agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2308 .



Povestea unei rochii roșii (1)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sache ]

2010-07-05  | [This text should be read in romana]    | 



- Visul este o simplă oportunitate la îndemâna oricărei ființe dotate cu conștiință, oportunitatea autocunoașterii, dacă vrei. Prin vise sufletul caută să mențină integralitatea ființei pe calea evoluției personale, o eliberează de vechile atitudini care o țin prizonieră în trecut și care nu mai sunt de folos prezentului conștient.
- Nu mi-ați răspuns la întrebare, poate visa o ființă după ce a murit?
- Tocmai am zis, visul aparține ființelor dotate cu conștiință, asta înseamnă ființe vii. Tu întrebi despre visele ludice, ele sunt altceva. Ei bine, o ființă după ce a murit poate avea în continuare vise ludice, ea încă visează pentru câteva zile. Dar nu uita, personajele care apar în ludic sunt de fapt proiecții ale dorințelor ce încă sălășluiesc în suflet, sunt reflecții ale vieții reale care tocmai s-a încheiat, pentru că în acest caz specific, vorbim de o continuitate a psihismului, trăirile interioare nu percep imediat sfârșitul. În definitiv moartea pentru conștiință este un fel de prăbușire continuă, nu poate fi oprită și nici dirijată... totuși, în plin proces, mai pot apare pauze, adică visele ludice.
- Dumnezeule, dar visele, fie ludice, fie altfel, sunt necuantificabile, nemateriale, ca urmare ele nu pot produce consecințe. Teoretic nu pot schimba viitorul pentru cei care trăiesc. Și atunci, de unde a venit acest jurnal? Cum a fost scris și mai ales când?
- Unde ai găsit jurnalul? Locul exact...
- În dormitor, pe fotoliu, lângă ușa care dă în grădină. Doar că ușa asta a fost închisă toată noaptea, iar în casă n-a intrat nimeni.
- Ești sigură că nu era acolo și înainte să te culci?
- Eu numai acolo lucrez... acolo citesc, e singurul fotoliu, singurul loc unde-mi place să stau. De aceea sunt sigură că aseară nu exista niciun jurnal, iar scrisul, nu încape îndoială, este al lui.
- Visele ludice pot produce efecte, numai că nimeni n-a reușit o demonstrație a teoriei...


.
. .


Jurnal, ziua întâi
Voi scrie despre o prăbușire, o rotire pe care o simt ca o zbatere între ziduri de aer, între coloane aparent infinite și nemateriale, mă lovesc de ele dureros, întunecat până capăt forma unui ghem de spasme fără sfârșit, fără șanse de supraviețuire. Și totuși conștiința îmi tresare în plină cădere, mă apropie atât de mult de Dumnezeu încât devenim unul și același spirit, atunci când toate legile fizicii și în general formulele logice cad răpuse în spate ca niște redute neimportante. E vorba despre o prăbușire existențială, tăcută, înghețată care sapă o brazdă sângerie și adâncă în cer, în cădere se lovește sufletul de trup ca o limbă de clopot, fiecare secundă deschide noi și noi genuni, iar eu... eu aștept ca următoarea cădere să fie ultima... aștept descătușarea de care se povestește, când spiritul se desparte de trup și se termină cu toate suferințele pământene, dar nu. Nu se sfârșește nimic. Spaima dilată senzații până când nu mai am loc să păcălesc viața, nu mai am timp pentru gânduri mărunte, nici pentru rugăciunea din urmă, cuvintele ard în cădere, nu mai rămâne decât prăpastia de aer și golul din față, golul care se cască în jurul meu, atât de generos, numai că acesta se află doar în închipuirea mea, pentru că eu nu am cum să mai simt toate lucrurile astea. În definitiv căderea se rezumă la acceptare, dacă ai acceptat-o, nu mai e nimic de făcut. Așa gândesc, iar în secunda următoare totul revine la normal, la ce consider eu că e normal.

Jurnal, ziua doi
...Șoseaua pe care înaintez e luminată de ploaie, drumul este plat, nici urmă de vale, de ziduri sau de căderi, în față orizontul se termină brusc într-un fel de mare, o apă întinsă atât cât poți cuprinde cu ochii noaptea, o mare fără plajă, fără nisip pe care să te așezi, doar valuri care se rostogolesc întruna, înaintează pe uscat ca să moară. Și în drumul acesta plat și cu mare fără plajă se petrec lucruri stranii, să îți explic.

Ai văzut parcurile bucureștene, au tot felul de plante exotice cu frunze prelungi, deșirate, firave prin care poți vedea în partea cealaltă. În afară de asta, mai sunt culorile, dacă privești prin acești arbuști, al căror nume nu-l cunosc, vezi realitatea de dincolo în diferite nuanțe de verde, de galben, de roșu. Ei bine, într-un astfel de loc, într-o amiază de duminică, eu am văzut dincolo o fată îmbrăcată în roșu. Să nu-ți închipui c-o să scriu acum despre vedenii sau alte prostii mistice, nu! Pentru că totul s-a petrecut aievea la umbra arbustului cu nume necunoscut. Și asta deoarece fata chiar a ieșit din tulpina lemnoasă, a apărut dintre frunzele delicate și exotice, s-a materializat din pământ dacă vrei ca o aducere aminte.

În definitiv n-a fost nimic spectaculos în toată povestea, pentru că fata era acolo de ceva vreme, stătea în iarbă cu rochia ei roșie, numai că eu am zărit-o abia când s-a ridicat. Și crede-mă, n-am văzut niciodată așa o fată dreaptă, subțire, într-o rochie atât de roșie... avea picioarele lungi, părul îi curgea la fel ca frunzele acelea ciudate, cu o tentă ușoară de roșu. Atât. Adică atât am zărit în prima clipă, apoi m-am așezat în iarbă, într-o poziție penibilă dar comodă și de fapt nu mă interesa câtuși de puțin cum stăteam în iarbă pentru că doar eu puteam vedea dincolo, invers nu. Și o urmăream cu o curiozitate nerușinată, îi observam detaliile feței, nasul mic, drept, pistrui abia vizibili, un bronz subtil de mare, apoi buzele i s-au lățit într-un zâmbet ca o primăvară. Când a început să râdă au strălucit în soare treizeci și două de piese domino, ba nu... treizeci și două de bucăți de zahăr cubic. Nu știu cui zâmbea, nu conta, important era să prind pe retină cât mai multe imagini, era esențial, numai așa puteam făuri vise mai târziu.

- Spune mai departe.
- Nu am ce, atât a fost.


Așa am răspuns pentru că așa am crezut atunci, că povestea se termină cu acel zâmbet, dar nu era adevărat. Iar lucrul acesta l-am aflat mai târziu, pentru că în momentul întrebării eram preocupat de altceva, ți-am spus că vânam imagini de fată frumoasă îmbrăcându-se, aranjându-și părul în oglindă, prinzându-l la spate, închizându-și la sfârșit sandalele... imagini pe care le înmagazinam pentru la toamnă. M-a observat și uite că se oprește din treabă, mă privește amuzată, ochii îi strălucesc în contrast cu lumina de afară și cafeniul acesta ascunde în el mirajul tuturor femeilor de pe planetă.

- Păcat.

Jurnal, ziua trei
Îmi întinde mâna și plecăm, ieșim din dormitor pe coridorul lung și întunecos, covorul adânc protejează casa de zgomote inutile, ne strecurăm în curte prin ușa de stejar, coborâm strada flancată de copaci înalți, de garduri masive și clădiri vechi, cochete. În centru căutăm străduțe tăcute, știrbe, cu iarba crescută printre pietre ori direct din cărămizile caselor.

S-a îmbrăcat simplu, într-un pulover alb, mulat pe piept, pantaloni negri, sandale cu tocul plat și jos. Când trecem pe lângă vitrine îi urmăresc cu coada ochiului mișcarea elastică de panteră, prind instantanee cu ea, ne ținem de mână, de fapt de un singur deget și mergem aiurea pe străzi, vizităm orașul care se înserează, se pregătește de culcare ori de viața nocturnă, depinde direcție din care privești. Printre blocurile de la orizont văd soarele la apus, o clipă, apoi gata, s-a întunecat de tot, luminile din vârful lampadarelor s-au aprins. O secundă s-a întors spre mine, cu fruntea aproape lipită de buzele mele, o secundă și totuși de ajuns să simt cum urcă ceva în obraji, ceva fierbinte, moleșitor, ochii mi se închid și merg un timp sprijinit de un singur deget de fată în pulover alb.

Jurnal, ziua patru
Pe urmă a venit noaptea cea lungă, de fapt mai multe nopți unite, neclare, ca niște sfere negre și uriașe peste visele mele. N-am mai știut de zile, de ore, așteptam să-l aud pe băiatul cu ziare cum își strigă marfa în fiecare dimineață, căutam să prind gălăgia vrăbiilor, vuietul mașinilor... Nu se întâmpla nimic din toate astea și totuși ceva se producea, pentru că eu stăteam tăiat în două jumătăți egale, categorice, cu margini lucioase, alunecoase care se respingeau de fiecare dată când conștiința le trăgea aproape. Două jumătăți care gândeau separat și totuși împreună. Simțeam cum plutesc oscilând între maluri masive și drepte, inabordabile și mai era căderea aidoma unui leșin necontenit în care mă rostogoleam, mă regăseam, mă pierdeam mereu și mereu.

Imagini halucinante ale prăbușirii lunecau aidoma unei presimțiri, marea, parcul, arbustul, rochia roșie... toate îmi treceau atât de repede prin fața ochilor, apoi se topeau într-o tristețe fierbinte dincolo de linia unui zâmbet nelămurit și nerevendicat. Efortul de a scoate la iveală zâmbetul mă epuiza și totuși trebuia să-l clarific, scormoneam în mine îndelung, nu-l deslușeam cu toate urmele păstrate în interior, urme negestionabile pe care le prețuiam. Până la urmă era vorba doar de o lucire umedă a dinților dintre buzele întredeschise, de capul lăsat ușor pe o parte, clătinarea părului, privirea furișată scurt prin filtrul șuvițelor rebele. Și uite cum imaginile acestea se închid într-un fel de sfere străvezii aidoma picăturilor de apă rămase după topirea fulgilor de zăpadă, sfere ce reflectă cerul alburiu pe care eu, în căderea mea, nu am cum să-l disting și nici să-l prețuiesc. Instictiv șterg picurii sărați care-mi tulbură vederea, dar gestul rămâne suspendat într-o plasă fină care mă strânge tot mai tare până când rămân prins într-o cădere ca o punte ce leagă trecutul incert de viitor.

Jurnal, ziua cinci
Zâmbetul a reapărut mai târziu, când nu mai speram nimic, mai viu ca oricând, a venit atunci când s-a iscat adevărata ninsoare, zâmbet trist de fată frumoasă, zâmbet ca o despărțire necesară care îmi împarte din nou trupul în două maluri inabordabile. Și iar simt acceptarea ca pe o amintire străină, nopțile fac din nou alianțe, certitudinile se clatină precum hamacele marinărești pe vapoare, iar zăpada îmi acoperă ochii injectați de concentrare, plini de zâmbetul pe care atunci nu l-am înțeles, n-am știut cui aparține, dar pe care l-am priceput mai târziu, atât de târziu încât nici nu mai credeam că face parte din povestea mea.

Jurnal, ziua șase
Se întâmplă ceva! Fata de dincolo de arbust mă simte, mă privește, în lumina ochilor ei îngustați de atenție observ alergând umbre, versuri, caiete, motoare... ochii rămân mai departe îngustați, neumbriți și căprui privește! tocmai se întâmplă o minune în acest parc bucureștean. Þi-am spus, cele două părți ale aceluiași loc sunt despărțite de timp, într-o parte frunzele arbustului, în cealaltă tulpina, n-am auzit niciodată povești în care aceste două sfere să-și unească coridoarele astfel încât să se poată vedea, să se poată destăinui.

Jurnal, ziua șapte
...Conduc săpuniera verzuie, nu mai știu cine a comparat mașina mea cu o săpunieră, o conduc pe străzi necunoscute, mă dirijează ceva sau cineva despre care nu pot scrie pentru că nu știu cine este. Așa că mă las împins pe o stradă îngustă, protejată de copaci înalți, umbroși, cu case masive de o parte și de cealaltă, cu porți de fier încuiate, e liniște... O liniște care a venit pe neașteptate, eram în plin centru al orașului București, în plin furnicar, în zumzetul obișnuit de motoare și brusc m-am trezit conducând mașina pe strada asta fără nume. Înaintez câteva minute, parchez între doi tei, încui portierele și mă îndrept spre una din case. Poarta este descuiată, urc cele trei trepte de piatră, apăs un buton roșu, soneria nu se aude de afară, dar cineva cu siguranță o aude pentru că disting pași, nu-mi dau seama cum reușesc să-i simt pentru că pașii sunt ușori, abia de ating covorul... în clipa aceea îmi aduc aminte. Cunosc casa, este acolo un coridor lung cu un covor în care ți se adâncesc tălpile până nu se mai văd, în dreapta se află o cameră pentru musafiri, tot în dreapta altă cameră, apoi dormitorul cu ieșire în grădina din spate unde sunt flori și mesteceni, iar mai încolo, gardul din piatră protejat de patru brazi uriași.

Ușa se deschide, nu se mai aud pașii de pisică, nu este nimeni pe coridor și de fapt nu am nevoie să fiu condus, ți-am spus, știu bine casa. Merg în dreptul dormitorului, înauntru lângă ușa din sticlă care dă în grădină este un fotoliu, în el stă o fată, citește. Vreau să-i vorbesc, să o salut, vorbele mi se prăbușesc ca într-o fântână secată, se lovesc de margini, de stânci fără ecou. Mă simte, tresare, ridică privirea din carte și zâmbește „De ce ai rămas în ușă? Vino...” Mă apropii, mă așez pe marginea patului, o privesc. „Þi s-au înecat corăbiile?” Îi caut privirea, nu reușesc, ține ochii în jos, spre carte, dincolo de carte, covorul cu desene cu zmei albaștri și castele stilizate. Degetele i se frământă, caută așa cum căutau altădată prin nisip scoici trandafirii care trebuiau păstrate pentru că purtau noroc. Linia gâtului îi coboară misterios într-un halat flaușat și roșu, părul îi curge peste gulerul răsfrânt aidoma unor scântei roșiatice, în rest genunchii strânși îi strălucesc mat, semnul acela din copilărie a rămas mic și stingher ca o ciupitură de molie, amintiri care învăluie și nu te lasă să respiri. Mă apropii și mai mult, ea ridică ochii, simt o spaimă cum îi traversează privirea, nu mai zâmbește... mai departe, nu știu ce-a fost, m-am așezat lângă fotoliu cu fruntea lipită de picioarele ei și atât.

Sfere galbene și roșii se ridică la cer, se ciocnesc, se unesc, se despart, gânduri scămoșate se agață de crengile mestecenilor din grădină, flutură în adierea de afară ca niște drapele, ghearele brazilor îmi sfârtecă sufletul, scot din interior ce este inutil și-l cos la loc. Extirparea doare, dar imediat își face loc senzația de liniște și cald, mi-e bine la picioarele ei. Își plimbă palma prin părul meu, iar eu închid ochii și câteva secunde nu mai gândesc la nimic. Presimt că vor veni cuvinte noi, străine, că după ce am urcat valul și am ajuns pe culme va urma inevitabil o vale, o simt cum se apropie, mă aflu chiar la buza ei, urmează căderea.

Presimțirea se materializează în dezastru, ghearele brazilor se răzgândesc și zgârie din nou pentru a nu-l mai prinde înapoi, operație de suflet neterminată, lăsată deschisă pentru totdeauna. De undeva se aude o ușă, se deschide - se închide, zgomot de pași, ridic fruntea, mă ridic de tot, stau în picioare și privesc în grădină prin ușa de sticlă. Sferele galbene și roșii s-au risipit care încotro, au rămas simple baloane palide, vineții, care se năpustesc pe fereastră și dispar înghițite de cerul alb-căprui, linia gâtului se îndoaie și mai mult, dispare în gulerul răsfrânt de halat roșu ca o rochie din alte timpuri. În ușă stă un tip înalt, frumos, ca o reclamă la parfum bărbătesc, se holbează la mine ca la o vedenie... mă răsucesc și zidurile încep să se învârtă, de nicăieri apar două maluri drepte, inabordabile, lucioase.

Camera se dizolvă prima, tipul ca o reclamă de parfum se freacă la ochi... urmează grădina, mestecenii, florile, sferele... portiera se descuie singură, săpuniera înaintează pe strada pustie, stradă flancată de porți și case vechi, cu pomi înalți, umbroși apoi totul se sparge în milioane de culori ca o vitrină uriașă. Circulația pe Magheru este aglomerată ca de obicei, cineva claxonează insistent, semaforul dictează liber, înaintez sobru, mă regăsesc bolnav de indiferență. Între mine și săpunieră se consumă lucruri mari, adunăm isprăvi extraordinare despre orașe și fete frumoase, despre rochiile roșii și arbuști exotici... isprăvi tocmai bune de povestit cândva.

.
. .


- După cum spuneam, visele ludice pot produce efecte... sunt o categorie specială de vise și ele intervin exclusiv la om. Omul conștientizează că se află în vis, dar nu știe cu precizie ce se întâmplă, este confuz. Nu realizează că a murit, că orice realitate s-a terminat pentru el. Rămâne un timp suspendat în ludic, iar subconștientul regizează, schimbă cursul visului funcție de impulsurile lui voluntare. În ludic omul nu asistă ca simplu spectator la propriul vis, el devine regizor.
- Și atunci se materializează... ne apare în față aidoma vedeniilor, iar noi devenim spectatori. Niște fantome.
- Nu exclude ipoteza că în ludic conștiința omului călătorește oriunde, depășește limitele cunoscute și acționează liber. Doar în ludic sufletele realizează contacte, schimbă între ele mesaje, cu alte cuvinte socializează cum facem și noi în lumea reală.
- În teoria pe care o expuneți, trebuie să accept aceste apariții.
- Ele se vor termina de la sine, fantomele, cum le zici, vin și pleacă. N-ai cum lupta coștient împotriva lor pentru că ele acționează în cadrul unor vise, ca o succesiune de fenomene psihice care se manifestă involuntar în conștiința care se stinge. Iar apoi trăirea în ludic se consumă mult mai rapid, este o lume a ideilor dacă vrei să folosesc o expresie consacrată.
- Va fi și o continuare a jurnalului?
- Nu. Cu certitudine, nu.
- Cum a apărut acest jurnal?
- Am spus, visele ludice pot produce efecte, numai că această teorie n-a putut fi demonstrată.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!