vreau doar...
Vocea i se stinse. Din nou, numai tăcerea.
― Poate că te voi revedea cândva, spuse Joe.
Știa că e un gest deplasat ― È™i se înspăimântă auzindu-se debitând asemenea inepÈ›ii. Dar era cel mai bun lucru pe care-l putea face.
― Dă-mi voie să încerc altfel, zise, dar È™tia că Al nu-l mai aude. Sper că te simÈ›i mai bine, continuă. Mă întorc după ce le povestesc despre cele scrise pe perete. Le voi spune să nu vină aici È™i să se uite, pentru că s-ar putea să...
Încercă să găsească o ieșire, să exprime corect ceea ce trebuia.
― S-ar putea să te deranjeze, termină el.
Nici un răspuns.
― Ei bine, pe curând, spuse Joe, È™i ieÈ™i din întunecimea toaletei pentru bărbaÈ›i.
O luă nesigur de-a lungul coridorului, până la sala de conferințe; oprindu-se pentru o clipă, inspiră o dată, profund și agitat, apoi îm¬pinse ușa, deschizând-o.
Televizorul montat în peretele cel mai îndepărtat urla din răspu¬teri o reclamă comercială pentru detergenÈ›i; pe marele ecran color, tri-dimensional, o gospodină examina cu ochi critic un prosop din blană sintetică imitând foca; cu o voce ascuÈ›ită È™i pătrunzătoare, femeia de¬clară că obiectul nu este potrivit să ocupe un loc în baie. Apoi ecranul oferi vederii această baie ― È™i pe peretele de acolo se văzură de ase¬menea graffiti-uri. AcelaÈ™i scris familiar care, de data asta anunÈ›a:

APLECAÞI-VÃ PESTE CADÃ Șl APOI PLONJAÞI.
CU TOÞII SUNTEÞI MORÞI. EU SUNT VIU.

O singură persoană privea totuși televizorul din marea sală de conferințe. Joe se afla singur într-o încăpere goală. Ceilalți, tot grupul, dispăruseră.
Se întrebă unde-or fi. Și dacă el avea să mai trăiască suficient de mult pentru a-i găsi. Se părea însă că lucrurile nu vor sta așa.



V-a scos din minți mirosul de transpirație? Zece zile cu deodorantul spray UBIK vă rezolvă toate gri¬jile, vă readuce în miezul acțiunii. Atunci când e folosit conform instrucțiunilor, într-un program conștient de igienă corporală, este lipsit de pericol.

ZECE

CRAINICUL de la televiziune spuse:
― Și acum din nou Jim Hunter, cu ultimele È™tiri.
Pe ecran apăru fața bronzată și spână a prezentatorului de știri.
― Glen Runciter s-a întors astăzi în oraÈ™ul său natal, dar n-a fost genul de întoarcere care să înveselească inima cuiva. Ieri, nenorocirea a lovit Runciter Associates, probabil cea mai cunoscută organizaÈ›ie de protecÈ›ie de pe Pământ. ÃŽn cursul unei explozii provocate de te¬roriÈ™ti la o instalaÈ›ie subterană secretă de pe Lună, Glen Runciter a fost rănit mortal È™i a decedat mai înainte ca rămășiÈ›ele sale să fi putut fi transferate în containerul frigorific. Transportat la Moratoriumul Preaiubitei Frății din Zürich, s-au depus toate eforturile pentru a-l rea¬duce pe Runciter la stadiul de semi-viață, dar în zadar. Ca semn al recunoaÈ™terii înfrângerii, acum aceste eforturi au încetat, iar corpul lui Glen Runciter a fost trimis aici, la Des Moines, unde va fi expus pe catafalc, la Capela Bunului Păstor.
Ecranul arătă o clădire din lemn, albă și demodată, cu o mulțime de persoane agitându-se în jurul ei.
Mă întreb cine a autorizat transferul la Des Moines, își zise Joe Chip.
― Hotărârea tristă, dar inexorabilă, luată de soÈ›ia lui Glen Run¬citer, continuă vocea prezentatorului, a dus la acest capitol final pe care îl urmărim acum. Doamna Ella Runciter, ea însăși aflată în stare de criogenizare, stare în care sperase să-È™i întâlnească soÈ›ul ― a fost readusă la semi-viață pentru a lua cunoÈ™tință de această calamitate. Doamna Runciter a aflat azi-dimineață despre soarta soÈ›ului său È™i a dat instrucÈ›iuni să fie abandonate eforturile de a trezi o întârziată semi-viață în bărbatul cu care sperase să se reunească, speranță înÈ™elată de realitate.
O fotografie a Ellei, făcută pe când aceasta era în viață, apăru rapid pe ecran.
― ÃŽntr-un ritual solemn, continuă prezentatorul, angajaÈ›ii de la Runciter Associates, îndureraÈ›i, s-au adunat în Capela Bunului Păstor, pregătindu-se pe cât au putut mai bine, având în vedere circumstan¬țele, să-È™i prezinte ultimele omagii.
Ecranul arăta acum terenul de aterizare de pe acoperișul morgii; o navă parcată în poziție verticală își deschise sasul și din ea ieșiră mai mulți bărbați și femei. Un microfon, întins de reporteri, îi opri.
― SpuneÈ›i-mi, domnule, rosti o voce, probabil a unui ziarist, pe lângă faptul că lucraÈ›i pentru Glen Runciter, îl cunoÈ™teaÈ›i personal, dumneavoastră È™i ceilalÈ›i angajaÈ›i de aici? Nu ca È™ef, ci ca om?
Clipind aidoma unei bufnițe orbite de lumină, Don Denny rosti în microfonul întins către el:
― Cu toÈ›ii îl cunoÈ™team pe Glen Runciter ca om. ÃŽl È™tiam ca o persoană deosebită È™i ca un cetățean în care puteam avea încredere. Știu că vorbesc È™i în numele celorlalÈ›i, atunci când afirm asta.
― Se află aici toÈ›i angajaÈ›ii domnului Runciter, sau poate ar trebui să spun foÈ™tii angajaÈ›i, domnule Denny?
― MulÈ›i dintre noi suntem aici, zise Don Denny. Domnul Len Niggelman, preÈ™edintele Societății de ProtecÈ›ie, a luat legătura cu noi la New York È™i ne-a informat că a auzit de moartea lui Glen Runciter. Ne-a mai spus că trupul decedatului urma să fie adus aici, în Des Moi¬nes, È™i că ar trebui să mergem È™i noi; am fost de acord, aÈ™a că ne-a adus la bordul navei sale. Cea de acolo...
Denny arătă spre nava din care ieșiseră și ceilalți.
― ÃŽi suntem recunoscători că ne-a informat despre transferarea de la Moratoriumul din Zürich la morga de aici. TotuÈ™i, mai mulÈ›i dintre noi nu sunt prezenÈ›i, pentru că ei nu se aflau în acel moment în bi¬rourile din New York ale firmei; mă refer îndeosebi la inerÈ›ialii Al Hammond È™i Wendy Wright, precum È™i la specialistul firmei în do¬meniul testării câmpurilor, domnul Chip. Localizarea celor trei ne este necunoscută, dar poate că o dată cu...
― Da, îl întrerupse reporterul cu microfonul. Poate că vor vedea emisiunea transmisă prin satelit pe tot Pământul È™i vor veni aici, în Des Moines, pentru această ocazie tragică, aÈ™a cum sunt sigur ― È™i cum fără îndoială sunteÈ›i È™i dumneavoastră ― că domnul Runciter È™i, de asemenea, doamna Runciter È™i-ar fi dorit din partea lor. Și-acum, din nou legătura lui Jim Hunter, în studioul central de È™tiri.


Jim Hunter, reapărând pe ecran, spuse:
― Ray Hollis, al cărui personal cu talente psionice constituie obiectul anihilării inerÈ›iale È™i, ca atare, È›inta organizaÈ›iilor de protecÈ›ie, a afirmat astăzi, într-o declaraÈ›ie dată publicității de biroul său de pre¬să, că regretă moartea accidentală a lui Glen Runciter È™i că va încerca, pe cât posibil, să asiste la serviciul funerar de la Des Moines. S-ar putea întâmpla, totuÈ™i, ca Len Niggelman, reprezentantul Societății de ProtecÈ›ie (aÈ™a cum am spus mai devreme), să ceară ca el să fie pus sub interdicÈ›ie, având în vedere aluziile din partea purtătorilor de cu¬vânt ai unor organizaÈ›ii de protecÈ›ie care au afirmat că iniÈ›ial Hollis reacÈ›ionase la È™tirea morÈ›ii lui Runciter cu o uÈ™urare prost deghizată.
Prezentatorul Hunter făcu o pauză, ridică o foaie de hârtie, apoi continuă:
― Trecând acum la alte È™tiri...
Joe Chip acționă cu piciorul pedala care controla TV-ul, ecranul se stinse și sunetul se transformă în tăcere.
Treaba asta nu se potriveÈ™te cu graffiti-ul de pe pereÈ›ii băii, re¬flectă Joe. Poate că, la urma urmelor, Runciter este mort. Cei de la televiziune aÈ™a cred. Ray Hollis aÈ™a crede. La fel crede È™i Len Nig¬gelman. Cu toÈ›ii îl consideră mort È™i tot ce-avem care să ne spună altceva sunt două cuplete ce-ar fi putut fi mâzgălite de oricine ― în ciuda ideilor lui Al.
Ecranul TV se aprinse din nou. Spre marea sa surprindere, căci nu apăsase pedala de deschidere. Și, pe deasupra, aparatul schimba și canalele; imaginile se succedau, înfățișări ale unui lucru, apoi ale altuia, până când, în sfârșit, misteriosul autor al operației fu mulțumit. Imaginea finală rămase fixată pe ecran.
Fața lui Glen Runciter.
― AÈ›i obosit să n-aveÈ›i la ce vă folosi papilele gustative? întrebă Runciter cu vocea sa aspră, familiară. Lumea mâncărurilor dumnea¬voastră a fost invadată de varza fiartă? De acelaÈ™i vechi, acru, stătut miros de la început de săptămână, indiferent câte monede de zece cenÈ›i băgaÈ›i în fanta cuptorului? Ubik schimbă toate astea; Ubik re¬vigorează aroma mâncării, repune gustul adevărat acolo unde-i este locul È™i restaurează mirosul minunat al mâncării.
Pe ecran, un tub de spray, viu colorat, îl înlocui pe Glen Runciter.
― O pulverizare invizibilă, cu Ubik-ul la preÈ› economic, È™i veÈ›i face să dispară temerile apăsătoare È™i obsesive cum că întreaga lume s-ar putea transforma în lapte prins, casetofoane uzate È™i lifturi înve¬chite, plus alte viitoare È™i încă neobservate manifestări de descompu¬nere. VedeÈ›i dumneavoastră, deteriorarea lumii în acest mod regresiv este o experiență normală pentru mulÈ›i oameni aflaÈ›i în semi-viață, îndeosebi în stadiile iniÈ›iale, când legăturile cu adevărata realitate sunt încă foarte puternice. Un fel de univers remanent este reÈ›inut ca în¬cărcătură reziduală, resimÈ›it sub forma unui fals mediu înconjurător, foarte schimbător È™i nesprijinit de nici o substructură ergică. Acest lu¬cru este valabil mai ales atunci când sunt conectate mai multe sisteme de memorie, ca în cazul grupului vostru. Dar cu Ubik-ul, noua for¬mulă mai-activ-ca-niciodată, totul s-a schimbat!
Amețit, Joe se așeză pe un scaun, cu ochii ațintiți asupra ecra¬nului; o zână ca de desen animat zbura ușurel în spirale, dând ici și colo cu Ubik.
O gospodină cu ochi duri, dinți mari și bărbie de cal luă apoi locul zânei; cu o voce tunătoare, femeia spuse:
― Am ajuns la Ubik după ce-am încercat alte suporturi de reali¬tate, demodate È™i fragile. Toate oalele È™i cratiÈ›ele mele se transformau în grămezi de rugină. Podelele conaptului începuseră să se lase. SoÈ›ul meu, Charlie, trecea cu piciorul direct prin uÈ™a dormitorului. Dar acum folosesc Ubik noua formulă, puternic È™i economic, È™i obÈ›in re¬zultate miraculoase. UitaÈ›i-vă la figiderul acesta!
Pe ecran apăru un vechi aparat marca General Electric, dotat cu compresor exterior.
― Ei bine, el a regresat cu optzeci de ani.
― Cu patruzeci È™i doi, o corectă Joe, maÈ™inal.
― Dar priviÈ›i-l acum, continuă gospodina, stropind vechea carcasă cu tubul său de spray Ubik. Scântei de lumină vrăjită se aprinseră ca într-un nimb în jurul vechiului frigider È™i, cât ai clipi, un modern dis¬pozitiv cu È™ase uÈ™i, acÈ›ionat pe bază de fise, îl înlocui pe cel vechi, în toată splendoarea sa.
― Da ― reluă vocea sumbră a lui Runciter ― folosind cele mai avantajoase tehnici ale È™tiinÈ›ei actuale, reîntoarcerea materiei la forme anterioare poate fi înfăptuită, ba chiar la un preÈ› pe care orice pro¬prietar de conapt È™i-l poate permite. Ubik este vândut în toate maga¬zinele importante de articole menajere de pe suprafaÈ›a Pământului. A nu se înghiÈ›i. A se feri de foc deschis. Nu vă abateÈ›i de la instrucÈ›iunile de folosire înscrise pe etichetă. AÈ™a încât caută-l, Joe. Nu sta acolo, pur È™i simplu; du-te È™i cumpără un tub de Ubik È™i pulverizează-l în jurul tău zi È™i noapte.
Ridicându-se, Joe rosti cu voce tare:
― Știi că sunt aici. Asta înseamnă că poÈ›i să mă auzi È™i să mă vezi?
― BineînÈ›eles, nu pot să te aud, nici să te văd. Această reclamă comercială este înregistrată pe bandă video; am înregistrat-o acum două săptămâni, mai exact, cu douăsprezece zile înaintea morÈ›ii mele. Știam că va urma explozia bombei; am folosit talente precog.
― Deci, eÈ™ti într-adevăr mort!
― Evident, sunt mort. N-ai urmărit acum câteva clipe reportajul de la Des Moines? Știu că ai făcut-o, pentru că precogul meu a văzut È™i asta.
― Și cum rămâne cu graffiti-urile de pe peretele toaletei pentru bărbaÈ›i?
Din sistemul audio al televizorului, vocea lui Runciter bubui:
― Un alt fenomen de deteriorare. Du-te È™i cumpără un tub de Ubik È™i nu È›i se va mai întâmpla nimic; toate aceste lucruri vor înceta.
― Al crede că noi suntem morÈ›i, spuse Joe.
― Al se deteriorează, râse Runciter ― o pulsaÈ›ie profundă, cu ecou, ce făcu să vibreze sala de conferinÈ›e. Uite ce-i, Joe, am înregistrat afu¬risitul ăsta de spot publicitar TV pentru a te ajuta, a te ghida ― pe tine, în mod deosebit, pentru că noi doi am fost întotdeauna prieteni. Și È™tiam că vei fi foarte dezorientat, căci exact aÈ™a eÈ™ti acum ― total dezorientat. Ceea ce nu e foarte surprinzător, având în vedere starea ta obiÈ™nuită. Oricum, încearcă să te È›ii tare; poate că o dată ce vei ajunge la Des Moines È™i-mi vei vedea corpul întins pe catafalc, te vei liniÈ™ti.
― Ce este acest „Ubik"? întrebă Joe.
― Cred, totuÈ™i, că e prea târziu să-I mai ajutăm pe Al.
Joe insistă:
― Din ce este făcut Ubik? Cum funcÈ›ionează?
― De fapt, probabil că Al a determinat cele scrise pe peretele toa¬letei. N-ai fi văzut inscripÈ›ia, dacă el nu ar fi fost acolo.
― Chiar eÈ™ti înregistrat pe bandă, nu-i aÈ™a? întrebă Joe. Nu mă poÈ›i auzi. Este adevărat.
Runciter continuă.
― Și pe deasupra, Al...
― La naiba, zise Joe dezgustat. N-avea nici un rost. Renunță. Gos-podina cu fălci ca de cal apăru din nou pe ecranul TV, pentru a încheia reclama; cu vocea mai blândă acum, intonă:
― Dacă magazinul de articole casnice al cărui client sunteÈ›i, nu are Ubik, întorceÈ›i-vă la conaptul dumneavoastră, domnule Chip, È™i veÈ›i descoperi că aÈ›i primit prin poÈ™tă o mostră gratuită, o mostră de prezentare gratuită, domnule Chip, care vă va permite să vă menÈ›ineÈ›i până când veÈ›i putea cumpăra modelul obiÈ™nuit.
Apoi dispăru. Televizorul deveni opac È™i tăcut. AcelaÈ™i proces care-l pornise, acum îl oprise. Deci ar trebui să dau vina pe Al, gândi Joe. Ideea nu-i spunea nimic; simÈ›i ciudățenia acestei logici, orienta¬rea ei poate deliberat greÈ™ită. Al, È›apul ispășitor; Al, devenit victimă, totul explicat în termenii lui Al. Absurd, își spuse. Și încă ceva ― fu¬sese Runciter în stare să-l audă? Sau doar pretinsese că se găseÈ™te înregistrat pe bandă video? Pentru o vreme, în timpul reclamei, Run¬citer păruse că-i răspunde la întrebări; de-abia la sfârÈ™it cuvintele lui deveniseră nepotrivite. Dintr-o dată se simÈ›i ca o molie neputincioasă, dând din aripi în faÈ›a geamului de la fereastra realității, pe care o ve¬dea neclar, din afară.
Un nou gând îi trecu prin minte, o idee stranie. Să presupunem că Runciter înregistrase banda bazându-se pe ipoteza, sprijinită de o informație precog incorectă, conform căreia explozia bombei îl va ucide pe el, iar pe ceilalți îi va lăsa în viață. Banda fusese făcută în mod cinstit, dar se dovedise a fi o greșeală; Runciter nu murise; ei muriseră, așa cum spusese graffiti-ul de pe peretele toaletei pentru bărbați. Runciter încă trăia. Mai înainte de explozia bombei, dăduse instrucțiuni ca spotul publicitar să fie difuzat Ia această oră, iar rețeaua de televiziune exact așa și făcuse, Runciter nereușind să contraman¬deze ordinul dat inițial. Acest lucru ar explica diferența dintre cele spuse de Runciter pe bandă și cele scrise pe pereții toaletei; de fapt, le-ar explica pe amândouă. Ceea ce, după câte își dădea el seama, nici o altă ipoteză nu ar putea-o face.
Doar dacă Runciter nu juca vreun scenariu cumplit, bătându-și joc de ei, indicându-le mai întâi o direcție, apoi alta. O forță gigantică și nenaturală, bântuindu-le viețile. Care emană fie din lumea vie, fie din cea de semi-viață; ori, se gândi el pe neașteptate, poate chiar din amândouă. În orice caz, controlând tot ceea ce li se întâmplase, sau cel puțin o mare parte din evenimente. Poate că nu și alterarea, decise el. Nu asta. Dar de ce nu? Poate, se gândi, și asta. Dar Runciter nu ar admite așa ceva. Runciter și Ubik. Ubicuitate, realiză el brusc; de aici derivă cuvântul inventat, numele presupusului spray al lui Run¬citer. Care probabil nici nu există. Probabil era încă o păcăleală, ca să-i zăpăcească și mai mult.
În plus, dacă Runciter trăia, atunci existau nu unul, ci doi indivizi cu acest nume: cel original, din lumea reală, care încerca cu disperare să intre în legătură cu ei, și Runciter cel fantasmagoric, care devenise un cadavru în lumea de semi-viață, corpul zăcându-i în Des Moines, Iowa. Și atunci, pentru a împinge acest raționament până la extrem, alte persoane de aici, cum ar fi Ray Hollis și Len Niggelman, erau de asemenea fantasme, în vreme ce omologii lor autentici rămăseseră în lumea celor vii.
Extrem de complicat, își spuse Joe Chip. Nu-i plăcea câtuși de puțin situația. De acord că avea o calitate simetrică satisfăcătoare, dar, pe de altă parte, îl frapa aspectul ei dezordonat.
O șterg până acasă, se hotărî, iau mostra gratuită de Ubik, apoi mă duc la Des Moines. La urma urmelor, asta m-a îndemnat spotul publicitar de la TV să fac. Și voi fi mai în siguranță dacă voi avea la mine un spray Ubik, așa cum a evidențiat reclama, în felul ei sprin¬țar și inteligent.
Trebuie să iei în seamă asemenea avertismente, își spuse el, dacă vrei să rămâi în viață ― sau în semi-viață.
Oricare ar fi, dintre astea două.


Taxiul îl lăsă pe terasa de pe acoperișul clădirii ce adăpostea con-aptul său; coborî cu scara rulantă și ajunse la propria-i ușă.
Cu o monedă pe care i-o dăduse cineva ― Al sau Pat, nu-È™i putea aminti ― deschise uÈ™a È™i intră.
ÃŽn sufragerie domnea un miros slab de grăsime arsă, o mireasmă pe care n-o mai întâlnise din copilărie. Ducându-se în bucătărie, des¬coperi È™i cauza. Cuptorul regresase. Se transformase într-un model vechi marca Buck, cu gaz natural, arzătoare îmbâcsite È™i o ușă ce fă¬cuse crustă È™i nu se închidea complet. Rămase cu ochii aÈ›intiÈ›i la bă¬trâna maÈ™ină de gătit, arhifolosită ― apoi descoperi că È™i celelalte ins¬talaÈ›ii ale bucătăriei suferiseră metamorfoze similare. MaÈ™ina de homeoziare dispăruse cu totul. Aparatul de prăjit pâine se disipase pe parcursul zilei, reapărând sub forma unui model neautomat, rablagit È™i ciudat. Nici măcar nu avea sistem de ejectare, constată el, întorcându-l pe toate părÈ›ile, fără nici un pic de tragere de inimă. Frigiderul care-l întâmpină era unul enorm, acÈ›ionat prin intermediul unei curele de transmisie ― o relicvă ivită Dumnezeu È™tie din ce trecut îndepărtat; era încă È™i mai arhaic decât modelul cu turelă G.E., ce-i fusese arătat în reclama de la televizor. Cafetiera suferise cele mai puÈ›ine schim¬bări; de fapt, într-o anumită privință, se îmbunătățise ― îi lipsea acum deschizătura pentru introducerea monedei, funcÈ›ionând, în mod evi¬dent, gratuit. Acest aspect era valabil pentru toate aparatele, își dădu el seama. Mă rog, pentru cele care mai rămăseseră. Asemenea maÈ™inii de homeoziare, echipamentele de distrugere a gunoiului dispăruseră în întregime. ÃŽncercă să-È™i amintească ce alte instalaÈ›ii avusese, dar deja memoria îi devenise neclară; renunță È™i se întoarse în sufragerie.
Televizorul parcursese un lung drum înapoi, în timp; se trezi în faÈ›a unui radio marca Atwater-Kent de pe vremuri, cu modulaÈ›ie de frecvență ― un dulap negru, din lemn, înzestrat cu antene È™i fire de împământare. Dumnezeule mare! își spuse Joe, consternat.
De ce nu regresase televizorul, în loc de asta, la stadiul de bucăți diforme de metal È™i mase plastice? La urma urmelor, acestea erau constituentele sale; fusese construit din ele, nu dintr-un radio anterior. Poate că astfel se verifica în mod straniu o filozofie veche, la care se renunÈ›ase ― teoria lui Platon în legătură cu obiectele-idee, cu ar¬hetipurile care, pentru orice clasă de obiecte, erau singurele reale. For¬ma de receptor TV fusese un tipar impus drept succesorul altor tipare, asemenea procesiunii cadrelor dintr-o secvență de film. Formele an¬terioare, reflectă el, trebuie să continue să ducă o viață invizibilă, re¬ziduală, în fiecare obiect. Trecutul este latent, este submers, dar mereu acolo, capabil să se ridice la suprafață îndată ce ultima imagine im¬primată, din nefericire ― È™i în ciuda experienÈ›elor obiÈ™nuite ― dispărea. Bărbatul conÈ›inea nu băiatul ― ci pe toÈ›i bărbaÈ›ii de dinainte, se gândi el. Istoria a început cu mult timp în urmă.
RămășiÈ›ele deshidratate ale lui Wendy... Procesiunea de forme care se desfășoară în mod normal ― acea procesiune încetase. Și ul¬tima formă se consumase, fără ca nimic să-i succeadă; nici o formă mai nouă, nici următorul stadiu din ceea ce noi înregistrăm sub forma creÈ™terii, nimic care să-i ia locul. Asta trebuie să fie ceea ce trăim sub numele de bătrâneÈ›e; din această absență vin degenerarea È™i senilita¬tea. Numai că în acest caz totul s-a petrecut brusc ― în decurs de câ¬teva ore.
Dar această veche teorie... nu considera oare Platon că ceva su-pravieÈ›uise totuÈ™i declinului, ceva aflat în interior, incapabil să se al-tereze? Vechiul dualism: corpul separat de suflet. Corpul terminând aÈ™a cum sfârÈ™ise Wendy, sufletul ― pasăre ieÈ™ită din cuib, zburând aiu¬rea. Poate că aÈ™a e, se gândi el. Ca să te naÈ™ti din nou, cum glăsuieÈ™te Cartea Tibetană a MorÈ›ilor. Este adevărul adevărat. Hristoase, sper să fie. Pentru că în acest caz ne putem întâlni iarăși cu toÈ›ii. ÃŽn altă parte a pădurii, ca în Winnie-the-Pooh, unde vor exista întotdeauna un băiat È™i ursuleÈ›ul său jucându-se... o categorie, se gândi, care nu piere. Ca noi toÈ›i. Cu toÈ›ii vom sfârÈ™i împreună cu Pooh, într-un loc nou, mai luminos È™i mai durabil.
Din pură curiozitate, dădu drumul radioului preistoric; scala din celuloid galben străluci, aparatul emise un bâzâit zgomotos pe frec¬vența de șaizeci de herți, apoi, în mijlocul paraziților și al pârâiturilor, se făcu auzit un post.
― Este ora familiei Pepper Young, anunță prezentatorul, pe un gâlgâit de muzică de orgă. Emisiune oferită de Camay, săpunul fe¬meilor frumoase. Ieri Pepper a descoperit că în munca sa de mai multe luni ajunsese la o concluzie neaÈ™teptată, datorită...
Joe închise radioul. Un foileton de dinaintea celui de-al doilea război mondial, își spuse el, mirându-se. Ei bine, acest lucru era con¬form logicii după care avea loc regresiunea formelor în această semi-lume muribundă ― sau orice era ea.
Uitându-se prin sufragerie, descoperi o măsuță pentru servitul ca¬felei, cu picioare în stil baroc și partea superioară din sticlă, pe care se odihnea un număr din revista Liberty. Și acesta data tot dinaintea celui de-al doilea război mondial; revista prezenta un serial intitulat „Lumină în noapte", o fantezie plasată în viitor, ce presupunea un război atomic. Răsfoi paginile, cuprins de o stare de amorțeală, apoi studie camera în întregime, încercând să identifice alte schimbări.
Podeaua rigidă, neutru colorată, se acoperise acum cu scânduri late, din lemn moale; în centrul camerei era întins un covor turcesc, îmbâcsit de praful atâtor ani.
Pe perete rămăsese un singur tablou ― o gravură monocromă, în-rămată È™i acoperită cu geam, înfățișând un indian muribund, aÈ™ezat pe spatele unui cal. N-o mai văzuse niciodată. Nu-i trezea nici o amin¬tire. Și nici nu-i păsa vreun pic de ea.
Videofonul fusese înlocuit de un telefon negru, o cutie înaltă, cu receptorul agățat în furcă. Model anterior celui cu disc. Ridică recep¬torul și auzi o voce de femeie, spunând:
― Numărul, vă rog.
Se grăbi să pună telefonul la loc.
Sistemul de încălzire controlat prin termostat, în mod evident, dispăruse. Într-un colț al sufrageriei, zări o sobă cu gaz, având inclusiv un burlan larg, din tablă, ce se ridica pe perete până aproape de tavan.
Ducându-se în dormitor, se uită în debara, scotoci pe acolo, apoi strânse elementele unei vestimentații complete; pantofi negri cu talpă joasă, ciorapi de lână, pantaloni de golf, cămașă albastră din bumbac, haină sport din păr de cămilă și șapcă de golf. Pentru o ținută mai protocolară, scoase și puse pe pat un costum albastru închis, la două rânduri, din stofă cu dungulițe, bretele, o cravată lată cu model floral și o cămașă albă cu guler din celuloid. Dum¬nezeule, își zise el cuprins de panică, în vreme ce, în debara, dădu peste o geantă de golf în care se afla un set de crose. Ce relicvă!
Se întoarse iarăși în sufragerie. De data aceasta observă locul în care se aflaseră componentele liniei sale audio de înaltă fideli¬tate. Tuner-ul multiplex FM, platanul High-hysteresis È™i braÈ›ul aproape lipsit de greutate ― difuzoare, selectoare de frecvență, am¬plificatorul multicanal, toate dispăruseră. ÃŽn locul lor îl întâmpină o structură înaltă din lemn maroniu; observă manivela È™i nu avu nevoie să ridice capacul pentru a È™ti în ce constă acum sistemul său audio. Ace de bambus, o cutie întreagă, pe etajera de lângă Victrola. Și o placă de douăzeci È™i cinci de cm, cu viteza 78, pur¬tând eticheta neagră Victor È™i conÈ›inând înregistrarea orchestrei lui Ray Noble, cu piesa „Plăceri turceÈ™ti". Cam asta era tot ce rămă¬sese din colecÈ›ia Iui de benzi È™i de LP-uri.
Probabil că până mâine se va trezi echipat cu un fonograf cu cilindru, pus în mișcare printr-o rotiță elicoidală. Iar de ascultat pe el, urma să audă Tatăl Nostru.
Un ziar ce părea proaspăt, aflat în partea cea mai îndepărtată a unei sofale înțesate cu lucruri, îi atrase atenția. Îl ridică și citi data: Marți 12, septembrie 1939. Parcurse în grabă titlurile.

FRANCEZII AFIRMÃ CA LINIA SIEGFRIED A FOST STRÃPUNSÃ.

SE RAPORTEAZÃ VICTORII ÎN ZONA DIN APROPIEREA LOCALITÃÞII SAARBRUCKEN. SE VORBEȘTE DESPRE O BÃTÃLIE MAJORÃ ÎN PREGÃTIRE PE FRONTUL DE VEST.

Interesant, își spuse. Cel de-Al doilea Război Mondial abia în¬cepuse. Și francezii credeau că-l vor câștiga. Citi un alt titlu.

RAPORTUL POLONEZILOR SUSÞINE CÃ FORÞELE GERMANE AU FOST OPRITE.
INVADATORII ARUNCÃ NOI FORÞE ÎN LUPTÃ, FÃRÃ A MAI OBÞINE VICTORII.

Ziarul costase trei cenți. Alt detaliu care-l interesă. Ce mai puteai să cumperi acum cu trei cenți? se întrebă. Aruncă ziarul la loc, mi-rându-se încă o dată de cât de nou era. Cam de o zi sau două, pre¬supuse el. Nu mai mult. Deci acum am și un punct de reper în timp; știu exact până unde a mers această regresie.
Rătăcind prin apartament, în căutarea altor schimbări, se trezi în dormitor, față în față cu o comodă având mai multe sertare. Pe ea se aflau mai multe fotografii înrămate, acoperite cu geam.
Toate erau ale lui Runciter. Dar nu ale lui Runciter pe care-l știa el. Reprezentau un bebeluș, un băiețel, apoi un tânăr. Runciter așa cum fusese cândva, totuși ușor de recunoscut.
Scoțându-și portofelul, nu găsi înăuntru decât instantanee cu Runciter, nici o fotografie a familiei sale, nici una a prietenilor. Peste tot Runciter! Puse portofelul la loc, în buzunar, când, cu o tresărire. Își dădu seama că era făcut din piele naturală, nu din plastic. Ei bine. chestia se potrivea. Pe vremuri pielea organică era încă disponibila. Și ce-i cu asta? își spuse. Scoțând din nou portofelul, îl cercetă cu multă atenție; frecă pielea și resimți o nouă senzație tactilă, una plă¬cută. Infinit mai bună decât plasticul, decise el.
ÃŽntors în sufragerie, cotrobăi de colo-colo, în căutarea fantei fa¬miliare pentru scrisori, cavitatea ascunsă în perete care-ar fi trebuit să conÈ›ină corespondenÈ›a din acea zi. Aceasta însă dispăruse, nu mai exista. Rămase pe gânduri, încercând să-È™i imagineze practicile poș¬taÈ™ilor de odinioară. Pe coridor, în faÈ›a uÈ™ii conaptului? Nu. ÃŽntr-un fel de cutie; își aminti termenul de cutie poÈ™tală. O.K., trebuie să fie în cutia poÈ™tală, dar unde se amplasau cutiile poÈ™tale? La intrarea prin¬cipală în clădire? Ipoteza ― în mod neclar ― părea să fie corectă. Va trebui să-È™i părăsească conaptul. CorespondenÈ›a se afla la parter, douăzeci de etaje mai jos.
― Cinci cenÈ›i, vă rog, spuse uÈ™a de la intrare, când încercă s-o deschidă.
Un lucru cel puțin nu se schimbase. Ușa cu plată avea în ea o încăpățânare înnăscută; probabil va rezista mai mult decât orice alt lucru. Până ce totul, cu excepția ei, se va fi schimbat regresiv de mult timp, probabil în întreg orașul... dacă nu în întreaga lume.
Plăti ușii cinci cenți și-o luă la goană de-a lungul coridorului, că¬tre scara rulantă pe care o folosise doar cu câteva minute în urmă. Dar escalatorul se transformase acum într-o înșiruire inertă de trepte de beton. Douăzeci de etaje mai jos, socoti el. Treaptă cu treaptă. Im¬posibil, nimeni nu putea coborî atâtea etaje cu piciorul. Liftul. Porni către acesta, apoi își aminti ce i se întâmplase lui Al. Ce-ar fi dacă de data asta aș vedea același lucru pe care l-a văzut el? se întrebă. O veche cușcă metalică suspendată de un cablu, acționată de un idiot în pragul senilității, îmbrăcat în uniformă și cu o caschetă oficială pe cap. Nu o viziune din 1939, ci una din 1909, o regresie cu mult mai mare decât oricare alta întâlnită de mine până acum.
Mai bine nu risc. Mai bine o iau pe scări.
Resemnat, începu să coboare.
Aproape că ajunsese la jumătatea drumului, când o idee amenin-țătoare îi trecu prin minte. Nu mai exista nici o cale de întoarcere sus _ fie în conaptul său, fie pe terasa de pe acoperișul unde-l aștepta ta¬xiul. Odată ajuns la parter, avea să fie blocat acolo, poate pentru tot¬deauna. Doar dacă sprayul Ubik nu era îndeajuns de puternic pentru a restabili liftul sau scara rulantă. Călătoria la suprafță, își spuse. Oare în ce dracu' va consta asta în clipa când voi ajunge jos? Tren? Căruță cu coviltir?
Sărind câte două trepte o dată, își continuă mohorât coborârea. Acum era prea târziu ca să se mai răzgândească.
Ajunse la parter, se trezi în faÈ›a unui hol foarte spaÈ›ios, incluzând o masă cu tăblia din marmură, foarte lungă, pe care se odihneau două vaze ceramice cu flori ― evident iriÈ™i. Patru trepte late duceau către uÈ™a dinspre stradă, împodobită cu perdele; răsuci clanÈ›a din sticlă cu faÈ›ete lustruite È™i o deschise.
Alte trepte. Și, în dreapta, un rând de cutii poștale din alamă, toa¬te încuiate, fiecare purtând un nume, fiecare având nevoie de o cheie. Avusese dreptate; doar până aici era adusă poșta. Localiză propria-i cutie, descoperind în partea de jos a acesteia o fâșie de hârtie pe care scria JOSEPH CHIP 2075, alături de un buton care, atunci când apăsai pe el, acționa în mod evident o sonerie aflată sus, în conaptul său.
Cheia. Nu avea cheie. Sau avea? Căutând prin buzunare, dădu peste un inel de care atârnau mai multe chei metalice, de diverse for¬me; perplex, le studie întrebându-se la ce foloseau fiecare. Încuietoarea de la cutia poștală părea neobișnuit de mică; evident, necesita o cheie pe măsură. Alegând cheița cea mai mică de pe inel, o introduse în broască și o răsuci. Ușița de alamă a cutiei poștale se deschise. Privi înăuntru.
În cutie se găseau două scrisori și un pachet pătrat, ambalat în hârtie maro și lipit cu o bandă de aceeași culoare. Timbre purpurii, de trei cenți, cu portretul lui George Washington; făcu o pauză pentru a admira aceste neobișnuite amintiri din trecut, apoi, neluând în seamă scrisorile, desfăcu pachetul pătrat, găsindu-l îndeajuns de greu. Dar, își dădu el seama brusc, nu avea forma potrivită pentru un tub de spray; nu era suficient de înalt. Teama puse stăpânire pe el. Dacă nu era o mostră gratuită de Ubik? Trebuia să fie; pur și simplu trebuia. Altfel... din nou amintirea lui Al. Mors certa et hora certa, își spuse, în vreme ce lăsa să cadă ambalajul din hârtie maro și examina cutia de carton pe dinăuntru.

UBIK ― BALSAM PENTRU FICAT ȘI RINICHI

În interiorul cutiei, găsi un borcan din sticlă albastră, cu un capac mare. Pe etichetă scria: „MOD DE ÎNTREBUINÞARE. Acest pre parat analgezic unic, pus la punct timp de patruzeci de ani de către dr. Edward Sonderbar, garantează dispariția, odată pentru totdeauna, a inconfortului provocat de trezirile din timpul nopții. Pentru prima oară veți dormi liniștiți, într-o relaxare la superlativ. Dizolvați o sin¬gură linguriță de BALSAM UBIK PENTRU FICAT ȘI RINICHI în¬tr-un pahar cu apă caldă și beți-l imediat, cu o jumătate de oră înainte de culcare. Dacă durerile sau iritațiile persistă, măriți doza până la o lingură. A nu se administra copiilor. Conține frunze de leandru special tratate, salpetru, ulei de mentă, N-Acetyl-aminofenol, oxid de zinc. cărbune, clorit de cobalt, cafeină, digitalină, steroizi în cantități infi¬me, citrat de sodiu, acid ascorbic, colorant și aromatizant artificial. BALSAMUL UBIK PENTRU FICAT ȘI RINICHI este puternic și eficace dacă este folosit conform instrucțiunilor. Inflamabil. A se fo¬losi cu mănuși de cauciuc. Feriți-vă să vă intre în ochi. Nu stropiți pielea. Nu inhalați pentru perioade lungi de timp. Atenție: folosirea prelungită sau excesivă poate provoca dependența față de produs."
E o nebunie, își spuse Joe. Citi încă o dată lista ingredienÈ›ilor, cu o mânie È™i o confuzie crescânde È™i, de asemenea, cu o senzaÈ›ie de neajutorare tot mai accentuată, care se înrădăcinase în el È™i i se răs-pândise în tot corpul. Sunt terminat, își spuse. Chestia asta n-are nici o legătură cu produsul căruia i s-a făcut reclamă de către Runciter la TV; este un fel de mixtură barbară de medicamente patentate pe vre¬muri, alifii pentru piele, calmante, otrăvuri, substanÈ›e inactive ― plus. ca o încoronare, cortizon. Care nu exista înaintea celui de-al doilea război mondial. Est evident că Ubik, aÈ™a cum fusese descris în re¬clama televizată, regresase ― cel puÈ›in această mostră. O ironie care merge mult prea departe: substanÈ›a creată să inverseze procesul de schimbări regresive, regresase È™i ea. Ar fi trebuit să-mi dau seama de îndată ce-am văzut vechile timbre purpurii de trei cenÈ›i.
Privi în susul și în josul străzii, și văzu, parcată într-o curbă, mașină clasică, o piesă de muzeu. O LaSalle.
Oare pot să ajung la Des Moines într-un automobil LaSalle din 1939? se întrebă. Dacă rămâne stabil, probabil peste vreo săptămână de-acum încolo. Dar până atunci n-o să mai conteze. Și, în orice caz, maÈ™ina nu va rămâne stabilă. Nimic nu va rămâne stabil ― probabil cu excepÈ›ia uÈ™ii mele de la intrare.
Se apropie totuÈ™i de automobil pentru a-l examina mai îndeaproa¬pe. Poate că-i al meu, își spuse: poate că una dintre cheile de pe inel se potriveÈ™te la contactul acestei maÈ™ini. Nu aÈ™a funcÈ›ionau maÈ™inile? Pe de altă parte, cum să o conduc? Nu È™tiu cum să pilotez un auto¬mobil de pe vremuri, în special unul care are ― cum îi spuneau? ― schimbător de viteze. Deschise portiera È™i se strecură pe locul È™ofe¬rului, stătu acolo, trăgându-se aiurea de buza de jos È™i încercând să reflecteze asupra situaÈ›iei.
Poate că ar trebui să înghit o lingură de balsam Ubik pentru ficat și rinichi, își spuse el sumbru. Cu asemenea ingrediente ar trebui să mă omoare definitiv. Dar nu i se păru genul de moarte pe care-ar putea s-o întâmpine cu plăcere. Cloritul de cobalt ar rezolva problema, foar¬te încet și cu dureri groaznice, doar dacă digitalina nu i-ar veni de hac înainte. Și mai erau, bineînțeles, frunzele de leandru. Cu greu pu¬teau fi trecute cu vederea. Întreaga combinație îi va transforma oasele în jeleu. Centimetru cu centimetru.
Stai o clipă, se gândi. Transportul aerian exista în 1939. Dac-aÈ™ putea să ajung până la aeroportul din New York ― posibil în această maÈ™ină ― aÈ™ putea închiria un avion. Să închiriez un avion trimotor Ford, cu tot cu pilot. Asta m-ar duce până la Des Moines.
Încercă diferitele chei și, în cele din urmă, găsi una care se po¬trivea în contact. Starterul mașinii se puse în funcțiune, apoi motorul tuși; cu un zumzet sănătos, motorul continuă să funcționeze, și sunetul lui îi plăcu. Ca și portofelul din piele adevărată, această regresie deo¬sebită îl frapă, putând-o considera drept o îmbunătățire; fiind complet silențioase, mijloacele de transport din vremea sa erau lipsite de această nunață palpabilă de robustețe.
Acum ambreajul, își spuse. Deasupra, în stânga. ÃŽl găsi cu picio¬rul. Ambreajul apăsat până la podea, apoi schimbi viteza cu schim¬bătorul de viteze. ÃŽncercă acest lucru ― È™i obÈ›inu un zogomot cumplit de izbire, metal frecându-se de metal. Evident, reuÈ™ise să ia piciorul de pe ambreiaj. ÃŽncercă din nou. De data asta, reuÈ™i să bage în viteză.
Dintr-o dată, mașina porni înainte, hurducându-se; icnea și tre¬mura, dar se mișca. Se deplasa greoi, tară țintă, în susul străzii și Joe simți cun renaște în el un fel de optimism cumpătat. Acum să vedem dacă pot găsi afurisitul ăla de aeroport, își zise. Mai înainte de a fi prea târziu, mai înainte de a ne fi întors în zilele motorului axial Gno¬me, cu cilindrii săi exteriori ce se roteau și cu lubrifiantul din ulei de castor. Bun pentru salturi ca de purice, de 80 km, cu o viteză de 120 km/oră.


O oră mai târziu ajunse la aeroport, parcă mașina și rămase ob¬servând hangarele, cilindrul de pânză care indica direcția vântului, bă¬trânele avioane biplane, cu uriașele lor proptele de lemn sub aripi. Ce priveliște, se gândi. O pagină neclară, ivită din istorie. Rămășițe recreate ale unui alt mileniu, lipsite de orice legătură cu lumea fami¬liară, reală. O fantasmă vizualizată pentru moment, care la rândul ei se va șterge curând; n-avea să supraviețuiască mai mult decât o fă¬cuseră obiectele contemporane. Procesul de involuție va mătura și asta, așa cum făcuse cu tot restul.
IeÈ™i clătinându-se din LaSalle ― cu o senzaÈ›ie scurtă de rău de maÈ™ină ― È™i se îndreptă cu pas greoi către clădirile principale ale aero¬portului.
― Ce pot închiria cu ăștia? întrebă el, întinzându-È™i toÈ›i banii pe birou, în faÈ›a primei persoane cu un aer mai oficial pe care o zări. Vreau să ajung la Des Moines cât se poate de repede. Vreau să decolez imediat.
Persoana oficială de la aeroport, un tip chelios, cu mustață ceruită și ochelari micuți, rotunzi, cu ramă de aur, inspectă în tăcere banc¬notele.
― Hei, Sam, strigă el, întorcând capul rotund ca un măr. Vino în-coa' È™i uită-te la banii ăștia.
Un al doilea individ, purtând o cămașă în dungi, cu mâneci bu¬fante, pantaloni strălucitori de creton și pantofi din pânză, se apropie șchiopătând.
― Bani falÈ™i, spuse după ce aruncă o privire. Bacnote fanteziste. Fără figurile lui George Washington È™i Alexander Hamilton.
Amândoi funcționarii îl cercetară din ochi pe Joe.
Acesta continuă, încăpățânat:
― Am o LaSalle '39 în parcare. O ofer pe un zbor până la Des Moines, cu orice avion care mă va duce acolo. Vă interesează pro¬punerea?
De data asta, funcționarul purtând ochelari cu rame de aur rămase pe gânduri.
― Poate că Oggie Brent ar fi interesat...
― Brent? întrebă insul îmbrăcat în pantalonii strălucitori de cre-ton, ridicând din sprâncene. Vrei să spui, cu Jenny aia a lui? Avionul ăla are peste douăzeci de ani. N-ar ajunge nici măcar până la Phila¬delphia.
― Dar McGee?
― Sigur, dar e în Newark.
― Atunci, poate Sandy Jespersen. Curtiss-Wright-ul lui ar ajunge până în Iowa. Mai devreme sau mai târziu.
Întorcându-se către Joe, funcționarul îi spuse:
― DuceÈ›i-vă la hangarul trei È™i uitaÈ›i-vă după un Curtiss roÈ™u cu alb, cu aripi duble. O să vedeÈ›i un tip bondoc, mai curând gras, care se tot învârte pe-acolo. Dacă el nu vă va duce, nimeni de aici n-o va face, doar dacă nu vreÈ›i să aÈ™teptaÈ›i până mâine, când se va întoarce Ike McGee, cu Fokker-ul său trimotor.
― MulÈ›am, zise Joe È™i ieÈ™i din clădire; merse repede către hangarul trei, văzând deja înăuntru ceva ce arăta ca un biplan Curtiss-Wright roÈ™u cu alb. Cel puÈ›in nu voi face călătoria într-un avion de antrena¬ment JN din primul război mondial, își spuse. După care se gândi: Cum de-am È™tiut că „Jenny" este o poreclă pentru un avion de an¬trenament JN? Doamne Dumnezeule, se înfioră el. S-ar părea că ele¬mentele acestei perioade dezvoltă coordonatele corespunzătoare în mintea mea. Nu-i nici o mirare că am fost în stare să conduc LaSal-le-ul; încep realmente să fiu conectat mental la acest continuum tem¬poral!
Un bărbat scund și gras, cu părul roșu, freca, folosindu-se de o cârpă unsuroasă, roțile avionului său biplan; atunci când Joe se apro¬pie de el, ridică privirea.
― SunteÈ›i domnul Jespersen? întrebă Joe.
― Chiar aÈ™a.
Bărbatul îl observă cu atenție, evident intrigat de hainele lui Joe, care nu involuaseră.
― Cu ce vă pot fi de folos?
Joe îi spuse.
― VreÈ›i să oferiÈ›i o LaSalle, o LaSalle nouă, în schimbul unei că¬lătorii dus până la Des Moines?
Jespersen rămase un moment pe gânduri, cu sprâncenele încrun¬tate formând o singură linie.
― De fapt, este vorba de un drum dus-întors; oricum trebuie să zbor înapoi, aici. O să arunc o privire la maÈ™ină. Dar nu promit nimic; încă nu m-am hotărât.
Merseră împreună în parcare.
― Dar nu văd nici un LaSalle '39, spuse bănuitor Jespersen.
Omul avea dreptate. LaSalle-ul dispăruse. ÃŽn locul lui, Joe zări un Ford coupe, cu capota din pânză, o maÈ™ină micuță È™i firavă, foarte veche ― de prin 1929, presupuse el. Un Ford 1929 Modell A, negru. Practic, fără valoare; putea bănui asta după expresia feÈ›ei lui Jespersen.
ÃŽn mod clar, acum nu mai exista nici o speranță. Nu va ajunge niciodată la Des Moines. Și, aÈ™a cum sublimase Runciter în reclama de la televizor, acest lucru însenina moartea ― aceeaÈ™i moarte care-i lovise pe Wendy È™i pe Al.
Va fi numai o problemă de timp.
Mai bine, se gândi, să mor în alt fel. Cu Ubik, își zise. Deschise portiera și urcă în mașină.
Acolo, pe bancheta de lângă el, se găsea sticluța pe care-o primise prin poștă. O ridică...
Și descoperi ceva ce nu-l mai surprinse cine știe ce: sticla, ca și mașina, regresase din nou. Plată și cu pereții neuniformi, cu urme de zgârieturi pe ea, părea turnată prin suflare, într-o formă de lemn. Foar¬te veche, într-adevăr; dopul părea a fi făcut manual, sub forma unui capac ce se înșuruba, confecționat dintr-o tablă moale de cositor, de pe la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Eticheta, de asemenea, se schimbase; ținând sticla în sus, citi cuvintele imprimate pe ea.

ELIXIR DE UBIQUE. GARANTAT PENTRU A RESTA¬BILI VIRILITATEA PIERDUTÃ, A ÎNDEPÃRTA MIRES¬MELE DE TOATE FELURILE PRECUM ȘI PENTRU A REZOLVA TOATE PLÂNGERILE LEGATE DE PROBLE¬MELE REPRODUCTIVE, ATÂT LA BÃRBAÞI, CÂT ȘI LA FEMEI. UN AJUTOR BINEFÃCÃTOR PENTRU UMANITATE, ATUNCI CÂND ESTE FOLOSIT CU MUL¬TÃ ATENÞIE, CONFORM INDICAÞIILOR.

Și, cu litere mai mici, o altă inscripție; trebui să-și încordeze ochii pentru a putea descifra scrisul de mână, neclar și minuscul:

Nu face asta, Joe. Există o altă cale.
Mai încearcă. O vei găsi. Mult noroc.

Runciter, își dădu el seama. Continuându-și cu noi jocurile sale sadice, de-a șoarecele și pisica. Îndemnându-ne să mai rezistăm încă puțin. Amânând sfârșitul, cât de mult se putea. Dumnezeu știe de ce. Poate, se gândi, lui Runciter îi face plăcere cum ne chinuim. Dar ăsta nu-i genul lui; nu este Glen Runciter pe care l-am cunoscut eu.
Totuși, Joe puse sticla cu Elixir de Ubique, abandonând ideea de a o folosi.
Și se întrebă care-ar putea fi cealaltă cale de salvare la care făcuse aluzie Runciter.



Luat conform indicațiilor, Ubik asigură un somn neîntrerupt, fără amețeli dimineța, la sculare. Vă tre¬ziți proaspăt, gata să înfruntați toate acele mici probleme enervante care vă așteaptă. A nu se depăși doza prescrisă.

UNSPREZECE

― HEI, sticla aia pe care-o aveÈ›i, spuse Jespersen; se uită în ma¬șină, cu o intonaÈ›ie deosebită în glas. Pot să mă uit la ea?
Fără să scoată un cuvânt, Joe Chip îi întinse aviatorului sticla pla¬tă cu Elixir de Ubique.
― Bunica mea vorbea de chestia asta, spuse Jespersen, ridicând sticla în lumină. De unde-o aveÈ›i? Nu se mai fabrică aÈ™a ceva de pe vremea Războiului Civil.
― Am moÈ™tenit-o, minÈ›i Joe.
― Nici nu mă mir... Mda, astăzi nu mai vezi sticle de-astea, făcute manual. De la început, compania producătoare n-a scos prea multe bucăți pe piață. Acest medicament a fost inventat la San Francisco, în jurul anului 1850. Nu s-a vândut niciodată în magazine; clienÈ›ii o obÈ›ineau pe bază de comandă. Exista în trei concentraÈ›ii diferite. Aceasta, pe care o aveÈ›i aici, este cea mai puternică dintre toate.
Se uită la Joe.
― ȘtiÈ›i ce conÈ›ine?
― Sigur, spuse Joe. Ulei de izmă, oxid de zinc, citrat de sodiu, cărbune...
― Destul, îl întrerupse Jespersen.
Încruntat, părea să reflecteze intens la un lucru anume. În cele din urmă, expresia i se schimbă. Luase o hotărâre.
― Vă voi duce până la Des Moines, în schimbul acestei sticle cu Elixir de Ubique. HaideÈ›i să pornim; să facem cea mai mare parte din zbor, pe cât posibil, la lumina zilei.
Se îndepărtă rapid de Fordul '29, luând sticla cu el.
Zece minute mai târziu, avionul biplan Curtiss-Wright fusese ali-mentat, elicea îi fusese pornită prin răsucire manuală, apoi, avându-i la bord pe Joe Chip și pe Jespersen, aparatul pornise zdruncinându-se si șerpuind de-a lungul pistei noroioase, făcând salturi în aer și recă-zând spre pământ. Joe scrâșni din dinți și se ținu bine.
― Avem prea multă greutate, spuse Jespersen, fără pic de emoÈ›ie; nu părea alarmat.
În cele din urmă, avionul se ridică în aer, legănându-se, lăsând pista în spate, definitiv; bâzâi zgomotos pe deasupra acoperișurilor clădirilor, în drumul său spre vest.
Joe strigă:
― Cât o să ne ia să ajungem acolo?
― Depinde cât de mult vânt din spate o să prindem. Greu de zis. Probabil că mâine, în jurul prânzului, dac-avem noroc.
― Acum vreÈ›i să-mi spuneÈ›i, strigă Joe, ce conÈ›ine sticla?
― Fulgi de aur suspendaÈ›i într-o substanță compusă în cea mai mare parte din ulei mineral, urlă drept răspuns pilotul. Nu era nevoie s-o spună; totul era foarte clar.
Bătrânul biplan Curiss-Wright continuă să zumzăie, în drumul spre Iowa.
În ziua următoare, la ora trei după amiaza, au aterizat pe terenul aviație din Des Moines. După ce așeză avionul la sol, pilotul plecă tigaie într-o direcție necunoscută, ducând cu el sticla cu fulgi de aur. Joe, cu trupul țeapăn din pricina crampelor musculare, se dădu jos din avion, rămase o vreme frecându-și picioarele amorțite, după care pomi clătinându-se către birourile aeroportului, ce cu greu puteau fi numite așa.
― Pot să folosesc telefonul dumneavoastră? îl întrebă el pe un funcÈ›ionar cu alură de țăran mai în vârstă, apecat peste o hartă meteo, absorbit de ceea ce făcea.
― Dacă ai cinci cenÈ›i...
Cu o mișcare a capului său bovin, arătă spre telefonul public.
Joe se scotoci după bani, dând la o parte toate monedele ce aveau pe ele profilul lui Runciter; în cele din urmă găsi o monedă de cinci cenți înfățișând un cap de bizon, aflată în circulație în perioada res¬pectivă și o așeză în fața funcționarului mai în vârstă.
― Hmm, mormăi acesta, fără să ridice privirea.
Depistând cartea de telefon; Joe scoase din ea numărul de la Ca¬pela Bunului Păstor. Dădu acest număr centralistei și, curând, cel che¬mat răspunse.
― Capela Bunului Păstor, servicii funerare. Aici domnul Bliss.
― Am venit pentru a participa la serviciile funerare ale lui Glen Runciter, anunță Joe. Să fi sosit oare prea târziu?
Se rugă în tăcere să nu fie așa.
― Funerariile domnului Runciter au loc chiar acum, îl informă nu¬mitul Bliss. Unde vă aflaÈ›i domnule? VreÈ›i să trimitem un vehicul să vă aducă?
Părea peste măsură de dezaprobator.
― Sunt la aeroport, anunță Joe.
― Ar fi trebuit să sosiÈ›i mai devreme, îi reproșă domnul Bliss. Mă îndoiesc tare mult că veÈ›i reuÈ™i să prindeÈ›i chiar È™i sfârÈ™itul ceremoniei. Oricum, corpul domnului Runciter va mai fi expus până mâine di¬mineață. RămâneÈ›i în aÈ™teptarea maÈ™inii noastre, domnule...
― Chip, spuse Joe.
― Da, aÈ›i fost aÈ™teptat. Mai mulÈ›i dintre cei îndureraÈ›i de pierderea fiinÈ›ei apropiate au cerut să fim atenÈ›i la venirea dumneavoastră, a unui domn Hammond È™i a ― făcu o pauză ― a unei domniÈ™oare cu numele de Wright. AceÈ™tia sunt cu dumneavoastră?
― Nu, zise Joe.
Închise telefonul, apoi se așeză pe o bancă de lemn lustruit, cu forme rotunjite, de unde putea să urmărească mașinile ce se apropiau de aeroport. Oricum, își spuse Joe, am ajuns la timp pentru a mă ală¬tura respului grupului. N-au părăsit încă orașul și asta-i ceea ce con¬tează.
Funcționarul mai în vârstă îl strigă:
― Domnule, vreÈ›i să veniÈ›i puÈ›in?
Ridicându-se, Joe traversă sala de așteptare.
― Ce s-a întâmplat?
― Moneda asta pe care mi-aÈ›i dat-o...
Până atunci funcționarul se tot uitase la ea.
― Este o monedă de cinci cenÈ›i, cu un cap de bizon pe ea, spuse Joe. Nu-i cea mai potrivită?
― Este datată 1940.
Funcționarul mai în vârstă îl privi fără să clipească.
Cu un mormăit, Joe scoase restul de monede, căută din nou prin¬tre ele și în cele din urmă găsi o monedă de cinci cenți din 1938, pe care i-o aruncă funcționarului.
― PăstraÈ›i-le pe amândouă, zise, aÈ™ezându-se iarăși pe banca lus¬truită, cu forme curbe.
― Primim foarte des bani falÈ™i, se scuză funcÈ›ionarul.
Joe nu comentă în nici un fel; își îndreptă atenÈ›ia asupra radio¬ului Audiola, mare cam cât o jumătate de comodă, ce cânta de unul singur într-un colÈ› al sălii de aÈ™teptare. Prezentatorul făcea continuu reclamă unei paste de dinÈ›i cu numele de Ipana. Mă întreb cât timp o să trebuiască să aÈ™tept aici, își spuse Joe. Devenise nervos, acum, când ajunsese ― fizic vorbind ― atât de aproape de inerÈ›iali. Ar fi cum¬plit să mă aflu atât de aproape, se gândi, la câțiva kilometri doar, È™i-apoi să... Puse punct gândurilor în acest moment È™i se mulÈ›umi să stea pe banchetă, pur È™i simplu.
O jumătate de oră mai târziu, un Willys-Knight 87, model 1930, pătrunse în parcarea aerodromului; un individ într-un costum negru, ca de cioclu, coborî din el și-și puse mâna la ochi pentru a zări mai bine interiorul sălii de așteptare.
Joe se apropie de el.
― SunteÈ›i domnul Bliss? întrebă.
― Cu siguranță, eu sunt.
Bliss îi strânse repede mâna, emanând în același timp un puternic miros de Sen-Sen, apoi urcă din nou, grăbit, în Willys-Knight și porni motorul.
― HaideÈ›i, domnule Chip. Vă rog, grăbiÈ›i-vă. S-ar putea să mai prindem o parte din ceremonie. Părintele Abernathy vorbeÈ™te în ge¬neral destul de mult în ocazii de o asemenea importanță.
Joe urcă pe locul din față, lângă domnul Bliss. O clipă mai târziu, se hurducăiau pe drumul ce duce spre centrul orașului Des Moines, gonind cu o viteză ce ajungea uneori până la șaizeci și cinci de ki¬lometri la oră.
― SunteÈ›i angajatul domnului Runciter? întrebă Bliss.
― ÃŽntocmai, răspunse Joe.
― Domnul Runciter se ocupa de un fel de afaceri tare neobiÈ™nuite. Nu sunt sigur că le înÈ›eleg.
Bliss claxonă un setter roșcat care se aventurase pe asfalt; câinele se retrase, oferindu-i mașinii Willys-Knight dreptul său arogant de a
― Ce înseamnă „psionic"? Mai mulÈ›i dintre funcÈ›ionarii domnului Runciter au folosit acest termen.
― Puteri parapsihologice, îl lămuri Joe. ForÈ›a mentală acÈ›ionând în mod direct, fără intervenÈ›ia vreunui mijloc fizic.
― Puteri mistice, vreÈ›i să spuneÈ›i? Cum ar fi cunoaÈ™terea viitorului? Motivul pentru care întreb acest lucru este acela că mai mulÈ›i dintre oamenii dumneavoastră au vorbit despre viitor ca È™i cum el ar exista deja. Nu cu mine; discutau despre asta doar între ei, dar am auzit È™tiÈ›i cum se întâmplă. SunteÈ›i, cum se spune, niÈ™te medii?
― ÃŽntr-un fel, da.
― Ce prevedeÈ›i despre războiul din Europa?
Joe răspunse:
― Germania È™i Japonia vor pierde. Statele Unite vor intra în război pe 7 decembrie 1941.
Rămase apoi tăcut, nesimțindu-se atras de ideea de a discuta așa ceva; avea propriile sale probleme care să-i ocupe atenția.
― Și eu sunt un Receptacul, zise Bliss.
Ce simte restul grupului? se întrebă Joe. Această realitate? Statele Unite din 1939? Sau, atunci când îi vor reîntâlni, regresia mea va fi inversată, plasându-mă într-o perioadă ulterioară? Bună întrebare. Pentru că, în mod colectiv, ei vor trebui să-È™i găsească drum înapoi peste o durată de cincizeci È™i trei de ani, către constituenÈ›ii rezonabili È™i fireÈ™ti ai timpului contemporan, neregresat. Dacă grupul ca întreg suferise regresiunea în aceleaÈ™i proporÈ›ii ca È™i el, atunci alăturarea sa grupului nu va fi utilă nimănui ― nici lui, nici lor; cu o singură excepÈ›ie: s-ar putea ca el să fie scutit de chinul de a asista la continua decădere a lumii. Pe de altă parte, această realitate a lui 1939 părea foarte stabilă; în ultimele douăzeci È™i patru de ore reuÈ™ise să rămână în mod virtual constantă. Dar, se gândi el, acest lucru s-ar putea datora evidentei mele apropieri de grup.
Pe de altă parte, flaconul din 1939 cu balsam Ubik pentru ficat È™i rinichi regresase încă optzeci de ani, ajunsese de la spray la borcan, apoi la stică turnată într-o formă de lemn ― È™i asta doar în răstimpul câtorva ore. ÃŽntocmai ca È™i cuÈ™ca ascensorului stil 1908 pe care doar Al, singur, îl văzuse.
Dar nu era același lucru, Sandy Jespersen, pilotul cel scund și gras, văzuse și el sticla de Elixir Ubique în stadiul ei final. N-a fost o viziune care să-mi aparțină numai mie; de fapt, datorită ei am venit aici, în Des Moines. Iar pilotul observase și el la fel de bine regre¬siunea mașinii LaSalle. După cât se părea, ceva cu totul și cu totul deosebit îl doborâse pe AL. Cel puțin așa spera. Se ruga să fie așa.
Să presupunem, reflectă el, că nu reuÈ™im să inversăm regresiunea noastră; să presupunem că rămânem aici pentru tot restul vieÈ›ii. Este oare atât de rău? Ne putem obiÈ™nui cu aparatele de radio Philco, mari cât jumătate de comodă, cu nouă tuburi electronice È™i cu grilaj de pro¬tecÈ›ie în față, deÈ™i acest lucru nu va fi necesar, cu atât mai mult cu cât circuitul superheterodină a fost deja inventat ― chiar dacă până acum n-am dat peste niciunul. Putem învăța să conducem automobile Americam Austin care se vând cu 445$ ― o sumă care îi țâșnise în minte aparent la întâmplare, dar care, simÈ›ea el, era corectă. De îndată ce vom găsi de lucru È™i vom câștiga bani valabili în această epocă, își spuse, nu va mai trebui să călătorim la bordul unor antice Curtiss-Wright, cu aripi duble; Ia urma urmelor, doar cu patru ani mai devreme, în 1935, fusese inaugurat un sistem de transport transpacific deservit de cvadrimotoare tip China. Fordul trimotor e deja un avion vechi de unsprezece ani; pentru aceÈ™ti oameni el este o relicvă, iar avionul cu aripi duble cu care am venit reprezenta ― chiar È™i pentru ei ― o veritabilă piesă de muzeu. LaSalle-ul pe care l-am avut înainte de a regresa, era o maÈ™inărie superbă; am resimÈ›it o adevărată satis¬facÈ›ie conducându-l.
― Dar cu Rusia ce va fi? întrebă domnul Bliss. Vreau să spun, în război. ÃŽi radem pe comuniÈ™tii ăia? PuteÈ›i vedea atât de departe în viitor?
Joe spuse:
― Rusia va lupta de aceeaÈ™i parte cu S.U.A.
Și toate celelalte obiecte, È™i entități, È™i lucruri artificiale din această lume, se gândi el. Medicina va fi un handicap major; ia să vedem ― în perioada asta ar trebui să folosească cel mult sulfamidele. O să fie o problemă serioasă pentru noi, atunci când ne vom îmbolnăvi. Nici lucrările dentare nu vor fi o distracÈ›ie; se operează încă folosind burghie È™i novocaină. Pastele de dinÈ›i cu fluoridă nici măcar nu au apărut; asta va fi peste douăzeci de ani.
― De partea noastră? spuse, înecându-se, Bliss. ComuniÈ™tii? As-ta-i imposibil; au o înÈ›elegere cu naziÈ™tii.
― Germania va încălca acel pact, spuse Joe. Hitler va ataca Uniu¬nea Sovietică în iunie 1941.
― Și o va È™terge de pe suprafaÈ›a Pământului, sper.
Smuls brusc din mjilocul preocupărilor sale, Joe se întoarse pen¬tru a-l privi cu atenție pe domnul Bliss, în vreme ce acesta își con¬ducea Willys-Knight-ul vechi de nouă ani.
― ComuniÈ™tii ăia sunt adevărata ameninÈ›are, nu germanii ― con¬tinuă Bliss să prezică. De exemplu, felul cum îi tratează pe evrei. Și È™tiÈ›i cine câștigă cel mai mult din treaba asta? Evreii din această È›ară, din care o mare parte nu sunt cetățeni americani, ci refugiaÈ›i ce trăiesc pe spinarea comunității. Cred că naziÈ™tii ― în mod sigur ― au cam exa¬gerat în unele lucruri pe care le-au făcut evreilor, dar în principiu pro¬blema acestora se pune de multă vreme È™i ceva, poate nu atât de în¬grozitor ca lagărele alea de concentrare, trebuia făcut în privinÈ›a asta. Aici, în Statele Unite, noi avem o problemă identică ― atât cu evreii, cât È™i cu negroteii. ÃŽn cele din urmă va trebui să facem ceva, È™i cu unii, È™i cu alÈ›ii.
― N-am auzit folosit niciodată termenul de „negrotei", spuse Joe È™i dintr-o dată se trezi privind cu alÈ›i ochi acea epocă istorică. Am uitat despre asta, își dădu el seama.
― Lindbergh este cel care are dreptate în legătură cu Germania, spuse Bliss. L-aÈ›i ascultat vreodată vorbind? Vreau să spun, nu ceea ce s-a scris în ziare, ci faptul real...
Încetini mașina la semaforul de la o intersecție.
― Să-i luăm, de exemplu, pe senatorul Borah È™i pe senatorul Nye. Dacă n-ar fi fost ei, Roosevelt ar fi vândut acum muniÈ›ii Angliei È™i ne-ar fi târât într-un război care nu-i al nostru. Roosevelt este al naibii de interesat în anularea clauzei privind embargoul asupra armelor din actul de neutralitate; vrea ca noi să intrăm în război. Dar poporul ame¬rican n-o să-l sprijine. Poporul american nu-i interesat să lupte în răz¬boiul Angliei sau în războiul oricui altcuiva.
Semnalul se schimbă, trecând la lumina verde. Bliss demară și Willys-Knight-ul înaintă, amestecându-se în traficul de prânz din cen¬trul orașului Des Moines.
― N-or să vă placă următorii cinci ani de zile, zise Joe.
― De ce nu? ÃŽntregul stat Iowa împărtășeÈ™te cele spuse de mine. ȘtiÈ›i ce cred eu despre voi, funcÈ›ionarii lui Runciter? Din ceea ce aÈ›i spus È™i din ceea ce au spus alÈ›ii pe care i-am auzit cu urechile mele, cred că sunteÈ›i agitatori de profesie.
Bliss se uită la Joe plin de o bravadă neînfricată.
Joe nu răspunse în nici un fel; privi cum treceau pe lângă ei ve¬chile clădiri de cărămidă, lemn È™i beton, ciudatele maÈ™ini vechi ― din care majoritatea păreau să fie negre ― È™i se întrebă dacă el era singurul din grup care fusese confruntat cu acest aspect particular al lumii din 1939. ÃŽn New York, își spuse, va fi altfel; aici este zona Bibliei, Mid-dle-West-ul izolaÈ›ionist. N-o să locuim aici; ne vom duce fie pe Coas¬ta de Est, fie pe cea de Vest.
Dar simțea în mod instinctiv, că tocmai apăruse o problemă ma¬joră pentru ei toți. Știm prea multe, își dădu el seama, pentru a putea trăi confortabil în acest segment de timp. Dacă am fi regresat doar douăzeci sau treizeci de ani, probabil că am fi reușit tranziția psiho¬logică; s-ar putea să nu mai fie atât de interesant să retrăim primele ieșiri în spațiu ale programului Gemini sau primele zboruri chinuite ale misiunii Apollo, dar cel puțin ar fi posibil. Însă în acest punct al timpului...
Ei ascultă încă plăci de douăzeci È™i cinci de centimetri, cu viteza 78, conÈ›inând „Two Black Crows". Și pe Joe Penner. Și Mert and Marge. Marea depresiune economică e în plină desfășurare. ÃŽn vremea noastră, noi avem colonii pe Marte, pe Lună; punem la punct un mod de călătorie interstelară care să funcÈ›ioneze ― aceÈ™ti oameni nu au fost însă în stare nici măcar să È›ină pasul cu Dust Bowl din Oklahoma.
Iată o lume care trăiește în termenii oratorici descriși de William Jennings Bryan; „Procesul Maimuțelor" al lui Scopes este aici o rea¬litate vie. Se gândi: nu există nici o cale prin care să ne putem adapta punctelor lor de vedere, mediului lor moral, politic, sociologic. Pentru ei, noi suntem niște agitatori de profesie, mai străini decât naziștii, o amenințare probabil chiar mai mare decât Partidul Comunist. Noi sun¬tem cei mai periculoși agitatori cu care acest segment de timp a avut până acum de-a face. Bliss are dreptate.
― De unde veniÈ›i voi? întrebă Bliss. De nicăieri din Statele Unite; am dreptate?
Joe spuse:
― Ai dreptate. Suntem din ConfederaÈ›ia Nord Americană.
Scoase din buzunar un sfert de dolar Runciter, pe care i-l dădu lui Bliss.
― Poftim un cadou de la mine, zise el.
Uitându-se la monedă, Bliss înghiți în sec și se cutremură.
― Dar... Profilul de pe această monedă ― este al decedatului! Ãsta-i domnul Runciter!
Mai aruncă o privire și se albi la față.
― Și data... 1990!
― Nu-i cheltui pe toÈ›i într-un singur loc, rosti Joe, ironic.


Când Willys-Knight-ul ajunse la Capela Bunului Păstor, serviciul funerar se terminase deja. Pe treptele de lemn, albe È™i largi, ale clădirii cu două etaje, stătea un grup de oameni È™i Joe îi recunoscu pe toÈ›i. ÃŽn sfârÈ™it, iată-i acolo; Edie, Dorn, Tippy Jackson, Jon, Ild, Francy Spanish, Tito Apostos, Don Denny, Sammy Mundo, Fred Zafsky È™i...Pat. SoÈ›ia mea, își spuse, impresionat încă o dată de aspectul fe¬meii ― părul negru, atât de întunecat, coloraÈ›ia intensă a ochilor È™i a pielii, toate acele contraste puternice radiind din fiinÈ›a ei.
― Nu, zise Joe, cu voce tare, când coborî din maÈ™ina parcată. Nu este soÈ›ia mea; a È™ters chestia asta.
Dar ― își aminti ― a păstrat verigheta. Verigheta unicat, din argint încrustat cu jad, pe care am ales-o împreună... asta-i tot ce mai ră¬mâne. Ce È™oc, s-o văd din nou! Să recâștig, pentru o clipă, vălul fan¬tomatic al unei căsătorii care a fost abolită. Care, de fapt, nu existase niciodată ― cu excepÈ›ia acestei verighete, iar ea ar putea, oricând i-ar veni chef, să facă să dispară È™i verigheta.
― Bună, Joe Chip, spuse Pat, cu voce rece, aproape batjocoritoa¬re; ochii săi pătrunzători erau aÈ›intiÈ›i asupra lui, cântărindu-l.
― Bună, răspunse el, stânjenit.
Ceilalți îl salutară, la rândul lor, dar asta nu părea atât de impor¬tant; Pat îi captase întreaga atenție.
― Unde-i Al Hammond? întrebă Don Denny.
Joe spuse:
― Al e mort. Și Wendy Wight este moartă.
― Știm de Wendy, zise Pat.
Calmă.
― Nu, noi nu È™tiam, interveni Don Denny. Am bănuit, dar nu eram siguri. Eu nu eram sigur.
Adresându-se Iui Joe, întrebă:
― Ce s-a întâmplat cu ei? Ce i-a ucis?
― S-au uzat, spuse Joe.
― De ce? se interesă cu voce răguÈ™ită Tito Apostos, croindu-È™i drum în cercul de oameni ce-l înconjura pe Joe.
Pat Conley declară:
― Ultimul lucru pe care ni l-ai spus, Joe Chip, la întoarcerea la New York, înainte să pleci împreună cu Hammond...
― Știu ce-am spus, i-o reteză Joe.
Pat continuă.
― Ai spus ceva despre ani. „A durat prea mult", ai spus. Ce în¬seamnă asta? O aluzie în legătură cu timpul.
― Domnule Chip, zise Edie Dorn cuprinsă de o stare de agitaÈ›ie, de când am venit noi aici, acest orășel s-a schimbat în mod radical. Nici unul dintre noi nu înÈ›elege acest lucru. Vezi È™i dumneata ce ve¬dem noi?
Îi arătă cu mâna clădirea morgii, apoi strada și restul clădirilor.
― Nu sunt sigur, spuse Joe, ce anume vedeÈ›i voi.
― Haide, Chip, spuse Tito Apostos furios. N-o mai lălăi atâta; spune-ne pur È™i simplu, pentru numele lui Dumnezeu, cum È›i se pare locul ăsta. Acest vehicul, de pildă...
Făcu un gest spre automobilul Willys-Knight.
― Ai sosit cu chestia asta. Spune-ne ce este; spune-ne în ce ai sosit.
Așteptară cu toții răspunsul, privindu-l pe Joe cu un aer atent.
― Domnule Chip, se bâlbâi Sammy Mundo, este un automobil adevărat, vechi, nu-i aÈ™a?
Chicoti.
― Cât de vechi, mai precis?
După o pauză, Joe spuse:
― Șaizeci si doi de ani.
― Asta ar însemna 1930, îi spuse Tippy Jackson lui Don Denny, destul de aproape de ceea ce ne-am imaginat È™i noi.
― Noi am calculat 1939, îl informă Don Denny pe Joe, cu voce egală. O voce de bariton, matură, detaÈ™ată, moderată. Fără emoÈ›ii exagerate. Chiar È™i în aceste împrejurări.
― E destul de uÈ™or să stabileÈ™ti data, îi lămuri Joe. M-am uitat pe un ziar în conaptul meu din New York. 12 septembrie. Deci astăzi este 13 septembrie 1939. Francezii cred că au străpuns linia fortificata Siegfried.
― Ceea ce, în sine, spuse Jon Idl, este o glumă pe cinste.
― Speram, mărturisi Joe, că voi, ca grup, încercaÈ›i o realitate mai recentă. Ei bine, asta e.
― Dacă-i 1939, 1939 să fie, rosti Fred Zafsky cu o voce chițăi-toare È™i ascuÈ›ită. BineînÈ›eles, cu toÈ›ii resimÈ›im acelaÈ™i timp; ce altceva putem face?
Își agită brațele lungi cu multă energie, cerând și aprobarea ce¬lorlalți.
― Las-o baltă, Zafsky, îl repezi Tito Apostos, iritat.
Adresându-se lui Pat, Joe Chip întrebă:
― Ce zici de chestia asta?
Ea ridică din umeri.
― Nu da din umeri, spuse el. Răspunde.
― Ne-am întors în timp, răspunse Pat.
― Nu chiar, zise Joe.
― Atunci ce-am făcut? se miră Pat. Am mers înainte în timp? Joe spuse:
― Nu ne-am dus nicăieri. Suntem acolo unde am fost întotdeauna. Dar dintr-o anumită cauză ― una printre multele posibile ― realitatea a dat înapoi; È™i-a pierdut suportul fundamental È™i a regresat la niÈ™te forme anterioare. Forme pe care le avea cu cincizeci È™i trei de ani în urmă. S-ar putea să regresăm È™i mai mult. ÃŽn acest moment sunt foarte interesat să È™tiu dacă Runciter vi s-a arătat în vreun fel.
― Runciter, spuse Don Denny, de data asta cu o emoÈ›ie excesivă, zace în coÈ™ciugul său din interiorul clădirii, la fel de mort ca un hering conservat. Aceasta e singura manifestare pe care am avut-o din partea lui È™i este È™i singura pe care o s-o obÈ›inem.
― Cuvântul „Ubik" are vreun sens pentru dumneavoastră, dom¬nule Chip? întrebă Francesca Spanish.
Îi trebui un moment ca să priceapă ce-a spus ea.
― Isuse Hristoase, exclamă el apoi. Nu puteÈ›i distinge manifestări ale...
― Francy are unele vise, îl întrerupse Tippy Jackson. ÃŽntotdeauna le-a avut. Spune-i visul tău Ubik, Francy. Și către Joe: Francy îți va povesti acum visul său Ubik, cum îl numeÈ™te ea. L-a avut azi noapte.
― ÃŽi spun aÈ™a pentru că exact asta este, protestă plină de vehe¬mență Francesca Spanish, frământându-È™i mâinile într-un spasm agi¬tat. AcultaÈ›i-mă, domnule Chip, n-a fost ca nici un alt vis pe care l-am avut până acum. O mână uriașă a coborât din cer, întocmai ca mâna È™i braÈ›ul lui Dumnezeu. Enormă, de mărimea unui munte. Și am È™tiut atunci cât de importantă era mâna aceea, strânsă într-un pumn semă¬nând cu o stâncă, È™i am È™tiut în acel moment că ascunde ceva de o valoare atât de mare, încât viaÈ›a mea È™i vieÈ›ile tuturor celor de pe Pă¬mânt depind de acel ceva. Am aÈ™teptat ca pumnul să se deschidă È™i el s-a deschis. Și am văzut ce conÈ›inea.
― Un tub de spray, rosti sec Don Denny.
― Pe tubul de spray, continuă Francesca Spanish, stătea scris un cuvânt cu litere mari, aurii, strălucitoare; un foc auriu, întruchipând patru litere: UBIK. Nimic altceva. Doar acest cuvânt ciudat. Pe urmă, mâna s-a strâns din nou în jurul tubului de spray È™i a dispărut, trasă înapoi într-un fel de ceață gri. Astăzi, înaintea serviciului funerar, m-am uitat în dicÈ›ionar È™i-am sunat È™i la biblioteca publică, dar nimeni nu cunoaÈ™te acest cuvânt sau măcar în ce limbă este È™i nici în dicÈ›ionar nu l-au găsit. Nu este în engleză, mi-a spus bibliotecarul. Există un cuvânt în limba latină foarte apropiat de el: ubique. ÃŽnseamnă...
― Peste tot, completă Joe.
Francesca Spanish încuviință, dând din cap.
― Asta înseamnă. Dar nu sub forma Ubik, iar în visul meu aÈ™a apărea scris.
― Este acelaÈ™i cuvânt, spuse Joe. Cu o ortografie diferită.
― De unde È™tii acest lucru? întrebă Pat Conley, maliÈ›ioasă.
― Runciter mi-a apărut ieri, spuse Joe. ÃŽntr-o reclamă comercială TV, pe care o înregistrase înainte de moartea lui.
Nu intră în amănunte; părea prea complicat pentru a da explicații, el puțin în acest moment.
― Idiot nenorocit, îi spuse Pat Conley.
― De ce? întrebă el.
― Asta este ideea ta despre manifestările unui om mort? La fel e bine ai putea considera drept „manifestări" scrisorile pe care le-a scris înainte de moartea lui. Sau informările între birouri pe care le-a transcris de-a lungul anilor. Sau chiar...
Joe o întrerupse:
― Mă duc înăuntru să-l văd pe Runciter pentru ultima oară.
Se depărta de grup, lăsându-i pe toți acolo și, după ce urcă scările largi, pătrunse în interiorul întunecat și rece al morgii.
Pustiu. Nu văzu pe nimeni, doar o cameră largă cu șiruri lungi de bănci, aliniate ca la biserică și, în capătul celălalt, un sicriu încon¬jurat de flori. Într-o mică încăpere alăturată, se găsea un harmonium demodat, din tulburi de trestie și câteva scaune pliante din lemn. Mor¬ga mirosea a praf și a flori, un amestec stătut și dulce care-l îngrețoșă. Gândește-te la toți locuitorii din Iowa, își spuse, care au trecut în eter¬nitate în această cameră lugubră. Podele lustruite, batiste, veșminte grele de doliu... tot tacâmul, mai puțin bănuții puși pe ochii celui mort. Și orga intonând mici imnuri funebre.
Ajunse la coșciug, ezită, apoi privi în jos.
O grămadă de oase deshidratate și pârlite zăceau într-o parte a coșciugului, culminând cu un craniu alb ca hârtia, care se holba în sus la el, cu ochii adânciți în orbite ca niște struguri uscați. Zdrențe de îmbrăcăminte, acoperite de un praf țepos, se adunaseră în apro¬pierea corpului minuscul, ca aduse de vânt. Ca și cum trupul, respi¬rând, se acoperise singur cu ele, prin procesul slab și șuierător al in-spirației-expirației care acum încetase. Nimic nu mișca. Misterioasa schimbare, care îi degradase în același fel și pe Wendy Wright, și pe Al, se încheiase în mod evident, de mult timp.
Cu ani în urmă, se gândi, amintindu-și-o pe Wendy.
Au văzut, oare, cei din grup acest lucru? Sau totul s-a întâmplat după serviciul funerar? Joe întinse mâna, prinse capacul de stejar al coșciugului și-l închise; bubuitura produsă de lovirea lemnului de lemn se repercută prin morga pustie, dar nimeni n-o auzi. Nimeni nu apăru.
Orbit de lacrimile fricii, ieși din încăperea tăcută, plină de praf. Înapoi, la lumina slabă a soarelui de după amiază târzie.
― Ce s-a întâmplat? îl întrebă Don Denny, atunci când se alătură iarăși grupului.
― Nimic, răspunse Joe.
― Pari înspăimântat de moarte, observă Pat Conley, ironică.
― N-am nimic!
Se uită la ea furios, cu o ostilitate profundă.
― Þi s-a întâmplat cumva, în vreme ce erai înăuntru, s-o vezi pe Edie Dorn? îl chestionă Tippy Jackson.
― LipseÈ™te, adăugă Jon Ild drept explicaÈ›ie.
― Dar adineaori era aici, protestă Joe.
― Toată ziua s-a plâns că-i e cumplit de frig È™i că se simte teribil de obosită, zise Don Denny. Poate că s-a-ntors la hotel; pomenea ceva despre asta, mai devreme, c-ar vrea să se întindă puÈ›in È™i să tragă un pui de somn, imediat după serviciul funerar. Probabil că acum se sim¬te bine.
Joe spuse:
― Probabil că acum e moartă.
Și, adresându-se tuturor:
― Am crezut c-aÈ›i înÈ›eles. Dacă oricare dintre noi se separă de grup, nu va supravieÈ›ui; ceea ce li s-a întâmplat lui Wendy, È™i lui Al, È™i lui Runciter...
Se opri.
― Runciter a fost ucis de explozie, declară Don Denny.
― Cu toÈ›ii am murit în explozie, îl corectă Joe. Știu, pentru că mi-a spus-o Runciter; a scris acest lucru pe peretele toaletei pentru bărbaÈ›i de la sediul nostru din New York. Și-am mai văzut din nou totul pe...
― Ceea ce spui e o nebunie, îl întrerupse Pat Conley, cu voce tăioasă. Este sau nu este Runciter mort? Și noi, suntem sau nu morÈ›i? Mai întâi afirmi un lucru, apoi altul. Nu poÈ›i să fii coerent?
― ÃŽncearcă să fii coerent, îi ceru Jon Ild.
Ceilalți, cu fețele chinuite și crispate de teamă, dădură din cap, într-o încuviințare mută.
Joe începu să explice:
― Pot să vă spun conÈ›inutul inscripÈ›iilor. Pot să vă spun despre casetofonul uzat, despre instrucÈ›iunile care-l însoÈ›eau; despre reclama lui Runciter la TV, despre biletul din cutia de È›igări de la Baltimore ― pot să vă spun despre eticheta de pe clondirul cu Elixir de Ubique. Dar nu pot să fac nici o legătură între ele. Oricum, trebuie să mergem la hotel, să-ncercăm să dăm de Edie Dorn înainte ca ea să se usuce Și să moară în mod ireversibil. De unde putem lua un taxi?
― Morga ne-a pus la dispoziÈ›ie o maÈ™ină pe durata È™ederii noastre aci, zise Don Denny. Acea Pierce-Arrow, de colo.
Arătă cu degetul.
Se grăbiră împreună spre automobil.
― N-o să încăpem toÈ›i, remarcă Tippy Jackson, în vreme ce Don Denny deschidea portiera solidă din fier È™i urca în maÈ™ină.
― ÃŽntreabă-l pe Bliss dacă putem lua È™i Willys-Knight-ul, spuse Joe pornind motorul maÈ™inii Pierce-Arrow È™i, de îndată ce se înghe-suiră care cum putură în cabină, se angajă pe aglomerata stradă prin¬cipală din Des Moines.
Willys-Knight-ul venea la mică distanță în urmă, sunând trist din claxon pentru a-i aminti lui Joe că-i acolo.



Introduceți în aparatul dumnea¬voastră de prăjit pâine gustosul Ubik, compus dintr-un amestec de fructe prospete și legume bune pentru sănătate. Ubik transformă micul de¬jun într-un festin și revitalizează anu-mite părți ale corpului. Lipsit de pe¬ricol, atunci când este folosit con¬form instrucțiunilor.

DOISPREZECE

UNUL CÂTE UNUL, murim, își spuse Joe Chip în vreme ce con¬ducea limuzina prin traficul aglomerat. Ceva este în neregulă cu teo¬ria mea. Edie, prin faptul că a fost împreună cu grupul, ar fi trebuit să fie imună. Iar eu...
Ar fi trebuit să fiu eu, se gândi. La un moment dat, în timpul lentului meu zbor dinspre New York.
― Ceea ce va trebui să facem, îi spuse el lui Don Denny, este să ne asigurăm că oricine se simte obosit ― ăsta pare a fi primul semnal de alarmă ― spune acest lucru È™i celorlalÈ›i. Și nu i se va permite să se îndepărteze de grup.
Întorcându-se pentru a-i putea vedea pe cei de pe bancheta din spate, Don întrebă:
― AÈ›i auzit cu toÈ›ii? De îndată ce vreunul dintre voi se simte obo¬sit, oricât de puÈ›in, anunÈ›aÈ›i acest lucru fie domnului Chip, fie mie.
Se întoarse iarăși către Joe.
― Și după aceea? întrebă el.
― Și după aceea, Joe? repetă ca un ecou Pat Conley. Ce facem atunci? Spune-ne cum o să facem, Joe. Te ascultăm.
Joe replică:
― Mi se pare ciudat că talentul tău nu intră în acÈ›iune. SituaÈ›ia în care ne aflăm pare anume făcută pentru el. De ce nu te poÈ›i întoarce în timp cincisprezece minute È™i s-o obligi pe Edie Dorn să nu se în¬depărteze de grup? Fă ceea ce-ai făcut când te-am prezentat lui Runciter.
― G.G.Ashwood m-a prezentat domnului Runciter, spuse Pat.
― Deci n-ai de gând să faci nimic, zise Joe.
Sammy Mundo chicoti și spuse;
― S-au certat aseară, în timpul cinei, domniÈ™oara Conley È™i cu domniÈ™oara Dorn. Lui Pat nu-i place de Edie; de asta nu vrea s-o ajute.
― ÃŽmi place Edie, îl contrazise Pat Conley.
― Ai vreun motiv să nu-È›i foloseÈ™ti talentul? O chestionă Don Denny. Joe are dreptate: e foarte ciudat È™i greu de înÈ›eles ― cel puÈ›in pentru mine ― din ce cauză nu încerci să ne ajuÈ›i.
După o pauză, Pat răspunse;
― Talentul meu nu funcÈ›ionează. N-a mai funcÈ›ionat de la explo¬zia de pe Lună.
― De ce n-ai spus-o? întrebă Joe.
― Nu m-am simÈ›it în stare, fir-ar să fie, răspunse Pat. De ce să fi spus de bunăvoie că nu pot să mai fac nimic? încerc, în continuare, È™i tot nu merge; nu se întâmplă nimic. Și n-a mai fost aÈ™a niciodată. Practic, am avut acest talent toată viaÈ›a mea.
― Când s-a..., începu Joe.
― O dată cu Runciter. Pe Lună, imediat după sosire. Mai înainte să mi-o fi cerut tu.
― Deci È™tiai de mult timp, îi reproșă Joe.
― Am încercat din nou la New York, după întoarcerea ta de la Zurich È™i era clar că se întâmplase ceva îngrozitor cu Wendy. Mai în¬cerc È™i-acum; am început de îndată ce-ai spus că Edie este probabil moartă. Poate că totul se petrece din cauză că ne-am întors în perioada asta arhaică; poate că talentele psionice nu funcÈ›ionează în 1939. Dai acest lucru nu ar explica cele petrecute pe Lună. Doar dacă nu re¬gresasem deja în timp, fără să ne dăm seama.
Se cufundă într-o tăcere posomorâtă, plină de tristețe; privea ab¬sentă la străzile din Des Moines, cu o expresie amară pe fața ei vi¬guroasă și dominatoare.
Totul se potrivește, își spuse Joe. Bineînțeles, talentul lui Pat de a călători în timp nu mai funcționează. Acesta nu este adevăratul an 1939, iar noi ne găsim în întregime în afara timpului; ceea ce demon¬strează că Al avea dreptate. Graffiti-urile de pe perete erau corecte. Suntem în semi-viață, așa cum ne-au avertizat versurile.
Totuși, nu le povesti despre acest lucru celorlalți ocupanți ai ma¬șinii. De ce să le spună că nu există nici o speranță? Or să afle și singuri, destul de curând. Cei mai isteți, cum e Denny, probabil că au înțeles deja. Bazându-se pe spusele mele și ce li s-a întâmplat lor înșiși.
― Te deranjează cu-adevărat faptul că talentul ei nu mai funcÈ›io¬nează! constată Don Denny.
― Sigur. Dădu din cap, indispus. Am sperat c-ar putea schimba situaÈ›ia.
― Mai e È™i altceva la mijloc, zise Denny, cu o intuiÈ›ie acută. ÃŽmi dau seama după... (gesticulă) poate după tonul vocii tale? Oricum È™tiu. Acest lucru înseamnă ceva. Ceva important.
― Aici o È›in tot înainte? întrebă Joe, încetinind viteza Pierce-Ar-row-ului, la o interesecÈ›ie.
― Ia-o la dreapta, îi indică Tippy Jackson.
Pat adăugă:
― O să vezi o clădire de cărămidă, cu o firmă de neon pe verticală. Hotelul Meremont, aÈ™a-i spune. Un loc teribil. O baie la două camere È™i cadă în loc de duÈ™. Și mâncarea... Incredibil. Iar singura băutură pe care-o vînd este o chestie numită Nehi.
― Mie mi-a plăcut mâncarea, spuse Don Denny. Carne adevărată, de vită, proteine sintetice. Somon autentic...
― Banii voÈ™tri sunt buni? întrebă Joe.
În clipa următoare, auzi o tânguire ascuțită repercutându-se de-a lungul străzii, în spatele lor.
― Ce-nseamnă asta? îl chestionă el pe Denny.
― Nu È™tiu, răspunse acesta, nervos.
― E o sirenă de poliÈ›ie, interveni Sammy Mundo. N-ai semnalizat înainte de viraj.
― Cum aÈ™ fi putut s-o fac? Nu există nici o manetă pentru sem-nalizare...
― Ar fi trebuit să faci semn cu mâna, spuse Sammy.
Sirena se auzea acum foarte aproape; întorcând capul, Joe văzu o motocicletă care ajunsese în dreptul său. Încetini viteza, neștiind ce-ar trebui să facă.
― OpreÈ™te la cotitură, îl sfătui Sammy.
Joe opri în locul indicat.
Dându-se jos de pe motocicletă, polițistul veni până la ei; era un bărbat tânăr, cu fața ca de șobolan și ochii mari și duri; îl studie pe Joe, apoi spuse:
― Pot să văd È™i eu permisul dumneavoastră de conducere, dom¬nule?
― Nu am, răspunse Joe. DaÈ›i-mi amendă È™i lăsaÈ›i-ne să plecăm. Zărea deja hotelul. Se întoarse către Don Denny:
― Ar fi mai bine să te duci imediat acolo, împreună cu toÈ›i ceilalÈ›i. Willis-Knight-ul continua să înainteze în direcÈ›ia hotelului. Don
Denny, Pat, Sammy, Mundo și Tippy Jackson coborâră din mașină; porniră să alerge după Willis-Knight, care începuse să încetinească pentru a opri vizavi de hotel, lăsându-l pe Joe să-l înfrunte singur pe polițist.
Acesta tocmai întreba:
― AveÈ›i vreun act de identitate?
Joe îi întinse portvizitul. Cu un creion chimic, roșu, polițaiul completă o chitanță, rupse foaia din carnet și i-o dădu lui Joe.
― Nesemnalizare. Conducere fără permis. CitaÈ›ia vă spune unde È™i când să vă prezentaÈ›i.
Polițistul închise chitanțierul, îi înapoie lui Joe portofelul, apoi încăleca din nou pe motocicletă. Porni motorul și reintră în trafic, fără să mai privească înapoi.
Dintr-un motiv neclar, Joe se uită peste citaÈ›ie, înainte de-a o băga în buzunar. Și o mai citi o dată ― pe îndelete. Cu creion roÈ™u, scris de mână, familiar, spunea:
„Sunteți într-un pericol mult mai mare decât am crezut. Ceea ce Pat Conley v-a spus este..."
Aici mesajul înceta. În mijlocul frazei. Se întrebă cum ar fi con¬tinuat. Mai era și altceva pe citație? O întoarse pe dos, dar nu găsi nimic; o întoarse iarăși. Într-adevăr, nu mai era nimic scris de mână, dar în partea de jos a foii se afla imprimată următoarea inscripție, cu litere de tipar:

Încercați la farmacia lui Archer
pentru remedii casnice demne de încredere
și preparate medicinale cu valoare recunoscută.
Prețuri economicoase.

Cam puÈ›in ca să poÈ›i continua, se gândi Joe. Și totuÈ™i ― nu aÈ™a ceva trebuia să apară în josul unui proces-verbal întocmit de depar¬tamentul circulaÈ›ie din Des Moines; în mod clar, era o altă manifes¬tare, aÈ™a cum fusese È™i scrisul de mână, cu creion chimic, de deasupra.
Coborând din automobil, intră în cel mai apropiat magazin, care oferea spre vânzare dulciuri, reviste și țigări.
― Pot să folosesc anuarul dumneavoastră telefonic? se adresă el patronului ― un bărbat solid, de vârstă mijlocie.
― VedeÈ›i în spate, răspunse acesta, amabil, indicând locul cu un gest al degetului mare.
Joe găsi cartea de telefon și, în lumina chioară a prăvăliei scu¬fundate în penumbră, se uită după farmacia lui Archer. N-o găsi tre¬cută pe nicăieri.
Închizând anuarul, se apropie de proprietar care, pentru moment, era ocupat să vândă unui puști un pachet de napolitane Necco.
― ȘtiÈ›i unde pot găsi farmacia lui Archer? întrebă Joe.
― Nicăieri, răspunse proprietarul. Cel puÈ›in, n-o mai puteÈ›i găsi.
― De ce?
― S-a închis de ani de zile.
Joe insistă:
― SpuneÈ›i-mi măcar unde era. FăceÈ›i-mi o schiță.
― N-aveÈ›i nevoie de schiță; pot să vă spun È™i-aÈ™a...
Bărbatul cel solid se aplecă peste tejghea, arătând prin ușa ma-gazinului.
― VedeÈ›i frizeria de colo? MergeÈ›i până la ea, apoi uitaÈ›i-vă spre nord. Acela e nordul! (Arătă direcÈ›ia.) VeÈ›i zări o clădire veche, cu acoperiÈ™ triunghiular. Galbenă la culoare. Deasupra, sunt două apar¬tamente încă locuite, dar localul magazinului de la parter este aban¬donat. O să puteÈ›i vedea totuÈ™i firma: Farmacia lui Archer. AÈ™a că veÈ›i È™ti imediat când aÈ›i găsit-o. ÃŽntâmplarea face că Ed Archer s-a îmbolnăvit de cancer în gât È™i...
― MulÈ›umesc, îl întrerupse Joe È™i ieÈ™i din prăvălie, în lumina pa¬lidă a soarelui de după-amiază; merse repede, traversând strada spre firma frizerului È™i de acolo se uită către nord.
La limita câmpului său de vizibilitate, văzu clădirea înaltă și gal¬benă, cu pereți coșcoviți. Ceva din înfățișarea ei i se păru totuși stra¬niu. Un tremur, o inconsistență, ca și cum clădirea devenea mai întâi stabilă, apoi se retrăgea într-o incertitudine lipsită de substanță. O os¬cilație, fiecare fază durând câteva secunde, după aceea încețoșându-se și trecând în opusul său, o variație extrem de regulată, ca și cum struc¬tura ei ar fi fost întemeiată pe o pulsație organică. Ca și cum, se gândi Joe, ar fi vie.
Poate c-am ajuns la final, își zise. Porni spre farmacia abando¬nată, fără să-și desprindă privirile de pe clădire; o văzu pulsând, o văzu schimbându-se între cele două stadii ale sale, apoi, în vreme ce se apropia, descoperi natura condițiilor sale alternative. În punctul de cea mai mare stabilitate devenea un magazin pentru vânzarea cu amă¬nuntul din propria lui perioadă de timp, operând homeostatic, un sis¬tem cu autoservire oferind zece mii de produse necesare unui conapt modern; în cursul vieții sale de adult, fusese clientul multor asemenea pseudonegustori extrem de funcționali, controlați de calculator.
Apoi, în punctul de maximă lipsă de substanță, se reducea la o drogherie micuță, anacronică, ornamentată în stil rococo. În vitrinele sale înguste văzu centuri pentru bolnavii de hernie, șiruri de ochelari de vedere, un mojar cu pistil, borcane cu tablete de toate felurile, o pancartă pe care scria cu litere de mână: LIPITORI, recipiente uriașe cu dopuri de sticlă care conțineau tot ce vrei în materie de medica¬mente și placebo... iar deasupra acestora, pe o placă de lemn ținând cât toată lungimea fațadei, erau pictate cu vopsea cuvintele: FARMA¬CIA LUI ARCHER. Nici un semn însă că magazinul ar fi gol, aban¬donat, închis; într-un anumit fel, stadiul său din 1939 fusese exclus. Se gândi: deci, intrând, fie voi regresa și mai mult în timp, fie mă voi apropia de epoca de unde vin. Ceea ce-mi trebuie, neîndoielnic, este regresiunea suplimentară, stadiul pre-l939.
Acum stătea în fața casei, simțind în mod fizic efectul de maree al oscilațiilor; se simți tras înapoi, înainte, apoi iarăși înapoi. Pe lângă el treceau pietoni, fără să manifeste interes; evident, nici unul dintre ei nu vedea ceea ce vedea el; nu zăreau nici farmacia lui Archer, nici construcția artistică din 1992. Asta îl zăpăcea cel mai mult.
Atunci când clădirea basculă în faza sa veche, făcu un pas înainte, peste prag. Și intră în Farmacia lui Archer...
ÃŽn dreapta, o tejghea lungă, cu partea de deasupra acoperită cu plăci de marmură. Pe rafturi, cutii în culori întunecate; întregul ma¬gazin avea de altfel o nuanță întunecată, legată nu atât de lipsa de lumină, cât mai degrabă de o coloratură de protecÈ›ie, de parc-ar fi fost construit să se amestece, să se contopească întruna cu umbrele, să fie în permanență opac. Atmosfera sa era una grea, densă; îl trăgea pe Joe în jos, îl apăsa asemenea unui munte cărat în spate. Și încetase să oscileze. Cel puÈ›in pentru el, acum, că intrase. Se întrebă dacă fă¬cuse alegerea corectă; în clipa asta ― prea târziu, desigur ― lua în con¬siderare alternativa, ce-ar fi însemnat ea. O întoarcere ― posibilă ― în propriul său timp. Să iasă, poate, pentru totdeauna. Ei, își spuse, acum e prea târziu, am ales deja. Umblă prin farmacie, uitându-se la alămuri È™i la lemnărie ― evident, lemn de nuc... ― È™i ajunse, în cele din urmă, la ghiÈ™eul pentru reÈ›ete, situat în partea din spate a încăperii.
Un tânăr slăbuț, îmbrăcat într-un costum gri cu o vestă cu mulți nasturi, apăru și-l privi în tăcere. O lungă perioadă de timp, Joe și bărbatul se uitară unul la celălalt, fără să scoată o vorbă. Singurul su¬net provenea de la un orologiu inscripționat cu cifre latine; pendulul acestuia ticăia înainte și înapoi, inexorabil. Așa cum este obiceiul cea¬surilor. Oriunde în lume.
Joe spuse:
― AÈ™ dori un borcănaÈ™ de Ubik.
― Unguent'? întrebă farmacistul.
Mișcarea buzelor sale părea desincronizată față de sunetul vocii; Joe vedea întâi gura bărbatului deschizându-se, apoi buzele mișcându-se și-abia după aceea, la capătul unui interval apreciabil, percepea cuvintele.
― Există È™i unguent? se miră Joe. Credeam că e doar pentru uz intern!
Farmacistul nu răspunse imediat. Era ca și cum pe cei doi i-ar fi despărțit o prăpastie, un abis de timp. În cele din urmă, gura tânărului se deschise, buzele sale se mișcară din nou. Și Joe îi auzi, în sfârșit, cuvintele:
― Ubik a suferit numeroase modificări, pe măsură ce fabricantul l-a îmbunătățit. Cred că dumneavoastră cunoaÈ™teÈ›i mai degrabă ve¬chiul Ubik.
Farmacistul se răsuci într-o parte și mișcarea avu în ea ceva sa¬cadat; omul părea să plutească într-un soi de dans lent, măsurat, cu un ritm plăcut din punct de vedere estetic, dar șocant din punct de vedere emoțional.
― Ne-a fost foarte greu să obÈ›inem Ubik, în ultima vreme, spuse el, în timp ce revenea din plutire; în mâna dreaptă È›inea o cutie de tablă, plată, sigilată, pe care-o puse în faÈ›a lui Joe, pe tejgheaua pentru reÈ›ete. Acum se prezintă sub forma unei pulberi la care trebuie să adaugi gudron de cărbune. Gudronul se vinde separat; vi-l pot oferi la un preÈ› scăzut. Pulberea Ubik este totuÈ™i scumpă. Patruzeci de do¬lari.
― Ce conÈ›ine? întrebă Joe. PreÈ›ul îl îngheÈ›a.
― E secretul producătorului.
Joe ridică spre lumină cutia sigilată.
― Vă deranjează dacă citesc inscripÈ›ia de pe etichetă?
― CâtuÈ™i de puÈ›in!
ÃŽn lumina slabă, venită din stradă, reuÈ™i să desluÈ™ească, în cele din urmă, scrisul de pe eticheta cutiei. Continua, de fapt, mesajul scris de mână pe procesul-verbal ― exact din locul unde mesajul lui Run-citer se oprise atât de brusc:

„...absolut neadevărat. Ea n-a încercat ― repet, n-a încercat
― să-È™i folosească talentul după explozia bombei.
N-a căutat să-i salveze pe Wendy Wright, sau pe Al Hammond sau pe Edie Dorn.
Te minte, Joe, și asta mă face să regândesc întreaga si¬tuație. Te voi înștiința de îndată ce voi ajunge la o concluzie. Apropo: pulberea Ubik are o valoare de vindecare univer¬sală, dacă instrucțiunile de folosire sunt urmate riguros și cu conștiinciozitate."

― Vă pot plăti cu cec? îl întrebă Joe pe farmacist. N-am la mine patruzeci de dolari È™i-mi trebuie foarte repede niÈ™te Ubik. Este vorba, efectiv, de o problemă de viață È™i de moarte.
Vârî mâna în buzunarul de la haină, pentru a scoate carnetul de cecuri.
― Nu sunteÈ›i din Des Moines, nu-i aÈ™a? spuse farmacistul. ÃŽmi dau seama după accentul dumneavoastră. Nu, ar trebui să vă cunosc pen¬tru a accepta un cec cu o asemenea sumă. ÃŽn ultimele săptămâni am avut o mulÈ›ime de cecuri fără acoperire ― È™i toate de la persoane din afara oraÈ™ului.
― Atunci, o carte de credit v-ar conveni?
― Ce este aceea „o carte de credit"? întrebă farmacistul, mirat.
Lăsând jos cutia de Ubik, Joe se întoarse fără un cuvânt și ieși din farmacie. Traversă strada în direcția hotelului, apoi se opri ca să privească înapoi.
Văzu doar o clădire galbenă, în paragină, cu perdele la ferestrele de sus, cu parterul părăsit, având geamurile și ușile acoperite de scân¬duri bătute în cuie; prin spațiile dintre acestea, zări căscându-se în¬tunericul, cavitatea unei ferestre sparte. Un univers fără viață.
Ei, asta a fost, reflectă el. Ocazia de-a cumpăra o cutie de Ubik s-a dus. Chiar de-ar fi să găsesc patruzeci de dolari pe jos... Dar, se gândi, am obÈ›inut restul mesajului lui Runciter. Cât o mai valora È™i el! S-ar putea chiar să nu fie adevărat. S-ar putea să fie doar părerea deformată È™i neschimbată a unui muribund. Sau a unuia mort de-a binelea ― ca în cazul reclamei TV. Dumnezeule, își spuse, cu un aer sumbru. Și dacă, totuÈ™i, este adevărat?
Ici și colo, pe trotuar, oamenii priveau cu multă atenție spre cer. Observând acest lucru, Joe privi și el în sus. Apărându-și ochii de ra¬zele piezișe ale soarelui, distinse un punct mișcător ce lăsa în urmă dâre albe de fum: un avion monoplan, zburând la mare înălțime, scria de zor ceva pe boltă. În vreme ce Joe și ceilalți trecători căscau ochii, norișorii ce începuseră deja să se risipească formară un mesaj:

FRUNTEA SUS, JOE!

Ușor de zis, mormăi Joe. Îndeajuns cât s-o scrii sub formă de cuvinte pe cer!
Apăsat de o mohoreală plină de neliniÈ™te ― È™i de primele semne, abia perceptibile, ale unui nou acces de spaimă ― se îndreptă, târân-du-È™i paÈ™ii, spre hotelul Meremont.


În holul cu tavan înalt și covor purpuriu, degajând un aer pro¬vincial, se întâlni cu Don Denny.
― Am găsit-o pe Edie, anunță acesta. Totul s-a terminat ― cel puÈ›in pentru ea. Și n-a fost câtuÈ™i de puÈ›in frumos. Acum a dispărut Fred Zafsky. Am crezut că e în cealaltă maÈ™ină, iar cei de-acolo s-au gândit că e împreună cu noi. După toate aparenÈ›ele, nu s-a suit în nici una; trebuie să fi rămas la morgă.
― Acum totul se petrece mai repede, spuse Joe.
Se întrebă cât de mult ar fi schimbat Ubik lucrurile ― Ubik, ce le tot trecea pe sub nas, sub diferite forme, dar întotdeauna în afara razei lor de acÈ›iune. ÃŽmi închipui că nu vom È™ti niciodată, concluziona el, în gând.
― Aici putem bea ceva? îl chestionă pe Don Denny. Cum e cu banii? Ai mei sunt fără valoare.
― PlăteÈ™te morga tot. Astea-s instrucÈ›iunile pe care le-a lăsat Runciter.
― Chiar È™i nota pentru hotel?
I se păru tare ciudat. Cum de se aranjase o astfel de treabă?
― Vreau să te uiÈ›i la citaÈ›ia asta, îi ceru el lui Don Denny. Acum, cât nu mai e nimeni altcineva de față.
Îi înmână bucata de hârtie.
― Am È™i restul mesajului. De asta am fost plecat, să fac rost de el.
Denny citi procesul-verbal, apoi îl reciti. Cu gesturi lente, i-l înapoie lui Joe.
― Prin urmare, Runciter crede că Pat Conley minte, concluzionă el.
― Da, confirmă Joe.
― ÃŽÈ›i dai seama ce-ar însemna acest lucru? Vocea i se ridică stri¬dentă. ÃŽnseamnă c-ar fi putut neutraliza totul. Tot ce ni s-a întâmplat, începând cu moartea lui Runciter.
― S-ar putea să însemne mai mult de-atât, remarcă Joe.
Privindu-l scrutător, Don Denny declară:
― Ai dreptate, da, da, ai perfectă dreptate.
Păru surprins, apoi extrem de agitat. Înțelegerea îi străluci pe chip. O înțelegere dureroasă, lipsită de bucurie.
― Nu prea-mi place semnificaÈ›ia celor întâmplate, oftă Joe. După cum nu-mi place nici situaÈ›ia în care ne aflăm. Căci e mai rău. Mult mai rău decât mi-am închipuit, sau decât crezuse Al Hammond, de exemplu. Ceea ce era destul de rău È™i-aÈ™a...
― Dar s-ar putea ca de data asta să fi nimerit adevărul, zise Denny.
― De când ni se întâmplă, continuă Joe, am tot încercat să înÈ›eleg jnotivul. Eram sigur că dac-aÈ™ È™ti de ce...
Dar lui AI nu i-a trecut niciodată prin minte așa ceva, gândi el. Amândoi am lăsat ca acest amănunt să ne scape. Dintr-un motiv foarte întemeiat.
― Nu Ie povesti nimic celorlalÈ›i, spuse Don Denny. S-ar putea să nu fie adevărat; È™i chiar dacă este, nu-i va ajuta cu nimic dacă vor È™ti.
― Ce să È™tie? întrebă Pat Conley, din spatele lor. Ce nu-i va ajuta cu nimic?
Se apropie cu ochii săi negri, plini de culoare, foarte calmi. Calmi până la seninătate.
― E o ruÈ™ine ce s-a întâmplat cu Edie Dom, zise ea. Și cu Fred Zafsky; fiindcă bănuiesc că È™i el a murit. Asta înseamnă că n-am mai rămas prea mulÈ›i, nu-i aÈ™a? Mă întreb cine va fi următorul.
Părea netulburată, în întregime stăpână pe sine.
― Tippy s-a dus să se întindă în camera ei. N-a spus că se simte obosită, dar presupun că aÈ™a e. Nu crezi?
― Ba da, cred, răspunse Don Denny, după un moment de tăcere.
― Cum te-ai descurcat cu citaÈ›ia aia, Joe? se interesă Pat. ÃŽntinse mâna. Pot să arunc È™i eu o privire?
Joe i-o dădu. A venit momentul, se gândi; acum se joacă totul. Ajungem în prezent, cât ai clipi.
― Cum de-mi È™tia numele poliÈ›istul? întrebă Pat, după ce cercetă în fugă hârtia. Se uită intens la Joe, apoi la Don Denny. Și de ce scrie aici despre mine?
Nu recunoaște scrisul, își spuse Joe. Pentru că nu-i obișnuită cu el. Așa cum suntem noi, ceilalți.
― Runciter, rosti el, laconic. Tu faci toate astea, nu-i aÈ™a, Pat? Tu, cu talentul tău. Ne aflăm aici din pricina ta.
― Și ne extermini, interveni Don Denny. Unul câte unul. Dar de ce? Se întoarse spre Joe: Ce motiv ar putea avea? Nici măcar nu ne cunoaÈ™te prea bine...
― De asta te-ai angajat la Runciter Associates? o întrebă Joe. ÃŽncercă ― dar nu reuÈ™i ― ca vocea să nu-i tremure; se auzi însă
cu urechile lui cum șovăia și simți dintr-o dată un profund dispreț pen-tru sine.
― G.G. Ashwood te-a descoperit È™i te-a adus, continuă el. Lucra | pentru Hollis, corect? Asta-i ceea ce ni s-a întâmplat în realitate ― nu explozia bombei, ci tu?
Pat zâmbi.
Și holul hotelului explodă în fața lui Joe Chip.



RidicaÈ›i braÈ›ele È™i veÈ›i avea dintr-o dată forme mai rotunde! Noi¬le sutiene ultradelicate marca Ubik È™i linia de sutiene speciale Ubik ― asta înseamnă! RidicaÈ›i braÈ›ele È™i veÈ›i avea brusc forme mai frumoase! Su¬tienele Ubik oferă sânilor un suport relaxant È™i rezistent pe toată durata zilei, atunci când sunt purtate con¬form instrucÈ›iunilor...

TREISPREZECE

ÎNTUNERICUL VUIA ÎN JUR, agățându-se de el precum o lână caldă, umedă, coagulată. Groaza pe care o resimțise doar ca pe-o su¬gestie amestecată cu întunericul devenise acum reală și atotcuprinză¬toare. N-am fost atent, își dădu el seama. N-am făcut ce mi-a spus Runciter; am lăsat-o să vadă citația.
― Ce s-a întâmplat, Joe? răsună vocea lui Don Denny, marcată de o mare îngrijorare. Ce nu-i în regulă?
― Sunt bine, stai liniÈ™tit.
Acum putea să și vadă un pic; în întuneric porniseră să apară linii cenușii, orizontale, ca și cum acesta începuse să se destrame.
― Mă simt doar obosit, spuse, dându-È™i seama cât de epuizat îi devenise trupul. Nu-È™i amintea să fi fost vreodată în asemenea hal de oboseală. ÃŽn nici un moment din întreaga lui viață.
― Dă-mi voie să te ajut până la un scaun, se oferi Don Denny.
Joe îi simÈ›i mâna pe umăr; îl simÈ›i de Denny călăuzindu-l. Și asta-l înfricoșă ― această nevoie de a fi condus. Se smuci într-o parte.
― Sunt bine, repetă el.
În apropiere, silueta lui Denny începuse să prindă contur; se con-centră asupra ei, apoi distinse iarăși holul ca de început de secol, cu candelabrul său din cristal ornamentat și complicata lumină galbenă pe care o emana.
― Lasă-mă să stau jos, ceru el È™i ― pe pipăite ― găsi un scaun cu fundul de răchită.
Adresându-se lui Pat, Don Denny întrebă cu asprime:
― Ce i-ai făcut?
― Nu mi-a făcut nimic, răspunse Joe, încercând să-È™i oblige vocea să pară cât mai fermă.
Dar glasul i-o luase razna ― strident, cu intonaÈ›ii nenaturale. De parcă ar fi fost derulat cu o viteză mai mare, se gândi. Prea ascuÈ›it. Ca È™i cum n-ar fi al meu...
― AÈ™a e, spuse Pat. Nu i-am făcut nimic ― nici lui, nici altcuiva.
― Vreau să merg sus È™i să mă-ntind puÈ›in, ceru Joe.
― O să-È›i iau o cameră, rosti nervos Don Denny; se învârtea în jurul lui Joe, apărând, apoi dispărând atunci când luminile din hol de¬veneau mai slabe. Lumina viră într-un roÈ™u întunecat, apoi deveni mai puternică, apoi ― din nou ― păli.
― Stai pe scaunul ăsta, Joe, mă întorc imediat.
Denny porni grăbit în direcția recepției. Pat rămase pe loc.
― Pot să te ajut cu ceva? întrebă ea, binevoitoare.
― Nu, răspunse Joe.
Avu nevoie de un efort imens pentru a rosti cuvântul cu voce tare; părea agățat de caverna interioară adăpostită în inima lui ― un gol căscându-se tot mai mare, cu fiece secundă care trecea.
― Poate cu o È›igară, spuse el apoi È™i pronunÈ›area întregii propoziÈ›ii îl epuiză; își simÈ›i inima chinuindu-se din greu. Bătăile dificile făcură să i se accentueze povara; era o greutate în plus, apăsătoare, o mână uriașă care-l strângea.
― Ai vreuna? întrebă el, reuÈ™ind să privească în sus, către Pat, prin lumina roÈ™ie È™i ceÈ›oasă. Strălucirea È™ovăitoare È™i pulsândă a unei rea¬lități firave...
― ÃŽmi pare rău, răspunse femeia. Nu am.
― Ce... ce s-a întâmplat... cu mine?
― Un atac de cord, probabil, presupuse Pat.
― Crezi că există un doctor al hotelului? reuÈ™i el să articuleze.
― S-ar putea.
― Nu vrei să vezi? Să te duci să-l cauÈ›i?
― Cred că e o treabă pur psihosomatică, zise Pat, fără să se miÈ™te din loc. Nu eÈ™ti cu adevărat bolnav. O să-È›i revii.
Întorcându-se de Ia recepție, Don Denny anunță:
― Am obÈ›inut o cameră pentru tine, Joe. La etajul doi, camera 203.
Tăcu, și Joe îi simți privirea scrutătoare, neliniștită.
― Joe, arăți îngrozitor. Fragil. Ca È™i cum ai fi gata să te prăbuÈ™eÈ™ti. Dumnezeule, Joe, È™tii ce înfățiÈ™are ai? Exact ca a lui Edie Dorn, atunci când am găsit-o!
― Oh, nici vorbă, îl contrazise Pat. Edie Dorn e moartă, Joe nu. EÈ™ti mort, Joe?
― Vreau să urc, gemu Joe. Vreau să mă întind puÈ›in.
ÃŽn cele din urmă, reuÈ™i să se ridice în picioare; inima îi bubui, păru să ezite, să nu mai bată ― pentru o clipă ― apoi își reluă activi¬tatea, lovind întocmai unui lingou de metal lăsat să cadă pe ciment; fiecare pulsaÈ›ie a ei făcea să-i vibreze întregul organism.
― Unde e liftul? întrebă Joe.
― Te duc eu până acolo, se oferi Denny; puse din nou mâna pe umărul lui. EÈ™ti ca un fulg, constată el. Ce se întâmplă cu tine, Joe? PoÈ›i să-mi spui? Știi? ÃŽncearcă să-mi spui.
― Nu È™tie, interveni Pat.
― Cred c-ar trebui văzut de un doctor, zise Denny. Chiar acum!
― Nu, se opuse Joe.
Mă va ajuta dacă mă voi culca puÈ›in, își spuse; simÈ›ea un fel de presiune oceanică, un val enorm care trăgea de el; îl silea să se întindă. ÃŽl împingea spre un singur lucru: să se întindă pe spate, singur ― sus, în camera lui de hotel. Unde nimeni nu-l putea vedea. Trebuie să scap de-aici, își spuse. Trebuie să fiu singur. De ce? se întrebă. Nu È™tia; necesitatea îl invadase precum un instinct ― lipsit de raÈ›iune, imposibil de înÈ›eles ori de explicat.
― Mă duc să aduc un doctor, rosti hotărât Denny. Pat, rămâi aici, cu el. Nu-l scăpa din ochi. Mă întorc pe cât de repede pot!
Porni. Joe îi zări silueta neclară îndepărtându-se. Denny părea să se contracte, să devină din ce în ce mai mic. Apoi dispăru în între¬gime. Pat Conley rămase, dar asta nu-l făcu să se simtă mai puțin singur. Izolarea lui, în ciuda prezenței fizice a femeii, devenise ab¬solută.
― Ei bine, Joe, spuse Pat. Ce doreÈ™ti? Ce pot să fac pentru tine? E suficient doar să-mi spui...
― Liftul, ceru el.
― Vrei să te conduc până la ascensor? Cu plăcere.
Ea o luă înainte, iar el o urmă, cât de bine putea. I se părea că Pat merge neobiÈ™nuit de repede; nu-l aÈ™tepta È™i nici nu privea înapoi ― descoperi că-i e aproape imposibil să n-o piardă din ochi. Oare este doar rodul imaginaÈ›iei mele, se întrebă Joe, faptul că ea se deplasează atât de repede? Trebuie să fie din cauza mea; sunt încetinit, strivit de gravitaÈ›ie. Lumea lui devenise una alcătuită numai din masă pură. Joe se percepea pe sine doar într-un singur mod: ca pe un obiect supus apăsării greutății. O calitate, un atribut. Și o experiență. InerÈ›ie.
― Nu atât de repede, ceru el.
În clipa asta, n-o mai putea vedea; mișcându-se cu multă suplețe, ieșise din raza lui vizuală. Iar el, stând acolo, incapabil să mai înain¬teze, gâfâia; simți cum sudoarea îi curgea pe frunte și ochii îl ustură, din cauza transpirației sărate.
― AÈ™teaptă, strigă el.
Pat reapăru. Îi distinse fața, în timp ce se apleca să-l privească. Să-l examineze. Cu o expresie de liniște perfectă. Atenția ei dezin¬teresată, detașarea sa științifică...
― Vrei să-È›i È™terg faÈ›a? întrebă femeia; scoase o batistă mică È™i delicată, cu dantelă pe margini. Zâmbi. AcelaÈ™i zâmbet ca È™i mai înainte.
― Ajută-mă numai să urc în lift.
Își obligă corpul să se miște înainte. Un pas. Doi. Acum reușea să zărească ascensorul, cu mai multe persoane ce-l așteptau să coboa¬re. Cadranul demodat, situat deasupra ușilor glisante, cu acul său ase-mănător limbii unui ceas... Acul baroc tremură între cifrele trei și pa¬tru; se duse către stânga, ajungând la trei, apoi oscilă între trei și doi-
― ÃŽntr-o secundă va fi aici, zise Pat. Scoase din geantă È›igările È™i bricheta È™i-È™i aprinse una, suflând fuioare de fum gri, pe nări. E un tip de lift foarte vechi, îi spuse ea lui Joe, încrucișându-È™i braÈ›ele la piept, într-o atitudine liniÈ™tită. Știi ce cred eu? Cred că e una dintre cuÈ™tile-alea deschise, din fier. Te înspăimântă?
Acul trecuse acum de doi; întârzie deasupra lui unu, apoi porni hotărât în jos. Ușile alunecară în lateral.
Joe văzu zăbrelele cuștii, barele încrucișate. Văzu însoțitorul îm¬brăcat în uniformă, așezat pe un scaun înalt, cu mâna pe maneta sis¬temului de control.
― Urcăm, anunță însoÈ›itorul. Vă rog, treceÈ›i mai în spate.
― N-am de gând să urc în aÈ™a ceva, se împotrivi Joe.
― De ce nu? se miră Pat. Crezi că se va rupe cablul? Asta te spe¬rie? înÈ›eleg că eÈ™ti înspăimântat...
― Asta-i ceea ce-a văzut Al, explică el.
― Ei bine, Joe, spuse Pat, mai poÈ›i să ajungi în camera ta doar urcând pe scări. Și nu vei fi capabil de-aÈ™a ceva ― nu în starea în care te afli.
― Voi urca pe scări!
Porni la întâmplare, încercând să dibuiască treptele. Nu văd! își zise. Nu le pot găsi! Greutatea care-l apăsa îi strivea plămânii, făcân-du-i respiraÈ›ia dificilă È™i dureroasă; trebui să se oprească È™i să se con¬centreze pentru a lăsa loc aerului să-l pătrundă ― doar atât. Poate că este un atac de cord, se gândi. Dacă-i aÈ™a, nu pot să urc scările. Dar dorinÈ›a din el crescuse È™i mai mult ― nevoia copleÈ™itoare de a fi singur. ÃŽncuiat într-o cameră goală, în întregime fără martori, tăcut È™i nemiș¬cat. ÃŽntins, fără să aibă nevoie să vorbească, fără să aibă nevoie să se miÈ™te. Fără să i se ceară să facă față nimănui, nici unei probleme. Și nimeni nu va È™ti vreodată unde sunt, își spuse. Acest lucru părea, în mod inexplicabil, foarte important; voia să fie necunoscut È™i invi¬zibil, să trăiască fără a fi văzut. Mai ales de către Pat, se gândi. Nu, nu de ea. Nu poate fi în apropierea mea.
― Am ajuns, spuse Pat. ÃŽl călăuzi, întorcându-l uÈ™urel spre stânga. E chiar în faÈ›a ta. N-ai decât să te È›ii de balustradă È™i să urci È™ontâc-È™ontâc până sus, în pat. Te uiÈ›i?
Urcă plină de îndemânare, parcă dansând, apoi temperându-se, și iar cățărându-se lipsită de greutate pe următoarea treaptă.
― Te descurci?
― Nu... nu te vreau, zise Joe. Nu vreau să vii cu mine.
― Oh, dragă! Plescăi din limbă, cu o tristeÈ›e prefăcută; ochii ei negri străluciră. Þi-e teamă că voi profita de situaÈ›ia în care te afli? Că-È›i voi face ceva... ceva rău?
― Nu. Clătină din cap. Eu... vreau doar... să fiu. Singur.
Apucând balustrada, reuși să se salte pe prima treaptă. Oprindu-se acolo, privi în sus, încercând să zărească locul unde se termina scara. Încercând să-și dea seama cât de departe era acest loc și câte trepte îi mai rămăseseră de parcurs.
― Domnul Denny m-a rugat să stau cu tine. Pot să-È›i citesc sau să-È›i aduc vreun lucru de care ai nevoie. Pot să-È›i dau să mănânci.
El mai urcă o treaptă.
― Singur, gâfâi.
Pat întrebă:
― ÃŽmi dai voie să mă uit la tine cum urci? AÈ™ vrea să văd de cât timp ai nevoie. Presupunând că vei reuÈ™i...
― O să reuÈ™esc!
Puse piciorul pe treapta următoare, apucă balustrada și se trase în sus. Inima lui dilatată îl făcu să se sufoce; închise ochii și respiră șuierător.
― Mă întreb, comentă Pat, dacă la fel a procedat È™i Wendy. Ea a fost prima, nu-i aÈ™a?
― Am fost. ÃŽndrăgostit. De ea ― bolborosi Joe.
― Oh, È™tiu. Mi-a spus G.G.Ashwood; È›i-a citit gândurile. G.G. È™i cu mine am ajuns să fim prieteni foarte buni; am petrecut foarte mult timp împreună. Ai fi putut spune chiar că am avut o legătură amo¬roasă. Da, da, ai fi putut spune asta.
― Teoria noastră, zise Joe. Era aÈ™adar singura.
Respiră adânc.
― Corectă, reuÈ™i el să îngaime; făcu un pas, apoi, cu un efort imens, încă unul. Că tu È™i G.G. aÈ›i pus la cale cu Ray Hollis. Să vă infiltraÈ›i.
― Foarte corectă, fu de acord Pat.
― Cei mai buni inerÈ›iali ai noÈ™tri. Și Runciter. Să ne distrugeÈ›i pe toÈ›i. ReuÈ™i să se mai ridice cu o treaptă. Nu suntem în semi-viață. Nu suntem...
― O, puteÈ›i muri, zise Pat. Nu sunteÈ›i morÈ›i; vreau să spun, în¬deosebi tu nu eÈ™ti. Dar muriÈ›i unul câte unul. ÃŽnsă ce rost are să mai vorbim despre asta? De ce să deschidem iarăși discuÈ›ia? Ai spus chiar tu, totul, cu puÈ›ină vreme în urmă È™i, ca să fiu cinstită, mă plictiseÈ™te să-mi repeÈ›i mereu aceleaÈ™i È™i aceleaÈ™i lucruri. Știi, Joe, eÈ™ti într-ade¬văr o persoană pedantă È™i foarte plicticoasă. Aproape la fel de plic¬ticoasă ca È™i Wendy Wright. Voi doi aÈ›i fi făcut o pereche grozavă.
― Din cauza asta a murit. Wendy. Prima ― zise el. Nu fiindcă s-a despărÈ›it. De grup. Ci pentru că...
Se chirci, în vreme ce durerea din piept pulsa violent; încercase să mai facă un pas, dar de data asta dăduse greș. Se împiedică, apoi se trezi în poziție șezând, ghemuit ca... da, se gândi, ca Wendy în du¬lap. Intinzând mâna, se apucă de mâneca hainei. Trase de ea.
Stofa se sfâșie. Uscat și subțire, materialul se rupse asemenea unei hârtii proaste și ieftine; nu avea nici o rezistență... ca și cum ar fi fost fabricat de mântuială, pentru front. Prin urmare, nu mai exista nici o îndoială. Foarte curând avea să lase în urma lui o trenă de zdrențe. O înșiruire de resturi ducând spre o cameră de hotel și o mult-dorită izolare. Ultimele sale fapte chinuite, conduse de un reflex con¬diționat. O direcție grăbindu-l către moarte, decădere și neființă. O alchimie îngrozitoare îl controla, culminând cu mormântul.
Mai urcă o treaptă.
O să reuÈ™esc, își dădu el seama. ForÈ›a care mă mână se hrăneÈ™te cu trupul meu; iată motivul pentru care È™i Wendy, È™i Al, È™i Edie -iar la ora asta fără îndoială că È™i Zafsky ― s-au deteriorat fizic până să moară, lăsând în loc doar un înveliÈ™ ca o coajă fărâmiÈ›ată È™i lipsită de greutate, ce nu conÈ›inea nimic ― nici o esență, nici un fel de fluide, nici măcar un pic de substanță. ForÈ›a se izbeÈ™te de o greutate de câteva ori mai mare decât gravitaÈ›ia È™i acesta este preÈ›ul ― această deteriorare a corpului ce se consumă. Dar corpul, ca sursă de energie, va fi su¬ficient ca să mă ducă până sus; o necesitate biologică acÈ›ionează acum È™i probabil că la acest nivel nici măcar Pat, care a pus-o în miÈ™care, n-o mai poate opri. Se întrebă ce simÈ›ea ea, în timp ce-l urmărea căță-rându-se. Oare îl admira? ÃŽl dispreÈ›uia? Ridică greoi capul, căutând-o din priviri; o găsi, descoperind mai multe nuanÈ›e pe faÈ›a ei plină de vitalitate. Văzu acolo doar interes. Fără răutate. O expresie neutră. Faptul nu-l surprinse. Pat nu făcuse nici o miÈ™care ca să-l împiedice sau să-l ajute. Părea un lucru corect, chiar È™i pentru el.
― Te simÈ›i mai bine? întrebă Pat.
― Nu, răspunse Joe. Și ridicându-se pe jumătate, păși pe treapta Următoare.
― Arăți altfel. Nu mai eÈ™ti atât de întors pe dos.
― Pentru că pot să reuÈ™esc. Știu asta.
― Nu mai e atât de mult, fu de acord Pat.
― Atât de departe, o corectă el
― EÈ™ti incredibil! Atât de obiÈ™nuit, atât de mic. Până È™i în timpul spasmelor propriei tale morÈ›i, tu... (se corectă, È™ireată È™i rapidă) sau ceea ce È›i se par È›ie a fi, din punct de vedere subiectiv, „spasme ale morÈ›ii". S-ar putea să te deprime. ÃŽncearcă să fi optimist. Da?
― Spune-mi doar, îi ceru Joe. Câte trepte. Au mai rămas.
― Șase. Se depărtă pe furiÈ™ de el, lunecând în susul scării fără zgo¬mot, fără efort. Nu, îmi pare rău. Zece. Sau nouă? Cred că sunt nouă.
Din nou, el urcă o treaptă. Apoi următoarea. Și următoarea. Nu vorbea; nici măcar nu încerca să vadă. Ghidându-se după duritatea suprafeței pe care se sprijinea, se țâra pas cu pas, ca un melc, simțind cum crește în el un fel de talent, o îndemânare de a ști cum să-și do¬zeze eforturile, cum să-și folosească puterea aproape terminată.
― Aproape-ai ajuns, rosti veselă Pat, de undeva, de deasupra lui. Ce ai de spus, Joe? Vreun comentariu referitor Ia marea ta ascensiune? Cea mai mare ascensiune din istoria omului. Nu, nu-i adevărat. Wendy, È™i Al, È™i Edie, È™i Fred Zafsky au făcut-o înaintea ta. Dar asta-i singura pe care-am privit-o cu adevărat.
― De ce tocmai eu? întrebă Joe.
― Vreau să te privesc, Joe, din pricina aranjamentului tău meschin È™i de prost gust, de la Zurich. Aranjamentul ca Wendy Wright să-È™i petreacă noaptea în camera ta de hotel. Acum, în noaptea asta, va fi altfel. Vei fi singur.
― Și-n noaptea aceea, la fel, zise Joe. Am fost. Singur.
O nouă treaptă. Tuși convulsiv și ultimele resturi de energie îl părăsiră, risipindu-se sub forma picăturilor de sudoare ce-i curgeau de pe fața ridată.
― Ea era acolo; nu în patul tău, dar pe undeva, prin cameră. Și cu toate astea, tu ai dormit buÈ™tean ― râse Pat.
― ÃŽncerc, zise Joe. Să nu tuÈ™esc.
Reuși să mai urce încă două trepte și știu că era aproape de capăt. Câtă vreme petrecuse oare pe scară? N-avea nici o posibilitate să afle.
Descoperi apoi, șocat, că era nu numai sleit de puteri, dar și com¬plet înghețat. Când se întâmplase asta? se întrebă. Cândva, în trecut; frigul se infiltrase pe nesimțite, încât până acum nu-l simțise. Oh, Dumnezeule, își spuse, dârdâind din toate încheieturile. Oasele lui pă¬reau cuprinse de un cutremur. E mai rău decât pe Lună, mult mai rău. Mai rău și decât frigul resimțit în camera de hotel de la Zurich. Acelea fuseseră doar niște semne prevestitoare.
Metabolismul, medită el, este un proces de ardere, un cuptor ac¬tiv. Când își încetează funcÈ›ionarea, viaÈ›a se sfârÈ™eÈ™te. Probabil că au greÈ™it în privinÈ›a iadului, își spuse. Iadul este rece; acolo totul e în¬gheÈ›at. Trupul înseamnă greutate È™i căldură; acum, eu cad victimă greutății, iar căldura ― căldura mea ― se scurge în gol. Și dacă nu voi renaÈ™te, ea nu va mai reveni niciodată. Asta e destinul universului. AÈ™a că măcar nu voi fi singur.
Și totuÈ™i, se simÈ›ea singur. SfârÈ™itul a venit prea repede, își dădu el seama. ÃŽncă nu e momentul; ceva a grăbit totul ― un lucru complice a accelerat evenimentele, din răutate È™i curiozitate, în acelaÈ™i timp: o forță perversă, polimorfă, căreia îi făcea plăcere să privească întregul spectacol. O entitate înapoiată, infantilă, bucurându-se de ceea ce se întâmpla. M-a zdrobit ca pe-o insectă cu picioare strâmbe, își spuse el. Un gândac ce nu face altceva decât să se târască pe pământ. Și care nu poate să zboare ori să scape niciodată, ci doar să coboare pas cu pas în locul unde totul este răvășit È™i scârbos. ÃŽn lumea morÈ›ii, pe care o entitate perversă a încurajat-o cu obiceiurile ei murdare. Lucrul pe care noi îl numim Pat...
― Ai cheia de la cameră? întrebă Pat. GândeÈ™te-te ce îngrozitor te-ai simÈ›i să ajungi până la etajul doi È™i să descoperi că ai pierdut cheia È™i nu poÈ›i intra în cameră...
― O am.
Se scotoci prin buzunare. Haina i se rupse, căzând în zdrențe de pe el. Din buzunarul cel mai de sus, cheia alunecă pe podea. Se ros¬togoli două trepte mai jos, acolo unde Joe n-o putea ajunge.
― Þi-o dau eu, rosti brusc Pat.
Trecând în grabă pe lângă el, înhăță cheia, o ridică spre lumină, cercetând-o cu atenție, apoi se întoarse și o așeză pe balustradă, în capul scărilor.
― Uite-o aici, zise ea, poÈ›i s-o iei când termini de urcat. Va fi re-compensa ta. Camera e parcă pe stânga, cam a patra ușă de pe coridor. O să trebuiască să te miÈ™ti încetiÈ™or, dar îți va fi mult mai uÈ™or o dată ce ai urcat scara. Când n-o să mai fii nevoit să te caÈ›eri.
― Văd, spuse el. Cheia. Și capătul. Pot vedea capătul scării.
Cu amândouă mâinile încleștate de balustradă, se trase în sus, ur¬când trei trepte deodată, într-un efort agonizant. Simți cum îi seacă puterile; greutatea ce-l apăsa crescu, frigul se înteți și esența propriei sale ființe se subție. Dar...
Ajunsese pe palier.
― Adio, Joe! zise Pat. Se aplecă spre el, îngenunchind puÈ›in ca să-i poată vedea faÈ›a. Doar nu vrei ca Don Denny să dea buzna în camera ta, nu-i aÈ™a? Doctorul n-o să-È›i fie de nici un ajutor. Prin ur¬mare, am să-i spun c-am chemat un taxi È™i că acum eÈ™ti în drum spre spital. ÃŽn felul ăsta, nimeni n-o să te mai deranjeze. O să poÈ›i fi absolut singur. De acord?
― Da, È™opti el.
― Poftim cheia! Ii puse în palmă obiectul de metal rece, închizându-i pumnul în jurul lui. Sus fruntea ― cum spun cei de-aici, din 1939. Și nu te mai lăsa amăgit de orice ― o altă vorbă a lor.
Se ridică în picioare și de îndreptă; o clipă rămase locului, pri-vindu-l pe Joe cu atenție, după care porni pe coridor, către lift. O văzu apăsând pe buton și așteptând; văzu ușile dându-se la o parte, apoi Pat dispăru.
Strângând cheia cât îl țineau puterile, Joe se ridică împleticin-du-se, până ajunse într-o poziție ghemuită; se rezemă clătinându-se de peretele coridorului, apoi o luă la stânga și începu să meargă pas cu pas, continuând să se sprijine de perete. Beznă, se gândi. Coridorul e neluminat. Închise ochii, îi deschise, clipi. Transpirația de pe față încă-l orbea, îl ustura; nu putea spune dacă într-adevăr coridorul era întunecat sau dacă nu cumva vederea lui slăbise.
Până să ajungă la prima ușă, mersul i se transformase în târât; își lăsă capul pe spate, încercând să distingă numărul camerei. Nu, nu-i asta. Continuă să se târască.
Când găsi ușa pe care-o căuta, fu nevoit să se ridice în picioare, proptit de perete, pentru a băga cheia în broască. Efortul îl dădu gata. Căzu, cu cheia încă în mână; capul i se izbi de ușă și Joe se prăbuși pe spate, pe mocheta îmbâcsită de praf, mirosind a vechi, a uzat și a moarte înghețată. Nu sunt în stare să intru în cameră, își dădu el seama. Nu mă pot ridica.
Dar trebuia. Aici, afară, putea fi văzut.
Apucând clanța-buton cu amândouă mâinile, se ridică iarăși în picioare. Lăsându-se cu toată greutatea corpului pe ușă, pipăi tremu¬rând în căutarea broaștei; așa, de îndată ce va răsuci cheia și ușa se va deschide, va cădea în interior. Și-atunci, se gândi, dacă voi putea să-nchid ușa după mine și s-ajung până la pat, totul se va termina.
ÃŽncuietoarea scoase un scrâșnet. Limba de metal se retrase în locaÈ™ul ei. ÃŽn clipa următoare, uÈ™a se deschise È™i Joe căzu cu faÈ›a înainte È™i mâinile întinse. Podeaua părea că se ridică spre el; deosebi desenele de pe covor ― spirale È™i motive florale, colorate în roÈ™u È™i auriu, roase până la urzeală È™i lustruite; culorile se decoloraseră È™i, în vreme ce Joe lovea podeaua, aproape fără durere, își spuse: camera asta e foarte veche. ÃŽn momentul construirii clădirii, probabil c-au folosit drept as¬censor o cuÈ™că deschisă. AÈ™a că liftul pe care l-am văzut eu, își spuse, era cel iniÈ›ial. Originalul.
Zăcu o vreme întins pe podea, apoi, ca și cum l-ar fi chemat ci¬neva, ca și cum I-ar fi silit să se miște din loc, tresări. Se ridică în genunchi, își puse mâinile în față, cu palmele desfăcute... mâinile mele, gândi; Dumnezeule, mâini ca de pergament, galbene și osoase, precum târtița unui curcan fript. O piele casantă, nu ca pielea de om; vârfuri de pene, de parc-aș fi regresat milioane de ani spre ceva care zboară și înoată, folosindu-și pliurile pielii drept pânză.
Deschizând ochii, căută patul din priviri; se chinui să-l identifice. Zări o fereastră îndepărtată, de mari dimensiuni, lăsând să pătrundă, prin È›esătura perdelelor, o lumină cenuÈ™ie... O masă de toaletă urâtă, cu picioare înalte È™i subÈ›iri... Apoi, în sfârÈ™it, patul ― cu tăbliile me¬talice împodobite cu bile de aramă la capete, îndoit È™i asimetric, ca È™i cum ani întregi de folosință i-ar fi răsucit fierăria È™i i-ar fi curbat scheletul din lemn lustruit. Chiar È™i-aÈ™a, vreau să ajung în el, își spuse; se îndreptă într-acolo, alunecă È™i se târî mai departe prin cameră.
Atunci văzu o persoană așezată într-un fotoliu. Stătea acolo, cu fața la el; un spectator ce nu scosese nici un cuvânt, dar care acum se ridică și veni repede spre el.
Era Glen Runciter.
― N-am putut să te-ajut să urci scara, spuse Runciter, cu o ex¬presie gravă pe faÈ›a lui cam greoaie. Ea m-ar fi văzut. Ca să fiu cinstit, mi-a fost teamă că te va însoÈ›i până-n cameră È™i-atunci am fi avut necazuri, pentru că ea...
Se întrerupse, se aplecă și-l ridică pe Joe în picioare, ca și cum acesta n-ar mai fi cântărit nimic sau ca și cum toate constituentele sale materiale ar fi dispărut.
― O să vorbim despre asta mai târziu. Vino!
ÃŽl cără pe Joe, È›inându-l sub braÈ›, până în partea cealaltă a camerei ― nu către pat, ci până la fotoliul în care stătuse el însuÈ™i mai înainte.
― PoÈ›i să mai reziÈ™ti câteva secunde? întrebă Runciter. Vreau să încui uÈ™a. Pentru cazul în care Pat s-ar răzgândi.
― Da, răspunse Joe.
Din trei pași mari, Runciter ajunse la ușă, o închise, puse zăvorul, apoi se întoarse imediat la Joe. Trăgând un sertar de la toaletă, scoase dinăuntru un tub de spray cu dungi de culoare deschisă, întruchipând litere în relief, ce-i făceau și mai frumoasă suprafața strălucitoare.
― Ubik, explică Runciter; agită cu putere spray-ul, apoi îl îndreptă spre Joe. Nu-mi mulÈ›umi pentru asta, adăugă el È™i pulveriză substanÈ›a de la stânga la dreapta, mult timp; aerul scânteie È™i tremură, ca È™i cum niÈ™te particule strălucitoare ar fi fost brusc eliberate, ori ca È™i cum energia soarelui se concentrase în acea cameră de hotel, veche È™i uzată.
― Te simÈ›i mai bine? SubstanÈ›a ar trebui să acÈ›ioneze asupra ta imediat; deja ar trebui să obÈ›ii o reacÈ›ie.
Îl privi pe Joe cu o expresie îngrijorată.



Pentru a putea păstra aroma mâncării, este nevoie de mai multe pungi; este nevoie, aÈ™adar, de înveli¬șul de plastic Ubik ― de fapt, patru straturi într-unui singur. Păstrează prospeÈ›imea alimentelor, ferindu-le de aer È™i umezeală. UrmăriÈ›i, vă ru¬găm, această demonstraÈ›ie...

PAISPREZECE

― AI O ÞIGARÃ? întrebă Joe.
Vocea îi tremura, dar nu din cauza oboselii. Nici din cauza fri¬gului. Amândouă dispăruseră. Sunt încordat, își spuse. Dar nu sunt muribund. Acest din urmă proces a fost oprit de spray-ul Ubik.
Exact cum spusese Runciter că se va întâmpla, în reclama de la televizor, își aminti el. Că dacă voi reuși să găsesc spray-ul, voi fi în siguranță; Runciter promisese asta. Dar, se gândi posomorât, a fost nevoie de mult timp. Și era cât pe-aci să eșuez.
― Am, dar fără filtru, răspunse Runciter. ÃŽn epoca asta, înapoiată È™i inutilă, încă nu au aÈ™a ceva. ÃŽi întinse lui Joe un pachet de Camei. O să È›i-o aprind eu, se oferi el. Scăpără un băț de chibrit È™i i-l întinse.
― E proaspătă, remarcă Joe.
― Oh, la dracu', doar abia le-am cumpărat de jos, de la tutungerie. Am avansat mult în toată afacerea. Stadiul de lapte prins È™i È›igări vechi e acum complet depășit. Rânji fără pic de veselie, cu ochii săi reci È™i plini de hotărâre nereflectând nici un pic de lumină. Ne aflăm în interiorul fenomenului, spuse el, nu în afara lui. E o diferență...
Își aprinse, la rându-i, o țigară; lăsându-se pe spate, fuma în tă¬cere, păstrându-și în continuare expresia morocănoasă. Și obosită, își zise Joe. Dar nu genul de oboseală pe care-l resimțise el...
― PoÈ›i să-i ajuÈ›i È™i pe ceilalÈ›i din grup? întrebă.
― Am un singur tub de spray Ubik. Cea mai mare parte din con¬ținutul lui a trebuit să-l folosesc cu tine. Gesticulă, cuprins de indig¬nare; degetele i se încleÈ™tau È™i se desfăceau convulsiv, într-un tremur de furie imposibil de stăpânit. Puterea mea de a schimba lucrurile aici este limitată, continuă el. Am făcut tot ce-am putut. Capul îi tresăltă, în vreme ce ridica ochii pentru a se uita Ia Joe. V-am oferit, tuturor, măcar o mică È™ansă, în toate modurile posibile. Mi-am folosit la ma¬ximum capacitățile. Și rezultatul? Al naibii de puÈ›in. Aproape nimic.
Căzu într-o tăcere meditativă, mocnită.
― Graffiti-urile acelea de pe pereÈ›ii toaletei, spuse Joe. Scriai că noi suntem morÈ›i, iar tu viu.
― Eu sunt viu, se răsti Runciter.
― Și-atunci noi, ceilalÈ›i, am murit?
După o lungă pauză, Runciter răspunse:
― Da.
― Dar în reclama de la TV...
― Reclama avea ca scop să vă determine să luptaÈ›i. Să găsiÈ›i Ubik. Ea v-a incitat să-l căutaÈ›i, apoi aÈ›i continuat È™i singuri. Am încercat de mai multe ori să vi-l procur eu, dar È™tiÈ›i de ce n-a mers; Pat nu înceta să antreneze pe toată lumea în trecut ― a acÈ›ionat asupra noastră cu acel talent al ei. De fiecare dată a făcut ca Ubik să regreseze È™i astfel să devină inutilizabil. ÃŽn ce mă priveÈ™te, adăugă Runciter, am profitat de aceste ocazii doar ca să vă transmit fragmente de mesaje. AÈ›inti spre Joe arătătorul lui gros, gesticulând cu multă hotărâre. Da-È›i-vă seama cu ce a trebuit să mă lupt. Acea forță care v-a luat în stă¬pânire unul câte unul, omorându-vă pe rând. Sincer, mi se pare de mirare că am reuÈ™it să fac tot ce-am făcut...
― Când È›i-ai dat seama ce se întâmplă? întrebă Joe. Ai È™tiut dintotdeauna? Chiar de la început?
― „Început", repetă ironic Runciter. Ce vrea să însemne asta? To¬tul a pornit cu luni, sau poate cu ani în urmă; Dumnezeu È™tie cât timp le-a luat lui Hollis, Pat Conley, S. Dole Melipone È™i G. G. Ashwood să pună la cale amănuntele loviturii lor. Și lucrurile s-au petrecut aÈ™a cum au plănuit ei. Am fost atraÈ™i într-o capcană pe Lună. Am lăsat-o să vină cu noi pe Pat Conely, o femeie pe care n-o cunoÈ™team, o putere pe care n-am înÈ›eles-o ― È™i pe care e posibil ca nici Hollis să n-o înÈ›eleagă. Un talent având legătură cu inversarea cursului timpului; nu înseamnă, strict vorbind, o călătorie în timp... de exemplu, ea nu poate merge în viitor. ÃŽntr-un anumit sens, nu se poate duce nici în trecut ― ceea ce face, după cât pot eu să pricep, este să pornească o contrarevoluÈ›ie care dezvăluie stadii anterioare inerente în configu¬raÈ›ia materiei. Dar asta o È™tiÈ›i; tu È™i Al v-aÈ›i dat seama... Scrâșni din dinÈ›i, furios. Al Hammond... ce pierdere! ÃŽnsă n-am putut întreprinde nimic; atunci nu puteam interveni aÈ™a cum am făcut-o acum.
― Și de ce acum poÈ›i? întrebă Joe.
― Pentru că aceasta e limita cea mai îndepărtată în trecut unde ea ne poate duce, răspunse Runciter. Sensul normal al timpului a fost deja restabilit; acum ne deplasăm iarăși din trecut prin prezent către viitor. ÃŽn mod evident, È™i-a forÈ›at la maxim talentul. 1939 ― aceasta este limita. ÃŽn clipa de față, puterea ei nu mai acÈ›ionează. Și de ce nu? A îndeplinit tot ce i-a cerut Ray Hollis să ne facă.
― Câți oameni au fost afectaÈ›i?
― Doar noi, cei aflaÈ›i pe Lună, în camera subterană. Nici măcar Zoe Wirt. Pat poate controla întinderea câmpului creat de ea. ÃŽn ce priveÈ™te modul cum au fost percepute evenimentele de către restul lu¬mii, e simplu: grupul nostru a plecat pe Lună È™i acolo a fost distrus de o explozie accidentală; ne-au pus pe toÈ›i în containere, graÈ›ie în¬datoritorului Stanton Mick, dar n-a putut fi stabilit nici un contact cu noi ― n-au acÈ›ionat suficient de repede.
― Dar de ce n-a fost de ajuns explozia bombei? întrebă Joe.
Ridicând din sprâncene, Runciter îl privi atent.
― De ce s-o mai folosească È™i pe Pat Conely? continuă Joe. Sim¬țea, chiar È™i în starea lui de oboseală È™i slăbiciune, că ceva nu e în regulă. Nu exista nici un motiv pentru a porni toată această poveste cu regresiunea temporală, această întoarcere a noastră în timp, până în 1939. Nu serveÈ™te la nimic.
― Iată o observaÈ›ie interesantă, zise Runciter; clătină încetiÈ™or din cap, cu o expresie de încruntare pe faÈ›a aspră, împietrită. Va trebui să meditez la asta. Dă-mi un scurt răgaz.
Merse până la fereastră, unde rămase în picioare, privind cu aten¬ție magazinele de pe cealaltă parte a străzii.
― Ceea ce mă È™ochează, spuse Joe, este faptul că părem a ne con¬frunta cu o forță mai curând malignă decât deliberată. Ca È™i cum ci¬neva ar încerca nu atât să ne ucidă sau să ne anihileze fizic ori să ne elimine ca organizaÈ›ie de prudență, cât mai ales... Rămase pe gânduri; aproape că găsise explicaÈ›ia. O entitate iresponsabilă care se amuză de ceea ce ne face. Felul în care ne ucide unul câte unul... N-ar fi avut nevoie să prelungească toate astea. Nu mi se pare a fi câtuÈ™i de puÈ›in stilul lui Ray Hollis; el omoară pe loc, cu sânge rece. Și din ceea ce È™tiu despre Stanton Mick...
― E Pat. Ea este, îl întrerupse Runciter; se întoarse de la fereastră. Din punct de vedere psihologic, e o sadică. Genul care smulge aripile muÈ™telor. Ori se joacă, după chef, cu vieÈ›ile noastre.
Rămase în așteptare, urmărind reacția lui Joe.
― Mie mi se pare mai degrabă ca un copil, spuse acesta.
― Dar uită-te la Pat Conley; este geloasă È™i răuvoitoare. A dobo¬rât-o mai întâi pe Wendy, din pricina unei animozități sentimentale. Adineaori, te-a urmărit în timp ce urcai scările È™i a făcut-o de plăcere; de fapt, s-a distrat copios.
― De unde È™tii asta? întrebă Joe. Tu m-aÈ™teptai aici, în cameră, gândi el; nu puteai să vezi scena. Și... cum de-a È™tiut Runciter că el va veni tocmai în această cameră?
Oftatul lui Runciter se transformă într-un șuierat răgușit, în timp ce recunoștea:
― Nu È›i-am povestit totul. De fapt... Tăcu, își muÈ™că violent buza de jos, apoi continuă brusc: Ceea ce È›i-am spus nu e tocmai adevărat. RelaÈ›ia mea cu această lume în regresie este diferită de a voastră. Ai perfectă dreptate: È™tiu prea multe. Asta pentru că eu mă aflu aici ve¬nind din exterior, Joe.
― Manifestările tale, zise Joe.
― ÃŽntocmai. Mă proiectez în acest univers de colo-colo. ÃŽn locuri È™i momente strategice. Ca în cazul contravenÈ›iei de circulaÈ›ie. Sau al Farmaciei lui Archer...
― ApariÈ›ia ta în reclama de la TV n-a fost o înregistrare, spuse Joe. Era în direct.
Runciter încuviință din cap, fără tragere de inimă.
― De ce această diferență între situaÈ›ia ta È™i-a noastră? întrebă Joe.
― Chiar vrei să È™tii?
― Da.
Se pregăti, știind deja ce-avea să audă.
― Eu nu sunt mort, Joe. Graffiti-urile spuneau adevărul. Vă aflaÈ›i cu toÈ›ii în containerele crionice, iar eu... Runciter vorbea cu dificul¬tate, fără să se uite la Joe. Eu mă găsesc într-un salon de consultaÈ›ii la Moratoriumul Preaiubitei Frății. SunteÈ›i cu toÈ›ii interconectaÈ›i, con¬form instrucÈ›iunilor mele; păstraÈ›i laolaltă, ca grup. Mă aflu aici în¬cercând să iau legătura cu voi. De asta spun că sunt în exterior; de aceea È™i manifestările mele, cum le numiÈ›i voi. A trecut aproape o săptămână de când încerc să vă activez pe toÈ›i la stadiul de semi-viață, dar... nu prea merge. Vă stingeÈ›i unul după altul.
― Și cu Pat Conley ce este? se interesă Joe, după o pauză.
― Mda, e împreună cu voi, în semi-viață; interconectată cu restul grupului.
― Regresiunile temporale se datorează talentului ei? Sau degene¬rării normale care însoÈ›eÈ™te procesul de semi-viață?
Încordat, aștepta răspunsul lui Runciter; totul, după cum își dădea seama, depindea de acest răspuns.
Runciter pufni, se strâmbă, apoi răspunse cu glas răgușit:
― Degenerării normale. Ella a cunoscut-o È™i ea. ToÈ›i cei ce intră în semi-viață trec prin asta.
― MinÈ›i, È™uieră Joe. Avea senzaÈ›ia unui cuÈ›it care-l spintecă.
Runciter îl privi drept în față:
― Dumnezeule, Joe, È›i-am salvat viaÈ›a! Am reuÈ™it să ajung până la tine È™i să te readuc în starea de semi-viață activă ― de-acum încolo, vei dura probabil o perioadă nedefinită. Dacă nu te-aÈ™ fi aÈ™teptat în camera asta de hotel, în care ai intrat pe brânci, atunci... la naiba; în fine, ascultă-mă, fir-ar să fie... dacă n-aÈ™ fi fost eu, până acum erai întins în patul ăsta desfundat, mort de-a binelea. Sunt Glen Runciter; sunt patronul vostru È™i cel care luptă să vă salveze vieÈ›ile; singurul din lumea reală care încearcă pentru voi ceva...
Continua să-l fixeze pe Joe, cu indignare și surprindere. O sur¬prindere uluită, ca și cum nu reușea să înțeleagă ce se petrece.
― Fata aia, Pat Conley, zise Runciter, te-ar fi omorât aÈ™a cum i-a omorât pe...
Tăcu brusc...
Joe continuă:
― ... aÈ™a cum i-a omorât pe Wendy È™i pe Al, pe Edie Dorn, Fred Zafsky È™i ― la ora asta ― probabil că È™i pe Tito Apostos.
Cu voce joasă, dar clară, Runciter zise:
― SituaÈ›ia e foarte complexă, Joe. Nu admite niÈ™te răspunsuri sim¬ple.
― Tu nu cunoÈ™ti răspunsurile, replică Joe. Asta e problema. Ai fabricat răspunsurile; a trebuit să le inventezi pentru a-È›i explica pre¬zenÈ›a aici. Toate apariÈ›iile tale, aÈ™a-numitele manifestări...
― Eu nu le spun aÈ™a. Tu È™i cu Al le-aÈ›i botezat astfel. Nu mă în¬vinuiÈ›i pe mine pentru ceea ce voi doi...
― Nu È™tii nimic în plus față de mine, spuse Joe, despre ce ni se întâmplă È™i cine ne atacă. Glen, nu poÈ›i să ne lămureÈ™ti contra cui lup¬tăm pentru că nu È™tii.
― Știu că sunt viu, zise Runciter; È™tiu că stau în acest salon de consultaÈ›ie de la moratoriu.
― Dar trupul tău din coÈ™ciug? întrebă Joe. Aici, în Des Moines, la Capela Bunului Păstor. Te-ai uitat la el?
― Nu, zise Runciter, dar nu e cu adevărat...
― Se zbârcise, îl întrerupse Joe. ÃŽÈ™i pierduse consistenÈ›a, întocmai ca acelea ale lui Wendy È™i Al È™i Edie ― È™i, peste puÈ›ină vreme, al meu. Era exact la fel È™i pentru tine; nici mai bine nici mai rău.
― ÃŽn cazul tău am adus... Din nou, Runciter amuÈ›i; o expresie greu de descifrat apăru pe chipul lui; un amestec de teamă, intuiÈ›ie È™i... dar Joe nu putea spune ce altceva. Ti-am adus Ubik, sfârÈ™i el.
― Ce este Ubik? întrebă Joe.
Nici un răspuns din partea lui Runciter.
― Prin urmare, nici asta nu È™tii, constată Joe. Nu È™tii ce este sau de ce acÈ›ionează. Nu È™tii nici măcar de unde vine.
După o pauză lungă, dureroasă, Runciter recunoscu:
― Ai dreptate, Joe. Perfectă dreptate. Cu gesturi tremurate, își aprinse o nouă È›igară. Dar e adevărat că am vrut să-È›i salvez viaÈ›a. La naiba, aÈ™ vrea să vă salvez pe toÈ›i.
Þigara îi alunecă printre degete; căzu, rostogolindu-se pe podea. Cu un efort, Runciter se aplecă s-o ridice. Pe fața lui se putea citi o nefericire extremă. Aproape disperare.
― Noi suntem băgaÈ›i până-n gât în chestia asta, zise Joe, iar tu stai acolo, în salonul de consultaÈ›ii, È™i nu poÈ›i să faci nimic; nu poÈ›i să pui capăt acestei stări de lucruri.
― AÈ™a e, încuviință Runciter.
― Suntem în semi-viață, continuă Joe, dar mai există ceva aici. Un element nefiresc pentru cei aflaÈ›i în container. AÈ™a cum ghicise Al, acÈ›ionează două forÈ›e; una care ne ajută, alta care ne distruge. Tu colaborezi cu forÈ›a sau entitatea sau persoana care încearcă să ne ajute. De la ea ai Ubik-ul.
― Da.
― Deci nimeni dintre noi nu È™tie cine ne distruge, nici cine ne pro-tejează, tu, de asemenea, habar n-ai. Poate că e vorba de Pat...
― Cred că da, acceptă Runciter. Cred că ea e duÈ™manul vostru.
― S-ar putea, zise Joe. Dar eu nu cred.
Așa cum nu cred, își spuse, că i-am întâlnit față în față, până acum, nici pe inamicul, nici pe aliatul nostru. Dar cred c-o vom face. În scurt timp vom ști cine sunt aceștia.
― EÈ™ti sigur, îl întrebă el pe Runciter, absolut sigur că tu eÈ™ti sin¬gurul care ― fără nici o urmă de îndoială ― ai supravieÈ›uit exploziei? GândeÈ™te-te bine, înainte de a răspunde.
― Cum spuneam, Zoe Wirt...
― Eu vorbeam de noi, i-o tăie Joe. Zoe Wirt nu se află împreună cu grupul nostru, în acest segment temporal. S-o luăm, de pildă, pe Pat Conley...
― Pat a avut pieptul complet zdrobit. A murit din cauza È™ocului È™i a unui plămân strivit, cu multiple leziuni interne, ficatul distrus È™i un picior rupt în trei locuri. Fizic vorbind, se află la vreo patru pi¬cioare distanță de tine; corpul său, vreau să spun.
― Și ceilalÈ›i? Sunt cu toÈ›ii aici, în Moratoriumul Preaiubitei Frății?'
― Da, răspunse Runciter. Cu o singură excepÈ›ie; Sammy Mundo. El a suferit o puternică leziune cerebrală È™i a intrat într-o comă din care doctorii spun că nu-È™i va mai reveni niciodată. ScoarÈ›a cere¬brală...
― Atunci înseamnă că e viu. N-a fost supus congelării, deci nu e aici.
― Eu nu l-aÈ™ numi „viu", l-au făcut encefalogramă după encefalogramă; nici urmă de activitate cerebrală. E o legumă, nimic mai mult. Fără personalitate, fără miÈ™care, fără conÈ™tiință ― în creierul lui Mundo nu se petrece nimic, nici cel mai mic lucru.
― Prin urmare, zise Joe, nu te-ai gândit ― firesc ― să pomeneÈ™ti despre asta.
― Am făcut-o acum.
― Numai când te-am întrebat în mod special. Rămase pe gânduri. Cât de departe de noi e? Se află în Zurich?
― Da, la spitalul Cari Jung. Cam la un sfert de milă distanță de acest moratoriu.
― ÃŽnchiriază un telepat, spuse Joe. Sau foloseÈ™te-l pe G.G. Ashwood. Pune să fie sondat.
Un băiat, își zise el. Împrăștiat și necopt la minte. O personalitate crudă, neformată, plină de ciudățenii. Asta trebuie să fie. S-ar potrivi cu încercările noastre actuale, cu evenimentele acestea capricioase și contradictorii. Aripile smulse, apoi puse la loc. Restaurările tempo¬rale, ca în cazul meu, în camera asta de hotel, după ce-am urcat scă¬rile. Runciter oftă.
― Am făcut-o deja. ÃŽn cazuri de afecÈ›iune cerebrală, de genul celei de față, este practică obiÈ™nuită încercarea de a lua legătura cu persoana respectivă pe cale telepatică. Nici un rezultat însă; nimic. Nici un fel de activitate la nivelul lobului frontal. ÃŽmi pare rău, Joe.
Clătină din capul masiv, în semn de simpatie, cu o mișcare ase-mănătoare unui tic nervos; era vizibil că împărtășea dezamăgirea lui Joe.


Scoțând din ureche discul de plastic al receptorului, Glen Run¬citer rosti în microfon:
― O să mai stau de vorbă cu tine, mai târziu.
Lăsă apoi jos tot aparatul de comunicare, se ridică țeapăn de pe scaun și rămase o clipă cu privirea fixată pe silueta învelită în gheață, imobilă și cețoasă, a lui Joe Chip, care se odihnea în coșciugul său de plastic transparent. Drept și tăcut, cum avea să fie pentru eternitate.
― M-aÈ›i sunat, domnule? Herbert Schoenheit von Vogelsang dădu buzna în salonul de consultaÈ›ii, umilindu-se aidoma unui linguÈ™itor medieval. Să-l pun pe domnul Chip la loc, împreună cu ceilalÈ›i? AÈ›i reuÈ™it, domnule?
― Am reuÈ™it, zise Runciter.
― AÈ›i putut să-l...
― Da, l-am contactat normal. De data asta ne-am putut auzi unul pe celălalt foarte bine. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară; trecuseră ore de când o fumase pe ultima, într-un moment liber; acum, efortul prelungit È™i intens de a intra în legătură cu Joe Chip îl epuizase. AveÈ›i prin apropiere vreun distribuitor de amfetamine? îl întrebă el pe proprietarul moratoriumului.
― Pe culoar, cum ieÈ™iÈ›i din sala de consultaÈ›ii, arătă cu degetul ultraamabila creatură.
Părăsind încăperea, Runciter se apropie de automat, introduse o monedă, apăsă pe butonul corespunzător medicamentului ales și un mic obiect familiar căzu zăngănind din fanta aparatului.
Pilula îl făcu să se simtă mai bine. Apoi însă, gândul îi zbură la întâlnirea de peste două ore cu Len Niggelman și se întrebă dacă va reuși s-o scoată la capăt cu bine. S-au întâmplat prea multe, hotărî el. Nu sunt pregătit să-mi întocmesc raportul către Societate; o să tre¬buiască să-l sun pe Niggelman și să-i cer o amânare.
Folosind un videofon public, îl chemă pe Niggelman din Con¬federația Nord-Americană.
― Len, zise el, astăzi nu mai pot să fac nimic. Am petrecut ulti¬mele douăsprezece ore încercând să intru în legătură cu angajaÈ›ii mei din containere È™i sunt dărâmat. Are ceva dac-o lăsăm pe mâine'?
― Cu cât îți vei prezenta mai repede raportul oficial, cu atât vom putea grăbi începerea acÈ›iunii împotriva lui Hollis. AvocaÈ›ii mei au pregătit dosarul È™i ard de nerăbdare să-l depună în instanță, răspunse Niggelman.
― Ei cred că pot angaja o procedură civilă?
― Și civilă, È™i penală. Au vorbit la New York, cu procurorul dis¬trictului. Dar până când tu nu ne faci un raport oficial, legalizat de notar...
― Mâine, promise Runciter. După ce-o să dorm un pic. Afurisitele astea de evenimente aproape că m-au dat gata.
Pierderea oamenilor mei cei mai buni, își spuse. Și, în special, a lui Joe Chip. Ce lovitură pentru firmă! Nu ne vom putea relua ac¬tivitatea decât peste luni sau ani de zile. Dumnezeule, gândi, de unde să găsesc alți inerțiali în locul celor pe care i-am pierdut? Și de unde să mai iau alt tester de talia lui Joe?
― BineînÈ›eles, Glen, se declară de acord Niggelman. Ia-È›i o noapte bună de somn È™i ne întâlnim mâine, în biroul meu, să zicem la ora Zece, după ora New York-ului.
― Mersi, spuse Runciter. ÃŽnchise, apoi se aruncă greoi pe o ca¬napea de plastic roz, aflată în faÈ›a videofonului, de cealaltă parte a coridorului. Nu pot găsi un alt tester ca Joe, își zise. Adevărul este că s-a teminat cu Runciter Associates.
Patronul moratoriumului își făcu iarăși una dintre inoportunele sale apariții.
― Pot să vă ajut cu ceva, domnule Runciter? O ceaÈ™că de cafea? O altă amfetamină, cu efect pentru douăzeci È™i patru de ore? Am câ¬teva în birou; dacă luaÈ›i, veÈ›i rămâne treaz cel puÈ›in toată noaptea...
― Cel puÈ›in toată noaptea am de gând să dorm, zise Runciter.
― Atunci ce-aÈ›i spune de...
― Cară-te, mârâi Runciter.
Proprietarul moratoriumului o șterse grăbit, lăsându-l singur. De ce a trebuit să aleg tocmai locul ăsta? se întrebă Runciter. Presupun că din pricina prezenței aici a Ellei. La urma urmelor, este cea mai bună instituție de felul ei; iată de ce se află aici Ella și, ca atare, toți ceilalți. Când te gândești la ei, reflectă Runciter, toți acești oameni care nu cu multă vreme în urmă se găseau de partea asta a coșciu¬gului... Ce catastrofă!
Ella, își spuse, aducându-și aminte. Mai bine as mai vorbi cu ea câteva clipe, s-o țin la curent cu mersul lucrurilor. În fond, așa i-am și promis.
Ridicându-se în picioare, porni în căutarea proprietarului mora-toriumului.
Oare și acum o să dau peste afurisitul ăla de Jory? se întrebă. Sau o să fiu capabil să țin legătura cu Ella suficient de mult timp ca să-i povestesc ce mi-a spus Joe? Devine atât de dificil acum să co¬munici cu ea, de când acest Jory crește și se extinde și se hrănește cu Ella, dar poate și cu alții aflați aici, în semi-viață.
Moratoriumul ar trebui să facă ceva în privința lui; Jory e un pe¬ricol pentru toți cei de-aici. De ce-l lasă să continue? se întrebă Run¬citer.
Și tot el se gândi: poate pentru că nu-I pot opri.
Poate că n-a mai existat niciodată un semi-viu de genul lui Jory...



S-ar putea să-mi miroasă gura urât, Tom? Păi, Ed, dacă-È›i faci griji din pricina asta, încearcă noua pastă de dinÈ›i Ubik, cu spuma ei având o puternică acÈ›iune bactericidă ― per¬fect inofensivă atunci când este folo¬sită conform instrucÈ›iunilor.

CINCISPREZECE

UȘA vechii camere de hotel se deschise larg, izbindu-se de pe¬rete. Don Denny, însoțit de un bărbat între două vârste, cu aer com¬petent și părul grizonat tuns cu îngrijire, își făcu apariția în încăpere. Fața lui arăta neliniștită și încordată. Denny întrebă:
― Cum te simÈ›i, Joe? De ce nu te-ai culcat? Pentru numele lui Dumnezeu, urcă-te în pat!
― Vă rog să vă întindeÈ›i, domnule Chip, spuse doctorul, aÈ™ezân-du-È™i trusta pe o noptieră È™i deschizând-o. Iritarea È™i dificultățile res¬piratorii sunt însoÈ›ite de dureri? Se apropie de pat È›inând în mână un stetoscop demodat È™i un tensiometru greoi È™i complicat. AveÈ›i ante¬cedente cardiace, domnule Chip? Dar tatăl sau mama dumneavoastră? DescheiaÈ›i-vă la cămașă, vă rog! Trase un scaun de lemn lângă pat È™i luă loc, aÈ™teptând.
― Mă simt mai bine acum, zise Joe.
― Lasă-l să-È›i asculte inima, îi ceru laconic Denny.
― Bine. Joe se întinse pe pat È™i-È™i deschise cămaÈ™a. Runciter a reu¬șit să ajungă până la mine, îi spuse el Iui Denny. Suntem cu toÈ›ii în containere; el se află de cealaltă parte È™i încearcă să ia legătura cu noi. Altcineva însă încearcă să ne facă rău. Nu Pat a făcut totul ― sau, în tot cazul, nu singură. Nici ea, nici Runciter nu È™tiu ce se întâmplă. L-ai văzut pe Runciter când ai deschis uÈ™a?
― Nu, zise Denny.
― Stătea pe un scaun, în capătul opus al camerei, arătă Joe. Acum vreo două, trei minute... „Îmi pare rău, Joe" ― ăsta a fost ultimul lucru pe care mi l-a spus, apoi a întrerupt contactul, a încetat comunicarea È™i a dispărut pur È™i simplu. Uită-te pe toaletă È™i vezi dacă a lăsat tubul de spray Ubik...
Denny căută, apoi ridică în lumină recipientul strălucitor.
― Uite-l. Dar pare gol.
Îl scutură.
― Aproape gol, zise Joe. Pulverizează asupra ta ce-a mai rămas. Haide, dă-i drumul!
Făcut un gest larg cu brațul.
― Vă rog să nu mai vorbiÈ›i, domnule Chip, spuse doctorul, ascultându-l cu stetoscopul. Suflecă apoi mâneca de la cămaÈ™a lui Joe È™i începu să-i înfășoare în jurul braÈ›ului pânza cauciucată gonflabilă, pregătindu-se să-i ia tensiunea.
― Cum stau cu inima? întrebă Joe.
― Aparent normal, răspunse doctorul. Cu toate că bate un pic prea repede.
― Vezi? îi zise Joe Iui Don Denny. Mi-am revenit.
― CeilalÈ›i sunt pe moarte, Joe, replică Denny.
Pe jumătate ridicându-se de la locul Iui, Joe exclamă:
― ToÈ›i?
― ToÈ›i care-au mai rămas.
Þinea în mână atomizorul, fără să-l folosească.
― Și Pat? întrebă Joe.
― Când am coborât din ascensor, am găsit-o aici, pe palier. Toc¬mai fusese atinsă de regresiune. Părea extraordinar de uimită; ca È™i cum nu-i venea să creadă. AÈ™eză spray-ul la locul lui. Bănuiesc că era convinsă că ea face totul. Cu talentul ei.
― AÈ™a este, zise Joe. Exact asta gândea. Dar... de ce nu foloseÈ™ti spray-ul?
― La naiba, Joe, oricum o să murim. Și tu, È™i eu È™tim asta. ÃŽÈ™i scoase ochelarii cu ramă de os È™i se frecă la ochi. După ce-am văzut în ce stare era Pat, m-am dus È™i în celelalte camere È™i-atunci i-am vă¬zut pe toÈ›i. Tot grupul nostru. De asta ne-a trebuit atâta timp să ajun¬gem aici; l-am pus pe doctorul Taylor să-i examineze. Nu mi-a venit să cred că se vor prăbuÈ™i atât de repede. AcceleraÈ›ia a devenit al naibii de rapidă. Numai în ultima oră...
― FoloseÈ™te Ubik, îi ceru Joe. Altfel, o să-l pulverizez eu asupra ta.
Don Denny apucă din nou tubul, îl agită, îndreptând spre sine duza.
― Bine, spuse el. Dacă asta-È›i doreÈ™ti... ÃŽn fond, nu există nici un motiv să n-o fac. Dar... ăsta-i sfârÈ™itul, nu-i aÈ™a? Vreau să spun... au murit cu toÈ›ii, singurii care-am mai rămas suntem noi doi, iar efectul Ubik-ului asupra ta va dispărea după câteva ore. Și n-o să mai reuÈ™eÈ™ti să faci rost de un alt tub. Ceea ce mai lasă în viață un singur om. Pe mine...
Odată hotărârea luată, Denny apăsă pe butonul spray-ului; vapo¬rii strălucitori și fremătând, formați din particule metalice și luminoa¬se care dansau ca într-o aureolă, formară imediat un nor împrejurul lui. Don Denny dispăru, acoperit de acest halou de energie radiantă.
Încetând să-i mai ia tensiunea lui Joe, doctorul Taylor ridică pri¬virea să vadă ce se întâmplă. El și cu Joe se uitară cum vaporii erau pe cale să se condenseze; mici picături luceau pe covor, iar pe peretele din spatele lui Denny se scurgeau dâre luminoase.
Persoana ce stătea acolo, în mijlocul bălții de Ubik ce îmbibase mocheta uzată și murdară, nu era în nici un caz Don Denny.
Un adolescent slăbuÈ› È™i insipid, cu ochi asimetrici ca niÈ™te nasturi negri, sub sprâncenele încâlcite. Purta un costum anacronic; cămașă albă impermeabilă, jeans È™i mocasini din piele. Haine de pe la jumă¬tatea secolului. Pe faÈ›a lui prelungă, Joe văzu un zâmbet, dar era unul strâmb, un pliu deformat care se transforma într-un rictus batjocoritor. Nimic nu se armoniza în trăsăturile lui; urechile aveau prea multe si¬nuozități pentru a se potrivi cu ochii chitinoÈ™i. Părul È›epos se opunea firelor cârlionÈ›ate È™i dese ale sprâncenelor. Și nasul, își spuse Joe ― prea subÈ›ire, prea ascuÈ›it, mult prea lung. Nici măcar bărbia nu se po¬trivea cu restul feÈ›ei; era parcă cioplită cu dalta, o fisură adâncă ce părea să pătrundă până la os... Ca È™i cum, gândi Joe, în acel loc fabricantul creaturii se hotărâse să-i dea o lovitură, cu scopul de a o desfigura. Dar materialul fizic, substanÈ›a de bază fusese prea densă; băiatul nu se despicase în două. Exista, sfidând chiar È™i forÈ›a care-l construise; rânjea batjocoritor la orice, inclusiv la ea.
― Cine eÈ™ti? întrebă Joe.
Adolescentul își frământă degetele ― un spasm menit în mod evi¬dent să-l împiedice să se bâlbâie.
― Câteodată mă numesc Matt, câteodată Bill, zise el. Dar cel mai adesea sunt Jory. Asta-i numele meu adevărat ― Jory.
În timp ce vorbea, lăsa vederii niște dinți cenușii și murdari. Și o limbă de culoarea unui vierme.


După o vreme, Joe întrebă:
― Unde e Denny? N-a intrat niciodată în această cameră, nu-i aÈ™a? Mort, gândi, împreună cu ceilalÈ›i.
― L-am mâncat pe Denny cu multă vreme în urmă, răspunse băia¬tul cu numele de Jory. Chiar la început, înainte ca ei să vină aici de Ia New York. ÃŽntâi am mâncat-o pe Wendy Wright. Denny a fost al doilea.
― Cum adică i-ai „mâncat"? zise Joe. ÃŽn sensul propriu? se în¬trebă, cu un frison de repulsie; se simÈ›i invadat de o miÈ™care de recul, pe care de bine, de rău, reuÈ™i s-o ascundă.
― Am făcut ce fac de obicei, spuse Jory. E greu de explicat, dar o fac de atâta vreme cu o mulÈ›ime de oameni semi-vii. Le mănânc viaÈ›a, ceea ce-a mai rămas din ea. Există foarte puÈ›ină în fiecare per¬soană, de aceea am nevoie de mulÈ›i indivizi. ÃŽnainte, aÈ™teptam să se afle în semi-viață de câtva timp, acum însă trebuie să-i mănânc ime¬diat. Asta dacă eu însumi vreau să continui să trăiesc. Dacă vii mai aproape de mine È™i asculÈ›i ― o să È›in gura deschisă ― poÈ›i să le auzi vocile. Nu pe ale tuturor, dar măcar pe ale celor mâncaÈ›i ultimii. Cei pe care-i cunoÈ™ti. (Se scobi cu unghia între incisivii superiori, cu capul plecat într-o parte, în timp ce-l privea pe Joe, aÈ™teptându-i, în mod evident, reacÈ›ia.) Nu ai nimic de spus? se interesă el.
― Tu ai început să-mi provoci moartea, adineauri, în hol...
― Eu, nu Pat. Pe ea am mâncat-o pe palier, lângă ascensor; după aceea i-am mâncat È™i pe ceilalÈ›i. ÃŽn ce te priveÈ™te, am crezut c-ai murit. (ÃŽnvârti pe toate părÈ›ile spray-ul Ubik, pe care nu-l lăsase încă din mână.) Nu pricep ce-i chestia asta. Ce se află înăuntru È™i, mai ales, de unde È™i-l procură Runciter. (încruntă din sprâncene.) Dar ai drep¬tate; nu Runciter l-a fabricat. El se află în exterior. Or, obiectul ăsta provine de aici, din mediul nostru. E obligatoriu să fie aÈ™a, întrucât ― cu excepÈ›ia cuvintelor ― nimic nu poate pătrunde până la noi, din afară.
Joe spuse:
― Deci nu-mi poÈ›i face nimic. Nu mă poÈ›i mânca, din pricina Ubik-ului.
― Nu pot să te mănânc pentru moment. Dar efectul Ubik-ului va dispărea...
― N-ai de unde să È™tii. Nici măcar nu È™tii ce este sau de unde vine.
Mă întreb dac-aÈ™ putea să te omor, gândi el. Băiatul cu numele de Jory părea să aibă o constituÈ›ie delicată. Iată creatura care-a ucis-o pe Wendy, își spuse. Sunt acum față în față cu ea, aÈ™a cum È™tiam că se va întâmpla în cele din urmă. Wendy, Al, adevăratul Don Denny... È™i toÈ›i ceilalÈ›i. A mâncat până È™i cadavrul lui Runciter din sicriul de la morgă; trebuie să mai fi existat vreun rest de activitate protofazonică reziduală în interiorul acestuia sau în apropiere ― oricum, ceva care-a atras-o.
― Domnule Chip, zise doctorul, n-am terminat să vă iau tensiunea. Vă rog să vă întindeÈ›i la loc, pe pat.
Joe îl privi fix, apoi întrebă:
― El nu te-a văzut transformându-te, Jory? N-a auzit ce-ai spus?
― Doctorul Taylor este un produs al minÈ›ii mele, răspunse Jory. tot ce există în acest pseudo-univers.
― Nu te cred, îl provocă Joe. Și, adresându-se doctorului: L-ai auzit ce-a spus, nu-i aÈ™a?
Cu un pocnet ca de balon spart, doctorul dispăru.
― Vezi? zise Jory, cu un aer mulÈ›umit.
― Și ce-ai de gând să faci după ce mă vei omorî? îl întrebă Joe pe băiat. Vei continua să menÈ›ii această lume a anului 1939, acest pseudounivers, cum îl numeÈ™ti tu?
― BineînÈ›eles că nu. N-ar mai avea nici un rost.
― Atunci, totul e doar pentru mine. Acest întreg univers.
― Nu e foarte mare, spuse Jory. Un hotel din Des Moines. O stra¬dă dincolo de fereastră, cu câțiva trecători È™i niÈ™te maÈ™ini. Și poate două-trei clădiri risipite pe ici, colo; niÈ™te magazine pe trotuarul opus, pentru cazul în care te-ai uita afară, pe geam.
― Deci nu păstrezi nici New York-ul, nici Zürich-ul, nici...
― La ce bun? Acolo nu se află nimeni. Pretutindeni unde mergeaÈ›i, tu È™i ceilalÈ›i membri ai grupului, construiam o realitate tangibilă, corespunzătoare aÈ™teptărilor voastre. Când aÈ›i zburat cu avionul de la New York până aici, am creat sute de mile de peisaj, oraÈ™ după oraÈ™ ― am găsit treaba asta extrem de obositoare. A trebuit să mănânc enorm de mult ca să reuÈ™esc. De fapt, acesta e motivul pentru care am fost nevoit să-i lichidez pe ceilalÈ›i atât de curând după sosirea voastră aici. Aveam nevoie să mă refac.
― Dar de ce 1939? se interesă Joe. De ce nu lumea noastră con-temporană, din 1992?
― Din cauza efortului pe care-l presupune; nu pot împiedica obiectele să regreseze. Ca să fac totul singur, era prea mult pentru mine. La început creasem universul lui 1992, după aceea însă lucru¬rile au început să se deterioreze. Monedele, friÈ™ca, È›igările ― toate ace¬le fenomene pe care le-ai observat. Apoi Runciter a început să inter¬vină din exterior, făcându-mi sarcina È™i mai dificilă. De fapt, ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi amestecat. (Zâmbi cu È™iretenie.) Dar nu mi-am făcut griji din pricina regresării temporale. Știam c-o să credeÈ›i că e din vina Iui Pat Conley. Ar fi părut că e talentul ei, pentru că acesta funcÈ›ionează oarecum la fel. M-am gândit că poate voi, ceilalÈ›i, o veÈ›i omorî. M-aÈ™ fi bucurat să fie aÈ™a. (Rânjetul i se lăți È™i mai mult.)
― Ce rost mai are să păstrezi hotelul È™i strada pentru mine? întrebă Joe. Acum, când È™tiu totul?
― Dar întotdeauna procedez aÈ™a...
Ochii lui Jory se măriră. Joe zise:
― Am să te ucid.
Păși către Jory cu mișcări prost coordonate, pe jumătate gata să cadă. Cu mâinile ridicate, se repezi asupra băiatului, încercând să-l înhațe de gât, căutând să-i zdrobească traheea.
Mârâind, Jory îl mușcă. Dinții mari ca niște lopeți se înfipseră adânc în mâna dreaptă a lui Joe. Rămaseră încleștați acolo și Jory, în timp ce ridica fruntea, săltă după sine și mâna lui Joe, pe care-o strângea între fălci. Îl privi fără să clipească și, mormăind, încercă să închidă maxilarele. Dinții se afundară și mai mult în carne, iar Joe simți cum durerea îi străbate întreg corpul. Mă mănâncă, își dădu el seama.
― Nu poÈ›i să faci asta, zise cu voce tare; îl lovi pe Jory peste nasul semănând cu un rât, pocnindu-l în mod repetat. Ubik te împiedică, urmă el, plesnindu-l pe Jory cu palma peste ochii răutăcioÈ™i. Nu poÈ›i să-mi faci nimic.
― Gârrh, mârr ― grohăi Jory, miÈ™cându-È™i fălcile lateral, dintr-o parte într-alta, asemenea unei oi. Mestecând mâna Iui Joe, până când durerea deveni prea puternică pentru ca acesta s-o mai poată suporta. ÃŽl izbi pe Jory cu picioarele. DinÈ›ii dădură drumul braÈ›ului; Joe se dădu înapoi clătinându-se, privind la sângele ce țâșnea din rănile lăsate de colÈ›ii ca de spiriduÈ™. Dumnezeule, își spuse, înspăimântat.
― Nu poÈ›i să-mi faci È™i mie, continuă el, ceea ce le-ai făcut celorlalÈ›i.
Dibuind pe pipăite spray-ul de Ubik, îl îndreptă către mâna ce devenise o rană sângerândă. Apăsă pe butonul roșu, de plastic, și un jet subțire de particule acoperi ca o peliculă transparentă carnea mușcată și sfâșiată. Durerea dispăru imediat. Sub ochii lui, rana se vindecă la iuțeală.
― Iar tu nu mă poÈ›i omorî, spuse Jory. ÃŽncă mai rânjea.
Joe spuse:
― Eu cobor.
Se îndreptă cu mers nesigur către ușa camerei și o deschise. Din¬colo de ea se întindea holul soios; porni înainte, avansând cu prudență, pas cu pas. Podeaua părea totuși solidă. Nici vorbă de o lume ireală sau contrafăcută.
― Să nu te îndepărtezi prea mult, strigă Jory din spatele lui. Nu pot să menÈ›in coerentă o zonă prea mare. De exemplu, dacă te-ai urca într-una din maÈ™inile alea È™i-ai merge mile întregi... ÃŽn cele din urmă ai ajunge într-un loc unde totul încetează să mai existe. Și nu cred că È›i-ar plăcea asta, aÈ™a cum nu mi-ar plăcea nici mie.
― Nu văd ce-aÈ™ avea de pierdut, zise Joe.
Ajunse Ia ascensor și apăsă pe butonul de comandă.
Jory strigă iarăși după el:
― Am necazuri cu ascensoarele. Sunt prea complicate. Poate c-ar trebui s-o iei pe scări.
După ce mai aÈ™teptă puÈ›in, Joe renunță; urmând sfatul lui Jory, coborî pe scări ― aceleaÈ™i trepte pe care le parcursese la venire, una câte una, într-un efort supraomenesc.
Ei bine, gândi el, iată una dintre cele două forÈ›e aflate în acÈ›iune; Jory este forÈ›a care ne distruge ― care ne-a distrus pe toÈ›i, cu excepÈ›ia mea. ÃŽn spatele lui nu se mai află nimic; el este sfârÈ™itul. Oare o voi întâlni È™i pe cealaltă? Probabil că nu suficient de curând, încât să mai aibă vreo importanță, hotărî el. ÃŽÈ™i mai privi o dată mâna.
Complet vindecată...
Ajungând în holul de la intrare, se uită cercetător în jurul lui, exa-minând oamenii, apoi uriașul candelabru agățat pe plafon. În multe privințe, Jory făcuse o treabă foarte bună, în ciuda regresării la aceste forme perimate. Reală, gândi el, încercând podeaua cu piciorul. Nu mă pot împiedica să nu gândesc astfel.
Jory trebuie că are experiență, își zise. Trebuie să fi făcut asta de nenumărate ori.
Apropiindu-se de ghișeul recepției hotelului, îl întrebă pe funcțio¬nar:
― AveÈ›i vreun restaurant pe care mi l-aÈ›i recomanda?
― ÃŽn josul străzii, arătă recepÈ›ionerul, oprindu-se din sortarea co-respondenÈ›ei. Pe dreapta, cum vă duceÈ›i. Matadorul. ÃŽl veÈ›i găsi ex¬celent, domnule.
― Sunt singur, spuse Joe, cuprins de un impuls subit. Hotelul nu¬mi poate oferi nimic? Nici o femeie?
― Nu acest hotel, domnule; nu ne ocupăm de proxenetism.
― PăstraÈ›i un hotel familial bun È™i curat, zise Joe.
― AÈ™a ne place să credem, domnule.
― Voiam doar să vă-ncerc, o întoarse Joe. Voiam doar să fiu sigur în ce fel de hotel locuiesc.
Părăsi recepția, traversă din nou holul în direcția ieșirii și coborî treptele largi de marmură, trecând prin ușa rotativă și oprindu-se pe trotuar.



De cum vă sculați, un castron plin cu fulgi de Ubik, gustoși de să-ți lase gura apă, cereala pentru adulți cea mai crocantă, cea mai delicioa¬să, cea mai hrănitoare! Ubik, cereala ideală pentru micul dejun, delicioasă până la ultima înghițitură! A nu se depăși porția recomandată la o sin¬gură masă...

ȘAISPREZECE

DIVERSITATEA DE MAȘINI îl impresiona. Ani diverși, mărci diferite, numeroase modele... Faptul că majoritatea automobilelor erau de culoare neagră nu-i putea fi reproșat lui Jory; detaliul acesta era autentic.
Dar de unde știa Jory toate amănuntele?
Ciudat, gândi el; cunoaÈ™terea asta aprofundată de către Jory a anului 1939, o perioadă în care nici unul dintre noi n-a trăit ― cu ex¬cepÈ›ia lui Glen Runciter.
Apoi, dintr-o dată, înțelese. Jory spusese adevărul; construise nu această lume, ci lumea sau, mai curând, contrapartida fantasmagorică a propriului lor timp. Descompunerea până la formele anterioare nu i se datora lui; ea se producea în ciuda eforturilor sale. Este ceva ca Un atavism natural, își dădu seama Joe, care se manifestă automat, pe măsură ce forța lui Jory scade. Așa cum spune băiatul, e un efort uriaș. Poate că-i pentru prima oară când el a creat o lume atât de di¬versă, pentru atât de mulți oameni simultan. Oricum, nu e un lucru obișnuit ca atât de mulți indivizi aflați în semi-viață să fie inter¬conectați.
L-am obligat pe Jory la un efort anormal, își spuse Joe. Și am plătit pentru asta.
Un bătrân taxi marca Dodge, de formă pătrată, trecu brusc pe lân¬gă el; Joe îi făcu semn și taxiul opri cu zgomot la curbă. Ia să punem la încercare, își zise el, spusele lui Jory referitoare la limitele extreme ale acestei pseudo-lumi.
― Du-mă la plimbare prin oraÈ™, îi ceru el È™oferului. Mergi pe unde vrei. Mi-ar plăcea să văd cât mai multe străzi, cât mai multe clădiri È™i cât mai mulÈ›i oameni cu putință, apoi, după ce mă vei fi dus prin întregul Des Moines, aÈ™ vrea să vizitez următorul orășel.
― Eu nu fac curse interurbane, domnule, spuse È™oferul, È›inându-i lui Joe portiera întredeschisă. Dar aÈ™ fi fericit să vă arăt Des Moines. Este un oraÈ™ frumos. SunteÈ›i din alt stat, nu-i aÈ™a?
― Din New York, zise Joe, urcând în taxi.
Mașina demară și reintră în circulație.
― Ce sentimente au față de război cei din New York? se interesă È™oferul. Vom intra sau nu în luptă? Roosevelt vrea să ne...
― N-am chef să discut despre politică sau război, i-o reteză cu asprime Joe.
Pentru o vreme, mașina își urmă drumul în tăcere.
Privind clădirile, oamenii și automobilele care treceau pe lângă ei, Joe se întrebă iarăși cum putea Jory să le mențină pe toate. Atâtea detalii, se minună el. Cred că în curând ar trebui să ajung la hotarele acestei lumi; cam pe-aici ar trebui să fie.
― SpuneÈ›i-mi domnule È™ofer, întrebă el, există aici, în Des Moi¬nes, case de prostituÈ›ie?
― Nu, răspunse È™oferul.
Poate că Jory nu poate crea asta, reflectă Joe. Din pricina tinereții lui. Sau poate că nu e de acord cu ideea. Se simți brusc istovit. Unde merg eu acum? se întrebă. Și de ce? Ca să-mi dovedesc mie însumi că ceea ce mi-a spus Jory este adevărat? Dar știam deja că-i așa: l-am văzut pe doctor volatilizându-se. L-am văzut pe Jory apărând din in¬teriorul lui Don Denny; atât și-ar trebui să fie suficient. Tot ceea ce fac este să-i impun lui Jory un efort și mai mare, fapt care-i va spori apetitul. Mai bine-aș renunța, hotărî el. Nu folosește la nimic.
Și, așa cum spusese și Jory, Ubik-ul își va pierde curând puterea. Această plimbare cu mașina prin Des Moines nu este modul cel mai nimerit în care vreau să-mi petrec ultimele minute sau ultimele ore ale existenței. Trebuie să găsesc altceva.
Pe trotuar, o fată mergea cu un pas suplu și liniștit; părea să caște ochii la vitrine. O fată drăguță, cu bucle jucăușe, purtând peste bluză un pulover cu nasturii desfăcuți, o fustă de un roșu aprins și pantofiori cu tocuri înalte.
― ÃŽncetineÈ™te, îi ceru el È™oferului. Acolo, lângă fata aceea cu codiÈ›e.
― N-o să vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră, zise È™oferul. Ea chiar cred că o să cheme un poliÈ›ist.
― Nu-mi pasă, spuse Joe. ÃŽn acest stadiu chiar că nu mai avea nici importanță.
Încetinind, bătrânul Dodge luă curba zdrăngănind din toate în-cheieturile; cauciucurile sale scârțâiră a protest în timp ce se frecau ie caldarâm. Fata ridică privirea.
― Bună, domniÈ™oară, spuse Joe.
Îl privi cu o expresie plină de curiozitate; ochii ei albaștri, calzi și inteligenți nu indicau nici urmă de aversiune sau frică. Mai curând părea un pic amuzată de prezența lui. Dar într-un fel plin de prietenie.
― Da? întrebă ea.
― Mai am puÈ›in È™i-o să mor, zise Joe.
― Oh, dragule, rosti fata, îngrijorată. EÈ™ti cumva...
― N-are nimic, interveni È™oferul. Tocmai mă întreba de fete; vrea doar să vă agaÈ›e.
Fata râse. Fără ostilitate. Și fără să plece.
― E aproape ora prânzului, îi spuse Joe. Lasă-mă să te duc la un restaurant pe nume Matador. ÃŽnÈ›eleg că-i foarte frumos.
Oboseala i se accentuase. O simțea apăsându-l, apoi își dădu seama, cu groază mută, acaparatoare, că era același tip de epuizare care-l încercase în holul hotelului, după ce-i arătase lui Pat citația de la po¬liție. Și frigul. Pe furiș, senzația fizică a containerului ce-l înconjura reapăruse. Ubik-ul începe să-și piardă efectul, își dădu el seama. Nu mai am mult timp la dispoziție.
Ceva trebuie să i se fi citit pe față; fata veni către el, până lângă portiera mașinii.
― Te simÈ›i bine? îl întrebă ea.
― Sunt pe moarte, domniÈ™oară, rosti Joe, cu greutate.
Rana de la mână începuse iarăși să-l doară. Iar urmele de dinți de pe ea redeveniseră vizibile. Numai atât și era suficient ca să-l deprindă groaza.
― Pune-l pe È™ofer să te ducă la un spital, spuse fata.
― Putem să luăm masa împreună? întrebă Joe.
― Asta e ceea ce-È›i doreÈ™ti? Când eÈ™ti atât de... nici nu È™tiu cum să spun. Bolnav? EÈ™ti bolnav? (Deschise portiera maÈ™inii.) Vrei să merg cu dumneata la spital? AÈ™a e?
― La Matador, zise Joe. O să luăm câte-o porÈ›ie de fileu de cârtiță marÈ›iană, înăbuÈ™ită la cuptor. Apoi își aminti că o asemenea delicatesă de import nu putea exista pe vremea aia. O friptură la grătar, se co¬rectă el. De vită. ÃŽÈ›i place carnea de vită?
Urcându-se în automobil, fata îi spuse șoferului:
― Vrea să meargă la Matador.
― ÃŽn regulă, domniÈ™oară.
Taxiul se înscrise din nou în trafic. La următoarea intersecție, șo¬ferul luă o curbă în formă de U, făcând cale întoarsă; acum suntem în drum spre restaurant, își spuse Joe, mă întreb dac-o să rezist. Obo¬seala și frigul puseseră stăpânire pe el în întregime; își simțea proce¬sele metabolice încetinind unul câte unul. Organe fără nici un viitor; ficatul nu mai avea nevoie să producă globule roșii, rinichii nu mai trebuiau să elimine excrețiile, intestinele nu mai serveau nici un țel. Dar inima continua să trudească, iar respirația îi devenea tot mai di¬ficilă; de fiecare dată când trăgea aer în piept, simțea apăsarea blocului de beton ce i se așezase pe piept. Piatra mea funerară, hotărî el. Mâna, vedea asta acum, îi sângera iarăși; un sânge gros, curgând încet, pi¬cătură cu picătură.
― Un Lucky Strike? îl întrebă fata, întinzându-i pachetul. „Sunt rumene", cum zice reclama. Fraza „Lucky Strike Micro-Filter Tipped" nu va exista înainte de...
― Numele meu este Joe Chip.
― Vrei să-È›i spun È™i eu cum mă cheamă?
― Da, mormăi el răguÈ™it È™i închise ochii; timp de câteva momente fu incapabil să mai vorbească. ÃŽÈ›i place Des Moines? întrebă apoi, as-cunzându-È™i mâna de privirile fetei. Ai locuit aici mult timp?
― Pari foarte obosit, domnule Chip, zise fata.
― Oh, la naiba, gesticulă el. N-are nici o importanță.
― Ba da, are. (Tânăra deschise poÈ™eta, scotocind febril prin inte¬rior.) Eu nu sunt o extensie a lui Jory; nu semăn cu el... (Făcu un semn către È™ofer.) Nu sunt ca aceste prăvălii È™i case învechite, de pe strada asta soioasă, nici ca toÈ›i oamenii ăștia, cu maÈ™inile lor neolitice. Poftim, domnule Chip! (Scoase din poÈ™etă un plic pe care i-l înmână.) Este pentru dumneata. Deschide-l imediat; nu cred că ar fi trebuit să întârziem atât nici unul dintre noi.
Cu degetele crispate, Joe sfâșie plicul, deschizându-l.
Înăuntru găsi un certificat, impozant și ornamentat. Literele în¬scrise pe el îi jucau totuși în fața ochilor, era atât de obosit, încât nu reușea să mai citească.
― Ce scrie aici? întrebă, aÈ™ezând hârtia pe genunchi.
― E din partea firmei care fabrică Ubik, răspunse fata. Este ga¬ranÈ›ia unei aprovizionări gratuite È™i pe viață, domnule Chip ― gratuite pentru că-È›i cunosc problemele în legătură cu banii sau, ca să zicem aÈ™a, idiosincrazia față de acest aspect. Pe verso-ul certificatului figu¬rează toate farmaciile în care se vinde Ubik. Există două È™i în Des Moines. Să trecem pe la una dintre ele. Þine, È™ofer! (Se aplecă È™i-i dădu taximetristului o bucățică de hârtie deja scrisă.) Du-ne la această adresă. Și grăbeÈ™te-te; în curând vor închide...
Joe se lăsă cu spatele pe perna mașinii, gâfâind.
― O să ajungem la vreme la farmacie, zise fata, bătându-l uÈ™or pe braÈ›, în intenÈ›ia de a-l liniÈ™ti.
― Cine eÈ™ti dumneata? o întrebă Joe.
― Numele meu este Ella. Ella Hyde Runciter. SoÈ›ia patronului dumitale.
― EÈ™ti aici, cu noi, constată Joe. De aceeaÈ™i parte; eÈ™ti în capsula crionică.
― După cum È™tii foarte bine, zise Ella Runciter, mă aflu aici de destulă vreme. Și foarte curând cred că voi renaÈ™te într-o altă matrice. Cel puÈ›in aÈ™a spune Glen... Visam întruna o lumină roÈ™ie, fumegoasă, È™i ăsta-i un lucru rău; din punct de vedere moral nu e matricea po¬trivită în care să te naÈ™ti. (Izbucni într-un râs vibrant È™i cald.)
― Dumneata eÈ™ti celălalt, spuse Joe. Jory ne distruge, dumneata încerci să ne ajuÈ›i. Nu e nimeni în spatele dumitale, aÈ™a cum nu e nimeni în spatele Iui Jory. Am ajuns la ultimele entități implicate...
― Eu nu mă gândesc la mine ca la o „entitate", rosti Ella, sar¬castică. De obicei mă consider a fi doar Ella Runciter.
― Dar e adevărat ce-am spus, insistă Joe.
― Da, încuviință ea, cu o expresie de gravitate.
― De ce i te opui lui Jory?
― Pentru că m-a invadat, răspunse EUa. Mă ameninÈ›a în acelaÈ™i fel în care te amenință È™i pe dumneata. Amândoi È™tim ce face; È›i-a spus-o el însuÈ™i, acolo, în camera de la hotel. Câteodată devine extrem de puternic; uneori reuÈ™eÈ™te să-mi ia locul când sunt activă È™i încerc să vorbesc cu Glen. Dar se pare că sunt în stare să-i È›in piept mai bine decât majoritatea semi-viilor, cu sau fără ajutorul Ubik-ului. Mai bine, de exemplu, decât grupul vostru, chiar acÈ›ionând în colectiv.
― Da, zise Joe.
Era cu siguranță adevărat. Avusese dovada acestui fapt.
― După ce voi renaÈ™te, spuse Ella, Glen nu va mai putea să se consulte cu mine. Am deci un motiv practic È™i foarte egoist ca să te ajut, domnule Chip: vreau să mă înlocuieÈ™ti. Vreau să existe cineva căruia Glen să-i poată cere sfatul È™i ajutorul pe care să se poată bizui. Dumneata vei fi omul ideal; vei juca, în semi-viață, acelaÈ™i rol pe care l-ai îndeplinit în cursul vieÈ›ii normale. AÈ™a că, într-un anumit sens, nu sunt animată de sentimente nobile; te-am salvat de Jory dintr-un motiv de bun simÈ›. Și Dumnezeu È™tie că-l detest pe Jory, adăugă ea.
― După renaÈ™terea dumitale, întrebă Joe, eu n-am să mor?
― Ai la dispoziÈ›ie doza de Ubik pe viață. AÈ™a cum scrie în cer¬tificatul pe care È›i l-am dat.
― Poate că voi reuÈ™i să-l înving pe Jory, spuse Joe.
― Să-l distrugi, vrei să spui? Ella rămase pe gânduri. Nu e invul¬nerabil. Poate că, în timp, vei învăța cum să-l neutralizezi. Cred că e cel mai bun lucru pe care-l poÈ›i spera; mă îndoiesc foarte tare că l-ai putea distruge cu adevărat ― cu alte cuvinte să-l devorezi ― aÈ™a cum face el cu semi-viii amplasaÈ›i în preajma lui, la moratorium.
― La dracu', se stropÈ™i Joe. O să-i povestesc lui Glen Runciter cum stă situaÈ›ia È™i el o să-l mute pe Jory cu totul din moratorium.
― Glen nu are nici o autoritate să facă una ca asta.
― Și Schoenheit von Vogelsang nu poate să...
― Herbert primeÈ™te în fiecare an de la familia lui Jory o mare sumă de bani, pentru ca să-l păstreze împreună cu ceilalÈ›i, sub diverse motive plauzibile, zise Ella. Și... creaturi precum Jory există în fiecare moratorium. Bătălia asta se duce pretutindeni unde se află indivizi în semi-viață; este un adevăr, o regulă a modului nostru de existență.
Tăcu; pentru prima dată văzu pe fața femeii o expresie de mânie. Un aer tulburat și încordat, deranjându-i starea de seninătate.
― Iar lupta trebuie purtată de partea asta a capsulelor crionice, în universul nostru virtual, reluă Ella. De către acei semi-vii care sunt victimele lui Jory. Va trebui să-È›i asumi această sarcină, domnule Chip, după ce eu voi renaÈ™te. Crezi că eÈ™ti capabil s-o faci? Va fi greu. Jory nu va înceta să-È›i submineze forÈ›ele, să-È›i impună o povară pe care-o vei resimÈ›i ca pe... (Ezită.) Ca pe apropierea morÈ›ii. Ceea ce È™i va fi, de altfel. Căci în semi-viață noi ne consumăm oricum, în mod constant. Jory nu face decât să grăbească totul. Epuizarea È™i îngheÈ›ul, în cele din urmă, tot apar. Dar nu atât de curând.
Îmi amintesc ce i-a făcut lui Wendy, gândi Joe. Asta mă va ajuta să rezist. Numai asta.
― Iată farmacia, domniÈ™oară, zise È™oferul.
Bătrânul Dodge cu forme butucănoase opri la marginea trotua¬rului.
― Eu n-am să intru împreună cu dumneata, îi spuse Ella Runciter lui Joe, în vreme ce acesta deschidea portiera È™i cobora din maÈ™ină, clătinându-se. La revedere! îți mulÈ›umesc pentru devotamentul față de Glen. Și pentru tot ceea ce vei face de-acum încolo, pentru el. Se aplecă È™i-l sărută pe obraz; lui Joe i se păru că buzele femeii plesnesc de viață. O parte din ea i se transmise È™i lui, prin sărut; se simÈ›i ceva mai întremat. Succes în faÈ›a lui Jory! îi ură Ella, rezemându-se de per¬na maÈ™inii, într-o atitudine liniÈ™tită, cu poÈ™eta aÈ™ezată pe genunchi.
Joe închise portiera taxiului, rămase o clipă nemișcat, apoi se în¬dreptă nesigur spre ușa farmaciei. În urma lui, automobilul demară; auzi torsul motorului, dar nu văzu mașina plecând.
În interiorul solemn și puternic luminat al prăvăliei, un farmacist chel, purtând un costum negru cu o croială severă și o eșarfă la gât îi ieși întâmpinare.
― ÃŽmi pare rău, dar închidem, domnule. Tocmai veneam să încui uÈ™a.
― Dar sunt aici, zise Joe. Și vreau să fiu servit. ÃŽi arătă farmacis¬tului certificatul primit de la Ella; clipind din ochi, în spatele lorgnetei sale, omul se chinui să descifreze inscripÈ›ia cu litere gotice. AveÈ›i de gând s-o faceÈ›i? întrebă Joe.
― Ubik, rosti farmacistul. Nu cred că mai am. AÈ™teptaÈ›i să mă duc să văd.
Se îndepărtă.
― Jory, spuse încetiÈ™or Joe.
― Poftim? întrebă farmacistul, întorcând capul.
― EÈ™ti Jory, zise Joe. Acum pot să-mi dau seama, gândi. Am în¬vățat să-I recunosc atunci când îl întâlnesc. Tu ai inventat această far¬macie, continuă el, È™i tot ce există înăuntru, cu excepÈ›ia tuburilor de Ubik. Nu ai nici o putere asupra Ubik-ului; el provine de la Ella.
Se sforță să se miște din loc; pas cu pas, își croi drum până în spatele tejghelei, la rafturile cu medicamente. Examinând etajerele una câte una, în penumbră, încercă să descopere Ubik-ul. Lumina din magazin scăzuse; contururile lucrurilor se amestecau.
― Am regresat tot Ubik-ul din acest raion, zise farmacistul, cu vo¬cea tinerească È™i ascuÈ›ită a lui Jory. A revenit la forma de balsam pen¬tru ficat È™i rinichi. AÈ™a că acum nu mai e bun de nimic.
― O să mă duc la o altă farmacie, care are Ubik, zise Joe. Se aple¬că peste tejghea, respirând încet, la intervale neregulate.
Jory, din interiorul farmacistului chel, răspunse:
― Va fi închisă.
― Mâine, se încăpățână Joe. Pot să rezist până mâine dimineață.
― Nu poÈ›i, zise Jory. Și, de altfel, Ubik-ul din acea farmacie va fi regresat È™i el.
― O să mă duc în alt oraÈ™, insistă Joe.
― Oriunde vei merge, va fi regresat. ÃŽnapoi la pomadă, sau la pul¬bere, sau la balsam. Nu-l vei mai vedea niciodată în chip de spray, Joe Chip!
Jory, sub forma farmacistului cel chelios, zâmbi, arătându-și din¬ții ca de celuloid.
― Pot să... Se întrerupse, adunându-È™i forÈ›ele risipite. ÃŽncercând, prin propria-i voință, să-È™i încălzească trupul È›eapăn È™i amorÈ›it de frig. Să-l aduc în prezent, continuă el. ÃŽn 1992.
― Chiar crezi, domnule Chip? Farmacistul îi întinse lui Joe o cutie pătrată, de carton. Poftim, deschide-o È™i vei vedea...
― Știu ce voi vedea, i-o reteză Joe. Se concentră asupra borcănaÈ™ului de balsam pentru ficat È™i rinichi. Evoluează, îi spuse el, mergi spre viitor; îl copleÈ™i cu nevoia lui, revărsând asupră-i toată energia care-i mai rămăsese. BorcănaÈ™ul rămase neschimbat. Asta e lumea normală, își zise Joe.
― Tub de spray, rosti el cu voce tare. ÃŽnchise ochii, să se odih¬nească.
― Nu e tub de spray, domnule Chip, anunță farmacistul. MiÈ™cân-du-se de colo-colo prin prăvălie, stinse luminile; ajuns la casă, învârti o cheie în sertarul care se deschise. Cu gesturi experte, farmacistul mută bancnotele È™i mărunÈ›iÈ™ul într-o cutie de metal cu încuietoare.
― EÈ™ti un tub de spray, îi spuse Joe cutiei de carton pe care-o È›inea în mână. Și suntem în 1992, repetă el, încercând să-È™i folosească toate forÈ›ele de care era în stare.
Ultimul bec clipi, stins de pseudo-farmacist. Încăperea nu mai era luminată decât de strălucirea neclară a felinarului din stradă; sub acțiunea ei, Joe nu distingea decât contururile cutiei pe care-o ținea în mână.
Deschizând ușa, farmacistul spuse:
― VeniÈ›i, domnule Chip! E timpul să vă întoarceÈ›i acasă. Fata se înÈ™ela, nu-i aÈ™a? Și n-o s-o mai vedeÈ›i niciodată, pentru că e mult prea departe pe drumul ce duce la renaÈ™terea ei; nu se mai gândeÈ™te nici la dumneata, nici la mine, nici la Runciter. Ceea ce Ella vede acum este o avalanșă de lumini: întâi roÈ™ii, apoi întunecate, ― probabil o lumină puternică, portocalie...
― Obiectul ăsta pe care îl È›in în mână, insistă Joe, este un tub de spray.
― Nu, îl contrazise farmacistul. ÃŽmi pare rău, domnule Chip, sin¬cer vorbind. Dar nu e ceea ce spuneÈ›i.
Joe așeză la loc, pe tejghea, cutia de carton. Se întoarse cu dem¬nitate și începu lunga și înceată traversare a încăperii, către ușa din față, pe care farmacistul o deschisese pentru el. Nimeni nu scoase o vorbă până în momentul când Joe păși în sfârșit peste prag, trezin-du-se pe trotuarul cufundat în obscuritate.
Farmacistul îl urmă Ia rândul lui; se aplecă și încuie ușa cu cheia.
― O să mă plâng fabricantului, zise Joe. ÃŽn legătură cu... AmuÈ›i. Ceva îl strângea de gât. Nu mai putea nici să respire, nici să vorbeas¬că. Apoi, pentru o vreme, blocajul scăzu. Cu farmacia ta regresată, sfârÈ™i el fraza.
― Noapte bună, îi ură farmacistul. Rămase o clipă observându-l pe Joe prin penumbra crepusculului. Apoi, ridicând din umerii se în¬depărtă.
ÃŽn stânga lui, Joe zări forma întunecată a unei bănci pe care un grup de oameni aÈ™teptau sosirea tramvaiului. ReuÈ™i să ajungă până acolo È™i să se aÈ™eze. Celelalte persoane, două sau trei la număr, se îndepărtară de el, fie din aversiune, fie pentru a-i face loc ― nu È™tia care-i motivul È™i nici nu-i păsa. Nu simÈ›ea decât un lucru: sprijinul băncii de sub el, uÈ™urarea unei părÈ›i din uriaÈ™a sa greutate inerÈ›ială. După câteva minute ― atât mi-a mai rămas, își spuse. Dacă îmi amintesc bine. Dumnezeule, să trebuiască să treci prin aÈ™a ceva... Și încă pentru a doua oară!
În tot cazul, noi am făcut tot ce am putut, își zise el, urmărind luminile galbene, tremurătoare, și reclamele de neon, valul de mașini circulând în ambele direcții, exact sub privirile lui. Runciter s-a zbătut și a luptat; Ella a zgâriat și a mușcat, apărându-se vreme îndelungată. Iar eu, gândi, am fost la un pas de a aduce borcanul de balsam Ubik pentru ficat și rinichi înapoi, în prezent. Aproape că reușisem. Era ceva să-ți poți da seama de asta, să conștientizezi propria ta putere. Efortul final, transcendent.
Tramvaiul, un monstru de metal zăngănind, se opri cu un scrâșnet în fața băncii. Oamenii din jurul lui Joe se ridicară și se grăbiră să urce pe platforma pustie.
― Hei, dumneata, de colo! strigă vatmanul către Joe. Ai de gând să vii, sau nu?
Joe nu răspunse. Vatmanul așteptă, apoi trase semnalul. Tram¬vaiul se urni din loc cu zgomot, își urmă drumul și dispăru din raza vizuală a lui Joe. Mult noroc, își zise acesta, ascultând cum țăcănitul roților murea în depărtare. Și adio!
Se sprijini cu spatele de bancă și închise ochii.
― ScuzaÈ›i-mă...
Aplecată deasupra lui, în semiîntuneric, stătea o fată îmbrăcată într-o haină din imitație de pene de struț; ridică privirile, devenit brusc conștient de prezența ei.
― Domnul Chip? întrebă fata. Drăguță È™i zveltă, purta pălărie, mă¬nuÈ™i, pantofi cu tocul înalt, iar pe sub haină ― un taior. Þinea ceva în mână; Joe recunoscu imediat conturul unui pachet. SunteÈ›i din New York? urmă fata. De la Runciter Associates? Nu vreau să dau asta unei alte persoane.
― Da, sunt Joe Chip, răspunse el. Pe moment, se gândi că era vor¬ba de Ella Runciter. Dar n-o mai văzuse niciodată până atunci. Cine te-a trimis? întrebă.
― Doctorul Sonderbar, replică ea. Tânărul doctor Sonderbar, fiul doctorului Sonderbar Cel Bătrân, întemeietorul.
― Cine-i ăsta? Numele nu-i spunea nimic, apoi își aminti unde-l întâlnise. Omul cu balsamul pentru ficat È™i rinichi, murmură, ca pentru sine. Frunze de oleandru, special tratate, ulei de mentă, cărbune de lemn, clorură de cobalt, oxid de zinc...
Oboseala îl copleși; încetă să mai vorbească. Fata declară:
― Datorită folosirii tehnicilor cele mai avansate ale È™tiinÈ›ei mo¬derne, reversia materiei la forme primitive poate fi inversată, È™i asta la un preÈ› pe care orice posesor de conapt È™i-l poate permite. Ubik este vândut în principalele magazine de artă menajeră de pe Pământ. AÈ™a încât, căutaÈ›i-l la furnizorul dumneavoastră obiÈ™nuit, domnule Chip!
Pe deplin conștient acum, Joe întrebă:
― Să-l caut, unde? se ridică greoi luptându-se să se menÈ›ină pe picioare. EÈ™ti în 1992; ceea ce-ai spus provine din spotul publicitar al lui Runciter, de la TV...
Vântul înserării șuieră pe lângă el și-l târî după sine, purtându-l cu ușurința cu care-ar fi dus un pachet de zdrențe ce abia se mai țineau una de alta.
― Da, domnule Chip. Tânăra îi înmână pachetul, adăugând: m-aÈ›i adus din viitor, prin ceea ce aÈ›i făcut în farmacie, acum câteva mo¬mente. M-aÈ›i făcut să vin direct din fabrică. Domnule Chip, pot să vă dau eu cu spray, dacă vă simÈ›iÈ›i prea slăbit. VreÈ›i acest lucru? Sunt consultant tehnic È™i reprezentantă oficială a fabricii; È™tiu cum să pro¬cedez.
Cu gesturi iuți, luă pachetul înapoi din mâinile lui tremurătoare; rupându-i ambalajul, făcu să țâșnească spre Joe un nor de Ubik. În întuneric, bărbatul zări atomizorul strălucind. Văzu literele în culori vii.
― MulÈ›umesc, spuse el, după un timp. După ce se simÈ›i mai bine. Și-i fu mai cald.
― De data asta, zise fata, nu v-a mai trebuit la fel de mult ca în camera de hotel; probabil că sunteÈ›i mai rezistent decât eraÈ›i atunci. Poftim, luaÈ›i tubul; s-ar putea să aveÈ›i nevoie de el înainte de venirea dimineÈ›ii.
― Voi putea să mai obÈ›in unul? întrebă Joe. Când acesta se va ter¬mina?
― BineînÈ›eles că da. Din moment ce aÈ›i reuÈ™it să mă aduceÈ›i aici o dată, presupun că o să puteÈ›i să mă aduceÈ›i È™i cu alte ocazii. Folosind aceaÈ™i metodă.
Se îndepărtă de el, amestecându-se cu umbrele proiectate de pe¬reții denși ai magazinelor aflate în preajmă, acum închise.
― Ce este Ubik? întrebă Joe, încercând s-o reÈ›ină.
― Un tub de spray Ubik, răspunse fata, e un ionizator negativ por¬tabil, înzestrat cu o unitate organică de înalt voltaj È™i amperaj redus, funcÈ›ionând cu o baterie de heliu de 25 kv. Ionii negativi formează obiectul unei miÈ™cări de rotaÈ›ie în sens invers acelor de ceasornic, care le este imprimată de o cameră de acceleraÈ›ie radical polarizată, ceea ce creează o tendință centripetă, obligându-i mai curând să se aglo¬mereze decât să se împrăștie. Un câmp ionic negativ micÈ™orează vi¬teza anti-protofazonilor prezenÈ›i în mod normal în atmosferă; de în¬dată ce viteza lor scade, ei încetează de a mai fi anti-protofazoni È™i, în virtutea principiului parității, nu se pot reuni cu protofazonii emiÈ™i de persoanele congelate în capsule crionice; altfel spus, cu semi-viii. Rezultatul final, este că proporÈ›ia protofazonilor neanulaÈ›i de antiprotofazoni creÈ™te, ceea ce se traduce ― pentru un timp dat, cel puÈ›in ― printr-o sporire clară a câmpului de activitate protofazonică. De unde putem trage concluzia că persoana în semi-viață ce experimentează fenomenul încearcă un plus de vitalitate È™i o scădere a senzaÈ›iei de frig datorată temperaturilor la care se face congelarea. ÃŽnÈ›elegeÈ›i deci pentru ce formele de Ubik regresate nu puteau să...
Joe o întrerupse.
― A vorbi despre ioni negativi, zise el maÈ™inal, este un pleonasm. ToÈ›i ionii sunt negativi...
Fata continuă să se îndepărteze.
― Poate te voi revedea, spuse ea, amabilă. A fost o plăcere pentru mine să-È›i aduc tubul de spray; poate data viitoare...
― Am putea lua masa împreună, propuse Joe.
― AÈ™ fi încântată.
Se îndepărta din ce în ce mai mult.
― Cine-a inventat Ubik-ul? întrebă Joe.
― Un grup de semi-vii competenÈ›i pentru care Jory a devenit o ameninÈ›are; dar în principal, Ella Runciter. Au trebuit să muncească împreună foarte, foarte mult timp ca să-I pună la punct. Și încă nu există o cantitate suficientă în stoc.
Continuând să se îndepărteze în felul ei delicat, imperceptibil, tânăra dispăru definitiv.
― La Matador, strigă Joe în urma ei. ÃŽnÈ›eleg că Jory a făcut un ucru bun materializându-l. Sau regresându-l, dacă despre asta este rorba.
Ascultă atent, dar nu primi nici un răspuns. Strângând cu grijă la piept atomizorul cu Ubik, Joe porni la drum prin traficul nopții, în căutarea unui taxi.
La lumina unui bec de pe stradă, ridică tubul de spray Ubik și citi inscripția de pe etichetă:

CRED CÃ O CHEAMÃ MYRA LANEY. UITÃ-TE PE PARTEA OPUSÃ A CUTIEI ȘI-AI SÃ GÃSEȘTI ADRESA ȘI NUMÃRUL DE TELEFON.

― MulÈ›umesc, îi zise Joe atomizorului.
Suntem slujiți de niște fantome organice, gândi el, care, prin vor¬bă și scris, pătrund în noul nostru mediu înconjurător. Fantome înțe¬lepte, ivite din universul fizic al lumii reale, ce se manifestă față de noi ca niște proiecții invadatoare, dar pline de bunăvoință, ale unei substanțe pulsând aidoma unei inimi uitate. Și dintre acestea, își spu¬se, mulțumiri lui Glen Runciter. Mai ales lui. Omul care-a scris mo¬durile de întrebuințare, etichetele și mesajele. Mesaje extrem de prețioase.
Ridică brațul și făcu semn unui taxi marca Graham 1939, ce se apropie și opri scrâșnind dinaintea lui.



Eu sunt Ubik. Înainte ca Univer¬sul să fie, eu sunt. Eu am făcut sorii. Eu am făcut lumile. Am creat ființele vii și locurile unde locuiesc ele; le-am mutat aici, le-am așezat dinco¬lo... Merg încotro vreau eu, fac ceea ce le spun. Eu sunt cuvântul și nume¬le meu nu e niciodată rostit. Numele, pe care nimeni nu-l știe. Mi se spune Ubik, dar nu acesta mi-e numele. Eu sunt. Eu voi fi întotdeauna.

ȘAPTESPREZECE

GLEN RUNCITER nu reușea să-l găsească pe proprietarul moratoriumului.
― SunteÈ›i sigură că nu È™tiÈ›i unde e? o întrebă el pe domniÈ™oara Beason, secretara lui von Vogelsang. Este un lucru esenÈ›ial să mai vorbesc o dată cu Ella!
― O să pun să-l caute, zise domniÈ™oara Beason. PuteÈ›i folosi bi¬roul 4-B; vă rog să aÈ™teptaÈ›i acolo, domnule Runciter. SoÈ›ia dumnea¬voastră vă va fi adusă în cel mai scurt timp posibil. ÃŽncercaÈ›i să vă instalaÈ›i cât mai confortabil.
Găsind biroul 4-B, Runciter se plimbă de colo-colo, cuprins de nervozitate. Într-un târziu, un funcționar al moratoriumului apăru îm-pingând un cărucior pe care se afla sicriul Ellei.
― ÃŽmi pare rău că v-am făcut să aÈ™teptaÈ›i, se scuză funcÈ›ionarul; începu imediat să branÈ™eze sistemul de comunicare electronică, fre¬donând în timp ce lucra.
Operațiunea fu repede încheiată. Funcționarul verifică pentru ul¬tima dată circuitul, dădu din cap satisfăcut, apoi se pregăti să pără¬sească biroul.
― Þine, asta e pentru dumneata, zise Runciter, întinzându-i mai multe monede de cincizeci de cenÈ›i, pe care le pescuise scotocindu-se prin toate buzunarele. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc pentru rapiditatea cu care-ai re¬zolvat totul.
― Eu vă mulÈ›umesc, domnule Runciter, rosti funcÈ›ionarul. Aruncă o privire monedelor, apoi se încruntă. Ce fel de bani sunt ăștia? în¬trebă el, după câteva clipe.
Runciter examină îndelung monedele. Înțelese imediat ce voia să spună funcționarul: în mod foarte clar, banii nu erau ce-ar fi trebuit să fie. A cui este efigia asta? se întrebă el. Cine figurează pe cele trei monede? Nu e câtuși de puțin persoana potrivită. Și totuși e o față cunoscută. Îl știu pe individ.
Și-atunci, recunoscu profilul. Mă întreb ce vrea să însemne asta, își zise el. E lucrul cel mai bizar pe care l-am văzut vreodată. Cele mai multe situații din viață pot fi explicate, până la urmă. Dar... Joe Chip pe o monedă de cincizeci de cenți?
Era prima dată când întâlnea banii Joe Chip.
Cuprins de un fior, avu intuiția că dacă se va căuta prin buzunare și în portofel va mai găsi și alți bani de același fel.
Și ăsta era doar începutul...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!