Plecam în excursii de o zi, închiriam un autobus și ieșeam în afara Sibiului, unde pe o colină organizam jocuri, făceam vânătoare de vreascuri și aprindeam un foc imens privind orașul. Nopțile se încheiau cu povești în jurul focului, cu râsete, cunoscutele povești de groază care deveniseră mai mult amuzante. Anna se apropiase mult de Manfred, ca și mine de altfel. Eram ambele suplinitoare astfel că ajunsesem să cunoaștem elevii foarte bine. Ca și mine, ajunsese în Sibiu aruncată de viață, singură, cu o valiză, deci ne-am plăcut din prima clipă. Locuiam amândouă în case vechi, închiriate, cu becuri arse la intrare. Viața Annei era școala, iar Manfred îi devenea uneori centrul, fiind sclipitor, de o inteligență cu mult deasupra clasei. Nici lui Manfred nu-i fusese ușoară viața, îmi povestea de ea dimineața, în drum spre școală. Avea un tată abuziv și o mamă care n-a reușit să-și stăpânească soțul niciodată. Acesta și-a zdrobit furiile de el și de Krauss, fratele lui. Mai avea o sora, Biel, care rămăsese în Brașov. Familia lui Manfred tocmai se mutase în Sibiu, pe strada unde locuiam. Biel îi lipsea, avea vârsta mea, 21 de ani, așa își explica Manfred nevoia de a-mi povesti tot ce gândea. Nevoia de a mă introduce în gândurile lui, de a mi le explica, de a mă convinge de faptul că Biel a rămas în Brașov și n-a fost vina lui; ca orice copil traumatizat, ca orice copil care a încetat să mai fie copil, și-a crescut brusc într-un adult incomplet, credul și defectuos. În lipsa tatălui lor, numea abandonul lui Biel libertate. Îl înțelegeam și-l ascultam, abia așteptam dimineața ca să-mi spună noi crâmpeie din viața lui, din cei 14 ani, pe care de fapt demult nu-i mai avea. Anna a observat atenția lui Manfred pentru mine și suferea în tăcere, mimând zâmbete. Aș fi vrut să îi explic coincidențele fizice pe care aceasta se baza, dar nu puteam, ceva mă împiedica.

Mă temeam pentru că în orice moment, al oricărui joc, devenisem atenți unul la celălalt. Ascultam selectiv colțul de curte, de clasă sau de dumbravă unde celălalt râdea, se împiedica sau se îmbrâncea. Așa rămânem oarecum împreună, în tăcerea paradoxală a țipetelor celor din jur sau chiar ale noastre, între rafalele de râs ale elevilor și ale Annei care aparent depășise momentul și îl alegea apatică pe Fritz Krumpkt să-i fie Old Shatterhand în jocuri, în locul lui Manfred. Atunci când ne întâlneam în alergări, ne izbeam unul de celălalt râzând incontrolabil, căutându-ne instinctiv privirea, apoi ascunzându-ne când simțeam că fracțiunea de secundă devenise prea lungă, iar ceilalți, Anna, mai ales Anna, nu trebuia să-și dea seama.

Diminețile luaseră un parfum anume, de viață și așteptare caldă. În drumul către școală, ni se intersectau cărările. Eram sigură că mereu mă așteaptă. Privea peste gard și nu ieșea din curte până când nu mă vedea ieșind pe trotuar, undeva departe; ca apoi ieșind, să mă aștepte blajin și bâlbâit, ca și cum tocmai ar fi ieșit din casă și inspiră aerul rece al dimineții, dar nasul îi era roșu și mâinile înfipte adânc în buzunare. Așteptase mult, iar privirile ni se întâlneau pentru câteva secunde. Către școală povesteam despre colegi, despre Anna, despre câinele lui, Tuți, despre orice, ca doi vechi și buni prieteni și ne abțineam de la atingeri, însă o simțeam, inadmisibil, cum dimineața lua un nou sens, unul pe care nu-l puteam desluși a fi profan sau pur, a fi sincer sau o slăbiciune fină de moment. Pentru profesoara din mine, gândul acesta era cutremurător. Simțeam că dezamăgisem toate codurile inventate cândva de om. Știam că jocul acesta nu putea avea un sfârșit fericit, dar eram incapabilă să-l îndepărtez, să șterg cu buretele și să ies. Mă acapara cu totul. Chiar și în momentele de după-amiază rece, în piața centrală, între o librărie și o cafenea, singură în fața catalogului, Manfred devenea o prezență și lângă toate aceastea Anna, care parcă nu mai era ea. Mă amăgisem cu gândul că nu-și va da seama. Anna e posibil să fi fost multe, însă naivă nu era. Mandred transformase o profesoară într-o fetiță zbanghie, liberă și mai ales frumoasă. Privirea lui mă reconstruia. Pe Anna o transformase în tăcere cronică, în privirea omului care nu poate să uite și nici nu vrea. Anna devenise rigidă cu mine, iar în jocurile cu copiii inertă. În cancelaria profesorilor acidă și nerăbdătoare, abia își încheia propozițiile și pleca. Într-o zi am întrebat-o dacă vrea să ducem clasele la dumbravă. Nu mi-a răspuns, m-a privind lung și rece, apoi s-a retras.

Timpul a trecut, ani, momentele s-au acumulat, adesea ne plimbam singuri prin dumbravă și discutam despre restul lumii, despre Anna, le spuneam lecții suplimentare de limba germană, de conversație. Anna îl pregătea pentru admiterea la conservatorul din Berlin, unde părinții doreau să-l încredințeze unor rude, pentru a studia vioara. Astfel, în simulatele noastre escapade discutam piesele lui Bach, pe care le ascultam numai pentru că le asculta și celălalt. Tensiunile se acumulaseră în timp, glumele, iernile reci în care veneam deliberat îmbrăcată subțire în ideea că el se va apropia să mă încălzească, ca o alienată de puștoaică. Doar ideea atingerii lui era suficientă ca să-mi simt carnea albastră, străină, înghețată. Lucrurile nu mai aveau logică, era natural și pur, și niciunul din noi nu puteam explica ce e. Era simbioza perfectă a două conștiințe, a două trăiri atât de noi încât nu aveau nume și-ar fi trebuit arătate cu degetul. Așa că seara, când mă conducea spre casă așteptam ca degetele lui să-mi atingă palma, să o oprească și să oprească jocul acesta care încetase demult să mai fie unul.

Jocul se încheie într-o noapte de noiembrie, când lecția de conversație în limba germană s-a prelungit de-a lungul dumbravei, de-a lungul potecii lungi care înconjoară orice e de înconjurat prin Sibiu, orice drum lăturalnic care nu ducea direct spre casa mea. În întunericul și umbra lăsată de zâmbetele noastre, între parările nereușite ale unui real care se încăpățâna să nu ne plece din cale, s-a oprit și mi-a luat mâna stângă în mâinile lui. Interiorul, până atunci ținut sub tăceri platonice, s-a ridicat mut și mult deasupra mea și a oricărei decizii pe care un om cu capul pe umeri o poate lua. Și-a plimbat degetele de-a lungul mâinii mele și a spus ceva, nu știu ce și nu voi ști niciodată căci pentru mine timpul se oprise, iar el continua. Instinctiv m-am întors spre el cu buzele întredeschise și-aș vrea să fi putut spune că a fost o scenă din film noir, cu prelungi priviri ațintite adânc în ochii celuilalt, dar n-a fost așa, căci singurul lucru pe care l-am văzut a fost alb. Iar apoi i-am simțit buzele calde peste ale mele, un sinuos leagăn al trupului lângă al meu, în ton cu el, în perfect acord. Iar orice altceva a fost suprimat în calea acestui izbitor concret. Desprinși din sărut, amețiți, năuci, am fugit prin noapte și cred că m-am oprit undeva acasă, după colț, cum intri în casă, în același întuneric mut. El s-a îndreptat la rându-i spre casă, pleznind de tăcerea fericită a celui mai intens moment trăit până atunci. Acum însă era concret. Era aici, era real și imposibil de acoperit.

Noaptea aceea, mi-a povestit ulterior că avusese primul vis erotic. Deși virgin fiind, a simțit exact ce-mi poate oferi. Intimitatea lui mă lovi în plin, deschiderea, trecerea în real era pentru mine un salt olimpic. N-am putut spune nimic. I-am zâmbit încărcată, doritoare, cu totul și cu totul înfricoșată, căci o asemenea iubire, atât de greșită, de nepotrivită și de reală, nu se putea concepe fără a se implini. L-am strâns în brațe, în noapte, ascuns, disimulat din nou, noile lui cursuri de germană având loc la ore din ce în ce mai târzii. Iminent simțeam cum cu fiecare pas făcut totul se va prăbuși asupra noastră, asupra mea, cum puteau oamenii oare să nu vadă? Atâta iubire și disperare într-o umilă profesoară de limba germană. Timpul se dilata în drumul meu cu pași nătângi spre casă, fiecare sărut al lui mă ardea și aduna greutăți pe care le simțeam atârnându-mi de umeri din momentul în care nu-l mai vedeam. Inițial mi-am spus că e dor, apoi... Că e vină. Apoi, că e frică. Și frică era.

- va urma -