agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7178 .



Bibliomanie
prose [ ]
1836

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mironflorin ]

2011-08-09  | [This text should be read in romana]  

Literary Translation - Translations of classic and original poetry and other materialsThis text is a follow-up  | 



PE O STRADĂ Ă®ngustă şi fără Soare a Barcelonei trăia, nu cum multă vreme Ă®n urmă, unul din oamenii aceia cu fruntea gălbejită, cu ochii stinşi, găunoşi, una din acele fiinČ›e satanice şi stranii asemenea celor destăinuite lui Hoffmann Ă®n visele sale.
Era librarul Giacomo.
Avea treizeci de ani, dar părea deja bătrĂ®n şi istovit; de fel era Ă®nalt, dar Ă®ncovoiat ca un moşneag; părul Ă®i era lung şi alb; mĂ®inile vĂ®rtoase şi vioi, Ă®nsă uscăČ›ive şi acoperite de riduri; veşmintele Ă®i erau mizere şi zdrenČ›ăroase, postura stingheră şi neĂ®ndemĂ®natică, fizionomia palidă, tristă, urĂ®cioasă, fără Ă®nsemnătate. Se arăta arar pe străzi, şi numai Ă®n zilele cĂ®nd se scoteau la mezat cărČ›i rare şi neobişnuite. Atunci Ă®nceta să mai fie un om indolent şi ridicol, ochii i se Ă®nvăpăiau, alerga, mărşăluia, tropăia, astĂ®mpărĂ®ndu-şi cu greu entuziasmul, grijile, temerile şi caznele; se Ă®nturna gĂ®fĂ®ind, fără suflu, gata să se sufoce, apuca cartea adorată, o devora din ochi, o privea lung, o iubea cum avarul Ă®şi iubeşte comoara, tatăl fiica, şi regele coroana.
Un asemenea om nu vorbea niciodată cu nimeni de nu erau buchinişti ori telali; era ursuz şi visător, trist şi posomorĂ®t; nu avea decĂ®t o singură idee, o singură dragoste, o singură pasiune: cărČ›ile; iar această dragoste şi pasiune Ă®l ardea pe dinlăuntru, secĂ®ndu-i zilele şi devorĂ®ndu-i existenČ›a.
Deseori, dincolo de geamurile librarului, vecinilor le era dat să vadă noaptea o văpaie care palpită, care se apropie, care se duce, care urcă, care uneori se stinge; pe urmă auzeau bătăi la uşi, era Giacomo venit să-şi reaprindă lumĂ®narea, stinsă de vreo pală de vĂ®nt.
NopČ›ile febrile şi Ă®nflăcărate şi-le petrecea Ă®ntre cărČ›ile sale. Gonea prin camerele de depozitare, se perinda prin galeriile propriei biblioteci, extaziat şi adorator; apoi se oprea, cu părul Ă®n dezordine, cu ochii ficşi şi scĂ®nteietori, mĂ®inile Ă®i tremurau atingĂ®nd cărČ›ile de pe rafturi; erau fierbinČ›i şi umide.
Lua o carte, Ă®i Ă®ntorcea foile, Ă®i pipăia hĂ®rtia, Ă®i examina poleiala, coperta, literele, cerneala, striaČ›iile şi ornamentaČ›ia cuvĂ®ntul finis ; după aceea Ă®i schimba locul, o aşeza Ă®ntr-un raft mai ridicat şi zăbovea cu orele privindu-i titlul şi forma.
Aşa fiind, se Ă®ndrepta către manuscrisele sale, mult iubiČ›ii săi copilaşi; lua unul Ă®n mĂ®nă, cel mai vechi, cel mai jerpelit, cel mai mĂ®njit, privea pergamentul cu dragoste şi bucurie, Ă®i mirosea praful sfĂ®nt şi venerabil, pe urmă nările i se umflau de entuziasm şi mĂ®ndrie, iar pe buze Ă®i Ă®nflorea un surĂ®s.
Oh! Acela era un om fericit, fericit Ă®n mijlocul acelei cunoaşteri de ai cărei orizont moral şi valoare literară avea o prea mică Ă®nČ›elegere; era fericit, postat Ă®ntre toate aceste cărČ›i, plimbĂ®ndu-şi ochii pe literele aurite, pe paginile Ă®ngălbenite, pe pergamentele şterse; iubea cunoaşterea asemenea orbului Ă®ndrăgostit de zi.
Nu! El nu cunoaşterei Ă®i purta dragoste, ci formei şi expresiei sale; iubea cartea pentru că era carte, Ă®i iubea mirosul, forma, titlul. Ce Ă®ndrăgea el la un manuscris, era vechimea datei ilizibile, literele gotice stranii şi curioase, poleiala grea care-i Ă®ncărca desenele; paginile acoperite de praf, praf al cărui parfum fraged şi suav Ă®l trăgea Ă®n piept cu deliciu; acel cuvĂ®nt aspectuos finis, Ă®mprejmuit de doi Cupidoni, Č›inuČ›i pe o panglică, rezemat de o fĂ®ntĂ®nă; gravat pe un mormĂ®nt sau culcat Ă®ntr-un coş alături de trandafiri, mere de aur şi buchete albastre.
Pasiunea aceasta Ă®l absorbise Ă®ntru totul, de abia dacă mai mĂ®nca, Ă®ncetase să mai doarmă, dar zi şi noapte visa la ideea lui fixă: cărČ›ile.
Vedea Ă®n Ă®nchipuirea sa tot ce poseda mai divin, mai sublim şi mai frumos o bibliotecă regală, şi visa să-şi făurească una la fel de măreaČ›ă ca cea a regelui. CĂ®t de bine se simČ›ea Ă®n propria piele, cĂ®t de mĂ®ndru şi de puternic era atunci cĂ®nd izbutise să-şi cufunde privirea pĂ®nă Ă®n adĂ®ncimile galeriilor imense unde ochiul său rătăcea printre cărČ›i! Ridica capul? CărČ›i! ĂŽl apleca? CărČ›i! La fel Ă®n dreapta, la fel Ă®n stĂ®nga!
ĂŽn Barcelona, lăsa impresia unui om straniu şi infernal, a unui savant ori a unui vrăjitor.
Dar de abia dacă ştia să citească.
Fruntea Ă®i era atĂ®t de severă şi gălbejită Ă®ncĂ®t nimeni nu Ă®ndrăznea să-i zică ceva. CelorlalČ›i le inspira răutate şi viclenie şi totuşi nicicĂ®nd nu se atinsese de un copil pentru a-l vătăma; Ă®nsă e adevărat că nu făcuse vreodată pomană.
ĂŽşi păstra toČ›i banii, tot avutul, toate simČ›ămintele pentru cărČ›i; odinioară fusese călugăr, iar pe Dumnezeu Ă®l părăsise de dragul lor; după ceva vreme le jertfi şi cel mai scump lucru rămas oamenilor după Dumnezeu: banii; după aceea le dărui şi cel mai scump lucru al oamenilor după bani: propriul suflet.
Mai cu seamă Ă®n ultimul timp treziile lui deveniseră tot mai Ă®ndelungate; lampa care ardea deasupra cărČ›ilor sale se arăta pĂ®nă tĂ®rziu Ă®n noapte, asta pentru că avea o nouă comoară: un manuscris.
ĂŽntr-o dimineaČ›ă, intră Ă®n prăvălia sa un tĂ®năr student de la Salamanca. Părea bogat, căci doi valeČ›i pedestri Ă®i Č›ineau catĂ®rul la poarta lui Giacomo; purta o tocă de catifea roşie, iar pe degete Ă®i scĂ®nteiau inele.
Cu toate acestea, nu avea aerul acela de autosuficienț㠺i nulitate, obişnuit celor care au valeČ›i cu ceaprazuri, haine frumoase şi capete seci; nu, omul acesta era un erudit, şi mai ales un erudit bogat, vasăzică un om care la Paris scrie pe o masă de mahon, are cărČ›i cu transă aurită, pantofi brodaČ›i, curiozităČ›i chinezeşti, un halat, o pendulă de aur, o pisică care doarme pe covor şi două sau trei femei care-l fac să-şi citească versurile, proza şi povestirile, care-i spun: dumneavoastră aveČ›i spirit, şi care nu cred alta despre el decĂ®t că e un nerod fudul.
Gentilomul avea purtări alese; intrĂ®nd Ă®l salută pe librar, făcu o plecăciune adĂ®ncă şi-i spuse pe un glas afabil:
- Maestre, n-aveți pe aici niscai manuscrise?
Librarul se stĂ®njeni şi răspunse bălmăjind:
- Dar, domnule, cine v-a spus-o?
- Nimeni, dar aşa mi-a dat de bănuială.
Şi aşeză pe biroul librarului un săculeČ› plin de galbeni pe care-l făcu să sune, zĂ®mbind după felul oamenilor care mĂ®ngĂ®ie banii care sunt ai lor.
- Stimate domn, reluă Giacomo, Ă®ntr-adevăr am, dar nu le vĂ®nd, le Č›in pentru mine.
- Şi mă rog de ce? La ce v-ar trebui?
- De ce, monseniore? – şi se Ă®nroşi de mĂ®nie – la ce-mi trebuie? Oh! Nu, dumneavostră n-aveČ›i habar ce e aceea un manuscris!
- Scuze, maestre Giacomo, dar la asta mă pricep şi ca să v-o dovedesc acuma vă zic că ce aveČ›i dumneavoastră acilea este Cronica lui Turpin!
- Eu? Oh! v-au Ă®nşelat, domnule.
- Nu, Giacomo, răspunse gentilomul; fiČ›i pe pace, nu vreau să vi-l fur, doar să-l cumpăr!
- Niciodată!
- Oh! Ba o să mi-l vindeČ›i, răspunse studentul, căci e la dumneavoastră, manuscrisul a fost vĂ®ndut la Ricciami cĂ®nd a răposat.
- Ei bine, da, stimate domn, Ă®l am, e comoara mea, e viaČ›a mea. Oh! N-o să mi-l puteČ›i smulge! AscultaČ›i-mă! Vă spun un secret: Baptisto, Ă®l ştiČ›i pe Baptisto, librarul din PiaČ›a Regală, rivalul şi duşmanul meu, ei bine, el nu-l are şi Ă®l am eu!
- La cît îl estimați?
Giacomo pregetă un răstimp destul de lung şi răspunse cu mĂ®ndrie:
- Două sute de pistoli, monseniore.
ĂŽl privi pe tĂ®năr, cu un aer triumfător, părĂ®nd a-i spune: o s-o luaČ›i din loc, prea e scump, şi totuşi pe mai puČ›in nu-l dau.
Se Ă®nşela, căci acesta Ă®i arătă punga cu bani:
- Uite trei sute, spuse el.
Giacomo păli, gata să leşine.
- Trei sute de pistoli? Repetă el, da’ eu sunt om nebun monseniore, pe patru sute şi nu-l dau.
Studentul se puse pe rĂ®s, Ă®şi scotoci buzunarele, de unde mai ivi două pungi.
- Ei bine, Giacomo, na cinci sute. Oh! Nu, n-ai vrea să-l dai Giacomo? Dar va fi al meu, va fi al meu astăzi, Ă®n clipa asta, Ă®mi trebuie chiar de am să-mi dau inelul ăsta dăruit pe un sărut, chiar de am să vĂ®nd sabia cu diamante, hotelurile şi palatele, chiar şi sufletul; cartea asta Ă®mi trebuie, da, Ă®mi trebuie fie ce o fi, cu orice preČ›; Ă®n opt zile Ă®mi voi susČ›ine teza la Salamanca, Ă®mi trebuie cartea asta pentru titlul de doctor, ca să fiu arhiepiscop Ă®mi trebuie să fiu doctor, ca să am mitra pe cap Ă®mi trebuie purpura pe umeri!
Giacomo se apropie de el şi Ă®l privi cu admiraČ›ie şi respect, ca singurul om care l-a Ă®nČ›eles cu adevărat.
- Ascultă, Giacomo, opină gentilomul, am să-Č›i spun un secret care te va Ă®mbogăČ›i şi te va face şi fericit, există aici un om, un om care stă pe lĂ®ngă bariera arabilor, şi are o carte: Misterul SfĂ®ntului Mihail.
- Misterul sfîntului Mihail? spuse Giacomo icnind de bucurie, oh, mulțumesc, mi-ați salvat viața.
- Iute! Dați-mi Cronica lui Turpin.
Giacomo alergă la un raft ; acolo se opri ca trăsnit, se dădu palid şi spuse făcĂ®nd pe uimitul :
- Dar, monseniore, nu-l am.
- Oh! Giacomo, tertipurile tale-s străvezii, iar privirile Č›i-au dat Ă®n vileag minciunile.
- Oh ! Monseniore, vă jur, nu-l am !
- Giacomo, bătrĂ®n fără minte ce eşti ; na, uite şase sute.
Giacomo luă manuscrisul şi Ă®l Ă®nmĂ®nă tĂ®nărului.
- PurtaČ›i-i de grijă, spuse el, Ă®n timp ce acela se Ă®ndepărtă rĂ®zĂ®nd ; cĂ®nd să se urce pe catĂ®r le spuse valeČ›ilor :
- Să ştiČ›i că-i nebun stăpĂ®nul vostru, dar tocmai ce a Ă®nşelat un imbecil. Călugăr idiot şi mofluz ! repetă el rĂ®zĂ®nd, crede că am să mă fac papă !
Iar sărmanul Giacomo rămase trist şi deznădăjduit, lipindu-şi fruntea fierbinte de gemuleČ›ele prăvăliei sale, plĂ®ngĂ®nd de furie, Ă®n timp ce-şi privea cu durere şi chin manuscrisul, obiect al grijilor şi afecČ›iunilor sale, cărat acum de valeČ›ii grosolani ai gentilomului.
- Oh ! Să fii blestemat, om al infernului ! Fii blestemat, blestemat de o sută de ori, tu care mi-ai furat ce Ă®mi era mai scump pe lume ! Oh ! Acum nu mai am pentru ce să trăiesc ! Ştiu că m-a Ă®nşelat, infamul, m-a Ă®nşelat ! Dacă-i aşa, oh, am să-i vin eu de hac ! Fuga degrabă la bariera arabilor ! Şi dacă omul acela are să-mi ceară o sumă pe care n-o am… ? Ce mă fac atunci ? Oh ! Că-Č›i vine să mori nu alta !
Luă banii pe care studentul Ă®i lăsă pe birou şi ieşi Ă®n fugă.
Gonind pe străzi, nu reuşea să vadă nimic din ceea ce Ă®l Ă®nconjura, toate se prefirau Ă®n faČ›a lui asemeni unei fantasmagorii a cărei enigmă n-o putea pătrunde, nu auzea nici paşii trecătorilor, nici uruitul roČ›ilor pe caldarĂ®m ; nu cugeta, nu visa şi nu vedea decĂ®t un lucru : cărČ›ile. Se gĂ®ndea la Misterul sfĂ®ntului Mihail, şi-l plăsmuia Ă®n minte, mare şi subČ›ire, cu o copertă decorată cu litere de aur, Ă®ncerca să ghicească numărul de pagini pe care-l putea conČ›ine ; inima Ă®i bătea cu violenČ›ă asemeni omului care-şi aşteaptă condamnarea la moarte.
ĂŽntr-un sfĂ®rşit fu acolo.
Studentul nu-l Ă®nşelase !!!
Pe un vechi covor persan, numai găuri, erau Ă®ntinse pe pămĂ®nt, vreo zece cărČ›i. Giacomo, fără să-i vorbească omului care dormea alături, culcat asemeni cărČ›ilor sale, şi care sforăia la Soare, căzu Ă®n genunchi, se aplecă iscodind cu privirea Ă®ngrijorată şi fără astĂ®mpăr cotorul cărČ›ilor, apoi se ridică, palid şi abătut, şi-l trezi pe buchinist Č›ipĂ®nd ca apoi să-i ceară :
- Ei, amice, n-ai cumva Misterul sfîntului Mihail ?
- Ce ! spuse negustorul deschizĂ®nd ochii, nu vreČ›i să vorbim de o carte pe care o am ? PriviČ›i !
- Nătărăule ! spuse Giacomo bătĂ®nd cu piciorul, mai ai şi altele pe lĂ®ngă astea ?
- Da, iaca-ci !
Şi Ă®i arătă un mănunchi de fascicule legate cu sfoară. Giacomo rupse legătura şi citi titlul Ă®ntr-o clipită.
- Blesteme ! spuse el, nu-i asta. Oare nu cumva l-ai vĂ®ndut ? Oh ! dacă-l ai, dă-mi-l, dă-mi-l ; o sută de pistoli, două sute, atĂ®t cĂ®t o-i vrea.
Buchinistul îl privi cu uimire :
- Oh ! poate că-mi vorbiČ›i de o cărČ›ulie pe care am dat-o ieri pe opt maravedi vicarului de la catedrala Oviedo ?
- Îți mai aduci aminte cum se numea ?
- Nu.
- Nu cumva : Misterul sfîntului Mihail ?
- Da, ăsta-i.
Giacomo făcu cîțiva paşi Ă®napoi şi se prăvăli Ă®n colb ca un om sleit de o vedenie care-l bĂ®ntuie.
CĂ®nd Ă®şi reveni Ă®n fire, se făcuse seară, iar Soarele, care se Ă®nroşise la orizont, era gata să apună. Se ridică şi reveni acasă, suferind şi pierit.
După opt zile, Giacomo nu uitase de trista lui dezamăgire, iar rana Ă®i era Ă®ncă vie şi Ă®nsĂ®ngerată ; de trei nopČ›i nu mai dormise, căci Ă®n ziua aceea urma să se scoată la licitaČ›ie prima carte care fusese tipărită Ă®n Spania, un exemplar unic Ă®n tot regatul. De multă vreme nutrise speranČ›a de a-l avea pentru el ; astfel că se bucură să audă Ă®ntr-o zi că proprietarul acesteia murise.
Inima lui Ă®nsă mai era Ă®ncercată de o teamă : Să nu-l cumpere Baptisto, Baptisto, care, de ceva timp, Ă®i răpea, nu muşterii, puČ›in Ă®i păsa de asta ! ci tot ce ieşea la iveală mai vechi şi mai rar, Baptisto al cărui renume Ă®l detesta cu o ură de artist. Acest om parcă-i stătea pe cap, mereu el era cel care Ă®i răpea manuscrisele ; la vĂ®nzările publice, licita şi obČ›inea. Oh ! sărmanul monah, de cĂ®te şi de cĂ®te ori nu văzu el, Ă®n visele lui pline de ambiČ›ie şi orgoliu, mĂ®na lungă a lui Baptisto, care trecea pieziş prin mulČ›ime, Ă®n zilele de licitaČ›ie, pentru a-i fura o comoară la care visase atĂ®ta car de vreme, la care tĂ®njise cu atĂ®ta dragoste şi egoism ! De cĂ®te ori, Ă®ncă, nu fusese ispitit să sfĂ®rşească printr-o crimă acolo unde nici banii şi nici răbdarea nu avură sorČ›i de izbĂ®ndă ; dar Ă®şi Ă®ngropa un asemenea gĂ®nd adĂ®nc Ă®n inimă, Ă®ncerca să se ia cu ura pe care o purta acestui om şi aČ›ipea peste cărČ›i.
DimineaČ›a, el era deja Ă®n faČ›a casei unde avea să se Č›ină vĂ®nzarea ; ajunse acolo Ă®naintea comisarului, Ă®naintea publicului şi Ă®naintea Soarelui.
De-ndată ce uşile s-au deschis, Ă®şi făcu vĂ®nt pe scări, urcă pĂ®nă la sală şi ceru cartea. ĂŽi fu arătată ; era deja o bucurie.
Oh ! nicicĂ®nd nu mai văzuse una atĂ®t de frumoasă şi care să-i placă mai mult. Era o Biblie latină, cu comentarii Ă®n greacă ; o privi şi o admiră mai mult ca oricine, o strĂ®ngea Ă®ntre degetele sale, rĂ®zĂ®nd amar, ca un om care moare de foame şi care vede Ă®n faČ›ă aur.
NicicĂ®nd nu mai dorise ceva cu atĂ®ta ardoare. Oh ! cĂ®t şi-ar fi dorit atunci, chiar şi cu preČ›ul a tot ce avea, a tuturor cărČ›ilor sale, a tuturor manuscriselor, a celor şase sute de pistoli, cu preČ›ul propriului sĂ®nge, oh ! cĂ®t mai jinduia după cartea aceea ! Să vĂ®ndă tot ca acea carte să fie a lui ; s-o aibă doar pe ea, dar să fie a sa ; să o poată arăta Ă®ntregii Spanii, cu un hohot de rĂ®s insolent şi compătimitor la adresa regelui, prinČ›ilor, savanČ›ilor, lui Baptisto şi să spună : E a mea ! Cartea-i a mea ! – şi să o Č›ină Ă®ntre mĂ®inile sale toată viaČ›a, să-i simtă atingerea, să-i simtă mirosul, şi s-o posede aşa cum o vede !
ĂŽn cele din urmă, se făcu şi ora. Baptisto era la mijloc, cu chipul seren, cu aerul calm şi afabil. Fu rĂ®ndul cărČ›ii, Giacomo oferi mai Ă®ntĂ®i douăzeci de pistoli, Baptisto tăcu şi nu privi la Biblie. Monahul deja Ă®nainta să apuce cartea care nu-i smulsese prea multe temeri şi dureri, cĂ®nd Baptisto pronunČ›ă deodată : patruzeci. Giacomo văzu cu oroare cum rivalul său devenea tot mai Ă®nflăcărat pe măsură ce preČ›ul continua să se ridice.
- Cincizeci ! Č›ipă el cu toate puterile.
- Şaizeci! răspunse Baptisto.
- O sută !
- Patru sute !
- Cinci sute, adăugă cu regret monahul.
Iar Ă®n timp ce el tropăia de nerăbdare şi furie, Baptisto etala un calm ironic şi maliČ›ios. Vocea ascuČ›ită şi tremurătoare a portărelului repetase deja de trei ori : cinci sute, Giacomo se vedea deja fericit ; suflul scăpat dintre buzele unui om Ă®l făcu să leşine, căci librarul din PiaČ›a Regală, Ă®mpingĂ®ndu-se Ă®n mulČ›ime, rosti pe neaşteptate : şase sute. Vocea portărelului repetă de patru ori « şase sute » şi niciun glas nu-i răspunse ; doar se putea vedea, cum la unul din capetele mesei, un om cu fruntea gălbejită, cu mĂ®inile tremurĂ®nde, un om care rĂ®dea amar cu rĂ®sul damnaČ›ilor lui Dante ; Ă®şi Ă®nclină capul, cu mĂ®na pe piept, iar cĂ®nd o retrase, aceasta era fierbinte şi umedă, căci Ă®n capătul unghiilor avea carne şi sĂ®nge.
Cartea fu pasată din mĂ®nă Ă®n mĂ®nă pentru a-i reveni lui Baptisto ; cartea trecu prin faČ›a lui Giacomo, Ă®i simČ›i mirosul, o văzu pentru o clipită Ă®n faČ›a ochilor, apoi se opri la un om care o luă şi o deschise rĂ®zĂ®nd. ĂŽn clipa aceea, călugărul Ă®şi aplecă trunchiul pentru a-şi ascunde capul fiindcă Ă®ncepuse să plĂ®ngă…
Revenind la stradă, mersul său era Ă®ncet şi chinuitor, chipul Ă®i era bizar şi stupid, alura grotescă şi rizibilă ; lăsa impresia unui om beat, căci se Ă®mpleticea ; ochii Ă®i erau pe jumătate Ă®nchişi, pleoapele Ă®i erau roşii şi fierbinČ›i ; sudoarea Ă®i curgea pe frunte, şi bolborosea printre dinČ›i, ca un om care a băut prea mult şi care şi a cam făcut partea la banchetul sărbătorii.
GĂ®ndurile nu mai erau a lui, rătăceau şi ele ca trupul, fără vreo direcČ›ie sau intenČ›ie ; se Ă®mpleticeau, şovăitoare, apăsătoare şi stranii ; capul Ă®i era greu ca de plumb, fruntea Ă®i ardea ca jarul.
Da, era beat de tot ceea ce simČ›ise ; era vlăguit de tot ceea ce trăise ; era matosit de existenČ›ă.

ĂŽn ziua aceea – era o duminică – oamenii se plimbau pe străzi, sporovăind şi cĂ®ntĂ®nd. Sărmanul călugăr le ascultă pălăvrăgea şi cĂ®ntecele ; culegea de pe stradă cĂ®teva fărĂ®me de conversaČ›ie, niscavai cuvinte, niscavai Č›ipete, dar avea impresia că sunt mereu acelaşi sunet, acelaşi glas, era o zarvă fără noimă, confuză, o muzică bizară şi asurzitoare care Ă®i bĂ®zĂ®ia creierul şi-l copleşea.
- Mă, se adresă un om interlocutorului său, ai auzit vorbindu-se de povestea sărmanului paroh d’Oviedo pe care l-au găsit sugrumat Ă®n pat ?
Dincolo, un grup de femei se răcoreau pe la porČ›i; şi iată ce-i fu dat să audă lui Giacomo, aflat Ă®n trecere :
- Ia spune, Martha, aČ›i auzit de tĂ®nărul bogătaş de la Salamanca, Don Bernardo, aČ›i auzit ? cel care a trecut şi pe aici acu’ cĂ®teva zile, care avea un catĂ®r negru atĂ®t de splendid şi de bine echipat şi cu care se fălea pe străzi ; ei iaca, mi-au spus-o azi dimineaČ›ă la biserică, bietul flăcău a murit.
- A murit ? spuse o tĂ®nără fată.
- Da, mititico, răspunse femeia ; a murit aici, la hanul SfĂ®ntului Petru ; mai Ă®ntĂ®i Ă®l luase durerea de cap, apoi Ă®l apucă febra, iar după patru zile l-au pus Ă®n pămĂ®nt.
Giacomo mai auzi şi altele ; toate aceste amintiri Ă®l făceau să tremure şi un surĂ®s feroce i se lăsă pe buze.
Călugărul se Ă®ntoarse la el, vlăguit şi bolnav ; se culcă pe jos, sub biroul său, şi aČ›ipi. ĂŽl apăsa pieptul, pe gĂ®t Ă®i ieşea un sunet hĂ®rĂ®it şi cavernos ; se sculă cu febră, un oribil coşmar Ă®l lăsase fără puteri.
Se făcea noapte şi tocmai ce sunaseră ceasurile unsprezece la biserica din vecinătate. Giacomo auzi Č›ipetele : « Foc ! foc ! » ĂŽşi deschise fereastra, fugi Ă®n stradă şi văzu, Ă®ntr-adevăr, flăcările care se ridicau deasupra acoperişurilor ; intră iarăşi, se Ă®ndrepta să-şi ieie lampa pentru a intra Ă®n depozit, cĂ®nd auzi Ă®n faČ›a geamului său nişte oameni trecĂ®nd Ă®n fugă care spuneau : « E Ă®n PiaČ›a Regală, focul e la Baptisto ».
Monahul tresări, un hohot de rĂ®s zgomotos izbucni din adĂ®ncul inimii sale şi luă drumul alături de mulČ›ime Ă®nspre casa librarului.
Casa ardea pe de-a-ntregul, flăcările se Ă®nălČ›au, semeČ›e şi Ă®nfricoşătoare şi gonite de vĂ®nt se porneau Ă®nspre azurul frumos al Spaniei ce plana deasupra Barcelonei zguduite şi agitate ca un velier pe lacrimi.
Cu toČ›ii văzură un om pe jumătate despuiat, pradă disperării, care Ă®şi smulgea părul din cap, care se zvĂ®rcolea pe jos, blestemĂ®ndu-l pe Dumnezeu şi urlĂ®nd de furie şi deznădejde ; era Baptisto.
Călugărul Ă®i urmărea durerea şi urletele, cu calm şi fericire, cu acel rĂ®s feroce al copilului care se bucură de patimile fluturelui căruia tocmai i-a smuls aripile.
Cu toČ›ii văzură cum flăcările mistuiau la etajul superior nişte teancuri de hĂ®rtii.
Giacomo luă o scară, o propti de peretele Ă®nnegrit şi şubred, aceasta scrĂ®şni sub paşii săi, urcă Ă®n fugă, ajunse la acea fereastră. Blestem ! nu erau decĂ®t nişte cărČ›i vechi de librărie, fără valoare şi merite. Ce era să facă ? Deja intrase, trebuia ori să avanseze Ă®n mijlocul acelui aer Ă®ncins, ori să coboare pe scara al cărei lemn Ă®ncepuse să se Ă®nfierbĂ®nte. Nu ! şi avansă.
Trecu prin mai multe Ă®ncăperi, podeau trosnea sub paşii săi, uşile cădeau atunci cĂ®nd se apropia, grinzile Ă®i atĂ®rnau deasupra capului, fugea Ă®n mijlocul incendiului, gĂ®fĂ®it şi furios.
ĂŽi trebuia cartea ! S-o aibă sau să moară !
Nu ştia Ă®ncotro s-o ia, dar alerga.
Ajunse, Ă®ntr-un sfĂ®rşit, Ă®n faČ›a unui perete despărČ›itor care rămăsese neatins, Ă®l crăpă cu o lovitură de picior şi zări o Ă®ncăpere obscură şi Ă®ngustă; bĂ®jbĂ®i, simČ›i sub degete cĂ®teva cărČ›i, atinse una, o luă şi o scoase afară. Ea era! Ea, Misterul sfĂ®ntului Mihail ! Făcu cale Ă®ntoarsă, ca un om pătimaş Ă®n delir, sărea peste spărturi, zbura printre flăcări, dar nu mai regăsi scara pe care o rezemase de perete; se apropie de o fereastră şi coborĂ®, Č›inĂ®ndu-se cu mĂ®inile şi genunchii de sinuozităČ›i, hainele Ă®ncepură să-i fumege şi, cĂ®nd ajunse la stradă, se rostogoli Ă®n pĂ®rĂ®u pentru a stinge văpăile care-l frigeau.
Trecură cĂ®teva luni şi nu se mai auzise nimic despre librarul Giacomo altceva decĂ®t că era unul dintre acei oameni stranii şi altminteri de care mulČ›imea rĂ®de pe străzi fiindcă nu are cum să le priceapă pasiunile şi obsesiile.
Spania era preocupată de chestiuni mai grave şi mai serioase. Un geniu malefic părea să apese asupra ei; Ă®n fiece zi, noi omucideri şi noi abateri de la lege, iar toate păreau opera unei mĂ®ini nevăzute şi ascunse; era un pumnal suspendat deasupra fiecărui acoperiş şi fiecărei familii; erau oameni care dispăreau dintr-o dată, fără să fie descoperit măcar un strop din sĂ®ngele vărsat din rană; un om pleca Ă®n călătorie şi nu mai revenea; nimeni nu ştia cui să atribuie această groaznică urgie, căci de nevoie necazul se atribuie unui străin, dar fericirea voinČ›ei noastre.
ViaČ›a e uneori presărată cu zile Ă®ntr-atĂ®t de nefaste, cu epoci Ă®ntr-atĂ®t de funeste omului că, neştiind pe cine să arunci imprecaČ›iile, te adresezi urlĂ®nd cerului; Ă®n asemenea momente pline de necaz pentru popor Ă®şi face loc şi credinČ›a Ă®n fatalitate .
Ageră şi zeloasă, poliČ›ia se sforČ›ă, Ă®ntr-adevăr, să-l afle pe autorul acestor nelegiuiri: iscoadele tocmite s-au strecurat Ă®n toate casele, au ascultat fiece cuvinČ›el, au auzit toate Č›ipetele, s-au uitat Ă®n toate privirile, dar de găsit nu găsiră nimic.
Totuşi, Ă®ntr-o dimineaČ›ă, Barcelona se dezbără de haina sa de doliu pentru a se Ă®nghesui Ă®n sălile tribunalului unde avea să fie condamnat la moarte cel pe care-l bănuiau a fi autorul tuturor acelor ucideri cumplite. Poporul Ă®şi acoperea lacrimile sub un rĂ®s spasmodic, căci atunci cĂ®nd cineva suferă şi plĂ®nge Ă®şi găseşte o alinare, Ă®ntru totul egoistă, e drept, dar oricum o alinare, Ă®n a vedea suferinČ›e şi lacrimi străine.
Sărmanul Giacomo, atĂ®t de calm şi de inofensiv, fusese acuzat de incendierea casei lui Baptisto, de furtul Bibliei sale; Era acuzat Ă®ncă de o mie alte fapte.
Acum şedea acolo, pe banca asasinilor şi tĂ®lharilor, el, bibliofilul onest; sărmanul Giacomo, care nu se gĂ®ndise decĂ®t la cărČ›ile sale, luase pĂ®nă la urmă calea pierzaniei, Ă®n tainele crimei şi eşafodului.
Sala era plină de oameni. ĂŽntr-un final procurorul se ridică şi citi raportul; era lung, Ă®ncĂ®lcit şi de abia dacă puteai distinge faptele principale de paranteze şi reflecČ›ii personale. Procurorul susČ›inea că Ă®n casa lui Giacomo fusese găsită Biblia care aparČ›inuse lui Baptisto, căci e singura de acest fel Ă®n Spania; ori, era probabil ca Giacomo să fie cel care dăduse foc casei lui Baptisto pentru a pune mĂ®na pe acea carte rară şi de mare valoare. Procurorul tăcu şi-şi luă locul Ă®napoi, extenuat.
ĂŽn cel priveşte pe călugăr, el era calm şi liniştit, mulČ›imii care-i aducea ocări nu-i răspundea nici măcar c-o privire.
Se ridicase avocatul, vorbi Ă®ndelung şi bine; Ă®ntr-un sfĂ®rşit, cĂ®nd crezu că izbutise să emoČ›ioneze publicul, Ă®şi ridică roba de magistrat şi ivi o carte, o deschise şi o arătă asistenČ›ei. Era un alt exemplar al aceleaşi Biblii.
Giacomo scoase un Č›ipăt şi se prăbuşi pe bancă, smulgĂ®ndu-şi părul. Momentul era unul critic, toată lumea aştepta cuvĂ®ntul acuzatului, dar nici un sunet nu-i ieşise pe gură; Ă®şi reveni Ă®n cele din urmă, Ă®şi privi judecătorii şi avocatul ca un om care abia se trezeşte.
L-au Ă®ntrebat dacă el pusese foc la casa lui Baptisto.
- Vai, nu! Veni răspunsul.
- Nu?
- Dar mă condamnaČ›i? Oh! CondamnaČ›i-mă, vă şi rog! ViaČ›a mi-e o povară, avocatul meu v-a minČ›it, să nu cumva să-l credeČ›i. Oh! CondamnaČ›i-mă, l-am omorĂ®t pe don Bernardo, l-am omorĂ®t pe vicar, am furat cartea, singura carte, căci Ă®n Spania nu sunt două la fel. Domnilor, omorîți-mă, sunt un mişel!
Avocatul său se Ă®ndreptă spre el şi Ă®i arătă Biblia:
- Vă pot scăpa, iată!
Giacomo luă cartea, o privi.
- Oh! Şi eu care credeam că e singura din Spania! Oh! SpuneČ›i-mi, spuneČ›i-mi că m-aČ›i păcălit. FiČ›i blestemat!
Şi se prăbuşi leşinat.
Judecătorii reveniră şi pronunČ›ară condamnarea la moarte.
Giacomo o ascultă fără să se clintească şi păru chiar mai calm, mai Ă®mpăcat cu sine. ĂŽi dădeau speranČ›a că vor cere graČ›ierea papei, poate că o va obČ›ine, nu-şi dorea deloc aşa ceva, ceru doar ca biblioteca să-i fie dăruită omului cu cele mai multe cărČ›i din Spania.
Apoi, după ce mulČ›imea plecă, Ă®i ceru avocatului său să aibă bunătatea de a-i Ă®mprumuta cartea; acesta i-o Ă®nmĂ®nă.
Giacomo o luă cu dragoste, vărsă cĂ®teva lacrimi pe file, o rupse cu mĂ®nie şi-i aruncă bucăČ›ile Ă®n faČ›ă apărătorului, zicĂ®ndu-i:
- AČ›i minČ›it, domnule avocat! N-am spus eu bine că alta la fel nu mai e Ă®n Spania!

(Primul text publicat de Flaubert,
apărut Ă®n LE COLIBRI la 12 februarie 1837)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!