Totul a pornit de la viată. Am simțit suflarea ei rece. Am privit dincolo de zăpezi și nimeni nu spunea nimic. Am mers mai departe. Ce jalnic e drumul de unul singur! M-am ridicat contra sorții. Fiind în picioare am ajuns să-i văd ochii. Parșivitatea ei nu m-a speriat, ci și mai tare a înființat în mine dorul libertății. ..și, atunci, am simțit toate durerile cumplite ale tăcerii. Am îngreunat pleoapa cu lacrimi doar ca să pot rămâne om. Am ținut visul ascuns în piept. Când am rămas singură am început să scriu. Sufletul l-am simțit ușor dar eram prizoniera libertății și-atunci, m-am apropiat de marginea drumului ca un îndemn la verticalitate. Așa a început totul.

Ne cunoaștem presimțirile. Discreție și demnitate, să faci dar să nu fi bănuit de tăcere, să exprimi dar să nu te arăți. Sedat cu tragismul existenței mergi dominat de cruzimea ei. Svâcnire și neputință. Ne separăm strălucitor de semne alegând marginile prăpastiei nu din lașitate ci din prea multă viață. Un imediat nepermis urlă timpului să-mi preseze tâmplele.

Umbrele în cerc roiesc, pe firea noastră pală zace, un nicăieri cuprins de ger.
În pat cu mine poate fi străina fericire, ori prea prezentul plâns, poate că e visul ce l-am visat sperând. Nu omul e străinul, ci mai degrabă clipa, doar o închipuire de-a fi ce nu poți fi. Cine să înțeleagă a sufletului jale? De ce ai căuta o poartă de scăpare? Nu caut lămuriri și nici un drum deschis, poate că-s tăcere apusă într-un vis.

Dacă durerile sunt comune, asemănările ne adună în același punct comun. Scriu să vindec, poate că vreau sa ma uit ori să mă acopăr cu o altă viată, nu a mea, poate cu umbra vietii. Nu vreau ca viata să-ți provoace durere. Poate că ar trebui să mă opresc din scris?

Suntem firești de fixati unul în celălalt.

Ce frumoasă e suferința apusă în răsărit! Universul e mic în fața sufletului tău. Stai în fata lumilor și-ți recunoști existența. Gândul la infern clatină orizonturile, veșnicia pare că o atingi cu lacrima ce-ți rămâne încremenită la țipătul supus în fața lumânării.
Memoria se află la periferia dintre tine și mine.
Mă găsești în suspinul tău ori poate că sunt doar singurătatea dilatată a pustiului. Merg mai departe pentru a duce pustiul spre nicăieri. Zâmbește acum. Am sărutat lacrima aceea încremenită, surâsul are locul său.

Distanța menține dragostea sau o poate distruge, povara se află între cele doua coordonate, a simți și a vedea. Daca atingi convingi sufletul de adevar, dacă speri convingi visul că poate să devină realitate, dacă povara apasă pe suflet convingi dorul că doare.


Cine spune că dragostea nu poate fi distrusă niciodată se poate înșela. Viața intră în clipa imediatului și-i poți sustrage esențele.
Timpul presează realitatea dar nu și adevărul.
Ce rost ar avea să scriu doar o parte din mine? Nu vreau să mă aprobați, sunt doar o ființă cvasimonahală ce vrea să se sustragă din zgomotul lumii.

Timpul poate avea un sens, noi altul în nimicul - sens. Trubaduri de sensuri. Logica atârnă între viziuni ale lor, ale noastre ori cele care vor veni…. la ce bun toate aceste lucruri în sufletul placodermă? Pentru ce alergăm după răspunsuri? O logică în toate și-n nimic, ne rupem de-adevăr și chiar de vis, de mergem stăm zâmbind la întuneric, ai cui mai suntem noaptea în himeric?

Da, simt ca ai vrea să plângi în loc să te bucuri, simt cum năvălesc mâinile streșini la ochi, simți fără măsură intensitatea vrerii bucuriei, totusi durerea aceasta e neființă. Te zace, te tace, te face pământ. Intorci viitorul pe mine, umblă nălucile calde aproape fierbinți.
Aștept să-ntorci răspunsul, acum depind de aer...și tac. Ingăduiești privirea spre tine ca să vina?


Scutură privirile cu ce te-ai ales acum, lasă-ți gândurile în alte gânduri, dureri fără capăt....da, cunosc o viață încremenită într-o singură urmă.
Un vânt răscolește mormânt peste mormânt. Ai ajuns în dreptul meu și tac. Aud cum respiri și respir. Ce mână va știi căutările tale, din viața aceasta deasupra sunt eu, deșertic un cerc spre mine prăvale, un dor cu un tu, un eu fără mine. Despicatele pietre, mormane de rosturi, mai zac si mai spun printre noi rugăminți. Ce mână va știi că eu sunt aceea, ce-ți umblă prin gând aproape curând?