Când a început totul, era spre sfârșitul programului. Două femei se certau pe hol, și glasul lor strident sfredelea ca un burghiu liniștea încăperii de la etajul al treilea al clădirii proaspăt renovate a magazinului „Fame”. Ana își bea ceaiul visând. Se întâlnise pe drumul spre serviciu cu Nina, fata doamnei Marcela, fostă colegă de liceu, mutată de curând în același bloc cu Ana. Nina era cam scrântită, ziceau cei din cartier, dar Ana o vedea ca pe un înger. După ce părinții ei se despărțiseră, copila fugise de acasă și cand au găsit-o era schimbată. Mama ei, cu care rămăsese, nu se mai înțelegea cu ea. Se refugia în tăcere zile de-a rândul. Și o puteai vedea făcând gesturi șocante: făcea metanii până la pământ în fața câte unui om care trecea prin fața ei, sau îl ocăra brusc pentru vreun presupus delict. Era imprevizibilă. A dus-o la neurologi, psihiatri, psihologi… nici un efect. Doar la biserică stătea într-un colț al ei, nemișcată. Se întâmpla să-i dea câte cineva un covrig sau ceva de pomană, dar ea nu schița nici un gest și respectivul era nevoit să renunțe. Apoi lumea s-a obișnuit cu ea. O tolerau, ferindu-se de ea cu o anume teamă secretă. Cu toate dificultățile de adaptare, izbutise să termine de curând școala primară...
Cum au început să tremure paharele de pe mesele de sticlă, s-au auzit niște țipete și oftaturi adânci, și toți erau în picioare, încordați ca un arc. Cutremur…! Angajații îmbrăcați la patru ace ai firmei păreau cu toții schimbați la față. Cu ochii ieșiți din orbite, învălmășindu-se, de parcă nu ar mai fi văzut nimic în jur, au luat-o în masă spre casa scărilor. O doamnă s-a împiedicat și a căzut, dar nimeni nu s-a aplecat să o ajute să se ridice. Panica era mai puternică decât orice sentiment uman, se pare. Au trecut unii chiar peste dânsa, călcându-o în picioare, și dacă nu s-ar fi dat la o parte din ușă, rostogolindu-se, poate că ar fi pățit ceva mai grav decât vânătăile agonisite. Dosarele din rafturi cădeau lăsând să-și ia zborul din colivii de carton păsări albe, de hârtie. Ana era la parter în acel moment, tocmai ieșise de la baie și era chiar în fața treptelor de marmură abia spălate. Cufundată în gândurile ei, nu realizase ce se întâmplă, deși era limpede că pământul dansa și lucrurile din jur se legănau în ritmul lui nebunesc.
De la baza scărilor, se vedea pur și simplu o imagine de coșmar. Un vârtej de oameni mătura treptele somptuoasei clădiri. Brusc, luminile s-au stins și orice mișcare în aer a încremenit. Nu se auzea nici măcar o respirație. După câteva momente, luminile s-au reaprins… Ana a putut să vadă iarăși o imagine de coșmar: cei care compuneau tornada umană rămăseseră ficși în pozițiile în care îi prinsese întreruperea de curent. Puteai surprinde un fel de construct sculptural viu, postmodern, în care figurile se agățau și se sprijineau între ele, mâinile unora erau prinse în părul altora și mai presus de toate fixitatea privirilor cuprinse de panică dădea unitate și forță ansamblului. Asta a durat o clipă numai. Ana abia a avut timp să se tragă din calea vârtejului care, îndată ce s-au aprins luminile, a năvălit pe trepte spre ieșire. Mai târziu, colegii ei nu-și mai aminteau nimic din toate acestea. Stranii aceste dezlănțuiri ale panicii, care fac din grupuri, de altminteri, civilizate de oameni, mase în erupție.
Ana avea, la rândul ei, o calitate ce părea în ochii multora stranie. Pentru unii, era un semn de slăbiciune nepermisă, altora li se părea a fi un semn de noblețe. Cert e că femeia cu ochi verzi albăstrui și părul șaten închis, lung până la șolduri, cu obrazul traversat de gropițe delicate, nasul drept și subțire, cu degete lungi, arcuite și cu un pas, ca și surâsul, copilăresc, ușor strâmb, dar ferm, nu fusese auzită de nimeni niciodată vorbind de rău pe cineva. Când în jur, cineva era osândit pentru cine știe ce fapte sau cuvinte, la un moment dat, se auzea glasul ei: „Ce om deosebit e cutare”, și găsea, ca prin miracol, chiar motive concrete ale aprecierilor, în situații rămase altora neobservate, în gesturi care, oricât de nesemnificative, aparent, în conștiința ei desenau un profil aureolat. Și emana atât optimism, încât motivația de a vorbi de rău se pierdea ca un firicel de fum în văzduh.
Trăia singură. Poate felul ei de a fi copilăros o predispunea spre un asemenea mod de viață. În seara de după cutremur, pe drumul spre casă, în timp ce privea frunzele arse de soare, a simțit cum o încearcă tristețea. N-a mai văzut-o nici pe Nina, în locul obișnuit din colțul părculețului de joacă, unde îi dădea de fiecare dată un pachețel cu ceva bun de mâncare. Cățelușul aciuiat pe acolo, căruia administratorul blocului îi făcuse un mic coteț de lemn spre adăpost, scheuna încet. Ana i-a aruncat o felie de cașcaval, dar lui nu-i ardea de mâncare.
Din ziua trecută, senzația de dinainte de cutremur, când parcă ceva îi uruia în piept și o sfâșia căutând să se materializeze în afară, îi rămăsese Anei ca o stare continuă. Obișnuia, înainte de culcare, să stea îndelung în bucătărie, cu ceașca de ceai cu lapte în față, și să retrăiască întâmplări, imagini din timpul zilei. O vedea într-un colț cu ochii minții pe mama sa, Teodora, poate cea mai tăcută ființă pe care a cunoscut-o. Îi urmărea gesturile, care desenau în spațiu povestea unei femei care, în tinerețe, după o aventură de o noapte, se trezise cu un copil. A doua zi tânărul de care ea se îndrăgostise deja nu o mai băga în seamă. Din primul moment, a presimțit că va rămâne însărcinată. Când s-a adeverit, i-a spus aceluia doar atât: „Avem un copil. Sandu, ești tată”, dar tânărul i-a râs în nas și i-a zis să facă bine să avorteze, că el n-are chef să-și nenorocească viața, ci vrea să o trăiască din plin, fără alte griji. Și, oricum, nu-i mai place de ea, a adăugat. În Teodora, care era o fire volubilă și vorbăreață, izvorul cuvintelor s-a împuținat, ca o apă curgătoare în deșert.
Părinții ei au încercat, la rândul lor, în fel și chip, s-o determine să avorteze, mai cu rugăminți insistente, mai cu amenințări că o dau afară din casă dacă le va face rușinea aceasta. Însă Teodora s-a adâncit în tăcere și nu a cedat nici un pas. Când ai ei au dus-o la un medic, și acesta i-a spus că pot apărea probleme la naștere și ar sfătui-o să întrerupă sarcina, ea a dat din cap și a plecat fără nici un cuvânt.
A doua zi de dimineață, părintele Dumitru, de la parohia din apropiere, a văzut-o de departe șezând pe treptele bisericii, cu bărbia pe genunchi. În acea zi s-a spovedit pentru prima oară Teodora, și inima ei a văzut lucruri dincolo de perdeaua de vorbe care îl împing pe om să urmărească orbește interese lumești și, încet-încet, să își piardă orice nădejde și străvezime din suflet...
Pe jumătate adormită, Ana a tresărit, cu presimțirea unei primejdii nelămurite. În ajun, cineva îi furase, în autobuz, portofelul în care se aflau, pe lângă o sumă neimportantă de bani, buletinul ei și cheia de la casă. Anunțase la poliție și intenționa să schimbe iala, dar, cum avea și un al doilea rând de chei la o vecină de încredere, pentru caz de urgență, și, pe de altă parte, era destul de obosită, și-a zis că poate lăsa pe a doua zi grija asta. Acum cineva tocmai încerca ușa de la intrarea apartamentului. Ana s-a ridicat cu inima bătându-i de teamă de la masa din bucătărie și a pus drugul de fier în ușă. Zgomotul din broască a încetat brusc și Ana a mai putut să vadă pe geam o umbră furișându-se felin pe sub ferestrele blocului. A chemat, chiar atunci, pe cineva să-i schimbe iala a doua zi, de dimineață devreme, însă a întârziat la serviciu.
Directorul era prost dispus și i-a pus în vedere să nu se mai întâmple... doar știe că restrângerile de personal sunt la ordinea zilei. Spre sfârșitul programului, au început pregătirile pentru sărbătorirea zilei unui coleg. Cum directorul plecase mai devreme cu niște treburi, toți s-au apucat să-i critice dispoziția nesuferită cu care-și călcase pe nervi aproape toți angajații. Ana s-a trezit, ca de obicei, apărându-l pe cel pus la zid, fapt pentru care și-a atras niște căutături nu tocmai plăcute. Apoi s-au scos pe masă mâncarea și băutura, și s-au încins discuțiile. Ana era, în asemenea situații, pe jumătate absentă. N-o pasionau nici moda, nici mașinile, nici politica, nici starea bursei, nici bancurile proaste, care stârneau periodic valuri de hohote. Zâmbea cu o privire lipsită de participare. Unora li se părea, din acest motiv, o ființă plictisitoare și neinteresantă, și chiar o vorbeau pe la spate. Dar Ana nu putea altfel. Era, în fond, o ființă puternică, care nu stătea la mâna părerii unuia sau altuia, ci își urma îndemnul inimii, cum o făcuse încă din copilărie.
N-o mai văzuse pe Nina de trei zile, când a auzit că a avut un accident, pe când traversa strada. A însoțit-o pe mama fetei la spital. Când le-a văzut intrând în salon, Nina a scos un strigăt de bucurie. Marcela a plecat să vorbească cu medicul, iar Ana s-a așezat pe marginea patului și a luat-o de mână pe Nina, care o privea cu un zâmbet larg. „Ce-ai pățit?” „Nimic grav, doar niște zgârieturi”, a răspuns Nina, ducând mâna la frunte. „Mă doare rău ochiul”. Ochiul drept era, într-adevăr, roșu și parcă puțin ieșit în afară. „Știi de ce e atâta secetă în lume?”, întrebă Nina. „Nu știu”. „Pentru că pe sub pământ curge un râu de sânge”, a spus micuța, cu o grimasă de tristețe, tocmai pe când mama ei intra în salon. Marcela era răvășită, se vedea bine, după discuția cu doctorul Păun, deși încerca din răsputeri să-și ascundă tulburarea. A luat-o pe Ana deoparte. „Nu știu ce să mai fac. Medicul mi-a spus că Nina nu are nimic de la accident, numai că la radiografie i s-a descoperit o tumoare care crește și îi împinge un ochi în afară”.
În noaptea aceea, Ana a visat o întâmplare dintr-o povestire a lui Papadiamandis, cu femeia bună la nășit, a cărei finuță – ultima – pe care o iubea cu înfocare, s-a înecat într-o fântână lăsată descoperită din grădina casei. Dintr-o dată se făcea că ea, Ana, cobora în fântână și căuta cu găleata corpul copilei, și a dat peste ceva tare, care s-a ridicat încet la suprafață, și era chipul Ninei ce apărea din apă, brăzdat de un zâmbet, și cum lacrimile Anei au căzut pe fața-i, cea moartă a deschis ochii... și Ana s-a trezit din vis... Nu a putut, însă, să mai adoarmă... O presimțire încărcată de spaimă nelămurită o încerca, fără să-și dea seama ce ar putea să însemne acest atac de panică.
Spre dimineață, s-a auzit un bubuit puternic care a zguduit blocul. Sărmana Marcela, frântă de plâns, durere și oboseală, după ce făcuse de mâncare pentru a doua zi fetiței, să-i ducă la spital, uitase focul aprins, ațipind pe un scaun. Mâncarea a dat peste margini și focul s-a stins, iar gazele au continuat să umple încăperea până când femeia, trezindu-se, a aprins lumina și a avut loc nefericita explozie. N-a mai putut fi salvată, trupul ei ars fiind dus la morgă. Marcela și Nina nu mai aveau pe nimeni. Ana era singura prietenă a Marcelei și imediat s-a dus cu gândul la Nina. Ce se va întâmpla de acum cu ea? Nu-și putea stăpâni lacrimile. A sunat la serviciu să-și ia trei zile de concediu, și a plecat spre spital. Cum să-i spună fetiței despre mama sa? A vorbit întâi cu medicul, care i-a spus că fetița trebuie de urgență operată, pentru a se scoate tumoarea ce apasă pe ochi. Fără nici cea mai mică ezitare, Ana a luat asupra sa toate costurile, deși depășeau cu mult micile sale economii. Va vedea ea cum se va descurca. Se va împrumuta, va ajuta Dumnezeu cumva...
Venind spre casă, Ana trăia o senzație de apăsare nelămurită, din care se năștea un ușor tremur intern, grav prevenitor, ca și cum ar urma un cutremur în afară... Când a ajuns în fața camerei apartamentului și a dat să descuie ușa, a realizat cu groază că era deschisă. A dat să se întoarcă să fugă, dar din spate o mână puternică i s-a așezat pe gură ca o piatră de mormânt, iar alta pe piept, trăgându-o fără zgomot înăuntru.
„Unde ții banii”, a șuierat un bărbat spătos, cu fața foarte ridată și o crestătură în formă de șarpe pe obraz. Femeia a arătat cu spaimă spre un dulăpior din colțul sufrageriei. Erau acolo micile economii cu care spera să poată da un avans pentru operația Ninei. Un al doilea hoț, uscățiv, cu mustața întoarsă și o față buhăită a început s-o înjure de mama focului, pentru că banii erau mult mai puțini decât speraseră ei. Un al treilea hoț rămăsese cumva în umbră, la intrare. De unde se afla, Ana nu putea să-i vadă foarte bine fața. Părea mai tânăr decât ceilalți doi și încercat de o luptă interioară. „V-am dat tot ce am”, bâigui Ana, „plecați”... „Mai ai ceva prețios, zâmbi cinic, cu subînțeles uscățivul, privind spre trupul ei răvășit ca spre o pradă sigură”.
Fata înțelese pe loc și își dădu seama că orice încercare obișnuită de împotrivire ar fi fost zadarnică. Închise ochii și începu să spună, cu voce tare: „Doamne Iisuse, miluiește-mă, apără-mă, scapă-mă, Doamne”. Și apoi, deschizând ochii, cu un calm nefiresc, către tâlharii încremeniți de surprindere: „În numele lui Dumnezeu, vă rog să nu vă atingeți de mine”. Spătosul, revenindu-și, îi arse o palmă și uscățivul se porni pe un râs nervos, batjocoritor.
Însă de lângă ușă se auzi un glas: „Lăsați-o”. „Cum, ce vrei să spui?”, se întoarse vădit iritat uscățivul. „V-am spus s-o lăsați în pace”, se auzi apăsat glasul unui tânăr ce înainta din umbră. „Vrei s-o pățești?”, interveni spătosul. „Nu o să-i faceți nimic”, replică tânărul înalt, încruntat, îmbrăcat în blugi și cămașă înflorată. Uscățivul avea deja mâna ridicată să-l plesnească, dar tânărul fu mai iute și îl lovi fulgerător cu un croșeu sub bărbie. Nu fu însă suficient spre a se feri de lama unui cuțit pe care spătosul tocmai i-l înfipsese în spate. Își pierdu cunoștința, nu înainte de a mai auzi o înjurătură groaznică și pașii grăbiți ai celorlalți doi tâlhari, cărora, pierindu-le orice chef de a-și mai continua isprava, au recuperat cuțitul și l-au lăsat pe fârtatul lor într-o baltă de sânge. Ana rămăsese pe bancheta unde căzuse, acoperindu-și ochii cu mâinile și rugându-se. Când a simțit că primejdia a trecut, s-a repezit la cel rămas pe podea, trăgându-l ușor de haină: „Doamne Dumnezeule... mai trăiți?”...
Tânărul deschise încet ochii împăienjeniți, și îngăimă: „Mulțumesc, mulțumesc”... „Eu vă mulțumesc”, spuse Ana, „e gravă rana?”. Însă tânărul își pierduse iarăși, între timp, cunoștința. Ana reuși cu greu să-l târască în pat. Rana nu era foarte adâncă și nu părea să fi fost atins ceva vital, așa că o dezinfectă și o pansă cum știa mai bine. Avea deja în casă o trusă medicală destul de completă, făcuse și niște cursuri de prim ajutor și acum, iată, putea să fie de folos tânărului care, neașteptat, o salvase. Îi era în continuare teamă de el, dar nu o lăsa inima să sune la poliție...
Ana aprinse candela și nu dormi toată noaptea... Ce va face a doua zi? Bani nu mai avea pentru operație, îi era neînchipuit de greu să-i spună fetiței despre moartea mamei ei, și acest tânăr, care gemea în somn, cum se va trezi oare a doua zi... Nu putea decât să se lase moale în mâinile lui Dumnezeu... Spre dimineață, se întinse un pic, fără să adoarmă, murmurând încet rugăciuni... Când deschise ochii, privirea i se întâlni cu cea a tânărului, care îi zâmbea. „Am văzut îngerul tău”, îi spuse. Ana nu putu să rostească nici un cuvânt. Se simțea epuizată, prea multe lucruri i se întâmplaseră în ultimele zile. Voia să-i zică tânărului să plece, s-o lase în pace, dar pe gură îi ieși: „Vino, te rog, cu mine la spital”... El aprobă dând din cap. Tot el repară ușa, înainte de plecare. „Ce s-o fi întâmplat cu viața lui, de a ajuns să se înhăiteze cu borfași?”, se întrebă Ana, pe când se apropiau de spital. De parcă i-ar fi ghicit gândul, Alin răspunse: „Sunt orfan. Am învățat de mic că trebuie să fac orice ca să supraviețuiesc. Apoi, totul a devenit obișnuință. Însă acum câteva luni, am avut un accident, un tir angajat în depășire a trecut efectiv peste mașina mea și eu m-am trezit într-o masă amorfă de fiare viu și nevătămat. Am simțit că o mână nevăzută mă ocrotește. N-am mai vrut de atunci să mai merg la tâlhărit, dar am visat alaltăieri noapte pe cineva, care mi-a spus că de data asta trebuie să mă duc: cineva are nevoie de mine”. „Și de ce ai zis că mi-ai văzut îngerul?”... „În spatele tău am văzut un copil în hăinuțe albe, strălucitoare”... Ana scoase un țipăt: „Nina!”, și grăbi pasul...
Doctorul Păun îi întâmpină pe cei doi la intrarea în secția de chirurgie. „Ați venit cu prietenul dvs.? Foarte bine. Ați făcut rost de bani pentru operație?”. „Nu”, răspunse Ana, plecând capul. „Tumoarea evoluează fulgerător, trebuie acționat de urgență”, spuse medicul, continuând: „oricum, cu ochiul afectat cred că Nina nu va mai putea vedea”. La intrarea în salon, Ana nu reuși să-și facă curaj să intre. Intră, singur, Alin. Nina avea un ochi acoperit de un bandaj mare. „Nina!” „Da”. „Trebuie să-ți spun că mama ta a murit acum două zile. De asta nici n-a putut să vină. ”... Fata a tăcut, dar pe obraji au început să-i curgă pârâiașe. „Azi-noapte mama a fost la patul meu să mă vadă”, spuse ea după o vreme, înghițindu-și lacrimile. „Ana e afară, să-i spun să vină?” „Da”... Alin deschise ușa. Ana îl trase afară: „I-ai spus?” „Da”. „Trebuie s-o salvez”, spuse Ana. „Stai aici cu Nina și așteaptă-mă două ore”, spuse Alin, și plecă în grabă. Ana intră în salon. „Nina!” Fetița spuse: „Mama mă cheamă la ea?” „Nu, Nina, dacă ai vrea, te-aș lua eu, să fii ca și copilul meu”. Și o îmbrățișă...
La nici două ore de când a plecat, Alin se întoarse cu un teanc de bani. „Ce-ai făcut?”, îl întrebă îngrijorată Ana. „I-ai... furat?” „Nu... Când am ieșit din sfărâmături, după accident, un bătrân înalt, elegant, a ieșit dintr-o mașină neagră și s-a uitat la mine, m-a pipăit, nu-i venea să creadă... Cum se poate să fii viu? Să se facă fărâme fiarele și carnea nu. 'M-am rugat zeci de ani să-mi arate, Dumnezeu, dacă există, un cât de mic semn... Mulțumesc, mulțumesc!' Și a plecat, nu înainte de a-mi lăsa o carte de vizită. 'Oricând ai vreun necaz, caută-mă... mi-ai redăruit credința', au fost ultimele lui cuvinte. El ne-a ajutat cu banii pentru operație"...
„Alin”, spuse Ana, „nu vrei să o creștem împreună pe Nina?. Pentru prima oară în viață simt că pot fi împreună cu adevărat cu cineva”. „Nu-mi vine să cred, nu merit așa ceva. Te iubesc, Ana!”... Ochiul liber al Ninei tocmai îi privea, de după ușa întredeschisă... „Ce faci, Nina?”, exclamă Ana. „Mă duc să fac nani”. „Nani, Nina!”


Florin Caragiu