Trec cu privirea peste amintiri și nu le văd. Aș putea picta fericirea lacrimile mamei, am luat negrul din noaptea emoțiilor repetate și a lămpii cu gaz ce-mi lumina camera.
Insist în căutarea amintirilor. Din perioada copilăriei văd lacrimile mamei și-i aud plânsul sfâșietor, posedat de neputință și dor. Singurătatea e o mare tristețe. Þipătul, în fața icoanei, reprezintă neputința de a merge mai departe. Mama avea un dispreț față de moartea tatălui meu.
Am fost săracă dintr-o poruncă a sorții. Amplificată această sărăcie mă ridica dintr-o durere, într-o durere parcă și mai grea, parcă și mai supremă.
Aveam șase ani, într-o noapte cineva ne spărgea geamurile. Mama a sărit țipând din pat.. Þipa și implora să ne lase în pace. Mă țineam după mama. Eram speriată. Numai pentru că mama plângea eu tăceam obosită. Eram bolnavă de frică. Îmi simțeam sângele și inima în urechi. Îmi venea să fac pipi pe mine. Doamne, Doamne cât mi-a fost de frică ! Până la ziuă știu că am rămas în brațele mamei. Dimineața s-a dus la icoană și l-a judecat pe tata pentru că a murit. Am rămas în pragul ușii. Am privit-o cum plânge cu o durere identică cu a ei.
De ce vreau să ajung să înțeleg acele stări, acum?
Caut să înțeleg tristețea . M-am dedicat unui singur gust ; amarului. Nu mă pierd în gândurile copilăriei, ci copilăria se pierde în mine ca o boală.

Priveam la televizor, fără să-mi placă meciul de fotbal. O făceam doar ca să par indiferentă persoanelor din jurul meu. O auzeam pe mama spunându-i unei femei:
- Trebuie să întreb fata dacă vrea să mă mărit. Am mai întrebat-o și nu e de acord.
Atât i-a trebuit femeii, a venit lângă mine și m-a întrebat cu vocea ridicată:
-De ce nu vrei să se mărite mă-ta? Vrei să stea singură toată viața, să se chinuiască cu voi? Nu vrei să ai și tu un tată. Ia nu mai fă nazuri mucoasă mică, da’ cine te crezi?
Apoi tot așa de grav se adresa mamei:
- Pune femeie mâna pe ea, dă-i două palme. Ia uite frate, da ce…tu te iei după un copil? Arde-i două și hai că te așteaptă omul ăla de o oră.
Săraca mama, ce privire tristă avea ! Ce frumos era meciul de fotbal în comparație cu discuția din casă. Mama a venit lângă mine și m-a rugat să mergem. Avea o privire pierdută, blândă și tristă, îmi cerea parcă ajutorul, acordul, mie…un copil. A mai avut cereri în căsătorie dar din cauza mea nu a făcut nici un pas. Îi spuneam ‚’’ nu-mi place’’. Alteori îi spuneam: ’’e urât’’, ’’e popă, nu-mi place’’, ’’ are prea mulți copii’’. Săraca mama. Acum era altfel, i se citea pe chip greul, era obosita, spera într-o schimbare, îi era greu, tot mai greu. Poate își dorea să scape de muncă și sărăcie. Muncea și pentru surorile mele. În fiecare lună, le trimitea în București, alocația mea și pachete cu mâncare. Strângea bani pentru ca surorile să-și plătească mâncarea și căminul. Mi-a fost milă de mama și am spus ’’ da’’. Ne-am îmbrăcat bine, afară ploua, am plecat două străzi pentru a ajunge la omul care își spunea tată de câte ori mă vedea. Nu-l suportam. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, avea un mers ușor și săltăreț, își mișca mâinile pe lângă corp într-o manieră enervantă. Zâmbea prea mult. Doamne, cât de mult am urât momentul primului meu pas făcut în casa acelui om. În sufragerie se afla o masă mare plină cu mâncare. Deși îmi era foame nu am mâncat. Am înghițit în sec mai ales când vedeam prăjiturile. Nu-mi simțeam sufletul de tristețe. Îmi venea să plâng. Am încercat să-mi înec plânsul înghițând des. A sosit un moment în care toată strădania mea de a accepta voința mamei, strădania de a nu plânge… m-am năpustit asupra tuturor cu un țipăt, am urlat cu fața plină de lacrimi
- Vreau acasă mamă, vreau acasă…
Viitorul tată vitreg a spus să ne culcăm. Nu mi-a plăcut. Îi aud vocea mereu, mereu.
-Trebuie să ne culcăm.
Săraca mama. Ne-am îmbrăcat și am plecat spre casa noastră, prin aceeași ploaie rece în care venisem. Þin minte, că în urma noastră, până să ieșim din casa tatălui vitreg, l-am auzit cum mă înjura:
- Grijania….de copil…morți…anafura…
Erau multe expresii pe care nu le cunoșteam. Vocea era dură, parcă mă lovea, clipeam des nu de ploaie ci pentru că îmi era frică să nu mă lovească. Eu și mama ne-am continuat mersul încet prin ploaie până la căsuța noastră. Nu mi-a reproșat nimic, niciodată.
De-atunci am frica față de oameni.
’’ grijania….grijania…grijania’’.
Omul seamănă cu o scară, treaptă cu treaptă ajungi să-l înțelegi, să-l accepți, să-l asculți și în momentul când ajungi în dreptul ușii lui, trebuie să intri. Ușa după tine se închide definitiv și scara dispare.