Nu e nevoie să inchid ochii pentu a o revedea. Pe malul drept al Râmnei avea bunica Smaranda o vie, deseori mă lua cu ea, un copil de cinci ani cu mânuța încuibată in palma asprită a bunicii. Via începea de la limita prundului, armata butucilor urca lent pe rampa lină pâna către perdeaua de tufișuri țepoase care grănițuiau ferme buza malului. Pătrundeam în vie ca intr-o lume de basm. Piramidele vegetale își lăfăiau ciorcanii contorsionați, trimeteau șerpii coardelor către sprijinul aracilor, cârceii verzi se încolăceau asemenea unor degete de elfi bătrâni pe cârje de alun. Mă lăsa în voia mea bunica, ea își vedea de treburile ei. Lega coardele de araci cu mlădițe de salcie, scurta vârfurile fragede avide de lumină mărginindu-le, după vechiul meșteșug al vierilor, lăcomia de sevă. Bântuiam printre butucii de vie stricând, după obiceiul copiilor, câte ceva. Curiozitatea însă, mă trimetea spre limita de pe spinarea malului acolo unde via ceda în fața frontului tufișurilor. Voiam cu orice preț să aflu ce se află dincolo de ele. Mi-am făcut curaj și am intrat. Parcă toate speciile vegetației locului își dăduseră mâna spre a se împotrivi pătrunderii mele. Salcâmi pitici, măcieși țepoși, impenetrabile tufe de cătină îmi agățau puținele haine, mă sângerau. Cu antebrațul pavăză ochilor înlăcrimați am forțat tunelul, ultima barieră căzu. Buimăcit de eliberarea bruscă am deschis ochii, m-am ridicat. Peste făgașele împietrite ale drumului căruțelor, sub ochii mei nedumeriți, uriaș, unduitor, lanul auriu de grâu își etala splendoarea covârșitoare. Atunci, pentru întâia oară am trăit ce pot defini acum, sentimentul nemărginirii.