agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-03-21 | [This text should be read in romana] |
Tata se culca la fix 22, înainte însă asculta Europa Liberă și compara știrile cu celelalte posturi de radio – nu cred că era singurul, care asculta seara de seară concomitent mai multe posturi.
Culcatul devreme avea un rost. Sculatul era pe la două, trei noaptea, se lucra până pe la prânz, după care căldura punea stăpânire pe tot ce se mișca. Peste orășel se lăsa o plasă de tăcere cu miros de pește, amestecat cu praf fin de pe malul mării și musculițe de tot felul din Deltă. Electrificarea a durat ani de zile. Muncitorii veneau tineri, unii își găseau aici iubirea, pe care o pierdeau apoi pe alt șantier. Puțini au rămas definitiv, devenind gineri de pescari. Îmi amintesc de unul pe care cred îl chema Voicu. Mulți râdeau de el pentru că îi era frică și de râme și de pești, dar venea mereu cu noi la pescuit și, cum se făcea, numai de picioarele lui Voicu se prindeau lipitorile. Voicu, când vedea sânge, leșina, așa că la întoarcerea de la pescuit unul obligatoriu îl sprijinea pe bietul Voicu. Eu nu râdeam de el, îmi era milă de bărbatul mic de statură care sărea de parcă ar fi călcat pe jar și trăgea de lipitori până vedea sânge... I-am spus să nu mai vină la pescuit, dar îi era rușine: – Dacă tu cât ești de mică poți să mergi și nu te pișcă nimic, atunci eu de ce nu pot? Își făcea curaj. Își cumpărase cizme înalte de cauciuc. Noi nu aveam așa ceva, mergeam chiar în picioarele goale. Dar, la întoarcere, Voicu era victima sigură a cine știe cărei insecte care-l mușca, iar bietul de el, sărind și strigând, cădea ori în leșin ori de la faptul că se și lovea, decât se tot speria. Și totuși Voicu după mulți ani de Deltă s-a căsătorit și mândru ne-a arătat familia lui, care evident nu îl lua la pescuit, pentru că nu avea cine să îl sprijine de fiecare dată înapoi.... Într-o zi la prânz, întorcându-mă de la plajă, văd în curtea șantierului toți muncitorii strânși roată, bătuți de soare la o ora la care ei obișnuiau să fie demult la hotel sau în drum spre plajă. Un om serios, îmbrăcat „la costum” se răstea la cei din jur. Era directorul cu câteva persoane „importante” de la București, venit prin surprindere în control. – De ce lucrați numai până-n prânz? În toată țara noastră, asta a noastră a muncitorilor, se lucrează de dimineață până seara, striga acest domn alb venit cu elicopterul, precum povesteau copiii care fuseseră de față de la început. Se vedea bine că nu mai fusese în Deltă, îl deranjau musculițele în timp ce vorbea și transpira mult mai tare decât noi. – Cine e șefu’ aici, văd că toți aveți aceleași salopete....așa nu mai merge, ce-o să zică partidu’ dacă nu terminăm la timp? Tata stătea și asculta cu privirea ascunsă sub ochiul lui strâmb care parcă zâmbea. Doar îl văd că se duce, ia un ciocan uriaș și calm vine la domnul care se înecase în musculițe în timp ce încerca să repete sentințe și legi, după care trebuia să se îndeplinească planul, și adăugă scuipând musculițele mestecate: „partidu’ nu suportă dezordine și programu’ e program”. – Tovareșe, uite un baros, puneți-ve salopete și bateți dumneata între 11 și 16, hier (aici) in zoare! a spus tata, dându-i cu elan un baros domnului alb de la București. Apoi am aflat, acela era chiar un ministru în persoană, directorul de lângă el devenise alb ca varul și se tot tânguia.... – Domn’ ministru, noi vă rugăm, noi toți, nu vă supărați pe el, el e șefu’ aici, știe bine ce face, n-a vrut... n-o să se mai întâmple! a adăugat sughițând. În clipa aceea se făcu liniște, doar că ministrul scăpă barosul, ce a reușit să nu cadă cu totul pe piciorul acela de tovarăș cu alură de domn, ci doar pe vârful pantofilor din piele lăcuită. Tata își făcea pantofi de comandă, nu erau frumoși ca ai acestui domn. Tata avea plachiuri, numai la sandale nu avea. La sandale aveam doar eu și îmi era rușine la scoală, mergeam aproape pe vârfuri să nu se audă. Cândva am luat un cuțit și le-am scos. Am suportat un scandal, dar am scăpat definitiv de plachiuri. Acest domn nu avea plachiuri, se vedea pielea fină pe toată fața pantofului, moale, fără riduri fără crăpături abia perceptibile pe la jumătatea dintre gleznă și vârful pantofului, precum încălțămintea ieftină ce-o puteai cumpăra la magazinele până în Piața Unirii. Magazinul unde părinții mei își făceau de comandă pantofii, ce stăteau aliniați plini de șanuri în veranda din față, - cumpărate și ele tot la comandă -, era vis a vis de palatul telefoanelor, în pasaj. Avea o vitrină în care mă puteam oglindi pe vremuri, atât era de curată. Comenzile se făceau înainte de Crăciun și de Paști. Să aibă totuși sentimentul că își fac un cadou, oare? - Nein, nu, vai de noi, numai la cadouri vă e capul vouă, zicea mama dând din cap neîncrezătoare în viitorul nostru. - Nu, de Crăciun și de Paști trebuie să fii îmbrăcat curat, cu ceva nou, doar ne ducem la biserică! Uitasem, da, trebuie să arătăm și noi ceva acelei haite ahtiate de moși și babe, care dormeau câteva nopți în apă de colonie, tot aceeași care tot anul miroseau a pudră râncedă și transpirație purtată cu mândrie, - „ich bin ja ein Arbeiter, alle sollen es wissen” (doar sunt un muncitor, toți să știe acest lucru) l-am auzit într-o zi declamând pe bărbatul Tantei Emma. Ea, Emma, era portărița școlii germane, care avea ochii atât de mari, că mă gândeam că ține aer în piept de multe ori, altfel nu puteam întelege privirea deschisă peste orbite! Dacă nu avem blănuri și gulere cu lăbuțe la slubja de duminică era numai pentru că mama le făcuse cadou, zicând că n-are nevoie; vai și ce m-am mai supărat. Doream și eu o mamă cu blană până sub nas, să-i picure nasul direct în guler și să aibă ce curăța jenată când iese din biserică….. - Diese Schuhe halten bis zur Rente…acești pantofi vor ține până la pensie….. Așa și arătau, din piele groasă, rezistentă, butucănoși, nu așa alunecoși ca ai domnului ministru. Oare de ce nu își fac și ceilalți oameni pantofi ce țin o viață? Cred că la asta mă gândeam, cu ochii țintă la picioarele ministrului…. După tăcerea bruscă și nemișcarea în jur nu s-a mai auzit decât un ceva între strigăt și țipăt. Piciorul a rămas oarecum la locul lui. Bărbatul ce vorbise hotărât către muncitori, acum părea un copil căzut de pe bicicletă. – Nu fașhe nimic tovareșe ministru, noi aste avem foarte des, zise tata și arătă mâinile cu unghii albastre de la lovituri de ciocan. Și alții are accidente... și dache lucrem zi in zoare e forte reu, și accidente se fașe așe multe... Directorul nu știa cum să-l liniștească pe domnul în costum. Brusc nu le mai păsa cine de când până când lucrează și dacă se termină sau nu planul, pe care ziceau ei, îl controlează „partidu’ în persoană”. Din ziua aceea, tata a devenit erou peste noapte, „cel care îi dăduse un baros unui ministru”, acesta nereușind să-l țină nici câteva minute și l-a scăpat. Marii controlori au plecat cu elicopterul val-vârtej cu ajutoare cu tot. De atunci muncitorii și inginerii îl salutau pe tata cu și mai mare elan și veneau înaintea răsăritului la programul liber ales, pentru că în acea climă se pare că bucureștenii nu erau dotați să supraviețuiască. Pe insulă se găseau de toate. Magazine mici, cu miros de lemn vechi dat cu ceară, cafea precum se găsea și în București, boabe mari, strălucitoare în multe nuanțe de maron și negru. Aveau și un coafor, o sală de cinema în care rulau filme vechi cu un sonor hârjâit și ambiguu, o bibliotecă cu cărți tocite și prăfuite, și apoi câteva biserici. Bisericile erau într-o renovare continuă. In fiecare vară însă am reușit să urmăresc refacerea sfinților și prieteniile cu pictorii, care în mare parte munceau aici de plăcere, au fost o binefacere pentru verile cu gust de aparte, de viață de la capătul lumii. Pe drumul de vreo un km între plajă și orășel întâlneai pe toată lumea. Pe acest drum cu pietriș între stuf și cimitire, în strigăte de cormorani se intra mai ușor în vorbă, apoi se mergea într-un fel cum se mergea seara în oraș, pe promenadă; aceleași întrebări și răspunsuri cu privirea pierdută în zare, hainele erau altele, și aerul. Când ajungeam în oraș aveam gura plină de musculițe de pe drum, de nisip și la toți ne era sete. Eu mă opream din când în când într-unul din cimitire. Chiar aproape de drum era mormântul unui băiat, pe care-l cunoscusem în primele mele călătorii la Sulina. Venise din Cehia cu mama lui să se facă bine. A trăit câțiva ani fără dureri, soarele și aerul îi dăduseră ceva putere de viață. Intr-o vară, când am revenit, mama lui mi-a arătat poze și s-a bucurat să mergem la mormântul pe care îl acoperise cu marmură albă. Nu au fost singurii, care veniseră la Sulina să se facă bine. Și tante Käthe a venit spre oroarea tatălui meu, care nu știa unde să stea pe plajă, când apărea mătușa mamei, die Kröte, broasca țestoasă, cum o botezase tata. - Teau Eni, aici nimic nu e în ordine, o apostrofa cât era ziua de lungă. Mama tăcea și făcea tot ce spunea mătușa. Tata se ascundea în hotel, iar noi cu mătușa stăteam la gazdă. Tata se făcea că nu ne cunoaște atât pe plajă, cât și pe promenadă, cu toate că die Kröte nici că ieșea seara din casă. Întâlnirile au fost un coșmar. Eu fugeam pe plajă sau în cimitire. În cimitirul evreiesc nu se putea intra toata ziua așa ca în celelalte. Era încuit. Se deschidea numai la cerere sau când erau înmormântări. Era cel mai îngrijit și curat, ceea ce se putea vedea printre stâlpii de beton. Într-o zi am fost invitată cu mama la o familie de lipoveni. Pe el îl chema Sava pe soția lui între timp am uitat. Aveau o căsuță mică, mică acoperită cu stuf în drum spre plajă, ultima când ieșeai din oraș spre plajă, chiar în fața cimitirului evreiesc, și prima când te întorceai seara spre oraș. Când am ajuns, am fost primite ca în zi de sărbătoare, dar nu era nici o sărbătoare. Oamenii Deltei au rar musafiri, ne-au spus, și când vine cineva este o mare onoare. Nu aveau copii, locuiau în căsuța lor cu multe ferestre cu perdeluțe croșetate. Aveau pisici îngrijite, ce așteptau calme să li se dea resturile de pește. De la mâncarea noastră nu au avut ce să primească. În ciorba de pește nu existau capete, totul era pasat și a fost acea ciorbă pe care nu o uiți niciodată. Chifteluțele erau din pește fără urme de solzi și oase. A fost o masă cu toate meniurile din pește. Ce n-aș da să știu cum le-a preparat doamna Sava, femeia cu părul lung, strâns la spate într-un coc mic, care vorbea în șoaptă de nu-mi aduc aminte ce ne-a povestit! Domnul Sava era mai mic de statură cu un chipiu, o șapcă serioasă, el crezându-se cel puțin un fel de căpitan de barcă. Când o scotea se vedea fața tabacită de soare, ochii albaștrii mici, semănau cu cei ai pisicilor lor cuminți ce așteptau resemnate, și da, se supăra dacă îi spuneam că e rus: - Io nu știu multe de unde sunt ai mei, dar eu sunt de aici, din stuf și pești …. Nimeni aici nu ar fi spus sau recunoscut că e rus. Erau lipoveni, dar nici asta nu o spunea nimeni așa, cu voce tare. Erau oameni din apă și pește, din Delta lor și stuful de peste tot. Familia Frangetti le trimitea deseori pești pe care eu îi aduceam mândră într-o traistă de rafie. Când ajungeam de la un capăt la altul al insulei primeam ceva ce semăna a ceai, aburind în ceață de pește cu gust de anason. Din grădinința familiei Sava vedeai pe o parte ori numai cruci ori pe altă parte numai stuf. Mare alegere în acest colț de lume nu aveai, cerul peste toate era același ca peste colțul Rahovei, doar aerul era altfel, el, aerul aducea cu el musculițe, nisipi și un adaus de pește. Mai era un un fel de șef al insulei: tovarășul Tulbejanu. Avea o motocicletă cu ataj și era, contra staturii somptuoase, cu burtă și mers greoi, un personaj grăbit și pus pe mare treabă în acei câțiva kilometri de teren. Era omul de legătură între pescari, șantiere, plutoanele de pescuit și cam tot ce mișca pe insulă. Orice nu se găsea în Sulina acest Tulbejanu făcea rost, iar noi când plecam sau veneam treceam mereu pe la omul cu motocicletă. Sulina, orașelul pescarilor și al stufului, rămâne în memoria celor din anii 60, o limbă de pământ cu mai multe cimitire decât morți, cu farul vechi și sunetul sirenelor acelea ale transoceanicelor, ce opreau și își trăgeau de fapt sufletul, iar noi care mâncam înghețată și stăteam la rând la măcelărie la ora 5, cumpărând carnea în aburul acela imediat după ce animalul a fost tăiat. Așa e în lumea de departe între apele mari, timpul e altul, bisericile bat și nu le aud decât cei cu auzul în piept. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy