Nu am apucat să scot hainele din saci. Am dormit cu Daria în brațe. Dormea ușor. Din când în când mă strângea de mână. Verifica să vadă dacă sunt acolo. Nu am dormit. Mă simțeam foarte mică. Dimineața am vrut să-mi fac o cafea. Aveam un cuptor cu microunde. L-am primit de la o studentă, bună prietenă cu mine. Aveam o cană. Aveam și cafea. Era într-un sac. Oare în care? Am lăsat cana cu apă în cuptor timp de trei minute. Cafeaua a ieșit bine. O găsisem într-un final.
Priveam camera cu tristețe. Loc mic, saci mulți. Daria dormea. Unde fumez? Am ieșit pe pragul ușii. M-am așezat, am pus cana între picioare și mi-am aprins o țigară. În fața camerei aveam baia. Mirosul urât de la wc era de nesuportat. Cafeaua avea gust ciudat. Prima zi în altă parte. Prima zi de libertate. O liniște ciudată.
- Mami!
- Da, iubita mea.
- Ce faci aici?
- Uite, fumez și beau cafea.
Se trezise devreme. Părea tristă. Se așează lângă mine. Își lasă capul pe umărul meu.
- Ce miroase așa?
- De la wc. Ai dormit bine?
- Îhî.
- Þi-e foame?
- Nu.
- Nu ai mâncat nici ieri.
- Nici tu nu ai mâncat.
- Eu am avut treabă.
- Mami!
- Da.
- Când scoți din saci?
- Imediat. De ce întrebi?
- Vreau rolele. Pot să mă dau aici, pe hol?
- Da, poți.
Aveam loc de trecere de la ușă pănă la pat. Să găsesc rolele într-un război al sacilor era o realizare. Am scormonit câteva minute până am dat de ele.
- Mami, sună telefonul.
Nu auzeam. Telefonul era la un metru de mine iar grija aranjatului mă blocase în altă lume.
- Mami, cine e?
- E tatăl tău.
Priveam cum sună. Nu aveam curaj să răspund. Simțeam o frică acută.
- Mami, răspunde.
- Răspund.
Și am răspuns.
- Da.
- Þi-am spus să iei tabloul cu tine mireasă. De ce nu l-ai luat?
- Nu l-am luat.
- Să ajungi azi în cartier și să-l iei. De ce nu l-ai luat? Þi-am zis să-l iei, eu nu am ce face cu el.
- Nici eu.
- Ești tu mireasă, cum nu ai ce face? Îl arunc la gunoi.
- Aruncă.
- Îți convine așa?
- Da.
- Þi-am spus mă să iei tabloul?
- Da. Am spus că nu am unde să-l pun.
- Te aștept azi, să vii să-l iei.
- Bine.
- Ajungi?
- Nu.
- Eu vorbesc seri...
- Altceva mai vrei?
- Adică?
- Adică răspunde la întrebare, e simplu.
Daria se lipise de telefon. Îmi făcea semne cu mâna să nu merg. Părea speriată. Încercam să închid și nu reușeam.
- Ce întrebare?
- La revedere.
Am închis. Mi-am dat seama că tremuram. Îmi era frică. Toată noaptea i-am auzit vocea. Îl auzeam pe holul căminului cum tușește. Îmi părea că ușa se deschide și că întreabă: ce faceți voi aici? Chiar, oare ce făceam noi acolo?
- Mami, să nu mergi la el.
- Nu merg. Trebuie să mâncăm ceva.
- Nu-mi e foame.
A venit Mihaela, buna mea prietenă studentă. Venea foarte des și mă întreba dacă mai am nevoie de ceva. Tot cu Mihaela a mâncat și Daria. Măcar ea să fie ok. Am reușit să aranjez ceva din saci. Instalez calculatorul. Îmi era dor de proiect, de oameni. Acolo era locul spre care fugeam de frica lui. Mă calmam de fiecare dată. Însă, acum, m-am supărat. Mă simțeam atât de mică, foarte mică. Aveam nevoie de ei. Trebuia să mă descurc. Am început să scriu. Nu mă puteam opri, nu respiram, nu auzeam, scriam.
Pe un drum fac pași.
Pașii fac un drum.
Limbaj rigid, tehnicism
Lumea se explică
Divinitatea nu, e strictă.
Trăind port vina vieții
Un nimic trecător e vântul acesta
Imprimat în sângele meu
Am gustul chinului în gură
Nu mă priviți,
Nu râdeți
Ironică trăire iubind la infinit
Cine sunt eu?
Cine sunteți voi?
Greșesc cu viața.
Lumina scoate la suprafață lacrimi.
Întunericul închide dureri
Situându-se deasupra rațiunii
Prea multe porți.
Un râset se aude după a șaptea soartă
Îmi mută Domnul sufletul
La periferia umilului.
Sub piele am pământ
Sub pământ e umbra sufletului
Sunt un compus chimic neînsuflețit.
Sunt nematerial și un nimic.
Un ceva deosebit, recunosc
Orizontala lumii văzute
Nu o trăiesc, o respir în moarte
Nimeni nu are curajul să mă atingă.
Râdeți de două ori mai mult
Trăiți viața și în locul meu.
Nu mă priviți,
Nu râdeți.

Nu-mi era foame. Daria era senină și părea mulțumită. Nu era așa. Știam asta. O făcea pentru mine, la fel procedam și eu cu mama.
Soacra ne-a făcut o vizită fără să anunțe. M-a surpins vizita. A stat câteva minute privind în cameră. Apoi a plecat. Daria a reacționat brutal.
- De ce ai venit?
- A venit bunica la tine, Daria.
- Să pleci, pleacă, hai, hai.
- De ce iubita lu bunica? Cu ce am greșit eu?
- Pleacă de aici.
Aceleași cuvinte. Se repetă o soartă. Același destin ce râde de mine.
Bunica Dariei, s-a întors după câteva ore cu mâncare caldă. Fetița mea a refuzat să mănânce. Știam că-i este foame. Când a văzut mâncarea, a început să plângă.
- Daria, te roagă mami să papi. Uite ce frumos miroase.
- Nu vreau, nu mănânc de la ea.
- Dar buni e bună. Hai și papă, te rog din suflet, uite, îți dă mami ca la bebeluși. Tu deschizi gurița și eu fac avionul. Da?
- Bine.
Astfel a mâncat câteva lingurițe de mâncare. M-am bucurat. Atunci mi-am dat seama că-mi era foame. Mirosul mâncării a stopat foamea. Oricum nu ajungea și pentru mine.
- Mami!
- Da iubita mea.
- Acum noi suntem săraci?
- Nu suntem săraci, dimpotrivă, suntem bogați.
- Dar noi nu avem casă.
- O să avem, îți promit.
- Când?
- Peste un an, adică peste patru anotimpuri.
- Îmi iei o casă cu piscină?
- Nu știu.
- Auzi, mami?
- Da.
- Dar de ce nu iei și tu un televizor mare în lising?
Nu m-am putut abține și am râs.
- De ce râzi?
- Pentru că nu există lising la televizoare.
Noaptea, ne-am luat în brațe și am adormit împreună cu ea. Mi-am dat seama că nu am făcut pipi de două zile. Îmi priveam mâinile pline de zgârieturi. Mâine trebuie să fac rost de un frigider. Cu ce să mă îmbrac? E prima înfățișare la tribunal. O să fie bine.