Cântecul se oprise deodată. Ea se opri o clipă din vorbit. Nu vroia să audă ceilalți ce spune. Barul era mare, luminat slab. Nimeni nu știa de unde exact vine muzica: un jazz atât de îndepărtat încât îi purta și pe cei șapte-opt clienți răsfirați cu el prin sfere vechi, dar neștiute de ei. După o clipă începu iar să cânte o melodie lentă. Fata își lăsă privirea în jos ca și cum se pregătea să spună ceva dureros. Lumina roșie însoțea muzica tristă pe fețele tuturor. Doar fața ei rămăsese ascunsă, scufundată în întuneric. Fără aproape nici o mișcare îl întrebă daca nu vrea plece. Se sărutară cu ochii închiși.
În cameră intrară fără să mai aprindă lumina. Le știau pe toate la locul lor. Încet, se așezară amândoi pe pat și începură să se dezbrace mecanic fără să se uite în jur. Ea se întinse pe pat. Stătea și privea în gol. Tavanul era brăzdat de luminile de pe stradă. O lumină se aprinse în bucătărie. Se auzi o ușiță deschizându-se. După ce se stinse becul el veni și se așeză lângă ea. Stăteau îmbrățișați și el o săruta pe buze, cu ochii închiși. Stăteau nemișcați.
În bucătărie vapori mari de gaze țâșneau din cuptorul lăsat deschis, fără flacără. Ferestrele fuseseră bine închise. Și lumina la timp. Un șuierat slab se mai auzea, venind de la unul din ochiurile aragazului și de pe stradă vocile oamenilor, în frânturi reci, mai ajungeau până în cameră, până la pat.
Când melodia se termină, ea ridică privirea. Părea că se gândește la cuvinte: it had to be you. Nu-i spuneau nimic. El o întrebă daca vrea să plece. Muzica se oprise și de la masa vecină plecau doi bărbați care nu-și spuseseră mai nimic toată noaptea. Erau beți. Ea zâmbi văzându-i cum se sincronizau în mișcări ridicole. Zâmbi și-și mai turnă un pahar de vin.