El avea o şapcă gri de murdărie cu o inimioară stilizată pe cozoroc, haine ponosite şi mirosind puternic a mahala, a stat pe sub poduri în frig, a căutat prin gunoaie în speranța de a găsi un borcan de gem aruncat în scârbă de vreun consumerist ipohondru şi isterizat de penicilina ivită la suprafață. Ea avea unghiile netăiate de ceva vreme ce adăposteau sub dânsele reminiscențe ale zilelor trecute, o brățară simpatică dintr-un argint fiert într-un ceaun ancestral cu un tipar ciudat şi o căciulă ce se încăpățâna să îi acopere ochii. Între ei, doi prunci în cărucioare mizere. Băiețelul „de un an şi jumătate mâine-poimâine”, după spusele tatălui, era feblețea lui şi încerca să tragă de ciucurii de la pantofii mei, unduindu-şi şmecher genele hipnotizante.

Domnul cu şapcă cu inimioară urcă în fiecare seară alături de familia lui aproximativ la aceeaşi oră de la Dramatic şi coboară mereu în Craiter. Maneaua indescifrabilă pe care i-o cântă copilului său de fiecare dată este probabil unul dintre cele mai frumoase cântece de leagăn pe care le-am auzit.

Ştiu că nu au educație şi nici nu vor avea şi probil nici nu o vor oferi copiilor lor, ştiu că poate comit ilegalități, dar ştiu că sentimentul de părinte nu are nație, „futu-i dumñezău’ mă-sii de treabă”!