agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-14 | [This text should be read in romana] |
-Domnule, e adevărat că trebuie să mă înscriu pentru un job de vacanță ca să obțin bursa pentru anul de studii în Elveția?
Un profesor mic de statură, cu ochii mici și buzele mereu arcuite într-un zâmbet larg se îndrepta către gloriosul final al ultimei sale zi de cursuri. Cea care l-a interrupt din marșul victoriei era o elevă care se agita de ceva vreme spunând că vrea să obțină cele șase luni oferite de liceul lor pentru studii în afara țării. Insista de o bună bucată de timp, dar niciun professor nu se străduise să-i dea o mână de ajutor în afară de el. S-a întors politicos și a încercat să formulize un răspuns suficient de clar. -Da. E o listă în fața cancelariei cu toate posturile pe care le oferă școala și alte câteva zone. Dar dacă până acum nu te-ai înscris, cred că nu mai sunt posturi așa interesante la dispoziție. Vorbește și tu cu directoarea și vezi ce-ți spune. A salutat apoi, continuându-și drumul. Corina s-a răsucit pe călcâie și a pornit către biroul directoarei. Nu mai fusese acolo decât o singură dată și o stânjenea atmosfera aceea de vechi care domnea mereu peste tot ce avea legătură cu directoarea și directoarea însăși. A bătut timid la ușă și a intrat. O femeie solidă cu părul negru tuns scurt o aștepta la biroul imens care trona la capătul încăperii. -Bună ziua, am venit pentru un job. -Dar cam târziu, nu crezi? Ia să vedem ce posturi sunt disponibile… asistent de operator la poștă, ajutor de asistent social cu specializare în psihiatrie și… cam atât. -Adică la spitalul de nebuni sau la poștă? a replicat fata. -Cam așa ceva! A răspuns directoarea plictisită și deranjată de prezența străină din biroul ei. -Bine, aleg psihiatria! s-a decis fata, privind-o pe femeia exasperată din fața ei. Directoarea a ridicat indignată o sprânceană. Nimeni nu mai optase pentru postul acela de când se înființase programul de voluntariat. Credea că auzise prost, dar fata era cât se poate de hotărâtă. I-a dat o hârtie pe care să semneze că este de acord și alta cu programul ei de muncă. Corina a mulțumit și s-a retras. Odată ce a ieșit din clădire și-a dat seama că decizia ei pripită, luată mai mult ca să-I închidă gura directoarei, nu era tocmai cea mai bună. Nu știa nimic despre psihiatrie. Nu avea idee ce trebuia să facă, iar pe borșură nu erau trecute indicațiile necesare. A dat să se întoarcă și să pună câteva întrebări, dar apoi I s-a strâns inima la gândul că ar trebui să se întoarcă în acel birou și a pornit către casă. *** -Iar tu trebuie să fii Corina! Fata s-a întors, văzând o femeie îmbrăcată într-un halat alb, care purta o insignă care atesta că era asistent șef. Părul strâns în coc îi făcea fața să pară rotundă de-a binelea, iar pomeții proeminenți îi dădeau un aer copilăros, aproape infantil ținând cont de zâmbetul fals pe care l-a afișat. -Încântată! Eu sunt Nastasia Pastor. A dat mâna cu femeia, care a îndemnat-o să între în curte. Apoi a închis poarta cu un scârțâit asurzitor și a început să-i vorbească. -Întâi de toate, trebuie să știi că s-a produs o neînțelegere. Nu vei fi asistent la un cabinet de psihiatrie, ci la un spital pentru cei cu boli psihice. Vei fi sub protecția mea cât vei lucra aici. Întâi de toate vom face un tur, de asta te-am chemat așa devreme. Au început să se plimbe. În mijlocul curții era o fântână arteziană, iar pe aleea din jurul ei se flau, și de o parte și de cealaltă, bănci vopsite în verde. Clădirea căpărase o nuanță deschisă de galben murder, probabil pentru că nu mai fusese zugrăvită de mult timp. Avea doar trei etaje, iar la etajele doi și trei, ferestrele erau fortificate cu bare de oțel. Fata a încercat să nu-și ridice ochii din asfalt și să rețină tot ce-i spunea femeia. -Tu vei lucra la parter! Asta trebuie să reții! Nu urci la etaj. S-a înțeles? Fata a dat afirmativ din cap și nu a pus nicio întrebare. A ascultat toate indicațiile, apoi a intrat alături de asistentă în clădire. Era un culoar imens cu uși către diverse cabinete, iar la fiecare capăt se aflau alte coridoare. Corinei deja i se făcuse pielea de găină. Femeia i-a întins un halat alb și fata a dat să-l îmbrace, dar în tăcerea aceea mormântală s-a auzit un *click*, apoi cineva alerga către ele. Asistenta a tresărit, apoi un băiat înalt de aproape doi metri a cotit și a alergat către ele. -Ion. a îngăimat, respireând greoi. Femeia a oftat și s-a întors să ia o cutie de medicamente și o plasă de perfuzie. -Corina, stai la mine în cabinet până mă întorc. S-ar putea să dureze ceva. Cătălin, mai e cineva cu voi? Băiatul a dat din cap. -Bine, stai aici. Dacă ai nevoie de ceva spune-i Corinei. Femeia a plecat cu pași mari, iar fata a rămas cu gura între-deschisă sperând că există și altă Corina acolo. S-a așezat pe un scaun și a început să citească broșura primită. Deși cunoștea fiecare cuvânt de acolo, nu avea idee cum să converseze cu un nebun de doi metri și nici nu avea intenția să născocească pretexte. În schimb o stânjenea faptul că era urmărită. Știa că acel om stătea rezemat de tocul ușii, cu mâinile lăsate să atârne ca și când i-ar fi fost atașate neglijent de corp și o privea cu ochii mari de parcă nu ar mai fi văzut un om în viața lui. Corina nu apucase să-l studieze, dar trăsăturile feței îi rămăseseră conturate în minte. Avea ochii mari rotunzi, fața alungită și părul tuns foarte scurt. Buzele erau deosebite, ca și cum ar fi fost desenate, iar nasul era ascuțit. Avea părul șaten și parcă de aceeași culoare cu ochii. Singurul lucru care îl deosebea de un om perfect normal era privirea aceea fixată, pierdută. Deși știa că se uită la ea, avea senzația că vede mai mult decât simpla ei înfățișare, ca și cum ar fi derulat un process prin care ea era analizată în interior. Supă câteva minute Corina s-a încumetat să-și ridice privirea. Era ridicol oricum, dacă voia să lucreze acolo toată vacanța nu putea să rămână cu ochii plecați citind aceeași broșură a mia oară. Băiatul se uita, în mod uimitor, către fereastră. Deci nu o privise pe ea în tot acel timp? Cred că devin paranoică. Probabil e ceva în aer… -Mmm, cum te cheamă? a întrebat Corina încercând că pornească o conversație. -Cătălin. a răspuns scurt acesta. Atât? Da, încântată, eu sunt Corina. Hmp! Fata s-a ridicat tâfnoasă de pe scaun și a descios un dulap aflat în spatele ei. Părea să conțină fișe. Plictisită, a privit printre cutii și a început să se uite la numele celor internați acolo. Era o activitate stupid, dar din moment ce nu avea nimic mai bun de făcut, nu voia să ajungă să se uite țintă la un geam aproape opac. Plictisindu-se, s-a aplecat și a luat un caiet A5 în mână. Pe copertă era scris cu litere de mână “Cătălin 1990-2009”. S-a încruntat. Era vorba despre același Cătălin? De ce își stabilize moartea în anul acela, mai ales că stătea în spatele ei chiar atunci? A deschis cu o ușoară ezitare caietul și când a privit în jos a țipat și s-a lovit cu capul de scaunul din spatele ei, scăpând caietul pe jos. Pagina avusese ceva scris pe ea, dar nu se mai putea citi nimic. Cerneala se amestecase cu o pată imensă de sânge, care acum se uscase. Conștientă fiind că își exteriorizase prea impulsiv senzația, a închis caietul și l-a aruncat înapoi în dulap. Simțea o prezență străină aplecându-se spre ea. -Ce s-a întâmplat? Deși apăruse lângă ea imediat ce fata s-a lovit de scaun, tonul fără inflexiuni și fără pic de căldură cu care rostise întrebarea îi dădea impresia că pe Cătălin îl interesa mai mult ce anume o speriase decât ce pățise ea. Prin urmare, Corina s-a ridicat demnă în picioare deși încă îi zvâcnea porțiunea unde se lovise la cap și a ridicat umerii ca și cum băiatul era acela care exagerase: -Un gândac… Cătălin s-a ridicat și el în picioare, îndreptându-și privirea goală către ea. Corina nu citea nimic în ochii aceia, iar asta o neliniștea. Ochii trebuiau, teoretic, să-i trădeze gândurile, sentimentele, impresiile, în schimb el nici măcat nu avea ochi. Era pur și simplu o pată perfect rotundă de culoare maronie pe un fundal alb. Corina a clipit de câteva ori în speranța că nu va ameți și s-a așezat din nou pe scaun, încercând să ignore prezența lui ciudată și absentă. Spre fericirea ei, la scurt timp a apărut și asistenta, care l-a rugat pe Cătălin să îi dea cârpe și două ace de perfuzie. Corina nu înțelegea poziția lui Cătălin. Părea mai mult că lucrează acolo, nu că este internat acolo. Asistenta s-a retras din nou în grabă, iar băiatul a continuat să aranjeze obiectele din dulap. Privea uneori pierdut către fereastră preț de câteva secunde, apoi își continua treaba, sortând și împăturind prosoape, seringi, cutii de medicamente... Fata a ezitat, dar în cele din urmă a hotărât că nu mai poate sta degeaba. -Pot să te ajut și eu? Cătălin a dat absent din cap, dar nici ea nu se mai aștepta la vreo reacție prietenoasă din partea lui. Nu îi plăcea deloc faptul că el era aproape de două ori mai înalt decât ea, se simțea cumva amenințată. A început să împăturească prosoape, iar privirea i-a alunecat involuntar către mâinile celui ce se afla lângă ea. Pielea îi era aspră, dar unghiile erau tăiate scurt și îngrijite, iar mișcările degetelor erau dibace. Nu înțelegea ce căuta el acolo, dar nu era treaba ei să afle, la urma urmei după o lună avea să uite de acea încăpere și de tot ce adăposteau pereții acelei clădiri sinistre. *** -Bună dimineața, doamnă Pastor! Ce face asistenta șefă? -Neața, Corina, foarte bine, la lucru. Poți să treci în dimineața asta pe la Ionuț să vezi cum se mai simte, se pare că nu a mai făcut nicio criză în ultima săptămână. -Desigur, am observat că se simte ceva mai bine. Corina a luat o pastilă din medicamentul pe care i-l dădea în fiecare dimineață de mai bine de o sptămână unui pacient care avea crize de fiecare dată când adormea. Calmantul nu își făcea mereu efectul imediat, dar corpul lui nu accepta nimic mai puternic. A intrat în salonul 14 cu câteva minute înainte de ora 8 când se trezeau în mod obișnuit toți pacienții pentru plimbarea de dimineață. Ea și Cătălin îl însoțeau zilnic pe Ion la o scurtă plimbare prin curtea sanatoriului, iar fata începuse să se obișnuiască. Ion era un caz straniu, dar inofensiv. Avea rareori accese de furie, iar atunci, adeseori victima era chiar el. Corina primise chiar aprobarea să îl însoțească fără supravegherea asistentelor, iar asta îi dădea satisfacția de a-și fi făcut treaba ca la carte. Cătălin dormea, întors cu spatele la ușa pe care ea tocmai intrase. A lăsat pastila și paharul cu apă pe noptieră și s-a apropiat de patul lui Cătălin. Acesta dormea cu cearșaful făcut ghem deasupra tălpilor, dar altceva i-a atras atenția. Întreg corpul îi era încordat, iar spatele era rotunjit într-o manieră neobișnuită, ca și cum s-ar fi încolăcit în jurul unui punct invizibil căutând protecție. S-a aplecat deasupra lui și i-a privit chipul. Părea să doarmă ca un bebeluș, dar respira prea greoi… A vrut să-i atingă obrajii, dar atunci o sclipire ciudată i-a atras atenția. Plângea? Într-adevăr… avea genele umede. Nu mai văzuse niciodată pe cineva plângând în somn. Dar nu a zăbovit în poziția aceea. I-a tras cearșaful până peste umeri și i-a aruncat o ultimă privire, ieșind apoi cu grijă din cameră, în așa fel încât să nu-i trezească pe cei doi. -Doamna Pastor… am o întrebare. -Spune. Femeia părea să se grăbească să urce la etajul superior. Corina nu a pășit niciodată pe coridoarele de la etajul 1, dar nici nu-și dorea s-o facă. În acel moment o preocupa mai mult problema care se ivise. -Ce înseamnă dacă cineva plânge în somn? -Hm. Bună întrebare. De obicei plânsul în somn e cauzat de o tulburare puternică, de o suferință marcantă sau de o teamă… -Aha, mulțumesc. Fata s-a retras adâncită în gânduri și s-a întâlnit cu asistenta care le aducea mâncare celor doi. -Bună dimineața. -Bună, Corina. Pari supărată… -Nu, nu sunt, mă gândeam la ceva. Auziți, aveți idee de ce e Cătălin internat aici? Femeia a rămas pentru o scurtă perioadă pe gânduri. Apoi a deschis nehotărâtă gura. -Nu știu exact, există zvonuri, dar nu știe nimeni… cred că doamna Pastor s-ar putea să aibă idee, dar dânsa nu spune nimănui… e foarte secretoasă mai ales când vine vorba de intimitate. Știi tu… -Da, da, înțeleg, mulțumesc. Femeia le-a lăsat mâncarea pe masă și s-a retras, trezindu-l pe Ionuț. -Bună Corina!a șoptit acesta, zâmbind larg, arătându-se foarte fericit să o vadă pe fată. -Bună Ionuț, hai să mănânci să-ți iei pastila! -Acum nu mi-e foame, hai să vorbim! -Bine, despre ce? -Despre Cătălin! Ești supărată din cauza lui! Fata l-a privit mirată. Felul în care omul acela exterioriza cu nonșalanță tot ce credea era uimitor. -De ce e aici? -Nu știu. Cătălin e băiat bun. Cătălin o iubește pe Maria. -Cine e Maria? -Prietena lui Cătălin! Venea aici mereu. Acum nu mai vine… de ieri nu a mai venit. Tot timpul de ieri nu a venit… apare la geam și ne face cu mâna… dar nu a mai venit și… -Stai, de când nu a mai venit? -De muuuuuult… Cătălin e trist și nu spune nimănui, dar eu știu… Fata s-a încruntat și i-a făcut semn să tacă. Cătălin s-a întors către ei, privindu-l sfidător pe Ionuț, care zâmbea. Corina le-a dat farfuriile și i-a îndemnat să mănânce. Ionuț s-a supus încântat. Își privea mâncarea cu o admirație deosebită. Deși avea probleme psihice vizibile, Corinei i se părea că acel om era mai normal și mai fericit uneori decât cei pe care îi avea în jur. -Nu crezi că se cam întinde coarda? -Poftim? -Ești exact opusul ei… ea tăcea, tu vorbești prea mult. Ea era sensibilă și tu prea superficială. Ce rost are ce faci tu aici, doar nu te privește deloc. -Și nici pe tine nu te privește ce fac eu. Poftă bună! Fata s-a ridicat furioasă de pe pat, îndreptându-se către ieșire. -De ce țipi la ea? Întrebarea lui Ionuț venea pe un ton al unui om mai mult decât afectat de ce se întâmplă. Cătălin nu a răspuns, privea pe geam, către copacul din grădină. Corina s-a întors pe călcâie și s-a uitat involuntar în direcția lui Ionuț. Băiatul avea o privire tristă, fixată asupra lui Cătălin, care însă nu se sinchisea să-l ia în seamă. Deși avusese grijă de el tot timpul, Ionuț rămânea un simplu nebun în ochii lui. Fata a zâmbit sadic în momentul acela și i s-a adresat ironic lui Ionuț: -Nu-ți bate capul cu un om care se crede mort. E clar cine e nebunul aici. Era conștientă că orice ar fi pățit băiatul nu fusese un simplu moft, iar că acel caiet sau jurnal erau dovada, însă nu s-a putut abține. Sub impulsul momentului a hotărât că răzbunarea pentru replicile tăioase ar fi foat cea mai bună soluție. Deja începuse să-i pară rău, dar avea certitudinea că merita. -Ești un om normal care își pune mintea cu doi tipi internați într-un sanatoriu de ani buni. Þi-a luat mult să gândești replica aia? Din nou, ochii aceia inexpresivi o fixau, țintind parcă în interiorul ei. Nu mai putea gândi lucid. A tăcut o vreme, apoi a hotărât să renunțe la orice încercare de a mai comunica. În schimb, a ieșit val vârtej din încăpere cu gândul să citească ce scria în acel carnet. Din nefericire, asistenta șefă era în cabinet. -Hei, nu trebuie să ieșiți pe afară? -Doamna Pastor… cine e Maria? -Maria? Care Maria? -Prietena lui Cătălin. Cea care venea în vizită mereu… Femeia o privea nedumerită. Cum era posibil să fi uitat de existența fetei care, conform spuselor lui Ionuț, venea zilnic acolo. Știa că băiatul era nebun, dar ce folos să inventeze povestea asta? -Pe Cătălin nu l-a vizitat nimeni niciodată… Fata o privea bulversată. -Dar Ionuț zicea că… Femeia a zâmbit trist. Firește, nu avea de gând să-și bată capul pentru a înțelege spusele lui Ionuț. Dar Corina era sigură că nu mințise. Nu mai văzuse în viața ei un om mai sincer ca acela. *** -Bună dimineața doamnă Pastor! -Bună Corina… deci ești gata pentru ultima ta zi? -Ca-ntotdeauna! -Voiam să-ți spun că ai făcut treabă minunată cu Ionuț. E foarte fericit și chiar s-a atașat de tine. Voi pune o vorbă bună pentru tine. Meriți sincer! -Mulțumesc… Fata s-a îndreptat pentru ultima dată probabil către ușa salonului cu numărul 14. Nu mai încercase să încropească o conversație cu Cătălin. În schimb, avea senzația că îi va lipsi Ionuț. Avea ceva special. O ușurință în a vorbi… A apăsat pe clanță ușor și a intrat tiptil în cameră. Ionuț încă dormea, în schimb Cătălin nu era în patul lui. Fata s-a mirat, apoi a observat fereastra deschisă. Primul ei impuls a fost să alerge și să strige. Cătălin nu era în raza ei vizuală, așa că a sărit într-un suflet și a alergat către grădină. L-a găsit pe o bancă, cu palmele împreunate și cu privirea ațintită în pământ. A simțit atunci nevoia să-și ia la revedere și de la el. Cumva se înțelesese bine cu el. Nu-i adresa nici un cuvânt, doar uneori câte un „bună dimineața” când nu îl saluta printr-o ușoară înclinare a capului. Băiatul îi răspundea cu ochii, privind-o într-un anume mod pe care ea nu-l înțelegea, dar care îi dădea convingerea că se înțeleg. Nu o mai îngrozea senzația că este privită adânc de el, pentru că deja îi demonstrase că este un om discret. De fapt, deși nu reușise să afle mai nimic despre el, i se destăinuise privirii lui ca unui prieten de încredere. S-a apropiat ușor, așezându-se pe bancă alături de el, hotărâtă să spună ceva înainte să primească o replică tăioasă. A constatat însă că era mai ușor să vorbească ochilor lui decât să-i spună ceva. Nu știa exact cum se comunică în prezența lui, se dezobișnuise de asta încă de la prima ei încercare de a lega o conversație. -Uite, știu că mă ignori ostentativ și că asta înseamnă că trebuie să mă car cât mai repede de aici. Azi e ultima mea zi de „lucru” și voiam doar să-ți spun la revedere. Asta-i tot. A ezitat o clipă apoi, văzând că nu primește răspuns, a oftat și a dat să se ridice de pe bancă. Băiatul și-a ridicat privirea fixând-o. Corina s-a uitat dezorientată la el. Ca de fiecare dată știa că ochii aceia îi spun ceva, dar nu știa ce. A clipit și s-a ridicat de pe bancă, pornind de data asta către intrarea principală. Nu dorea să mai sară încă o dată pe geam. S-a întâlnit cu asistenta șefă în fața cabinetului. Femeia i-a zâmbit trist. -Cred că ar fi mai bine să nu mai intri la Ionuț. Știe că pleci și e foarte atașat de tine… Fata s-a încruntat și s-a îndreptat către salonul 14. Ionuț stătea întins în patul lui, cu ochii ațintiți către tavan. De cum s-a așezat lângă el, a sărit în poziție verticală și a îmbrățișat-o pe fată. -Ce e?a întrebat sufocată Corina. -Mi-a spus că pleci!a strigat acesta de parcă ar fi protestat împotriva unei nedreptăți de neiertat. -Da, nu mai lucrez aici, dar o să vin pe la voi. -Nu te cred! -Ba da, uite, dacă vrei stabilim în fiecare săptămână o anumită zi de vizită și vin să vă văd. Nici nu știa de unde îi venise ideea aceea trăsnită și era sigură că avea să-i fie imposibil să vină în fiecare săptămână să-i vadă, dar o impresiona tristețea lui, mai ales pentru că îi cunoștea situația și știa cât de sincer era mereu. Putea măcar să încerce să facă un efort pentru acel om. Îi părea o persoană deosebit de caldă, căldură pe care nu și-o mai permitea aproape nimeni din anturajul ei. Deși boala era motivul expresiei atât de dezinvolte a sentimentelor, Corina ținea la omul acela și avea impresia că o înțelege mai bine decât o înțeleg prietenii ei. L-a privit cald, zâmbindu-i, iar Ionuț i-a răspuns la rândul său cu un zâmbet larg. Cumva acea zi a decurs obișnuit, iar ea cobora acum treptele sanatoriului, îndreptându-se către poartă. -Corina!! Era vocea lui Ionuț, care o striga de la intrare. Era îmbrăcat într-un halat alb, pus neglijent peste pijama. În mod normal Ionuț nu ieșea pe afară seara, dar a ținut neapărat să-i mai spună o dată la revedere Corinei, iar Cătălin l-a însoțit. -Of, dar e frig la ora asta. O să răcești! l-a atenționat Corina, reamintindu-i că va veni în vizită. -Bine. Mă întorc în cameră! Paa! Acesta s-a întors, i-a mai făcut o dată cu mâna și s-a retras, cotind dreapta către salonul lui. -Hai, te conduc până acasă că e întuneric. Corina s-a întors, vrând să se asigure că auzise bine și că asociase bine glasul cu persoana. Într-adevăr, Cătălin se oferise să o conducă până acasă. -Mulțumesc… ar fi foarte… drăguț. Băiatul i-a făcut un scurt semn cu mâna stângă, iar ea a mai privit o dată acea clădire mâncată de vreme și s-a întors, pornind către casă. Cătălin mergea alături de ea, cu mâinile adâncite în buzunarele de la blugi și cu privirea ațintită spre vârful pantofilor. Corina se simțea bine, o stare ciudată ținând cont de prezența lui. Afară era relativ cald pentru acea perioadă a anului, iar ei se aflau la intrarea într-un parc de mici dimensiuni pe care ea îl traversa zilnic în drumul ei spre casă. De cum au intrat, Corina a simțit câteva înțepături, care mai apoi s-au amplificat. Ploua grindină, iar ea își uitase căciula în dimineața aceea. Ar fi putut alerga până acasă, dar tot ar mai fi durat 20 de minute în care ea ar fi răcit cobză și Cătălin la fel. Băiatul a pornit către un adăpost. Nu era cine știe ce, dar avea un acoperiș și câteva bănci dispuse circular. Fata nu s-a opus. Nu avea de gând să-l târască prin ploaia aceea. Acum îi părea rău că acceptase să o însoțească. A oftat, așezându-se pe banca rece. Frigul îi pătrundea până la os, iar Corina aproape tremura. Și-a încolăcit mâinile în jurul propriului corp, sperând că ce încălzească. -Îmi pare rău că te-am luat cu mine. În mod normal tu nici nu ar trebui să părăsești sanatoriul… -Nu-i nimic, mie oricum nu-mi place să rămân dator. L-a privit perplexă, iar el și-a îndreptat privirea spre ea. Corina nu se mai străduia acum să citească ceva în ochii lui, în schimb voia să înțeleagă cu ce îi rămăsese Cătălin dator. -Ai avut grijă de fratele meu în tot acest timp. Avea nevoie de asta. Faptul că a trăit în locul acesta l-a distrus. Nu-mi place să recunosc, dar ai fost chiar ceea ce aveam amândoi nevoie. -Fratele tău?a replicat Corina uimită. -Ionuț e fratele meu… oarecum. E mai complicat. -Am timp. -Prefer să țin povestea asta pentru mine. Corina și-a plecat dezamăgită privirea încercând să se concentreze asupra tremurului ei care se accentua. Aproape îi clănțăneau dinții, iar faptul că nu se mișca era aproape criminal. A auzit apoi un fermoar deschizându-se, iar când și-a întors privirea, Cătălin și-a dezbrăcat pe jumătate jacheta. Corina îl privea stupefiată. De ce îi păsa lui dacă ea moare de frig? -Haide, doar nu te aștepți să mi-o scot de tot, nu? Fata s-a apropiat de el și s-a cuibărit sub brațul ridicat, care mai apoi i-a coborât către talie și s-a încleștat în pielea ei, lipind-o de corpul său. Cu cealaltă mână a apucat jacheta, încercând să o strângă pe cât posibil. Corina tremura încă, deși un val de căldură i-a pătruns prin toate venele. Simțea sângele pulsând și încălzind pielea înghețată. A rămas câteva minute împietrită în acea poziție, cu mâinile împreunate în dreptul inimii. A zâmbit apoi după o bună bucată de timp în care furtuna parcă se dezlănțuise, măturând cu un șuier asurzitor totul în jur. Era parcă rezultatul a milioane de tornade de abia perceptibile care se mișcau haotic. -Lasă-mă să înțeleg, te simți dator… Corina a zâmbit aproape sadic, fiind fericită că a găsit un motiv de a-l tachina. -Taci! s-a răstit Cătălin pe un ton iritat. Fata a continuat să zâmbească. Și-a desprins mâinile care amorțiseră deja. Cu cea dreaptă i-a parcurs spatele, rezemând-o de mijlocul lui, iar pe cea stângă a ridicat-o, apucând și ea de jachetă. Cătălin i-a dat recunoscător drumul, odihnindu-și mâna. -Pe Ionuț l-au adoptat ai mei când aveam patru ani. Mama își mai dorea un copil… Nu a știut de problemele mintale. Nici doctorii nu știau. Apoi a început să aibă vise ciudate, iar la vârsta de 11 ani l-au dus la psiholog și au aflat că are dereglări mintale. Când am aflat am fost puternic afectat. Nu știam că îl adoptaseră, dar am aflat doi ani mai târziu când au fost anunțați că nu se poate face nimic cu privire la sănătatea lui mintală și au demarat procese pentru a-l interna într-un sanatoriu… voiau totuși să scape și de tutela asupra lui. Când am împlinit 18 ani au reușit să obțină aprobările necesare și l-au internat. L-am vizitat aproape zilnic timp de doi ani, când ai mei au hotărât să plece în America. Eu voiam să rămân aici, dar tatăl meu nici nu a vrut să audă. Atunci s-au folosit de un pretext stupid și m-au internat și pe mine. -Pretext? Ce pretext? -De ce vrei să le știi pe toate? Nici măcar nu știu de ce te interesează. Fata se uita de la o distanță mult mai mică decât de obicei în ochii lui. A avut impresia, pentru o secundă, că observă un licăr bizar în culoarea aceea aproape mată de maro. Încerca din nou să-l citească, să-l înțeleagă sau măcar să-i ghicească intențiile sau sentimentele… Avea impresia că reușise totuși să avanseze în sensul acesta. Era un sentiment neobișnuit. De parcă mesajul ar fi ajuns la ea, dar misterul nu se pierduse ci, din contră, se amplificase odată cu impresia că ar reuși să-l risipească. Nici ea nu știa de ce o interesa răspunsul. Bănuia că este pur și simplu o situație care sparge tiparele cu care era ea obișnuită. Avea o intrigă interesantă și un mister de deslușit. O interesa probabil povestea în sine. Era ca un film de acțiune. A renunțat totuși, dintr-un motiv pe care nici ea nu-l cunoștea, să-l mai descoasă. Oricum, la ce bun? Nu o privea pe ea. Trebuia să își depună formularul a doua zi. Apoi avea să plece timp de șase luni în Elveția poate… Mama ei o susținuse mereu să plece din țară. Chiar voia să emigreze, dar era prea complicat. Corina se mulțimea și să rămână în țară, era chiar o alternativă care îi plăcea, dar dorea și mai mult ca părinții ei să fie mândri de ea. Îi era destul de greu să ia decizii. De asta o impresionase și alegerea lui Cătălin de a sta cu fratele său. A încercat din nou să privească în ochii lui, dar fără rezultat. Cătălin era în lumea lui, iar ea nu avea de gând să-l scoată de acolo. S-a gândit din nou la caietul cu paginile pline de sânge. Nu găsea nimic de referință în acele numere. -Ce s-a întâmplat în 2009? Băiatul și-a ridicat nedumerit privirea. -Nu știu, ce să se întâmple? Corina a scos o grimasă exasperată, adică nu era vorba despre el? Sau umpluse un caiet cu sânge și nici nu mai știa? Cătălin avea aceeași expresie, ca și cum nu ar fi înțeles nimic. -Bine… cine e Maria? Ce e jurnalul ăla? De ce ai fost internat într-un spital de nebuni, tu fiind perfect normal? Cine naiba ești? -Nu știu cine e Maria, nu știu nimic de niciun caiet, iar în spital m-a internat tatăl meu. Era atât de convins, încât Corina avea sentimentul că înnebunise. Fata s-a smucit din brațele lui și a coborât, postându-se în fața adăpostului. Ploaia o înconjura formând o aură strălucitoare în jurul ei. Părul i s-a lipit de cap, iar hainele de corp. Cătălin avea o sprânceană ridicată și atitudinea celui care se uita la un spectacol prost realizat. Primul impuls a fost să o ia de acolo. Apoi, s-a gândit că nu era treaba lui cum reacționează fata. A rămas pur și simplu pe loc, încercând să facă abstracție de prezența ei. Când s-a hotărât totuși că ceea ce face ea este nebunesc, s-a ridicat, vrând să o convingă să revină lângă el, dar în zgomotul acela infernal pe care îl făcea ploaia amestecată cu grindina care se lovea de tot ce găsea în jur nu nici nu a remarcat că plecase. S-a uitat de câteva ori în jur, iar un nod i s-a pus în gât. A tușit teatral de câteva ori, mai mult pentru a-și dezmorți corpul și a pornit prin ploaie, înapoi către sanatoriu. Afară era de-a dreptul întuneric. A intrat pe ușa sanatoriului. Nimic nu îi părea primitor, în contrast cu zgomotul de afară, liniștea pe care o adăposteau pereții aceia siniștri îi dădea impresia că toate ușile aveau să se deschidă și toți nebunii internați acolo aveau să se năpustească asupra lui. Niciodată nu-i mai fusese atât de frică. A deschis aproape tremurând ușa salonului paisprezece. Parcă se aștepta să se găsească pe sine, stând întins pe un pat, zbătându-se în somn. După un timp s-a calmat și a stabilit că agitația îi era cauzată de faptul că era complet ud și tremura de frig. S-a schimbat, s-a uscat cu ajutorul unui prosop și s-a ghemuit în așternut. Corina împacheta. Dirigintele fusese foarte mulțumit de rezultatele obținute. Îi motivase fără strângere de inimă toate absențele și o asigurase că deși pierduse o lună de școală, practica o ajuta enorm. A stabilit atunci că ea va pleca în a doua săptămână din vacanța de vară, în ziua de sâmbătă. Pe la Ionuț trecuse de câteva ori, dar nicidecum în fiecare săptămână. Avusese teze de dat și se străduise să obțină o medie cât mai mare. Și-a mușcat nervoasă buza. Nu știa dacă să își ia la revedere sau să plece pur și simplu. Cum avea să îi explice lui Ionuț că avea să plece șase luni, iar că după aceea nu avea nicio intenție să îl mai vadă vreodată? Cum avea să îi explice că ea nu putea să se ocupe de oameni cu probleme mintale și că nici măcar nu era treaba ei? S-a gândit să-l roage pe Cătălin să îi spună asta, dar o îngrozea ideea de a vorbi cu el. Încă de când dispăruse atunci de lângă el, Cătălin nu îi mai adresase nici un cuvânt. Când o vedea încerca să o ignore, sau cel puțin să nu privească în direcția ei. Nu avea de gând să plece fără să deslușească măcar un mister. În sanatoriu era liniște, acum toți erau la plimbare cu asistentele, iar spre uimirea ei, nu era nimeni în cabinet. S-a năpustit atunci către dulap căutând caietul respectiv. L-a găsit numaidecât și l-a ascuns în ghiozdan. Apoi, a luat un pix și o hârtie și a încercat să încropească două-trei rânduri pentru asistenta șefă și Ionuț. Când să încheie, a auzit pași alerți, care se îndreptau spre ea. A tresărit, apoi s-a liniștit fiind sigură că era asistenta șefă. Dar când persoana respectivă a intrat fără să îi adreseze nici un cuvânt și a început să caute ceva într-un dulap, Corina s-a întors indignată Spre uimirea ei, persoana respectivă nu era asistenta, ci Cătălin. Încântată fiind de jocul lui, și-a terminat biletul și s-a întors spre el. -Cauți în cutia aia de când ai venit aici. Nu-mi spune că nu ai găsit încă ce căutai. Nu sunt aici în vizită, am lăsat un bilet pentru asistenta șefă și aș vrea să i-l dai tu dacă ea nu îl vede. Oricum, la revedere. Fata a pornit cu pași hotărâți către ieșire. Cătălin s-a întors și a luat curios fiind hârtia în mână. „Am fost acceptată pentru schimbul de experiențe. Voi pleca pentru șase luni în Elveția la studii. Vă mulțumesc pentru tot. Transmiteți-i toate cele bune lui Ionuț. Nu este un biet nebun. Este un om sincer care a avut nenorocul de a se naște bolnav. În ciuda acestui fapt are ceva special în el. Aveți grijă de el. Toate cele bune, a fost o plăcere să vă cunosc, Retegan Corina.” Lui Cătălin i s-a pus un nod în gât. Deși o ignorase cu tact și nesimțire, îi era teamă că într-o zi nu va mai apărea. Asistenta șefă a intrat și ea în cabinet și a citit cu lacrimi în ochi biletul de adio, apoi l-a recitit, cu voce tare. Știa de îndârjirea lui Cătălin, dar de data aceasta mergea prea departe. -Nici măcar azi nu ai scos nici un cuvânt, nu? Cătălin a dat negativ din cap, cu tristețe în ochi. -Îmi pare rău pentru tine. Cătălin a pornit absent, îndreptându-se către grădină. De data aceasta însă, nu era amintirea Mariei cea care îl tulbura. A oftat, așezându-se istovit pe o bancă. -Parcă ziceai că Maria nu există. Atunci de ce ai descris-o în amănunt? Corina a apărut victorioasă din umbra copacului de lângă el. Þinea jurnalul lui în mâna dreaptă, iar cu cea stângă de sprijinea de trunchiul copacului. Lui Cătălin aproape îi zvâcneau tâmplele. Aerul se înghesuia într-un punct, iar ceafa îi durea aproape. Și-a potolit respirația alertă și a încercat să se adune. -Îți spun doar o singură dată. Dispari! Ai furat caietul acela și toate recomandările acelea o să se ducă în momentul în care o să mă calci pe coadă, puștoaico! -Da, deci așa. Dacă pe tine te-a călcat tatăl tău în picioare consideri de cuviință să calci la rândul tău în picioare pe oricine se apropie de tine doar pentru că respectiva Maria te-a lăsat cu ochii-n soare¬? -Cine pe cine calcă în picioare? -Tu pe mine. Din momentul în care am intrat în locul acesta m-ai călcat, constant și cu nerușinare în picioare. Cătălin o privea nedumerit. Nu numai că nu jignise sau rănise cu nimic, dar nici măcar u a spus mare lucru. S-a ținut cât a putut de departe de ea. Care era greșeala în socotelile lui? -Bine, reiau, ce ți-am făcut eu ție? Corina a deschis gura, pregătită fiind să dezlănțuie o furtună de reproșuri, dar a constatat, uimită, că nu știa cum să înceapă. De fapt, gândindu-se mai bine, nici nu avea ce să-i reproșeze concret. Erau lucruri care o deranjau, dar pe care dintr-un motiv sau altul nu le putea exprima. A oftat, aruncându-i caietul și pornind cu pași mari, vrând să fugă de imposibilitatea de a spune ceva. -Ia-ți caietul, oricum n-ai înțeles nimic! Deși ea nu spusese nimic, îl găsea pe Cătălin vinovat. Ajunsese la concluzia că sperase să o înțeleagă pur și simplu. Mereu simțea că ochii lui înțeleg mai mult decât trebuie, când, de fapt, nu înțelegeau nimic. -Stai așa. Deși ce spui nu are sens, eu nu am intenția să deranjez pe nimeni. Dacă îmi spui cu ce te-am jignit… -Nu e vorba că m-ai jignit! s-a răstit fata, întorcându-se pe călcâie. Doar că ești arogant, interesant și… -Eu te-am întrebat cu ce te-am deranjat pe tine. Caracterul meu… problema mea! -Atunci păstrează-ți caracterul tău și visează la cai verzi pe pereți. Maria e rodul propriei tale imaginații, nu? Tu ești nebun, nu? Tu ești un prost înfumurat care a ajuns aici pentru că nu a avut curajul să spună adevărul… -Poftim? -Þi-am citit tâmpeniile. Doar ce credeai? Că tipa o să facă pe agentul secret numai pentru că ție îți era rușine să o „expui”. Îți bați joc de oameni… -De ce naibii te încăpățânezi să te bagi într-o poveste care nu te privește? Cătălin s-a ridicat aproape furios de pe bancă. S-a îndreptat apoi lent către Corina și, cu un gest tandru, și-a trecut degetele de la tâmpla ei stângă, alunecând către obraz și apoi spre buze. -Te supraapreciezi! i-a șoptit, apropiindu-și chipul de al ei. Apoi, când a ajuns la o distanță aproape infimă, mâna lui a coborât aproape automat către gât și a început să strângă vag, vrând să-i insufle spaimă. Apoi a amplificat puțin strânsoarea. Fata însă îl sfida aproape. Avea privirea rece și un zâmbet aproape sadic. -Tocmai te strâng de gât. Nu ar trebui să fii puțin speriată? Corina l-a privit batjocoritor, încleștându-și unghiile în mâna lui, apoi zgâriindu-l. Deși smucitura i-a înroșit gâtul, nu a regretat. Îi lăsase niște semne roșii de toată frumusețea pe mână. Corina s-a întors, plecând fără a mai scoate vreun cuvânt. Purta o rochie albă, cu dantelă și sandale de aceeași culoare. Cătălin și-a amintit că de fapt era vară. Și-a amintit că de fapt el și ea erau ființe vii. Gestul lui fusese menit să o sperie, nu să o sugrume, dar acum că reușise, se simțea rău. S-a prăbușit pe bancă, ținând caietul într-o mână, iar pe cealaltă o analiza. Avea urme roșii, iar pielea în zona respectivelor locuri de înroșise și ea. -Bună ziua. Doctor Barbu la telefon. -Bună ziua… Mama Corinei a tresărit la auzul cuvântului „doctor”. -Aș dori să vorbesc cu Retegan Corina… Cătălin privea deja de o bună bucată de vreme poarta sanatoriului. Pacienții își terminaseră deja plimbarea și se îndreptau către saloane. Cătălin însă nu se clintise de pe bancă. Cu un sunet infernal poarta ruginita a fost deschisă din nou. Doctor Barbu era acolo și discuta cu cineva. Cătălin s-a ridicat curios de pe bancă, apropiindu-se instinctiv de bărbatul înalt, solid și cu părul cărunt din fața lui. Deși era mai înalt decât el, mereu îl privise cu superioritate pe Cătălin. Asta îl scotea din minți. Mai ales pentru că tatăl lui pe el îl șantajase. -Uite ce e, domnișoară, vei intra aici și… Auzea un răspuns, dar nu-i era suficient de clar. S-a apropiat cu pași mari puțin mai mult de locul cu pricina. -… Nu mă puteți obliga. Am venit aici să discut cu dumneata așa cum ai cerut. Acolo nu mai intru. Cătălin îl privea șocat pe doctorul vehement. Vocea aceea era în mod cert a Corinei. -Vă pot obliga foarte bine, domnișoară, ați agresat un pacient! -Poftim?! Corina ridicase vocea, mai mult scandalizată decât furioasă. -Am un martor care a văzut scena când dumneavoastră i-ați zgâriat cu brutalitate mâna stângă. Adevărat? a șuierat bărbatul, ieșindu-și din fire. O vreme Corina nu a spus nimic. Dacă nega, Cătălin avea să fie declarat nebun și tratat ca atare. Dacă nu, ea avea să fie pedepsită de doctorul morocănos. -Adevărat! a răspuns într-un final. Cătălin s-a încruntat. Nu așa se întâmplase totul. -Bun, atunci vreau să mă urmați. Vă voi întocmi un proces verbal. Nu aveți voie să mai intrați în incinta sanatoriului decât însoțită de personal. Nu aveți niciun drept privilegiat și vă interzic orice fel de comunicare cu pacienții internați aici. Cătălin avea pielea de găină. Corina nu spunea nimic, asculta detașată tot ce i se răcnea. Corina a intrat într-un final și l-a urmat pe doctor. Nu înțelegea însă de ce zgârieturile alea erau așa de… grave. -Barbu, stai așa! a strigat Cătălin, îndreptându-se către el mai mult, încercând să ignore prezența Corinei, care cumva îi făcea rău. Trebuia să fie convingător. -Cătălin? -Da, eu, cine ți-a vândut gogoașa? a întrebat ironic. -Are importanță? Ea a recunoscut că e adevărat, și mâna ta zice la fel. -Și eu zic că a făcut asta în legitimă apărare. A ezitat o secundă, gândindu-se la urmări… apoi a continuat. -M-am enervat și… -Eu am vrut să plec. El mi-a pus mâna pe umăr, dar eu m-am întors speriată și m-am smucit foarte tare. Și m-a înroșit puțin. Apoi, am crezut că vrea să sară la gâtul meu și… -În disperarea momentului mi-a dat mâna la o parte… -Deci a fost un accident, nu? Iar asistentele mele sunt nebune, nu? -Păi din moment ce lucrează într-un sanatoriu. Nu-ți mai pierde vremea… fata n-a făcut nimic. Corina se uita la el și nu-i venea să creadă. -Bine Cătălin, să zicem că trec cu vederea acest incident. Dar ai grijă cu cine umbli. E foarte posibil să regreți că te-ai băgat. l-a avertizat doctorul pe un ton amenințător. S-a retras apoi, iar Corina nu își luase ochii de la Cătălin. Băiatul nu privea în direcția ei, parcă urmărea o întrerupere în spațiu pe care a lăsat-o doctorul în urmă. Un gol ciudat, pe care el nu știa cum să-l umple. Se simțea el însuși în plus. -Mulțumesc… -Nu trebuie. -Insist! Corina i-a zâmbit. Nu înțelegea de ce ar trebui să ia totul brusc o altă turnură, dar nu vedea cale de a se opune. A zâmbit și el sincer, deși nu dorea să mai fie sincer cu nimeni. Ideea nu era să se înmoaie, ci să își urmeze idealurile și să iasă cât mai repede de acolo. -Când pleci? -Azi trebuie să plec… în Elveția pentru șase luni. -Mmm Elveția? -Da, eram eu și fata directoarei în concurs pentru postul acesta. În urma recomandărilor primite l-am obținut. Pot face practică acolo. Sincer m-a uimit… nu credeam că voi reuși mai ales că… -Ea e fata directoarei și tu ești o… elevă? -Mda, și asta. Doar că eu nu prea am experiență și mi-e și puțin frică. Cătălin a privit-o gânditor. I-au revenit în minte cuvintele doctorului și se gândea, cine putea fi turnătorul. Aproape sigur, era vorba despre un doctor sau o asistentă, deoarece nimeni nu ar fi plecat urechea la ce ar fi spus un internat. Dar nu știa cine și de ce. Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de soneria unui telefon. Corina a scos aparatul din buzunar și a răspuns sfioasă. Curios fiind, Cătălin a ciulit urechile, sorbindu-i cuvintele și pe cât posibil și fragmentele din ceea ce spunea interlocutorul. -Da. Eu sunt. -Bună ziua, profesor… sun cu privire la… în Elveția. -Da, s-a întâmplat ceva? -Zborul a fost anulat din cauza unor turbulențe pe ruta respectivă. Mai pleacă un avion peste o săptămână, dar am vorbit cu părinții tăi și… -Da, înțeleg. -Sper că nu este… -Nu, nu e nicio problemă. -Bine, ne vedem la școală. -La revedere. Corina a închis și a mormăit ceva printre dinți. Cătălin o privea suspicios, așteptând detalii, deși fata nu avea nicio obligație să i le ofere. A oftat și s-a uitat cu o privire gânditoare, ucigașă, la el. -Nesimțiți. Și să creadă că-i înghit gogoașa. Director împuțit! Cătălin încerca să înțeleagă rostul insultelor ei, dar nu lega de nimic injuriile respective. -Eh… se pare că o să fie o vacanță frumoasă. -Adică? -Mi-au anulat zborul și mama a refuzat să fiu dusă mai târziu, să nu cumva să pățesc ceva. Deci ghici cine mi-a luat locul? -Tipa? -Exact. Îmi vine să urlu, deși nu aveam prea multă tragere se inimă să merg acolo. Ce naiba? Am făcut practică mai bună ca ea, știu mai multe și mai bine ca ea, și totuși ea e fata directoarei și asta rezolvă tot. -Eh, consideră că ți-a făcut un serviciu și te-a scăpat de o călătorie nedorită. -Ești prea optimist. Eu sunt mai realistă… o să-mi bat joc de boul ăla. -Adică? Ce bou? -Directorul acțiunii cu schimbul de experiențe. E un prostănac de prof care a dat de un post și se crede șmecher. Ca să nu mai zic de cât de tâmpit este. -Și tu o să-i faci ce? -Nu știu, găsesc eu ceva. Cătălin o privea amuzat. -Mai încercăm o ieșire de aici? a propus Corina entuziastă. -O să mă omoare. Deși își punea această problemă, Cătălin a aprobat. La urma urmei, pe ea o știau toate asistentele. Nu era o problemă dacă părăsea incinta sanatoriului însoțit… sau cel puțin așa gândea el și-i făcea plăcere. Atunci și-a amintit că purta un halat alb. -Stai, stai, stai! Eu trebuie să mă schimb! -Nu, nu trebuie. Corina l-a luat de mână și a pornit cu pași mari către un magazin de vis-a-vis. Era mai degrabă un butic modest care părea să aibă de toate. -Neața, Mădă! Corina s-a îndreptat către o fată relativ scundă, cu părul blond prins în coadă și chipul ceva mai copilăros decât al Corinei. Purta o fustă înflorată până la genunchi și un tricou albastru, de culoarea florilor. -Mama nu-i aici, se întoarce peste o oră. Mi-a lăsat mie treaba în grijă. Să te servesc cu ceva? -Da, cu niște haine pentru domnul de aici. Apropo, Cătălin, Mădălina, Mădălina, Cătălin! A făcut prezentările rapid, apoi s-a dus în spate, căutând printre cutii și plase. Era marfă nedespachetată. -Ia ce-ți place, dar nu uita să le pui la loc după ce scormonești pe acolo. -Da… dacă găsesc lucruri care să-mi placă. A ales după ceva vreme un tricou negru cu un desen bizar și o pereche de blugi destul de simpli, dar cu câteva buzunare în plus. -Du-te și probează-le acolo. Corina dădea ordine de parcă ar fi fost magazinul ei, iar Mădălina își găsise de lucru cu niște produse cosmetice de pe un raft. Cătălin s-a supus și s-a îndreptat către o cabină de probă improvizată. -Mădăă! -Da, eu! -Vii cu noi în parc? Cătălin a dat discret una din perdele la o parte. O fetiță de aproximativ 12 ani și mama ei stăteau în fața lângă raftul cu produse cosmetice. Mama părea destul de tânără. Avea părul vopsit roșcat ajungându-i până la umeri și purta o rochie albă cu dantelă. -Nu pot, trebuie să deschid magazinul peste 15 minute și mama știi că e plecată. Va trebui să am grijă de tot! Scuze… poate altă dată! -Hei, Maria! Bună ziua! -Bună, Corina! i s-a adresat pe un ton cald mama fetiței. -Corinaa!! Copila i-a sărit în brațe, strângând-o cât putea de tare, ca de obicei. -Vii cu noi în parc? -Mmm, păi mă gândeam să fac puțină muncă în folosul comunității. Mădă, ia o gură de aer, deschid eu magazinul. Și da, știu să organizez cutiile și produsele și mă descurc și cu posibilii clienți! După un set de instrucțiuni vitale pentru buna funcționare a magazinului și după îmbrățișările de rigoare, cele trei au ieșit din încăpere, zâmbind. Corina s-a întors către cabina de probă, puțin uimită de cât putea să dureze. -Hai o dată! E doar o pereche de pantaloni și un tricou! Stai acolo de un ceas! Cătălin s-a încruntat și a ieșit bodogănind de după draperii. Într-adevăr, ambele piese vestimentare îi veneau foarte bine. Corina a zâmbit mulțumită și l-a îndemnat să se așeze pe un scaun din fața ei, apoi, s-a îndreptat către frigider și a luat două doze de suc rece. Pe una dintre ele i-a aruncat-o lui. -Dar tu chiar te servești cu orice din magazinul ăsta? -Cam da. La cât am ajutat pe aici, nu trebuie să cer voie. Și așa afacerea le merge prea bine ca să-și facă griji pentru niște haine și un suc. Corina s-a ridicat agale de pe scaun și s-a apropiat de el. S-a așezat în genunchi și, a început să se uite la pantalonii lui. În cele din urmă a găsit la spate eticheta și a rupt-o. -Au! -Ce e? -Mă zgârii! Corina s-a încruntat și l-a privit sceptică. Apoi a chicotit într-un mod arogant și mai degrabă amuzat și a început să tragă de eticheta tricoului. De data aceasta o făcea intenționat. -Acum mă strângi de gât! Corina a zâmbit. A aruncat cele două etichete la gunoi și s-a îndreptat spre ușă. A pus afișul cu „deschis” și s-a întors, punând în ordine lucrurile. Cătălin o urmărea cu privirea. Fata purta pantaloni scurți de blugi și un maiou roz. -S-a întâmplat ceva? -Nu. De ce? -Ești tăcut… -Eu mereu sunt tăcut. Corina s-a strâmbat nemulțumită, continuându-și treaba. Îi era destul de greu să se concentreze. Mintea îi fugea fără voia ei la jurnalul pe care îl răsfoise. Cumva, povestea părea inventată. El se vedea cu Maria pe ascuns, nimeni nu știa nimic, iar cei care auzeau ceva despre ea spuneau că este rodul imaginației lui. Dar acum unde era această Maria? Și de ce era jurnalul întrerupt la jumătate și pătat cu sânge. Nu apucase să citească tot ce scria acolo. Acum regreta că nu citise pagina de sfârșit, dar îi era groază să vadă pata de sânge. Mai ales că nu știa a cui era. Întrebările i se învălmășeau în cap, iar ea pusese tricourile pe raftul de pantaloni și trebuia să o ia de la capăt. Le-a înghesuit într-un final de-a valma într-un coș pe care scria ofertă specială, deși nu făcuse nicio reducere de preț. Spera doar să-și găsească o ocupație care să îi țină mintea departe de jurnalul acela. -Hei, Corina! -Vali? Ce faci pe aici? -Sunt în parc cu rolele și Alex. Dar tu ce faci aici? -Îi țin locul Mădălinei, s-a dus să ia o pauză. -Aaa. Te ajut? -Nu, lasă, e prea frumos afară. Dacă începe să plouă veniți înăuntru. Băiatul zâmbea mulțumit. Avea părul tuns destul de scurt, dar încă se distingeau șuvițele ușor încrețite. Avea ochii căprui și buzele groase. Zâmbetul răutăcios pe care îl afișa părea, în mod paradoxal, prietenos. -El cine e? -Bruce Willis deghizat!s-a răstit Cătălin deranjat de tonul băiatului. -Nu serios?a intervenit Corina. Cătălin a ridicat nedumerit o sprânceană. -Și el e Vali și va trebui să te porți frumos cu el! Băiatul a îmbrățișat-o cu o mână, iar Cătălin observa că îi venea până la umeri. Era probabil cu câțiva ani mai mic decât ea. Și totuși, care era problema? -Lasă, dacă se ia de mine… praf îl fac! Corina a chicotit, amuzată mai ales de reacția lui Cătălin. -Deci? Ce-ți dau? -Eeem… două înghețate! I-a luat banii și s-a dus cu el afară la frigiderul cu înghețată. Cătălin a oftat, rezemându-se de spătar și gândindu-se la vara trecută. -Cine era?a întrebat-o imediat ce s-a întors. -El? Vali. E un puști foarte simpatic. Și supărăcios. Cătălin nu înțelegea descrierea, dar nici nu a insistat. -Aha. Foarte detaliat. -Mai multe detalii după ce îmi spui cine sau ce e jurnalul tău. -Iar începi. Þi-am spus să uiți de jurnalul ăla. Iar se enerva. Corina și-a văzut de treabă fără să mai spună altceva. Nu înțelegea cu nici un chip de ce făcea pe detectivul. Dar parcă nici nu o făcea conștient. Nu putea să creadă că nimeni nu o văzuse pe fata aceea niciodată, dar că ea totuși exista. Și nici nu îi venea a crede că băiatul era normal. Poate era la fel de nebun ca restul. Doar fusese internat într-un sanatoriu. De-o dată a cuprins-o frica. Era singură într-un magazin cu un dement? S-a scuzat și s-a îndreptat către baie. Și-a scos telefonul și a format numărul mamei ei. -Mama… eu… I-a povestit amănunțit ce se întâmplase. Mama ei era acasă. Nu putea să apară pur și simplu acolo, dar puteau să meargă toți în parc și să rămână ea la magazin. Corina i-a mulțumit mamei și a închis rapid. În douăzeci de minute ea avea să fie acolo. Când s-a întors, Cătălin privea în continuare în același punct. Revenind în acea încăpere, avea senzația că în fiecare secundă, tensiunea creștea. Pulsul i se accelera, cu cât avea certitudinea că momentul sosirii mamei ei era aproape. Avea impresia că reacția ei este nejustificată, dar, instinctiv, se găsea într-o cursă fără capăt. Cătălin nu observase încordarea ei. Privea către geam. -Alo? Deși nu cunoștea numărul afișat, era bucuroasă de apelul primit. -Corina? Sunt eu. -Doamnă Pastor, bună ziua. -Unde sunteți? -La magazinul de peste drum, de ce? -Cum se simte Cătălin? Corina s-a încruntat. Băiatul nu părea să aibă vreo problemă, dar îi sorbea cuvintele cu interes. -Nu are nimic, de ce? -Tocmai am primit o scrisoare conform căreia ar fi suferit un accident cerebral. Corina a tresărit, apoi l-a privit speriată. I-a dat telefonul, lipindu-și urechea de el pentru a auzi ce se întâmplă. Asistenta vorbea greu. -De la cine e scrisoarea? -E anonimă. -Și ce scrie? -Îi este adresată Corinei. Zice că noul ei prieten va suferi cel mai probabil un accident cerebral, dar că va avea el sau ea grijă de el. E ilogic, parcă ar fi o previziune nebunească. Scrisul nu îl recunosc, sunt litere de tipar învălmășite, scrise cu cerneală roșie. -E stilou, nu? -Da, de ce? -Gros sau subțire? -Foarte subțire… Cătălin i-a dat telefonul și a pornit mai degrabă furios către ușă. -Stai, unde te duci? -Trebuie să mă întorc la sanatoriu. -Vin cu tine! -Tu stai aici. departe de mine! Fata s-a încruntat și l-a urmat. Cătălin mergea cu pași mari, cu cât se grăbea mai tare, Corina parcă se apropia mai mult. Când a intrat pe poartă, a lăsat-o să meargă înaintea lui, apoi s-a apropiat cât a putut de mult de ea, ca și cum s-ar fi pregătit de un atac. Asistenta stătea la intrare. De cum au urcat treptele, femeia i-a înmânat foaia, iar el s-a încruntat, văzând literele. Corinei i se părea că este o glumă proastă. -Și? Cineva probabil se ține de bancuri. -Serios? a replicat Cătălin, ironic. S-a îndreptat către dulapul din biroul asistentei și a deschis jurnalul la mijloc, acolo unde era pata de sânge, apoi, a dat pagina. A luat o lupă și a îndemnat-o pe fată să privească. Nu distingea textul, dar erau linii subțiri, asemănătoare cu cele de pe scrisoarea primită. -Ce înseamnă asta? Tu ai scris chestia asta? Cătălin a luat o foaie și un creion, apoi a scris la întâmplare o propoziție. Scrisul lui era ușor înclinat spre dreapta, dar foarte ordonat, spre deosebire de literele drepte și așternute neglijent de pe paginile jurnalului. -Acesta nu e scrisul meu. Că tot voiai să știi povestea… A închis ușa, apoi a revenit lângă Corina, care nu înțelegea legătura dintre jurnal și scrisoarea ciudată. -Uite… nu eu am scris jurnalul. Ea l-a scris și mi l-a dat înainte să dispară, spunând că de fapt este al meu. Eu nu am modificat nicio literă, am citit și am recitit ce scrie acolo, dar nu am găsit logica… ea l-a scris din perspectiva mea și a relatat diverse întâmplări. Eu nu am priceput ce vrea să însemne.. aici, a continuat el, închizând caietul și arătându-i anii trecuți pe copertă, m-a declarat mort. Asta a trecut de un an și ceva, deși coincide cu anul în care a dispărut ea. Jurnalul se oprește la ziua în care a plecat ea și este împroșcat cu cerneală. -Deci ăsta nu e sânge? -Nu, e cerneala ei preferată… -Cerneala ei preferată e cea de culoarea sângelui? Și eu să înțeleg că vrea să mă omoare? -Nu, mă îndoiesc. Părinții mei, înainte să părăsească țara au primit o asemenea scrisoare, apoi, a doua zi au găsit caietul acesta. Ei au crezut că eu sunt cel care a scris totul. Nu le-am spus adevărul. M-au crezut, firește, nebun. Nu am putut să le spun că de fapt ea a scris totul, mai ales pentru că nu aveam nicio dovadă. Maria dispăruse, iar eu eram sigur de asta. Apoi, tata a încercat să mă interneze. La control, doctorul a spus că sunt perfect sănătos și că ar trebui să mă apuc de făcut scenarii de thriller… spunea că totul a fost o glumă. Totuși, tata i-a oferit o sumă frumoasă ca să mă țină aici, apoi, și-au luat catrafusele și au dispărut. Nici de ea nu am mai auzit nimic… până acum. Povestea pe un ton rece, dar Corina simțea o ușoară inflexiune în glasul lui când vorbea despre ea. -Parcă se crede… tu. Nu înțeleg ce vrea să însemne asta. Și de unde știe de mine? M-a urmărit? -Nu știu, asta mă enervează. Eu niciodată nu dădeam de ea. Ea apărea mereu. Nu am întrebat niciodată prea multe, practic nu știam nimic despre ea, dar nu o îndepărtam niciodată, era… nu știu. -Mie îmi pare… -Nebună? Corina a aprobat printr-o ușoară înclinare a capului. Îi plăcea situația. Fără voia ei, fusese implicată. Acum cel puțin știa de ce. Știa de ce voia să știe totul și mai ales, știa de ce voia să o găsească pe fata asta. Probabil era doar un pretext, dar era mulțumită. Nu găsise explicație pentru a se implica în nebunia cu această fată, în nebunia vieții lui Cătălin, dar nu asta căuta acum, probabil avea să înțeleagă mai târziu. -Și nu ai de gând să o găsești? -Nu, am de gând să ard toate astea și să te țin departe de sanatoriu. -De ce îți pasă ce pățesc eu? -Nu-mi pasă. -Super, deci fac ce vreau, dă-mi astea! -Ce vrei să faci? -Te interesează? Parcă voiai să le arzi. -Nu te las să cauți o psihopată de una singură! Corina a zâmbit. Cătălin nu înțelegea jocul ei, dar o speria într-adevăr problema Mariei. -Din câte înțeleg aici… fata e geloasă. -Poftim? -Ce auzi… mai întâi, văd că aici e vorba despre cât de mult ții la părinți, cât îi iubești pe ei, și mai ales scrie că o ascunzi, că nu vrei să o arăți, că ți-e rușine cu ea. Tipa e emo, nu glumă. Apoi… apare când apar eu. Totul e construit din perspectiva ta, iar ea se victimizează. Voia mai multă atenție… cred că era cumva obsedată din câte văd. -Cred că e mult spus… -Cătălin, te urmărește de mai bine de un an. Fii serios, oricine s-ar fi resemnat demult în locul ei. -Corina… Băiatul nu a replicat nimic, Corina avea dreptate. Fata a auzit un sunet înfundat. A pornit către coridor, dar nu a văzut nimic. Apoi, telefonul ei a început să sune. A răspuns rapid, era mama ei. Cătălin încă se mai uita de-a lungul holului. -Mama. Venim acasă, trebuie să-ți spunem ceva. A luat și caietul și scrisoarea, apoi i-a făcut semn lui Cătălin să o urmeze. Când au ieșit din incinta sanatoriului, și au văzut-o pe mama fetei în fața magazinului, Cătălin a întrebat alarmat: -Ce ai de gând? -Stai liniștit. E mama. Oricum avem nevoie de ajutor… Niciunul dintre ei nu a scos nici un cuvânt tot drumul. Mama fetei conducea foarte concentrată, iar Corina privea îngrijorată în jur. Când au ajuns în fața unui bloc modest, Cătălin a privit-o cu atenție pe femeia care nu pusese nicio întrebare. Era ușor plinuță, avea părul lung, prins în coadă și vopsit într-o culoare de roșcat închis. Rochia crem parcă pălea în contrast cu ochii ei, căprui, care emanau parcă lumină. -Intrați. Femeia a deschis ușa, poftindu-i în sufragerie. Le-a dat câte un pahar cu apă și s-a așezat. -Eh, Corina părea îngrijorată, deci nu am spus nimic înainte să ajungem. Am auzit multe despre tine, Cătălin. Ah, îmi pare rău, nu m-am prezentat. Mă numesc Magda. -Mama… uite… I-a arătat și scrisoarea și jurnalul, povestindu-i ce aflase mai devreme de la Cătălin. Femeia aproba, fără să scoată vreun cuvânt. *** Corina se întorcea de la film. Afară deja se întunecase, iar Cătălin privea în sus. Se străduiau de două săptămâni să înțeleagă misterul Mariei, dar nu dădeau decât de piste false. Corina aproape renunțase la ideea de a o găsi pe fată, în schimb, se apropia de Cătălin, iar această apropiere schimbase ceva în viața ei de zi cu zi. Ajunsă acasă, a găsit un bilet de la mama ei, cum că este plecată din oraș cu treburi urgente și că se va întoarce mâine. Corina a oftat. Afară începuse să plouă, iar în casă era o liniște aproape înspăimântătoare. De asta nu-i plăcuse niciodată să rămână singură acasă. S-a dus să găsească ceva de mâncare, dar de cum a intrat în bucătărie cineva a început să bată la ușă. Corina s-a speriat, apoi s-a îndreptat către capătul holului. Bătăile continuau. Erau regulate și calme. Fata s-a năpustit asupra ușii și a încuiat peste tot. Când s-a uitat pe gaura cheii nu a văzut nimic. Era beznă. Cineva acoperise vizorul. Primul ei instinct a fost să țipe, dar a inspirat adânc, a intrat în camera ei și a încuiat ușa, apoi a pus mâna pe telefon și a format numărul sanatoriului. Din fericire i-a răspuns Cătălin. Cu greu, a reușit să se calmeze ca să poată vorbi. -Cătălin, e cineva la ușă. Bate încontinuu. -Ce? Cine e? -Nu știu. M-am uitat pe vizor dar nu văd nimic, a acoperit cu ceva acolo și… nu știu ce să fac! Disperarea i se accentua cu fiecare secundă, iar frazele ei deveneau din ce în ce mai incoerente. -Bine, vin acolo. Ajung cât de repede pot. Tu stai cât mai departe de ușa aia. -Ai grijă… A trântit cu mâinile tremurânde receptorul. Bătaia regulată din ușă nu înceta, nu devenea mai puternică sau mai alertă. Era ca o picătură chinezească. De ce i se aplica tocmai ei nu putea înțelege. Atunci și-a dat seama de absurditatea situației. Dacă era vreun hoț sau criminal, de ce ar sta la ușă bătând ca dementul? S-a ridicat cu greu de pe covorul pe care se trântise în mod inconștient, a luat suportul de lumânări din metal pe care îl ținea de câțiva ani buni pe dulap și cu o doză de inconștiență mai mult, decât de curaj, a deschis ușa de la cameră și s-a îndreptat către cea de la intrare. Cine se ținea de glume pe seama ei? -Cine naiba e acolo? A strigat din toți rărunchii, mai mult furioasă decât speriată. Apoi, văzând că nu primește răspuns și că bătăile nu încetează, a lovit puternic cu palmele în ușă și a început să descuie pe rând toate încuietorile. Când să dea lanțul la o parte, bătăile au încetat. S-au auzit după aceea pași lovindu-se de podeaua blocului. Nu păreau grei. Atunci i-a trecut prin minte cine putea fi dementul care-i bătea în ușă. A deschis cât a putut de repede și a fugit pe scări în jos, dar nu era nici țipenie de om. A oftat și a dat să se întoarcă în casă, dar inima i s-a oprit în loc când a văzut ușa închisă. Ea era sigură că nu făcuse această mișcare. Apoi a auzit alți pași, care urcau alert spre ea. Când a simțit pe cineva respirând greoi în spatele ei, a țipat involuntar. Două brațe puternice au îmbrățișat-o. A respirat ușurată când l-a văzut pe Cătălin. -Unde… cine? Corina a așteptat câteva secunde ca el să-și revină. Aparent alergase tot drumul până la ea. -Nu știu, e în casă. -Cum mama naibii? S-a îndreptat hotărât către ușă. A rotit clanța, intrând în casă. Nimic nu părea neobișnuit. Corina stătea lipită de el. Nu avea curajul să mai acționeze de una singură. Au verificat toate camerele. Nu era nimeni nicăieri de găsit. Cătălin a încuiat atunci ușa de la intrare și s-a refugiat alături de Corina la ea în cameră. -Vreo farsă? -Mă îndoiesc… -Atunci ce? Fantome? -Nu știu… deci am intrat aici cu ambele uși încuiate și bătea încontinuu. După ce te-am sunat am zis că dacă era un hoț sau ceva, intra, îmi dădea cu ceva în cap și gata. Și când am ajuns la intrare și am strigat… nimic, tot bătea. Dar când am dat să descui a fugit… am ieșit și eu și atunci a intrat în casă și ai venit tu. E tot ce știu. E ca un film de groază prost realizat. -Mie nu mi se pare deloc prost realizat. Tremuri! -Normal!! -Ia stai… Corina s-a întors către geam. -Sunt sigură că fereastra asta nu era deschisă. -Mmm… bingo, deci pe aici a ieșit. Este etajul unu. Ori a sărit, ori s-a cățărat în copac și a coborât. -Cătălin... chiar contează? Singura întrebare acum este… cine a făcut asta. -Nu știu… acum nici nu are importanță. Hai să bei un pahar cu apă. Trebuie să te liniștești. Cătălin a intrat în bucătărie, dar s-a oprit în prag, luând-o pe Corina de umeri și trăgând-o lângă el. -Ce…? Când am verificat aici geamul ăsta nu era deschis… Corina și-a încolăcit mâinile în jurul lui. -Gata, e în regulă. -Nu, nu e! Vocea ei tremura. Într-adevăr. Pe masă era un bilet scris pe o hârtie A6. De la distanța aceea nu distingea decât linii de culoare roșie… foarte subțiri. Cătălin a luat foaia și a citit: „Bună! Ce faci? Vrei să fim prietene?” Corina S-a întors furioasă pe călcâie. -Ieși dracu din casa mea femeie dementă! Mă auzi?? A început să meargă cu pași mari și să deschidă toate ușile din casă, de la camere și dulapuri. Cătălin a urmat-o. Nu înțelegea logica impulsurilor ei violente. Trebuia să se calmeze. Atunci a auzit ușa de la intrare trântită. Corina a început să alerge, mai întâi pe holul casei, apoi pe scări în jos spre ieșirea din bloc. -Stai pe loc! Te omor cu mâna mea țicnito!! Urla din toți rărunchii în timp ce alerga pe stradă. -Corina! Gata! Cătălin a prins-o de umeri în timp ce ea se smucea. -Lasă-mă. Cineva trebuie să o ciufulească puțin! Cătălin a așteptat până s-a calmat, apoi a luat-o de mână întorcându-se cu pași repezi către apartamentul ei. Nu i-a dat drumul până nu s-a așezat pe un scaun și nu a luat câteva guri sănătoase de apă pentru a se calma. Începuse chiar să caute un extraveral. -De ce nu m-ai lăsat să îi smulg păru din cap? -Uite… nu te pot lăsa să te duci după ea. Nu știi cu cine umblă, pe unde te poate ademeni… îți dai seama că e o nebunie să alergi noaptea pe străzi… -Nu m-am prins? Þi-e frică pentru mine sau pentru ea? Dacă o urmăream puteam să aflu cine e și poate chiar și ce are cu mine. Și după aceea probabil îi rupeam ceva. Dar tu ai spus că e mult mai pitică decât mine. -Uite, nu am de gând să continui discuția asta. Nici nu sunt sigur că vreau să o vezi. E nebună… Corina îl privea sceptică. -Bine atunci. Dacă îți pui o problemă așa stupidă, eu te las singură. Precis o să vadă că am plecat și o să continue să te tortureze psihic. -Nu! -Ce nu? -Ești groaznic. -Ce nu? -Nu pleca. -Bine… așa mai merge. Acum gata cu scepticismul cu privire la judecata mea. Dacă nu te-am lăsat să o urmărești, am făcut-o cu siguranță pentru siguranța ta. Acum ne înțelegem? -Cum spui… dar gata cu siguranța! Corina s-a așezat pe pat, trecându-și mâna prin păr. Mereu făcea asta când era agitată. Misterul Mariei îi plăcuse la început. Ca și cum ceva interesant se anunța să i se dezvăluie. Acum însă îi era prea frică. Pe de-o parte era fericită că își găsise un prieten de nădejde, dar pe de altă parte își dorea să nu se fi implicat în ceva așa de ambiguu și nesigur. Cătălin și-a luat un scaun și s-a așezat în fața ei. -Știi… m-am angajat la magazinul prietenei tale. -Serios? -Da, mâine încep. Am primit ușor postul. Lucrez șase ore pe zi, cât nu se poate ocupa doamna Radu. Nu am cine știe ce salariu, dar e suficient de mare să mă pot muta în garsoniera lăsată de tatăl meu. -Þi-a lăsat o garsonieră? -Nu el… mai mult mama a insistat. Corina a tăcut. -Și Ionuț? -E pe mâini bune… Corina nu a continuat conversația, s-a ridicat, îndreptându-se către bucătărie. A pus apă la fiert într-un ibric, apoi a început să caute ceai negru. Între timp, Cătălin s-a rezemat de tocul ușii, privind-o. Fata se uita deja de două minute prin cutia cu ceai. Într-un final, s-a apropiat de ea și a luat el ceaiul de acolo, punându-l pe masă. A încercat să stabilească un contact vizual cu Corina, dar fata refuza parcă să îl privească. -Ceva nu se leagă în povestea asta. Nu se leagă deloc. a conchis într-un final Corina, ca și cum ar fi meditat tot timpul asupra acestei probleme. -Cum ar fi ce? -Motivul pentru care mă atacă pe mine. Telefonul ei mobil a început să sune, iar ea a afișat o expresie nedumerită când a văzut cine o apela. -Bună Vali, s-a întâmplat ceva? -Nu, dar de ce mi-ai trimis un bilet? Ai fost la mine acasă? Corina s-a încruntat. Pe față i se citea furia mai presus de orice alt sentiment. -Nu ți-am trimis nimic! -Aici scrie „Salutări de la Corina”! a protestat băiatul prin receptor. -E scris cu litere subțiri și roșii? -Da! -Bine, rupe biletul și aruncă-l. Încuie ușile și închide geamurile, nu eu ți-am trimis nimic. Fă ce ți-am spus și vorbim mâine! Și te rog… ai grijă! A închis telefonul uitându-se către Cătălin. De data aceasta nu mai părea abătută, ci chiar foarte implicată. I se citea în priviri furia. -Pot să știu ce caută acasă la Vali? s-a răstit, gesticulând cu telefonul în mână. -Nu am idee ce e în capul ei. -Și cine ai vrea să știe? Eu? Spune-mi odată tot adevărul și ajută-mă să termin cu tipa asta înainte să abordăm totul altfel. Știi că aș putea suna la poliție. -Și să le spui ce? Că ai primit niște bilete? -CÃ MI-A INTRAT ÎN CASÃ! a țipat Corina, cu litere apăsate. Apa începuse să fiarbă, dar pe ea nu părea să o mai intereseze altceva decât respectivul subiect. -Uite, a continuat, înțeleg că mă sperie pe mine și așa mai departe, dar sub nicio formă nu o să accept să amenințe un copil care nu are nicio vină și care, pentru numele lui Dumnezeu, nu i-a făcut nimic!! Cătălin nu părea să cupleze la ce îi spunea ea. Acum el era cel deconectat, iar Corina părea de-a dreptul exasperată. A mișcat dezaprobator din cap. Părea dezamăgită. -Nu o să accept comportamentul ei, înțelegi? E nebună, și o să stea unde îi este locul! Și tu… nu mai înțeleg nici de ce mai stai aici, adică mă aperi de cine? De o dementă? Știi ce, o să mă apăr singură! Vorbind pe un ton ironic, s-a îndreptat către sertare, mai întâi a stins focul, apoi a luat un cuțit gros, cu mânerul negru. I l-a întins lui Cătălin pentru o fracțiune de secundă, așteptând ca el să înțeleagă ce are de gând. -Nu poți să folosești cuțitul împotriva… -Împotriva cui? Împotriva cuiva care a intrat la mine în casă? Putea fi oricine. Chiar și un asasin. O să tratez problema în consecință. Asta înseamnă să sun la poliție cât încă mai am timp. -Nu implica poliția în așa ceva. -De ce? -Pentru că o să fii considerată nebună! Corina s-a oprit atunci și a zâmbit mulțumită. -Continuă! Cum? -O să intre, o să te terorizeze seară de seară, până o să-ți pierzi mințile. Nu se va găsi nicio dovadă, pentru că nu va exista. Nimeni nu a văzut-o niciodată. -Așa mai merge! Fata a pus cuțitul la loc. Aparent, nici nu avea intenția să-l folosească sau să sune la poliție. -Asta e metoda. Și tu de unde știi? -Așa a ajuns Ionuț la spital. El a cunoscut-o înaintea mea. Corina a înțeles acum de ce băiatul îi inspira încredere. Ionuț fusese înnebunit, nu era ceva ereditar. -Se pare că până la urmă ar fi trebuit să îl întreb pe el, nu pe tine. Cătălin s-a încruntat, în semn că nu înțelegea. -Nu o să sfârșesc la sanatoriu, dar ea da! -Uite, nu vreau să… -Contează? O aperi pe ea, nu pe noi! Corina s-a întors la ea în cameră, deschizând fereastra. Era nesigură. Trebuia să se bazeze pe ce spunea el ca să pună capăt nebuniei cu Maria, dar de unde știa că el nu era parte din toată șarada? De unde știa că nu era de partea ei, din moment ce clar nu părea prea doritor să o găsească și să o interneze? A oftat, închizând ochii și aducându-și aminte de ce pățise mai devreme cu fata aceea. Brusc, i s-a făcut din nou teamă. Dacă el avea să ia în seamă tot ce a spus? Nu voia să rămână din nou singură. Putea la urma urmei să sară la gâtul ei. Primul impuls a fost să-l strige. Apoi și-a dat seama că era prea orgolioasă. Nu putea să accepte că îi este frică și nu avea să-și retragă cuvintele care, într-adevăr, au fost spuse la furie, dar erau adevărate. Așa se comportase, ca și cum nu ar mai fi de partea ei. Nu putea să-l țină acolo împotriva voinței lui. -Ok, înțeleg. Dacă e ceva, sună-mă. Cătălin își luase jacheta pe el, îndreptându-se spre ieșire. Corina a înțeles atunci care era motivul pentru care Maria făcuse totul. Era a naibii de deșteaptă fata. -Cătălin, îmi pare rău. Îți explic mai târziu! Băiatul a ieșit pur și simplu din casă. Corina a așteptat două minute, apoi a pornit și ea după el. Dacă voia să o găsească pe Maria, trebuia să caute mai bine de atât. Fata s-a oprit la ieșire, și exact la timp. Cătălin nu înaintase mai mult, stătea rezemat de un zid. -Nu știu unde te ascunzi, dar te rog, arată-te! Era vocea lui Cătălin. Era calm, un calm oarecum forțat. -Hei! O voce timidă și totuși matură s-a auzit cu o fracțiune de secundă înainte ca o siluetă suplă să se arate de după copacul din fața lui. Corina nu o vedea prea bine, dar fata avea părul lung, prins în coadă și nu părea mai înaltă de 1,70. Exact genul de persoană fără apărare. Totuși, părea bine construită. Slabă, dar nu fără apărare în realitate. Corina a decis să mai aștepte puțin. Trebuie să o asculte mai întâi. -De ce ai început cu toate astea? i s-a adresat blând, fără urmă de supărare, Cătălin. Corinei i se urca sângele la cap deja, iar ea încă nu vorbise. -Pentru că ea trebuie să dispară. Nimeni nu mă poate vedea în afară de tine, dragule. -Dar nu am spus nimănui… -Știu, dar ea e prea interesată. Trebuie eliminată. Corina deja nu mai suporta. Oricât își dorea să stea acolo și să asculte până la capăt, mușchii îi plesneau. Trebuia să o pleznească, chiar dacă asta însemna să nu o mai prindă niciodată. -Cine trebuie eliminat, javră? Urlase din toți rărunchii, trântind-o la pământ cu cotul drept. -Ascultă aici, o dată, o singură dată să te mai apropii de mine! Te omor că mâna mea, demento! O apucase de păr, însă fata a reacționat rapid, i-a făcut o zgârietură adâncă de toată frumusețea, de la tâmplă de-a lungul întregului obraz și a fugit cu o viteză destul de impresionantă. -Corina! a strigat Cătălin, în vreme ce fata se chircea de durere. Sângele i se prelingea rapid pe gât, iar ei îi curgeau involuntar lacrimile. Și nu neapărat de durere. -Ia mâna de pe mine! Scârbită, s-a smucit, urcând către apartamentul ei. A trântit ușa de la intrare în urma ei și s-a îndreptat spre baie. Avea trei dungi groase și roșii de-a lungul obrazului stâng. Era furioasă de-a dreptul. De ce nu reacționase? De ce nu o lovise cum merita? A auzit ușa de la intrare apoi pe Cătălin pășind către ea. -Ce cauți aici? Du-te și îngrijește-i zgârieturile de pe coate, sunt sigură că are mult mai mare nevoie de tine decât aș avea eu vreodată. Sau ce? Prințesa ta nu se lovește și nu plânge? -La naiba, de ce ai venit după mine? -Acum e vina mea că eu gândesc? Cine și-ar fi imaginat că tu ești de partea ei ca un porc și mai ai și tupeul să vii aici după toată chestia asta. Ce tare ești tu! Sângele îi udase deja părul și hainele. Obrazul o durea îngrozitor, iar acum să urlase la el, toată fața o ustura. Nu mai gândea lucid și nu avea forță să curețe sângele. Trebuia să doarmă. Era istovită, rănile îi provocau un gol în stomac, iar acum îi era prea rău. -Nu înțelegi asta. Trebuie să mă crezi că nu sunt de partea ei aici! a replicat Cătălin, apropiindu-se de ea și legându-i părul la spate. Căuta niște vată, și în același timp cuvintele ca să se exprime cum trebuie. -Dacă îți spuneam mai multe despre ea, avea să… nu știu ce e în stare să-ți facă. Nu vreau să știu. Dar sunt sigur că nu te voi putea apăra. Îți spun totul, dar mai întâi liniștește-te, lasă-mă să te ajut! A îmbibat cu apă rece vata, și a început să curețe sângele care încă mai curgea. Nu își imagina cum putea să pună un bandaj peste rănile acelea. Corina nu a protestat deloc. Probabil era prea obosită ca să poată avea singură grijă de ea. Dar ce o măcina cel mai tare era că oricât își spunea că regretă că s-a implicat în povestea asta, nu îi părea cu adevărat rău. De parcă nu era suficient că nu mai înțelegea acțiunile lui Cătălin sau logica a ceea ce făcea acea dementă, acum nu se mai înțelegea nici pe sine. Când s-a trezit a observat că era deja ora 13 după-amiaza. Mama ei sosise deja și începuse să pregătească ceva de mâncare pentru micul dejun. -Doamne, Corina, cei ai pățit? Lăsase de-o parte o roșie pe jumătate tăiată, apropiindu-se de ea și privindu-i aproape speriată rănile de pe față. Corina a oftat, așezându-se pe un scaun. -De asta e Cătălin aici? -Cum e aici? Nu a plecat? a întrebat aproape ironic fata, încruntându-se. -Nu, când am venit eu stătea pe fotoliu și m-a salutat, eu m-am dus să mă schimb și am zis că vin să vorbesc cu el, dar când m-am întors adormise și părea extenuat așa că l-am lăsat să doarmă și m-am culcat și eu. -Ce să spun, o fi obosit… -Păi era deja aproape șase când am venit eu, iar el nu părea să fi închis un ochi noaptea asta. Dar ce s-a întâmplat? Ce e cu rănile astea? Of, să-ți dau niște gheață! -Poți să-i mulțumești lui Cătălin pentru ele! a replicat ironic fata, ridicându-se și urmându-și mama până la baie. -Adică? El ți-a făcut asta? -Nu, Maria. S-au întâmplat o serie de chestii ciudate ieri… I-a povestit totul în amănunt, iar mama ei a ascultat, nu a protestat cu privire la faptul că nu a fost sunată, dar nici ea nu părea să înțeleagă unele lucruri. -Dacă el a înscenat toate astea, sau a făcut parte, de ce e încă aici? Nu are nici un sens. a conchis mama ei, întorcându-se în bucătărie. –Poate ar trebui să vorbești cu el… Corina a dat din cap în semn că nu ar mai avea de ce, dar s-a ridicat de pe scaun cu gândul să-l dea afară din casă măcar. Ajunsă în sufragerie, l-a văzut pe Cătălin dormind pe unul dintre fotolii. Și-a mușcat buzele, nervoasă fiind pentru că nu își putea aduna forțele ca să-l trezească. Atunci a remarcat că nu este nevoie, băiatul stătea cu capul rezemat de spătar și cu ochii deschiși. -Credeam că dormi! a spus Corina, sperând să se ridice el și să plece, pentru că ea nu avea idee cum să se poarte urât cu el. Deși el părea să se priceapă la asta de când a cunoscut-o, ea nu se imagina urlându-i să iasă din casă. Pur și simplu era un scenariu unde nu se potrivea cu nici un chip. -Nu prea pot să dorm. Știi, am de ales între două variante oribile, tu pe care ai alege-o? Corina s-a încruntat, privindu-l sfidătoare. -Uite, trebuie să mă crezi… -Să cred că fata asta, după ce a purtat o conversație mai mult decât prietenoasă cu tine, mi-a sfâșiat jumătate din față? Păi cred asta cu tărie. -Corina, ăh… bine. Maria este sora lui Ionuț. Cei doi au fost abandonați la vârsta de doi ani. Când Ionuț a fost adoptat de familia mea, ea a rămas la orfelinat. La vârsta de șaisprezece ani a fugit. Atunci a început să îl urmărească pe Ionuț. Aparent, se pare că și ea a fost adoptată de o familie din afara orașului. În fiecare zi, ea îi lăsa mesaje, când mergea pe afară îl urmărea, am încercat de nenumărate ori să o depistăm. Într-un final am găsit-o și a început să mă urmărească pe mine. În urma stresului, Ionuț a devenit foarte introvertit, apoi tipa a început să trimită bilete întregii familii. Nu era nicio amenințare, dar ai mei s-au hotărât să plece, s-au folosit de atitudinea foarte distantă a lui Ionuț pentru a-l interna pe el și odată cu el și pe mine în spital. Ajungând acolo, eu am încercat să fiu prietenos cu ea, să-i explic situația lui Ionuț, care pe zi ce trece începea să aibă probleme tot mai mari. Într-un final el a înnebunit, iar mie… mi s-a făcut frică, rămăsesem singur, iar ea devenise cumva un refugiu. Ne întâlneam noaptea, iar ea nu voia să fie văzută. E o fire sensibilă, dar… nu vrea să accepte problemele psihice și să le trateze. Am încercat ulterior să o conving, atunci m-a amenințat, mi-a trimis jurnalul… când am arătat jurnalul și i-am povestit asistentei ce mi se întâmpla a crezut că eu sunt cel nebun. Am încercat să o dezvălui lumii, dar nu se arăta niciodată. Apoi am renunțat, știam că mă urmărește în continuare totuși. Apoi, când ai apărut tu, am primit un bilet de la ea, scria că nu trebuie să îți spun nimic pentru că vei avea probleme. Am încercat să te țin deoparte, dar… deveniseși prea implicată în poveste. Am încercat să îi explic că eu țin totul sub control, dar ai intervenit tu și… -Stai să înțeleg, încercai să o ții departe de mine, doar ca să nu se întâmple… asta! a exclamat aproape scandalizată Corina, arătând către rănile de pe față. –De ce nu ai încercat să îmi spui mie povestea și să ne descurcăm amândoi? -Nu puteam. Dacă o atrăgeam într-o capcană de genul… nu-mi imaginez ce ar fi putut să facă. Mi-e frică de ce s-ar putea întâmpla. Trebuie prinsă, înțelegi? Corina s-a așezat și ea pe un scaun și a oftat. Era extenuată. Poveștile croite în jurul acelei fete nu-i mai plăceau. Aparent, Cătălin voia doar să o apere. Cumva nici nu era dator să facă asta, iar Corina nu pricepea de ce încă s-ar mai fi aflat acolo dacă singurul lui interes ar fi fost siguranța Mariei. Îi era greu să înțeleagă de ce, dar credea în continuare ce îi spunea. Nu voia însă ca el să observe schimbarea ei de atitudine. La urma urmei nu îi plăcea să se bazeze numai pe instinctul ei, atâta vreme cât în fața evidențelor lucrurile păreau cu totul și cu totul diferite. Cătălin o privea, înregistrându-i fiecare contracție musculară. Era conștientă că trebuia să spună ceva, să reacționeze sau măcar să se dezmeticească din starea aceea de inerție și meditație absentă. Nu se putea concentra, în schimb privea în gol, adică în ochii lui. Nu mai încerca să descoasă fiecare celulă care alcătuia ochii aceia aparent inexpresivi, acum se mulțumea regăsindu-se în imaginea proiectată de ochii lui către mintea ei, imagine pe care nu o vedea, dar care știa că există. S-a gândit că probabil ochii aceia nu erau ceea ce se numea o poartă către suflet, erau doar un geam. Din spatele lui el putea să o vadă, să o înțeleagă și să o analizeze, pe de altă parte ea nu vedea decât propria-i reflexie și se simțea neputincioasă. Nu găsea refugiu, ca atunci când privea în ochii cuiva și îi citea intențiile, putând să înțeleagă o situație, să știe ce urmează, să fie cu un pas înainte. Conștientiza, însă, că în ciuda faptului că nu mai putea depăși acel prag… al ochilor lui, el știa asta și o putea citi, profitând de un avantaj psihologic. -Da, da, înțeleg. Dar nu pot pricepe de ce nu mi-ai spus până acum. -Nu puteam. Þi-am explicat, dacă doar pentru că m-am apropiat de tine ea s-a alarmat… -Mie îmi sună mai mult ca și cum ea ar avea o obsesie pentru tine. Nu mi se pare că vrea ca lumea să nu afle de ea, mai degrabă nu vrea ca tu să te apropii de altcineva. Altfel, de ce atunci când ai intrat la sanatoriu ea nu a mai spus nimic? Cătălin a tăcut, ascultând cu atenție tot ce i se spunea. -Cred că știu cum să o prindem. Vin cu tine la sanatoriu! Stabilim după aceea de partea cui ești… Cătălin s-a încruntat, dar nu a protestat, își dorea să iasă din acea încăpere. Odată ce au părăsit incinta blocului, Corina i-a prins degetele într-ale ei strângându-le puțin mai tare decât era necesar. -Bine, acum să te văd! a șoptit Corina mai mult pentru ea. A început să alerge către intrarea în sanatoriu și imediat ce au ajuns acolo, au salutat-o pe asistenta șefă care tocmai deschidea porțile pentru vizite. -Cătălin! Of pe unde ai umblat noaptea trecută? Mi-am făcut griji! -Am stat la Corina. -Dar… tu ce ai pățit? a întrebat intrigată asistenta, uitându-se la zgârieturile de pe fața ei. -Nimic, un mic accident! Se fac vizite acum, nu? -Da, tocmai am deschis programul. -Super, atunci am venit să-l vizitez pe Cătălin… și… să cer permisiunea să îl iau cu mine la mare! Doamna Pastor avea o privire nedumerită. Pe de-o parte nu înțelegea oferta făcută, pe de altă parte privirea ei cobora involuntar către palmele lor împreunate. -Da, sigur. Dar… -Vă explic eu mai târziu. Corina a zâmbit malițios. Simțea dorința puternică de a se răzbuna pentru ce îi făcuse pe față. Fizic, să îi dea o lecție pe care să nu o uite. Era sigură că fata îi urmărea. De asemenea era sigură că stătea în spatele intrării și că nu înțelegea tot ce spuneau decât dacă vorbea suficient de tare. A avut grijă să sublinieze plecarea lor împreună la mare. Tot ce mai avea nevoie era să o stârnească. Și nu ea, el. I-a făcut un semn printr-o strângere mai puternică a mâinii. Nu avea cum să știe dacă el a înțeles că trebuie să spună ceva, să confirme cumva decizia. -Corina, cred că ar fi bine să plecăm acum. Venim după vizite să-mi iau și hainele! Corina avea impresia că el știa tot ce avea ea de gând. Deși nu înțelegea reacția lui, dacă se dădea acum de gol își pierdea șansele de a o prinde și se punea și ea în pericol. A preferat să tacă și să salute scurt, îndreptându-se către ieșire. Aproape și-a înfipt unghiile în carnea lui, dar el nu reacționa. Doamna Pastor a revenit în camera de lângă intrare, iar Corina nu a apucat să observe când și unde a dispărut. Cătălin nu a spus nimic când a observat o siluetă repezindu-se în spatele unei mașini parcate în fața porții, în schimb a făcut o piruetă agilă, lipindu-se cu spatele ce un perete și prinzându-i și cealaltă mână, jucându-se cu degetele ei. Bulversată, Corina nu a putut avea altă reacție decât să-și încrețească fruntea, privindu-i pieziș. Cătălin a zâmbit. -De ce îmi tot făceai semn să plecăm? Eu voiam să-mi iau acum hainele și să-i spun despre noi. -Păi eu… -Of lasă timiditatea. Haide, doamna Pastor e ca o mamă pentru mine! Și-a plasat ambele mâini pe spatele ei, lipind-o de el într-o îmbrățișare strânsă. Și-a apropiat pleoapele atât cât să vadă aproximativ ce se întâmplă, apoi ascunzându-și chipul printre pletele ei castanii. Corina stătea nemișcată și își ținea respirația ca și cum ar fi așteptat să se întâmple ceva. De fapt îi era teamă de Cătălin, nu de ce ar putea să-i facă Maria. Nu mai stătuse niciodată așa de aproape de el, sau cel puțin nu îi mai simțise respirația pe gât, coborându-i pe șira spinării. Era așa un sentiment straniu, încât credea că dacă își va mișca corpul inspirând aer, va distruge armonia și va strica ceva din echilibrul universal. Nu voia să se termine acea senzație, cel puțin nu până nu îi pătrundea până la ultimul neuron. În acel moment se bucura că avea așa de mulți… înțelegea în sfârșit la ce îi foloseau orele de anatomie. În realitate, momentul durase mult mai puțin decât sperase ea. -Când îți zic eu fugi cât de repede poți spre sanatoriu! Erau buzele lui care șoptiseră asta, lipite de urechea ei. -Acum! Ea însă nu a plecat imediat, timp de o secundă s-a lăsat absorbită de momentul în care Cătălin și-a lăsat buzele să alunece pe pielea ei. Atunci a simțit pumnul lui lipindu-se de brațul ei, iar la scurt timp după aceea un lichid călduț prelingându-i-se de-a lungul brațului. Atât i-a trebuit ca să înceapă să țipe din toți rărunchii. La nici câteva secunde a auzit voci ale gardienilor și ale doamnei Pastor și o prezență ciudată, retrăgându-se și luând-o la fugă, după un sunet bizar. Un cuțit căzuse la pământ, iar la câțiva metri depărtare, Maria alerga disperată. Corina, cu o furie nemăsurată clocotind în lăuntrul ei, a pornit cât a putut de repede în urma ei. Trebuia să o prindă! Îi vedea trupul agil și totuși firav și se gândea că ea este mai bine construită. Simțea aerul zgâriindu-i parcă gâtul, dar nu s-a oprit, din contră, a alergat și mai repede. Într-un final s-a aruncat înainte și a doborât-o la pământ. Simțind-o prăbușită sub greutatea ei și de asemenea cum se zbate pentru a se smuci, lovind cu mâinile în toate direcțiile, Corina a prins-o cu un extaz nemăsurat de tricou, aproape sugrumând-o. -Te omor, fiară, mă auzi? Deși era lovită încontinuu de palmele Mariei, furia punea stăpânite pe corpul ei. Astfel, nu mai simțea durerea, ba chiar îi plăcea. Mai mult, când Maria s-a ridicat, trântind-o de un zid, Corina a zâmbit, înfigându-și cât a putut de tare pumnul în stomacul ei. Fata a gemut, chircindu-se la pământ de durere. Corina a avut noroc că gardienii au sosit, urmați de asistenta șefă și de Cătălin. Au imobilizat-o pe Maria și au împiedicat o răsturnare a situației. Dacă avea să o mai lovească, se putea înțelege că pumnul aplicat nu fusese legitimă apărare. Corina respira sacadat, pieptul i se contracta la intervale neregulate, iar hainele îi fuseseră aproape sfâșiate. Începea să simtă cum îi amorțesc mâinile și picioarele și cum zgârieturile și vânătăile proaspete îi pulsau prin carne. Maria zbiera. Se zbătea și îl privea într-un mod ciudat pe Cătălin. Era mânioasă. Băiatul s-a apropiat de ea. Când i-a atins obrajii, Corina a simțit o durere stranie în capul pieptului, care nu avea legătură cu loviturile încasate. De abia putea să se țină pe picioare, așa că s-a prăbușit extenuată la pământ. -Maria… i-a auzit glasul răgușit. În ea creștea din nou furia, dar de această dată îi venea să se sfâșie singură. Nu mai avea un obiect asupra căruia să-și verse mânia. -Nu am înțeles niciodată de ce ai făcut tot ce ai făcut. Dar o să încerc să te lămuresc în legătură cu ceva… Corina respira greu și se uita la chipul relaxat al băiatului. Avea numai căldură în el. Și asta o înnebunea. În jurul mâinii avea halatul doamnei Pastor pe jumătate îmbibat cu sânge. Faptul că Maria era gata că o ucidă o cutremurase, dar o și înveninase. Nu putea concepe ca acea ființă să o radă de pe fața pământului doar pentru că băiatul îndrăznise să… să o trădeze. Într-un fel înțelegea ce simțise fata în nebunia ei. Așa se simțea și ea acum, după ce încasase toate loviturile și zgârieturile și după ce s-a ales cu trei răni de toată frumusețea pe față. Se implicase prea tare, dar era și mândră, ca un martir care s-a sacrificat pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea. A rămas fidelă, a luptat cu onoare, iar acum se simțea mizerabil încercând să se încurajeze pe sine. Până la urmă scopul ei devenise neclar, văzând căldura din ochii lui și regăsind aceeași căldură în privirea ei, și-a dat seama că Maria reușise două lucruri la care ea nu avea să poate nici măcar visa. În primul rând, deslușise ce se ascundea în spatele ochilor lui, iar în al doilea rând, el i-a arătat compasiune și înțelegere în ciuda faptului că i-a adâncit o lamă ascuțită în mână. Îi venea să plângă pentru că se purtase prostește și a încercat să se ridice și să plece ca un ultim gest al mizeriei în care se cufundase singură în speranța că va reuși Dumnezeu știe ce, pentru că ea nu mai știa. Nici asta nu a reușit, picioarele îi erau slăbite, iar genunchii îi sângerau pentru că se lovise de asfalt. Nici Maria nu arăta mai bine, dar totuși într-o singură secundă fata aceea se liniștise și radia de fericire, câtă vreme ea, în aceeași secundă își crease în interiorul ei un amalgam de sentimente pe care nici ea nu le mai cunoscuse vreodată într-o așa intensitate… furie, dispreț, gelozie și mai ales în ea se năștea și creștea din ce în ce mai puternic senzația că nu avea ce căuta acolo. Că greșise cu tot ce făcuse și că trebuia să fugă. Îi era rușine de propriul ei comportament. Gândise totul bine, își demonstrase inteligența, capacitatea de a distruge ceva frumos și totala ignoranță, pentru că nu era în stare să citească sentimentele oamenilor și lua cele mai proaste decizii. Cătălin făcuse o pauză, luând aer în piept. Corina s-a uitat la el. Aștepta să fie lovită, iar de această dată mortal. Pe undeva devenise și masochistă, voia să audă până la capăt. -Hhh, Maria, oamenii ăștia, toți, te vor crede nebună. Dar ceea ce ai făcut, cred totuși că a fost conștient. Eu nu cred că ești nebună, te cunosc… Avea o voce calmă, cuvintele erau bine articulate. Era convins de ce spune. Corina tot aștepta, cu durerea crescând în interiorul ei. Își dorea să ajungă la apogeu și să explodeze totul în interiorul ei. Să leșine, să intre în comă, să moară. Orice numai să simtă în continuare. -Dacă ați vrea să mă ascultați puțin… Maria, despre care v-am spus, doamnă Pastor, există. Caietul, biletele, sângele… toate sunt reale! Corina și-a închis ochii. Era pe undeva și curioasă ce putea să mai urmeze. -Maria, fata asta te-a alergat, te-a trântit la pământ și te-a prins într-un sfârșit. Pot să știu și eu… ce dracu ai avut în cap? Tu nu ești nebună, ești de-a dreptul isterică! Am înțeles, mi-ai terorizat familia, fratele. M-ai înnebunit și pe mine! Dar până aici! Nu am lovit în viața mea o femeie. Dar, îți jur, nu-mi pasă dacă rămân în sanatoriu toată viața mea… te omor cu mâna asta pe care ai tăiat-o dacă o mai atingi în viața ta. Ai înțeles?! Își pierduse de mult cumpătul. Avea degetele încleștate în jurul maxilarelor ei și îi zbierase fiecare cuvânt, parcă vrând să se asigure că-l înțelege. I-a dat drumul din strânsoare, lăsându-i două urme roșii vizibile pe față. Avea aceeași expresie misterioasă pe care nu o puteai citi. Maria era nedumerită. Trecuse brusc de la o stare la alta și nu mai pricepea nimic. Cătălin simțea nevoie să continue, dar a clătinat din cap în semn că nu mai are ce spune. Gardienii au luat-o și s-au îndreptat către spital. Probabil urma să fie consultată. Pe el l-au anunțat că va trebui să depună mărturie dacă nu va fi găsită labilă psihic. Corina nu a mai înțeles nimic. Era total nedumerită, dar nu mai simțea nici tristețe nici bucurie. A rămas cu ochii închiși și a simțit că este ridicată și dusă la un spital. Nu a înțeles mai mult pentru că era extenuată și a căzut cândva, probabil imediat sau probabil la mult timp după aceea într-un somn adânc. Când s-a trezit, soarele răsărea, iar ea era în patul ei. S-a ridicat în ciuda înțepăturilor pe care le simțea pentru că spatele îi amorțise. La ea în cameră nu era nimeni. Mai bine. A vrut să se ridice, dar a renunțat, s-a întins din nou pe suprafața patului și a adormit, pentru că era probabil încă devreme. Când s-a trezit din nou, se luminase de ziuă, iar ușa s-a deschis exact când ea s-a ridicat din nou în capul oaselor. Cătălin privea atent la tava pe care o ținea în mână, deschizând ușa cu piciorul. A pus tava pe birou și a închis ușa cu grijă, apoi s-a întors. Corina era pe punctul de a izbucni în râs, văzând expresia lui de uimire când a observat că ea se trezise de fapt. Băiatul nu a avut timp să-și contracte muchii feței într-un zâmbet, doar l-a schițat imperceptibil și s-a repezit punându-și brațele în jurul ei. -Când te-ai trezit? -Mmm, chiar acum. Și puțin mai devreme pe la cinci cred. -Care pe la cinci? Pe la cinci ieri poate, că de la trei noaptea eu stau aici. De abia acum jumătate de oră am plecat să-ți aduc ceva de mâncare și să te trezesc… dormi deja de două zile. -Serios? Corina îi privea uimită, nevenindu-i să creadă. -Și cu Maria ce se mai aude? -Ea? A fost internată. Nu mai scapă de la sanatoriu în viața ei. E păzită de gardieni, la etajul trei. Corina se uita din nou în ochii lui. Nu știa cum ar putea să le descopere misterul. O înnebunea ideea că sunt așa de frumoși și imposibil de înțeles. -Hai, trebuie să mănânci. Să capeți forță! Cătălin i-a dat tava, iar fata a început să mănânce. Amândoi au tăcut, iar Corina încerca să își adune gândurile și să formuleze o întrebare, totuși nu reușea. -După, trebuie să te îmbraci. Doctorul a zis să mergem la o plimbare că nu îți face bine statul în casă, îți trebuie puțin aer curat. Corina a aprobat și i-a dat tava înapoi, ridicându-se din pat. Purta un halat alb care nu era al ei. Probabil a rămas cu el după ce a ieșit din spital. Cătălin a luat tava și a părăsit încăperea. Corina s-a îmbrăcat cu ce a găsit, și-a aranjat părul și s-a prins în coadă, apoi a ieșit și ea din cameră, uitându-se în jur. Mama ei era probabil la serviciu. Cătălin o aștepta în hol cu mâinile adâncite în buzunarele de la blugi. Purta un bandaj alb în jurul mâinii stângi. Au pornit împreună, deși niciunul dintre ei nu știa încotro vor să meargă. -Eu trebuie să fiu peste o oră la magazin… a spus Cătălin, privind înainte. Corina simțea un soi de tensiune și nu știa care e motivul. Știa că dacă vrea să afle trebuia să-l întrebe direct. Problema era că nu putea să formuleze o idee coerentă. Nici ea nu știa ce vrea să afle. Au mers mai departe și s-au așezat pe o bancă la intrarea într-un parc. Erau aproape singuri cu excepția unor bătrâni care vorbeau la o masă la o distanță considerabilă de ei. Corina a simțit din nou tensiunea aceea. Și-a întors capul spre Cătălin, care avea privirile ațintite către un punct fix din față. -Hei, ce ai pățit? a întrebat, punându-i mâna pe umăr. Cătălin a răspuns pe un ton scăzut că nu pățise nimic, dar fata nu a renunțat. -Cunosc privirea aceea. Ești supărat și vreau să știu de ce. -Nu știu. Maria era… nu îmi făcea niciun rău, ba chiar mă ajuta, era pilonul meu de susținere. Acum nu știu dacă m-am obișnuit încă cu ideea că ea e internată și ținută în cămăși de forță pentru accesele de furie. -Maria era nebună, iar tu nu ești. Nu ai și nu aveai cum să schimbi asta! -Mda… Cătălin a răspuns resemnat cu jumătate de gură, dar nu s-a îndurat să o privească. Fata a înțeles că îl durea. Nu îi putea explica în cuvinte un raționament când el însuși făcuse mulți pași lipsiți de rațiune. -Gata, capul sus. Maria nu mai e aici deci va trebui să supraviețuiești fără ea. Cătălin nu și-a clintit nici un mușchi al feței, în schimb s-a întors, cuprinzând-o cu brațele de spate. A lipit-o de el într-o strânsoare hotărâtă. Chipul fetei, de la ochi în jos, se cufunda în pielea lui de pe gât. Corina și-a împreunat degetele, lăsându-le să alunece fără vlagă de-a lungul coloanei lui. Primul ei impuls a fost să tresară, respirând un parfum care se simțea vag și totodată foarte plăcut. Apoi s-a combinat cu senzația pe care i-o oferea pielea lui fină, determinând-o să-și dorească să rămână așa în poziția aceea pentru totdeauna. Nu cunoscuse un sentiment mai plăcut. După ceva timp, a început să se gândească la tensiunea de mai devreme, care dispăruse acum. Făcând o simplă legătură și-a dat seama că de fapt, acea tensiune nu era cauzată de lipsa de informații sau de incertitudini, ci de distanțarea lui. Nu îl mai simțea prezent și i se făcea teamă. Strânsoarea lui și faptul că se găsea în brațele lui îi dădeau siguranță, ca și cum nimic nu ar putea să le rupă legătura decât ei înșiși. Cătălin a îndemnat-o cu mâinile să-și îndrepte spatele și să-și lipească obrazul de al lui. Fata s-a poziționat în așa fel încât buzele ei să-i atingă urechea. Acum îi auzea respirația regulată și totuși alertă. Atingerea obrazului său era plăcută, dar nu îi mai simțea parfumul, inspira numai aerul de afară. Și-a mișcat gâtul, iar buzele ei se loveau de pielea lui de pe față. Și-a trecut mâinile prin părul tuns scurt, continuând să caute o apropiere asemănătoare cu aceea pe care o simțea cufundată în pielea gâtului. Cătălin și-a lipit fruntea de a ei. Nasul ei îl atingea pe al lui. S-a uitat atunci în ochii aceia pe care nu reușise să îi înțeleagă niciodată. Într-o sclipire de moment și-a dat seama că acum chiar exprimau ceva. Și uitându-se la ei îi vedea frumoși și fericiți. Acel sentiment de fericire putea și ea să-l simtă. Cătălin și-a mișcat atunci capul lipindu-și din nou obrazul de al ei, dar de această dată s-a înclinat, traversându-i pielea cu buzele și oprindu-se la buzele ei. Ca un gest de accept, fata și-a încleștat ușor mâinile în pielea capului său, iar Cătălin a mai avansat în mișcare cât să își preseze buzele cărnoase peste ale ei. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy