Trupele germane se cantonaseră în sud-vestul satului, la capătul străzii a doua. Satul avea patru străzi principale dispuse longitudinal și paralel, ce plecau de la strada mare, din nord-estul satului ,spre capătul din sud-vest. Strada întâia, a doua, a treia, a patra. Iar alte cinci străzi secundare, le împărțeau într-un patrulater aproape uniform. Strada a cincea, a șasea, a șaptea, a opta, a noua. La capătul străzii a doua, locuiau doar familii de români, erau o insulă românească, într-o mare nemțească, cum îi plăcea lui Ghiță Tranță să spună. Satul era locuit preponderent de familii de germani, existau doar două familii de unguri, care la rândul lor erau și ele împărțite.
În familia Kiss, mama era nemțoaică, iar familia lui Gyuri Marian, deși se declaraseră etnici maghiari, în familia lor se vorbea doar românește, fata lor fiind căsătorită cu un român. Satul avea două biserici, una catolică și una ortodoxă, o carieră de piatră și nisip, două cărămidării, magazine, măcelării, două frizerii, o brutărie, birturi și o bancă. Majoritatea locuitorilor se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor. Școala din sat avea două corpuri de clădiri, cea mare aparținea secției germane, iar în clădirea veche învățau copiii românilor. Erau șapte clase la secția germană și tot atâtea avea și secția română. În incinta școalii rar se întâmplau evenimente deosebite, directorul Schweinlinger deși era german, împărțea pedepse aspre cu aceeași măsură indiferent de originea ,,ticălosilor”care trebuiau pedepsiți, românii îl considerau ca fiind cel mai corect ,,neamț”din sat. Directorul era de o exigență ieșită din comun, altfel nici nu ar fi avut cum să țină în mână o școală care de multe ori era ca un butoi cu pulbere, elevii aducînd cu ei frustrările și supărările de pe stradă. Fiindcă era atât de exigent în școală nu apăreau conflicte. Nu același lucru se putea spune de întâmplările de după gardul curții. Erau cazuri când era necesară intervenția jandarmilor comunali. Aceștia de multe ori aflau de vreo confruntare după ce aceasta se consumase. Manifestările pro naziste din România și conducerea locală care era majoritar germană, îi făcea pe jandarmi, (unii erau doar niște bieți țărani îmbrăcați în uniformă) să nu ia măsuri drastice împotriva nemților. De aceea unii adolescenți români care se simțeau cu musca pe căciulă, sau erau în conflict cu cineva din partea germană ,nu se aventurau niciodată singuri prin sat, obligați să umble în grupuri. Această stare de tensiune crease o unitate și o legătură puternică între tinerii români. Învățau de mici să fie uniți, să fie ca o familie. Conflictele între adulții dintre cele două etnii erau rare și de obicei se lăsau cu tăieturi urâte de cuțit. Copiii însă duceau un ,,război” de uzură, zilnic apăreau conflicte între diverse grupuri. Câte un cap spart, o buză umflată, era la ordinea zilei.
Primarul satului era Rudolf Auberman care era fățiș împotriva românilor, acesta convoca adunări săptămânale cu Deusche Volksgruppe , în aceste ședințe înfiera compotamentul românilor, trecând cu vederea orice agresiune înfăptuită de partea germană. După câte un conflict mai violent între români si germani, Gemeinde Haus era plină, iar cei ce nu încăpeau, ascultau de afară țipetele primarului. Mulți dintre ei veneau obligați,chiar dacă nu erau membri de partid, primarul dorea ca fiecare casă de german să aibe un reprezentant la ședință. Înainte de a-și începe reprezentația, făcea o prezență vizuală, iar dacă nu era mulțumit de numărul de participanți, amâna ședința cu o oră. Albert Makk , toboșarul satului, un veteran din primul război mondial, se urca pe bicicletă și oprind la fiecare colț, își făcea numărul.Toba răsuna spart pe ulițele satului, glasul răgușit al toboșarului, anunța prezența obligatorie la comandament. Nici un neamț sănătos la cap nu își dorea să fie în vizorul domnului Auberman. Într- o oră strada din fața casei comunității germane era plină ochi.Primarul încerca să imite discursurile lui Hitler și Goebells ,pe care le asculta cu emoție de fiecare dată când erau transmise la radio. Auberman era membru al NSDAP(Partidul Socialist Muncitoresc German din România) și avea strânse legături cu spionajul german , casa lui era foarte des folosită ca loc de întâlnire a agenților de spionaj cu colaboraționiștii. Întotdeauna primarul își încheia ședința cu sloganuri pro naziste și antisemite. Unii localnici germani îi împărtășeau ideile, chiar vedeau în război o salvare și o rezolvare a tuturor problemelor sociale și economice . Majoritatea germanilor nu credeau în cuvintele cu care primarul încerca să îi convingă de faptul că nația germană e superioară altor nații. Însă nimeni nu avea curajul să-l înfrunte nici măcar cu o vorbă. Cei care avuseseră conflicte cu românii nu se încăieraseră de la probleme etnice sau politice.
Germanii veneau fără probleme în partea locuită de români, iar românii la fel de liber puteau circula în orice parte a satului, mulți aveau și afaceri între ei, iar unii români lucrau de mici la familiile germane. Doar pentru copiii nemților strada ,,românească" era un fel de bau-bau,evitau în special capătul străzii a doua, locul unde se afla ,,cartierul general” al copiilor de români, pe aici nu treceau decât însoțiți.Erau prea multe polițe de plătit, iar cine cuteza să tracă prin zonă, putea deveni creditorul tuturor datoriilor.

De aceea Ionică și compania, rămaseră surprinși când văzură grupul de copii germani ce se apropiau. Erau nouă băieți și o fată, îi cunoșteau de la școala. Cel care sărea în ochi era cel mai înalt dintre ei, Gerhard . El era liderul și comandantul grupului școlar al tineretului hitlerist, nu era genul tipic de neamț, avea ochi albaștrii, însă părul lui negru era în contrast cu ,,galbenul”celorlalți. Tatăl lui era domnul Auberman, ceea ce îi conferea drepturi depline în comunitate. Purta la brâu un cuțit scurt cu teacă, făcut special pentru cei din Hitlerjunge. Nu era un lucru ieșit din comun să ai cuțit, cei care purtau îl aveau ascuns privirilor, el era singurul care avea permisiunea jandarmilor de a-l purta la vedere. Pășea țanțoș cu o superioritate căpătată acasă, datorită tatălui său care îl îndoctrinase cu ideologia nazistă și superioritatea rasială.
În adunările săptămânale organizate de tineretul hitlerist, ajunse un adevărat orator, se plimba printre bănci gesticulând și vorbind așa cum îl văzuse pe tatăl său. Copiii îl ascultau cuminți, însă în sinea lor ar fi bătut mingea. Gerhard era crud și rău, aștepta din partea lor orice greșeală cât de mică, pentru o pedeapsă, iar copii știau asta. Îi pedepsea cu o satisfacție sadică,apoi cel lovit era obligat să învețe despre superioritatea nației germane și invincibilitatea rasei ariene. Gerhard își rugase tatăl său să vorbească cu comandantul unității, care era încartiruit la ei, să-l primească pe el și pe câțiva prieteni în unitate, să vadă cu ochii lor forța mașinăriei de război germane. Îl ruga aproape zilnic, iar într-o seară la cină, primarul deschise această discuție cu ofițerul german. Comandantul ascultă fără să se oprească din mâncat, după fiecare îmbucătură îl fixa pe Gerhart cu privirea.Termină cina își aprinse o țigare, apoi îl întrebă pe copil dacă crede în victoria Germaniei și în supremația poporului german. Gerhard sări de pe scaun în picioare, împungând cu mâna întinsă aerul strigând. -Jawohl herr Commandant, poporul german e superior în fața tuturor popoarelor. Impresionat ofițerul scoase de la piept un carnețel și un stilou, scrise ceva, apoi întinse biletul spre Gerhard care saluta cu mâna întinsă spre tavan, iar cu cealaltă luă hârtia, apoi pocni din călcâie așa cum văzuse că face comandantul atunci când săruta mâna mamei sale.Ofițerul mulțumi pentru masă,se aplecă și sărută mâna doamnei Auberman pocnind din călcâie, apoi ieși din încăpere zâmbind pe sub mustață. A doua zi de dimineață Gerhard dăduse adunarea.Herbert Mayer vecinul, era furierul lui personal, îi oferise această distinție în mod oficial în cadrul unei adunări. Cu toate că săracul Herbert făcea dintotdeauna lucrurile astea pentru el. De mic îl puse să-i care ghiozdanul și să fie la cheremul lui. În public îl alinta și îl considera prieten. Iar când erau singuri se comporta cu el ca și cu un servitor. Îi spuse să-i anunțe pe fiecare dintre protejații lui. În special pe Elisabeth. Ea era favorita lui, doar gândindu-se la frumoasa blondă, îi tresălta inima. Avea și acum în memorie curbele trupului ei. Cu câteva luni în urmă grupul tineretului hitlerist se afla la trageri, îl rugase pe locotenentul ce se ocupa de ei, să îl lase cu ea în particular, să o învețe linia de ochire și cum se ține arma corect. Așezat lîngă ea, cu capul aproape de al ei, cu mâna atingându-i corpul și părul bălai, avusese cea mai mare erecție. În prima întrunire a Hitlerjunge îi acordase funcția de comandant al fetelor din grupul tineretului hitlerist. Iar fi acordat mult mai mult dacă și ea ar fi simțit același lucru pentru el. Elisabeth se comporta cu el ca o soră, de asta avea momente când o ura și îi venea să o pălmuiască. A doua zi la ora șapte trebuiau să se întâlniră în capătul străzii a treia.La șapte fix toți erau acolo.