Mihnea Tiberian își vizita ori de câte ori avea timp mătușa. Luc simțea că lângă el timpul capătă întotdeauna alte reverberații în sufletul ei singuratic. Prestanța cu care o conducea de braț prin parcuri, micile atenții pe care i le oferea, o făceau să se simtă precum un copil răsfățat. Îi plăcea să creadă că tot la fel i-ar fi luminat existența și Mihai, fiul ei, dacă ar fi supraviețuit războiului. Pentru unii el nu fusese decât un erou căzut la datorie. Pentru ea însă era un fruct din copacul trupului ei căzut prea devreme de pe ram. Putrezind de mult în uitare. Mihai era ființa care însângera blazonul amintirilor ei de familie ori de câte ori se gândea la el. Se spune că eroii sunt modele de urmat pentru cei ce vin după ei. Nu întotdeauna. Depinde de generație. De modul în care istoria le-a pregătit sau nu cununa de lauri. Pentru familie ei rămân însă mereu fâșii de genealogie smulse brutal din carnea maternă.
În duminica în care Mihnea o anunțase că vor merge în Herăstrău, Luc se aranjase îndelung în fața oglinzii. Ovalul acela alcătuit din straturi de argint nemincinoase îi oferea imaginea unui femei părăsită de trăsăturile care altădată făcuseră atâtea inimi să bată în spitalele de campanie. Printre care și cea a lui Petru Dunăreanu. Sentimentul pe care îl încearcă o femeie în fața nedreptei evidențe a unei oglinzi nu se poate compara cu nimic pe lume. Pierderea identității fizice, paloarea pronunțată, căreia nicio pudră din lume nu ar mai putea să îi dea viață, cearcănele adânci ca niște hăuri de umbre, toate devin paliere ale deznădejdii. Licărul abia perceptibil al unei priviri ce altădată rivaliza cu unduirea plopilor, castana coaptă a părului ajunsă un izabel deprimant, lucoarea destrămată a obrajilor ca un pergament exfoliat, totul însemna pentru Luc, ca pentru oricare altă femeie din lume, o tristețe teribilă. Dar gândul de a se plimba iar pe aleile lacului Herăstrău o înviorase, ștergând cu buretele unei indiferențe specifice vârstei drama pierderii unei frumuseți apuse.
- Mihnea, dar de ce tocmai Herăstrău? îl întrebase ea, în timp ce îi pregătea paharul cu apă rece și șerbetul de trandafiri, preferatul lui.
- Fiindcă vreau să vizităm o expoziție.
- O expoziție? Crezi că mai pot ține pasul cu tine? Mai mult o să te târăști după mine. Ce-ți veni cu expoziția asta?
- Mătușă, este o expoziție cu obiecte aparținând altor epoci, trecute...Ca cea în care ai fost atât de fericită...
- Vrei să spui că putem găsi acolo obiecte din tinerețea mea?
- Posibil...Deci, tot mai crezi că ideea mea este una rea?
- Dacă-i vorba de așa ceva, merg cu plăcere până la capătul lumii!
Aleile Herăstrăului deveniseră neîncăpătoare. Furnicarul acela de oameni îmbrăcați multicolor, mirajul jocurilor de copii, neastâmpărate și uneori asurzitoare prin entuziasmul lor adolescentin, bărcile ce coseau un siaj furibund pe brocartul lacului, toate o amețiseră pur și simplu pe Luc. Obișnuită cu tăcerea ungherelor casei ei, cu rarele vizite urmate de bârfe neinteresante, toată această trăire în aer liber a semenilor ei o făcuse să realizeze că încă este vie. Respiră același aer cu cei cu care își încrucișează pașii pe aleile parfumate de rondurile de flori. Vorbește aceeași limbă cu perechile ce își etalează eleganța pe sub teii în floare. Se bucură cu aceeași intensitate de septiculorile unui cer coborât parcă din vremuri de mult apuse. Când au ajuns la standurile târgului de obiecte vechi, Luc s-a oprit câteva clipe. Cu respirația întretăiată, a închis ochii. Pe retina sufletului au început să se deruleze crâmpeie din tinerețea ei, înconjurată de obiecte asemănătoare, obiecte ce azi erau doar prilej de curiozitate și uneori uimire pentru cei ce le priveau. Suporturi de lumânări argintate, veioze cu abajururi în care înotau pești multicolori, stampe orientale, despre care nu știai dacă au fost plăsmuite pe sub cireșii în floare din Hokkaido sau pur și simplu au fost creionate stângaci de vreun uvrier în ale picturii de pe malul Dâmboviței. Scrinuri ce împrăștiau prin aer aroma unei tinereți iluzoric trăite. Covoare din care cariul timpului destrămase culorile, cu canafuri zdrențuite de molii. Cupe de jasp, pahare de bacara. Ciubucuri de antep, canotiere multicolore, pălării caraghioase de filț. Tablouri semnate de pictori ce visaseră să își împartă identitatea cu eternitatea. Gramofoane, obiecte din marochin, lustre ce odată umpluseră cu sclipiri lactescente interioare de domni și domnițe. Pășea ca într-un sanctuar prin fața exponatelor și uneori ofta adânc. Dintr-o dată, o paloare teribilă i se așternu pe obraji. Căută disperată un punct de sprijin în brațul nepotului ei.
- Luc, ce s-a întâmplat?
Luc nu-i răspunse. Privirea ei era pironită pe un ceas de buzunar cu capac aurit. Îngăimă stins:
- Mihnea...Ceasul...Ceasul acela...
- Ce este cu el?
- Mi-a amintit de Petru...De vizita noastră în Orașul Alb. La Balcic. Primise o permisie de trei zile și ne hotărâsem să mergem acolo la casa alor săi. Abia se întorsese dintr-o luptă crâncenă. Mi-a cerut mâna. Grăbit. Surescitat peste măsură. Dar cât se poate de romantic. La malul mării. Ca și cum nu ar fi vrut ca o altă luptă să-i răscolească trupul și să nu mai apuce să mă ceară de nevastă. Atunci, i-am dăruit un ceas asemănător. Un Vacheron. Bunicul tău, Tiberian, care, după cum bine știi, era un împătimit al obiectelor vechi, de valoare, și-a rupt o bucățică din sufletul său de colecționar și mi-a dat un ceas asemănător să i-l dăruiesc lui Petru. M-a avertizat dintru început că o relație cu odrasla unor boieri de renume nu va fi ușor de dus până la capăt. A vrut chiar să mă înfieze. Să port un nume privilegiat. Respectat. Să nu mai lucrez printre tranșee. Dar pasiunea mea pentru a aduce alinare răniților a fost mai mare decât puterea lui de convingere. Spune-mi, pot atinge ceasul ăsta ? Doar câteva clipe! Te rog!
- Sigur, doar suntem potențiali clienți, nu? Dacă îți place...
- Hai, nu fi copil! Un ceas ca ăsta valorează astăzi o avere, crede-mă! Vacheron era încă de atunci un vârf de lance în domeniul ceasurilor de buzunar.
S-au apropiat de măsuța de lemn, pe care odihneau și alte exemplare și Luc a luat ceasul în mână, emoționată. I-a pipăit capacul aurit și l-a deschis. În acea clipă, dacă Mihnea nu ar fi fost lângă ea s-ar fi prăbușit pe asfaltul încins de furnicarul pașilor. A început să tremure convulsiv, arătându-i din priviri nepotului inscripția de pe dosul capacului: „Să nu uiți, Balcicul!” Apoi a așezat ceasul pe mica tarabă, ca și cum ar fi ținut în mână un tăciune aprins. Disperat, Mihnea a căutat din priviri o bancă. S-au așezat și tânărul a simțit cum o fierbințeală stranie îl cuprinde strângând brațul descărnat al lui Luc.