Luna strălucește pe cerul țesut cu stele, luminând noaptea întunecată. Vântul adie printre ale castanului frunze și teiul miresme edenice spre văzduh înalță. Pe strada pustie, colbul de asfalt valsează printre mângâierile unui târziu zefir. Liliacul violaceu împrăștie printre betoane parfum, iar fluturele pitic se leagănă pe un al ierbii verde fir. Sub bolta înstelată, doi îndrăgostiți se ivesc. Luceafărul pe ea o privește căci ei încă se iubesc. O tânără copilă ascultă în taină șoaptele lor. Ea Iana se numește și cuvintele rostite de ei o dor. Cu lacrimi arzând pe chipul ei palid, se întinde pe așternutul moale, catifelat. Se întâmplă ceva neașteptat. Ea încet adoarme și în lumea viselor pătrunde.
Soarele auriu pe cerul senin zâmbește, pomii sunt pictați în mii de culori, iar fluturi albi zboară printre gingașele flori. Totul are un aer de poveste. Părul bălai, lung ca al unei Cosânzene al Ianei plutește în vântul îmbietor, iar ochii-i roșii de atâta suspin, de atâtea picături de durere încep să lucească. Dar de iubire iar îi e dor și de trecut începe să-și amintească. Își lasă capul greu de atâtea gânduri să cadă pe iarba moale...deschide ochii. Privirea îi întâlnește un chip străin și o floare...închide ochii.
-Te rog, deschide-i iar ! Să revăd surâsul din ei...să le alung tristețea. Eram un suflet hoinar, dar acum ești aici și mi-am regăsit speranța.
O lacrimă melancolică răsare dintre genele firave ale Ianei. Redeschide ochii și grăiește :
-Nu mai cred în cuvinte aruncate-n vânt...eu trăiesc pe pământ.
Dar el ia mâinile Ianei. Ducându-le la piept, rostește:
-Simți bătăi neîncetate ? Până acum erau moarte. Nu vezi în mângâierea mea iubirea? Nu crezi că lângă mine vei găsi fericirea?
-Nu pot trăi într-un vis...chiar dacă dragoste mi-ai promis.
-Realitatea ascunde sub măști sentimentele. Oamenii, treptat, au uitat de ele. Vrei să te complaci într-o lume gri, pustiită ? Chiar crezi că iubirea nu merită trăită ?
-Betoanele ne-au întemnițat căci noi putere le-am acordat. Am uitat să zburăm printre nori, să pictăm totul în culori. Dar iubirea ? A rămas doar amintirea. Dacă în lumea reală nu mă pot încrede, de ce aș putea în tine ?
-Eu exist în ambele lumi. Vreau să zburăm peste culmi. Aici, sunt doar al tău și așa va fi mereu. Acolo, încă nu m-ai găsit...de aceea nu sunt pe deplin fericit. Dar într-o zi ne vom regăsi și un singur suflet vom deveni.
-Nu mai cred de mult în fantasme, în iluzii, speranțe. Doar strânge-mă puternic în brațe.
În clipa îmbrățișării, Iana s-a trezit plângând, înapoi pe pământ. Treceau zilele în zbor, pe el nu l-a mai revăzut în somn. Totul a fost întâmplător, dar, după ani și ani de căutări, s-au regăsit. Iana se plimba prin parc, lăsându-se mângâiată de zefir. Deodată, parfumul de tei a învăluit-o și se îndrepta către asfaltul prăfuit. A deschis ochii mângâiată de un negru fir și în doi ochii albaștri s-a privit. Era el...cel mult așteptat. Era ea...nimic nu a mai contat. Îmbrățișați au zburat printre nori unde locuiesc printre îngeri. Uneori, privesc înapoi și speră că vor fi mereu doar doi. Două trupuri...un singur suflet. Am deschis larg ochii ca să-i privesc și apoi să mă întunec. Cântăm printre cuvinte vise, gânduri, dorințe. Nu vreau să fiu doar un suflet hoinar printre alte ființe. Și eu vreau să ating cerul, să cuprind infinitul, acum, mă învăluie dorul...ating încet covorul, s-a pierdut totul.