agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Venus and Adonis ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-09
| [This text should be read in romana]
PE O STRADĂ Ă®ngustă şi fără Soare a Barcelonei trăia, nu cum multă vreme Ă®n urmă, unul din oamenii aceia cu fruntea gălbejită, cu ochii stinşi, găunoşi, una din acele fiinČ›e satanice şi stranii asemenea celor destăinuite lui Hoffmann Ă®n visele sale.
Era librarul Giacomo. Avea treizeci de ani, dar părea deja bătrĂ®n şi istovit; de fel era Ă®nalt, dar Ă®ncovoiat ca un moşneag; părul Ă®i era lung şi alb; mĂ®inile vĂ®rtoase şi vioi, Ă®nsă uscăČ›ive şi acoperite de riduri; veşmintele Ă®i erau mizere şi zdrenČ›ăroase, postura stingheră şi neĂ®ndemĂ®natică, fizionomia palidă, tristă, urĂ®cioasă, fără Ă®nsemnătate. Se arăta arar pe străzi, şi numai Ă®n zilele cĂ®nd se scoteau la mezat cărČ›i rare şi neobişnuite. Atunci Ă®nceta să mai fie un om indolent şi ridicol, ochii i se Ă®nvăpăiau, alerga, mărşăluia, tropăia, astĂ®mpărĂ®ndu-şi cu greu entuziasmul, grijile, temerile şi caznele; se Ă®nturna gĂ®fĂ®ind, fără suflu, gata să se sufoce, apuca cartea adorată, o devora din ochi, o privea lung, o iubea cum avarul Ă®şi iubeşte comoara, tatăl fiica, şi regele coroana. Un asemenea om nu vorbea niciodată cu nimeni de nu erau buchinişti ori telali; era ursuz şi visător, trist şi posomorĂ®t; nu avea decĂ®t o singură idee, o singură dragoste, o singură pasiune: cărČ›ile; iar această dragoste şi pasiune Ă®l ardea pe dinlăuntru, secĂ®ndu-i zilele şi devorĂ®ndu-i existenČ›a. Deseori, dincolo de geamurile librarului, vecinilor le era dat să vadă noaptea o văpaie care palpită, care se apropie, care se duce, care urcă, care uneori se stinge; pe urmă auzeau bătăi la uşi, era Giacomo venit să-şi reaprindă lumĂ®narea, stinsă de vreo pală de vĂ®nt. NopČ›ile febrile şi Ă®nflăcărate şi-le petrecea Ă®ntre cărČ›ile sale. Gonea prin camerele de depozitare, se perinda prin galeriile propriei biblioteci, extaziat şi adorator; apoi se oprea, cu părul Ă®n dezordine, cu ochii ficşi şi scĂ®nteietori, mĂ®inile Ă®i tremurau atingĂ®nd cărČ›ile de pe rafturi; erau fierbinČ›i şi umide. Lua o carte, Ă®i Ă®ntorcea foile, Ă®i pipăia hĂ®rtia, Ă®i examina poleiala, coperta, literele, cerneala, striaČ›iile şi ornamentaČ›ia cuvĂ®ntul finis ; după aceea Ă®i schimba locul, o aşeza Ă®ntr-un raft mai ridicat şi zăbovea cu orele privindu-i titlul şi forma. Aşa fiind, se Ă®ndrepta către manuscrisele sale, mult iubiČ›ii săi copilaşi; lua unul Ă®n mĂ®nă, cel mai vechi, cel mai jerpelit, cel mai mĂ®njit, privea pergamentul cu dragoste şi bucurie, Ă®i mirosea praful sfĂ®nt şi venerabil, pe urmă nările i se umflau de entuziasm şi mĂ®ndrie, iar pe buze Ă®i Ă®nflorea un surĂ®s. Oh! Acela era un om fericit, fericit Ă®n mijlocul acelei cunoaşteri de ai cărei orizont moral şi valoare literară avea o prea mică Ă®nČ›elegere; era fericit, postat Ă®ntre toate aceste cărČ›i, plimbĂ®ndu-şi ochii pe literele aurite, pe paginile Ă®ngălbenite, pe pergamentele şterse; iubea cunoaşterea asemenea orbului Ă®ndrăgostit de zi. Nu! El nu cunoaşterei Ă®i purta dragoste, ci formei şi expresiei sale; iubea cartea pentru că era carte, Ă®i iubea mirosul, forma, titlul. Ce Ă®ndrăgea el la un manuscris, era vechimea datei ilizibile, literele gotice stranii şi curioase, poleiala grea care-i Ă®ncărca desenele; paginile acoperite de praf, praf al cărui parfum fraged şi suav Ă®l trăgea Ă®n piept cu deliciu; acel cuvĂ®nt aspectuos finis, Ă®mprejmuit de doi Cupidoni, Č›inuČ›i pe o panglică, rezemat de o fĂ®ntĂ®nă; gravat pe un mormĂ®nt sau culcat Ă®ntr-un coş alături de trandafiri, mere de aur şi buchete albastre. Pasiunea aceasta Ă®l absorbise Ă®ntru totul, de abia dacă mai mĂ®nca, Ă®ncetase să mai doarmă, dar zi şi noapte visa la ideea lui fixă: cărČ›ile. Vedea Ă®n Ă®nchipuirea sa tot ce poseda mai divin, mai sublim şi mai frumos o bibliotecă regală, şi visa să-şi făurească una la fel de măreaČ›ă ca cea a regelui. CĂ®t de bine se simČ›ea Ă®n propria piele, cĂ®t de mĂ®ndru şi de puternic era atunci cĂ®nd izbutise să-şi cufunde privirea pĂ®nă Ă®n adĂ®ncimile galeriilor imense unde ochiul său rătăcea printre cărČ›i! Ridica capul? CărČ›i! ĂŽl apleca? CărČ›i! La fel Ă®n dreapta, la fel Ă®n stĂ®nga! ĂŽn Barcelona, lăsa impresia unui om straniu şi infernal, a unui savant ori a unui vrăjitor. Dar de abia dacă ştia să citească. Fruntea Ă®i era atĂ®t de severă şi gălbejită Ă®ncĂ®t nimeni nu Ă®ndrăznea să-i zică ceva. CelorlalČ›i le inspira răutate şi viclenie şi totuşi nicicĂ®nd nu se atinsese de un copil pentru a-l vătăma; Ă®nsă e adevărat că nu făcuse vreodată pomană. ĂŽşi păstra toČ›i banii, tot avutul, toate simČ›ămintele pentru cărČ›i; odinioară fusese călugăr, iar pe Dumnezeu Ă®l părăsise de dragul lor; după ceva vreme le jertfi şi cel mai scump lucru rămas oamenilor după Dumnezeu: banii; după aceea le dărui şi cel mai scump lucru al oamenilor după bani: propriul suflet. Mai cu seamă Ă®n ultimul timp treziile lui deveniseră tot mai Ă®ndelungate; lampa care ardea deasupra cărČ›ilor sale se arăta pĂ®nă tĂ®rziu Ă®n noapte, asta pentru că avea o nouă comoară: un manuscris. ĂŽntr-o dimineaČ›ă, intră Ă®n prăvălia sa un tĂ®năr student de la Salamanca. Părea bogat, căci doi valeČ›i pedestri Ă®i Č›ineau catĂ®rul la poarta lui Giacomo; purta o tocă de catifea roşie, iar pe degete Ă®i scĂ®nteiau inele. Cu toate acestea, nu avea aerul acela de autosuficienț㠺i nulitate, obişnuit celor care au valeČ›i cu ceaprazuri, haine frumoase şi capete seci; nu, omul acesta era un erudit, şi mai ales un erudit bogat, vasăzică un om care la Paris scrie pe o masă de mahon, are cărČ›i cu transă aurită, pantofi brodaČ›i, curiozităČ›i chinezeşti, un halat, o pendulă de aur, o pisică care doarme pe covor şi două sau trei femei care-l fac să-şi citească versurile, proza şi povestirile, care-i spun: dumneavoastră aveČ›i spirit, şi care nu cred alta despre el decĂ®t că e un nerod fudul. Gentilomul avea purtări alese; intrĂ®nd Ă®l salută pe librar, făcu o plecăciune adĂ®ncă şi-i spuse pe un glas afabil: - Maestre, n-aveČ›i pe aici niscai manuscrise? Librarul se stĂ®njeni şi răspunse bălmăjind: - Dar, domnule, cine v-a spus-o? - Nimeni, dar aşa mi-a dat de bănuială. Şi aşeză pe biroul librarului un săculeČ› plin de galbeni pe care-l făcu să sune, zĂ®mbind după felul oamenilor care mĂ®ngĂ®ie banii care sunt ai lor. - Stimate domn, reluă Giacomo, Ă®ntr-adevăr am, dar nu le vĂ®nd, le Č›in pentru mine. - Şi mă rog de ce? La ce v-ar trebui? - De ce, monseniore? – şi se Ă®nroşi de mĂ®nie – la ce-mi trebuie? Oh! Nu, dumneavostră n-aveČ›i habar ce e aceea un manuscris! - Scuze, maestre Giacomo, dar la asta mă pricep şi ca să v-o dovedesc acuma vă zic că ce aveČ›i dumneavoastră acilea este Cronica lui Turpin! - Eu? Oh! v-au Ă®nşelat, domnule. - Nu, Giacomo, răspunse gentilomul; fiČ›i pe pace, nu vreau să vi-l fur, doar să-l cumpăr! - Niciodată! - Oh! Ba o să mi-l vindeČ›i, răspunse studentul, căci e la dumneavoastră, manuscrisul a fost vĂ®ndut la Ricciami cĂ®nd a răposat. - Ei bine, da, stimate domn, Ă®l am, e comoara mea, e viaČ›a mea. Oh! N-o să mi-l puteČ›i smulge! AscultaČ›i-mă! Vă spun un secret: Baptisto, Ă®l ştiČ›i pe Baptisto, librarul din PiaČ›a Regală, rivalul şi duşmanul meu, ei bine, el nu-l are şi Ă®l am eu! - La cĂ®t Ă®l estimaČ›i? Giacomo pregetă un răstimp destul de lung şi răspunse cu mĂ®ndrie: - Două sute de pistoli, monseniore. ĂŽl privi pe tĂ®năr, cu un aer triumfător, părĂ®nd a-i spune: o s-o luaČ›i din loc, prea e scump, şi totuşi pe mai puČ›in nu-l dau. Se Ă®nşela, căci acesta Ă®i arătă punga cu bani: - Uite trei sute, spuse el. Giacomo păli, gata să leşine. - Trei sute de pistoli? Repetă el, da’ eu sunt om nebun monseniore, pe patru sute şi nu-l dau. Studentul se puse pe rĂ®s, Ă®şi scotoci buzunarele, de unde mai ivi două pungi. - Ei bine, Giacomo, na cinci sute. Oh! Nu, n-ai vrea să-l dai Giacomo? Dar va fi al meu, va fi al meu astăzi, Ă®n clipa asta, Ă®mi trebuie chiar de am să-mi dau inelul ăsta dăruit pe un sărut, chiar de am să vĂ®nd sabia cu diamante, hotelurile şi palatele, chiar şi sufletul; cartea asta Ă®mi trebuie, da, Ă®mi trebuie fie ce o fi, cu orice preČ›; Ă®n opt zile Ă®mi voi susČ›ine teza la Salamanca, Ă®mi trebuie cartea asta pentru titlul de doctor, ca să fiu arhiepiscop Ă®mi trebuie să fiu doctor, ca să am mitra pe cap Ă®mi trebuie purpura pe umeri! Giacomo se apropie de el şi Ă®l privi cu admiraČ›ie şi respect, ca singurul om care l-a Ă®nČ›eles cu adevărat. - Ascultă, Giacomo, opină gentilomul, am să-Č›i spun un secret care te va Ă®mbogăČ›i şi te va face şi fericit, există aici un om, un om care stă pe lĂ®ngă bariera arabilor, şi are o carte: Misterul SfĂ®ntului Mihail. - Misterul sfĂ®ntului Mihail? spuse Giacomo icnind de bucurie, oh, mulČ›umesc, mi-aČ›i salvat viaČ›a. - Iute! DaČ›i-mi Cronica lui Turpin. Giacomo alergă la un raft ; acolo se opri ca trăsnit, se dădu palid şi spuse făcĂ®nd pe uimitul : - Dar, monseniore, nu-l am. - Oh! Giacomo, tertipurile tale-s străvezii, iar privirile Č›i-au dat Ă®n vileag minciunile. - Oh ! Monseniore, vă jur, nu-l am ! - Giacomo, bătrĂ®n fără minte ce eşti ; na, uite şase sute. Giacomo luă manuscrisul şi Ă®l Ă®nmĂ®nă tĂ®nărului. - PurtaČ›i-i de grijă, spuse el, Ă®n timp ce acela se Ă®ndepărtă rĂ®zĂ®nd ; cĂ®nd să se urce pe catĂ®r le spuse valeČ›ilor : - Să ştiČ›i că-i nebun stăpĂ®nul vostru, dar tocmai ce a Ă®nşelat un imbecil. Călugăr idiot şi mofluz ! repetă el rĂ®zĂ®nd, crede că am să mă fac papă ! Iar sărmanul Giacomo rămase trist şi deznădăjduit, lipindu-şi fruntea fierbinte de gemuleČ›ele prăvăliei sale, plĂ®ngĂ®nd de furie, Ă®n timp ce-şi privea cu durere şi chin manuscrisul, obiect al grijilor şi afecČ›iunilor sale, cărat acum de valeČ›ii grosolani ai gentilomului. - Oh ! Să fii blestemat, om al infernului ! Fii blestemat, blestemat de o sută de ori, tu care mi-ai furat ce Ă®mi era mai scump pe lume ! Oh ! Acum nu mai am pentru ce să trăiesc ! Ştiu că m-a Ă®nşelat, infamul, m-a Ă®nşelat ! Dacă-i aşa, oh, am să-i vin eu de hac ! Fuga degrabă la bariera arabilor ! Şi dacă omul acela are să-mi ceară o sumă pe care n-o am… ? Ce mă fac atunci ? Oh ! Că-Č›i vine să mori nu alta ! Luă banii pe care studentul Ă®i lăsă pe birou şi ieşi Ă®n fugă. Gonind pe străzi, nu reuşea să vadă nimic din ceea ce Ă®l Ă®nconjura, toate se prefirau Ă®n faČ›a lui asemeni unei fantasmagorii a cărei enigmă n-o putea pătrunde, nu auzea nici paşii trecătorilor, nici uruitul roČ›ilor pe caldarĂ®m ; nu cugeta, nu visa şi nu vedea decĂ®t un lucru : cărČ›ile. Se gĂ®ndea la Misterul sfĂ®ntului Mihail, şi-l plăsmuia Ă®n minte, mare şi subČ›ire, cu o copertă decorată cu litere de aur, Ă®ncerca să ghicească numărul de pagini pe care-l putea conČ›ine ; inima Ă®i bătea cu violenČ›ă asemeni omului care-şi aşteaptă condamnarea la moarte. ĂŽntr-un sfĂ®rşit fu acolo. Studentul nu-l Ă®nşelase !!! Pe un vechi covor persan, numai găuri, erau Ă®ntinse pe pămĂ®nt, vreo zece cărČ›i. Giacomo, fără să-i vorbească omului care dormea alături, culcat asemeni cărČ›ilor sale, şi care sforăia la Soare, căzu Ă®n genunchi, se aplecă iscodind cu privirea Ă®ngrijorată şi fără astĂ®mpăr cotorul cărČ›ilor, apoi se ridică, palid şi abătut, şi-l trezi pe buchinist Č›ipĂ®nd ca apoi să-i ceară : - Ei, amice, n-ai cumva Misterul sfĂ®ntului Mihail ? - Ce ! spuse negustorul deschizĂ®nd ochii, nu vreČ›i să vorbim de o carte pe care o am ? PriviČ›i ! - Nătărăule ! spuse Giacomo bătĂ®nd cu piciorul, mai ai şi altele pe lĂ®ngă astea ? - Da, iaca-ci ! Şi Ă®i arătă un mănunchi de fascicule legate cu sfoară. Giacomo rupse legătura şi citi titlul Ă®ntr-o clipită. - Blesteme ! spuse el, nu-i asta. Oare nu cumva l-ai vĂ®ndut ? Oh ! dacă-l ai, dă-mi-l, dă-mi-l ; o sută de pistoli, două sute, atĂ®t cĂ®t o-i vrea. Buchinistul Ă®l privi cu uimire : - Oh ! poate că-mi vorbiČ›i de o cărČ›ulie pe care am dat-o ieri pe opt maravedi vicarului de la catedrala Oviedo ? - ĂŽČ›i mai aduci aminte cum se numea ? - Nu. - Nu cumva : Misterul sfĂ®ntului Mihail ? - Da, ăsta-i. Giacomo făcu cîțiva paşi Ă®napoi şi se prăvăli Ă®n colb ca un om sleit de o vedenie care-l bĂ®ntuie. CĂ®nd Ă®şi reveni Ă®n fire, se făcuse seară, iar Soarele, care se Ă®nroşise la orizont, era gata să apună. Se ridică şi reveni acasă, suferind şi pierit. După opt zile, Giacomo nu uitase de trista lui dezamăgire, iar rana Ă®i era Ă®ncă vie şi Ă®nsĂ®ngerată ; de trei nopČ›i nu mai dormise, căci Ă®n ziua aceea urma să se scoată la licitaČ›ie prima carte care fusese tipărită Ă®n Spania, un exemplar unic Ă®n tot regatul. De multă vreme nutrise speranČ›a de a-l avea pentru el ; astfel că se bucură să audă Ă®ntr-o zi că proprietarul acesteia murise. Inima lui Ă®nsă mai era Ă®ncercată de o teamă : Să nu-l cumpere Baptisto, Baptisto, care, de ceva timp, Ă®i răpea, nu muşterii, puČ›in Ă®i păsa de asta ! ci tot ce ieşea la iveală mai vechi şi mai rar, Baptisto al cărui renume Ă®l detesta cu o ură de artist. Acest om parcă-i stătea pe cap, mereu el era cel care Ă®i răpea manuscrisele ; la vĂ®nzările publice, licita şi obČ›inea. Oh ! sărmanul monah, de cĂ®te şi de cĂ®te ori nu văzu el, Ă®n visele lui pline de ambiČ›ie şi orgoliu, mĂ®na lungă a lui Baptisto, care trecea pieziş prin mulČ›ime, Ă®n zilele de licitaČ›ie, pentru a-i fura o comoară la care visase atĂ®ta car de vreme, la care tĂ®njise cu atĂ®ta dragoste şi egoism ! De cĂ®te ori, Ă®ncă, nu fusese ispitit să sfĂ®rşească printr-o crimă acolo unde nici banii şi nici răbdarea nu avură sorČ›i de izbĂ®ndă ; dar Ă®şi Ă®ngropa un asemenea gĂ®nd adĂ®nc Ă®n inimă, Ă®ncerca să se ia cu ura pe care o purta acestui om şi aČ›ipea peste cărČ›i. DimineaČ›a, el era deja Ă®n faČ›a casei unde avea să se Č›ină vĂ®nzarea ; ajunse acolo Ă®naintea comisarului, Ă®naintea publicului şi Ă®naintea Soarelui. De-ndată ce uşile s-au deschis, Ă®şi făcu vĂ®nt pe scări, urcă pĂ®nă la sală şi ceru cartea. ĂŽi fu arătată ; era deja o bucurie. Oh ! nicicĂ®nd nu mai văzuse una atĂ®t de frumoasă şi care să-i placă mai mult. Era o Biblie latină, cu comentarii Ă®n greacă ; o privi şi o admiră mai mult ca oricine, o strĂ®ngea Ă®ntre degetele sale, rĂ®zĂ®nd amar, ca un om care moare de foame şi care vede Ă®n faČ›ă aur. NicicĂ®nd nu mai dorise ceva cu atĂ®ta ardoare. Oh ! cĂ®t şi-ar fi dorit atunci, chiar şi cu preČ›ul a tot ce avea, a tuturor cărČ›ilor sale, a tuturor manuscriselor, a celor şase sute de pistoli, cu preČ›ul propriului sĂ®nge, oh ! cĂ®t mai jinduia după cartea aceea ! Să vĂ®ndă tot ca acea carte să fie a lui ; s-o aibă doar pe ea, dar să fie a sa ; să o poată arăta Ă®ntregii Spanii, cu un hohot de rĂ®s insolent şi compătimitor la adresa regelui, prinČ›ilor, savanČ›ilor, lui Baptisto şi să spună : E a mea ! Cartea-i a mea ! – şi să o Č›ină Ă®ntre mĂ®inile sale toată viaČ›a, să-i simtă atingerea, să-i simtă mirosul, şi s-o posede aşa cum o vede ! ĂŽn cele din urmă, se făcu şi ora. Baptisto era la mijloc, cu chipul seren, cu aerul calm şi afabil. Fu rĂ®ndul cărČ›ii, Giacomo oferi mai Ă®ntĂ®i douăzeci de pistoli, Baptisto tăcu şi nu privi la Biblie. Monahul deja Ă®nainta să apuce cartea care nu-i smulsese prea multe temeri şi dureri, cĂ®nd Baptisto pronunČ›ă deodată : patruzeci. Giacomo văzu cu oroare cum rivalul său devenea tot mai Ă®nflăcărat pe măsură ce preČ›ul continua să se ridice. - Cincizeci ! Č›ipă el cu toate puterile. - Şaizeci! răspunse Baptisto. - O sută ! - Patru sute ! - Cinci sute, adăugă cu regret monahul. Iar Ă®n timp ce el tropăia de nerăbdare şi furie, Baptisto etala un calm ironic şi maliČ›ios. Vocea ascuČ›ită şi tremurătoare a portărelului repetase deja de trei ori : cinci sute, Giacomo se vedea deja fericit ; suflul scăpat dintre buzele unui om Ă®l făcu să leşine, căci librarul din PiaČ›a Regală, Ă®mpingĂ®ndu-se Ă®n mulČ›ime, rosti pe neaşteptate : şase sute. Vocea portărelului repetă de patru ori « şase sute » şi niciun glas nu-i răspunse ; doar se putea vedea, cum la unul din capetele mesei, un om cu fruntea gălbejită, cu mĂ®inile tremurĂ®nde, un om care rĂ®dea amar cu rĂ®sul damnaČ›ilor lui Dante ; Ă®şi Ă®nclină capul, cu mĂ®na pe piept, iar cĂ®nd o retrase, aceasta era fierbinte şi umedă, căci Ă®n capătul unghiilor avea carne şi sĂ®nge. Cartea fu pasată din mĂ®nă Ă®n mĂ®nă pentru a-i reveni lui Baptisto ; cartea trecu prin faČ›a lui Giacomo, Ă®i simČ›i mirosul, o văzu pentru o clipită Ă®n faČ›a ochilor, apoi se opri la un om care o luă şi o deschise rĂ®zĂ®nd. ĂŽn clipa aceea, călugărul Ă®şi aplecă trunchiul pentru a-şi ascunde capul fiindcă Ă®ncepuse să plĂ®ngă… Revenind la stradă, mersul său era Ă®ncet şi chinuitor, chipul Ă®i era bizar şi stupid, alura grotescă şi rizibilă ; lăsa impresia unui om beat, căci se Ă®mpleticea ; ochii Ă®i erau pe jumătate Ă®nchişi, pleoapele Ă®i erau roşii şi fierbinČ›i ; sudoarea Ă®i curgea pe frunte, şi bolborosea printre dinČ›i, ca un om care a băut prea mult şi care şi a cam făcut partea la banchetul sărbătorii. GĂ®ndurile nu mai erau a lui, rătăceau şi ele ca trupul, fără vreo direcČ›ie sau intenČ›ie ; se Ă®mpleticeau, şovăitoare, apăsătoare şi stranii ; capul Ă®i era greu ca de plumb, fruntea Ă®i ardea ca jarul. Da, era beat de tot ceea ce simČ›ise ; era vlăguit de tot ceea ce trăise ; era matosit de existenČ›ă. ĂŽn ziua aceea – era o duminică – oamenii se plimbau pe străzi, sporovăind şi cĂ®ntĂ®nd. Sărmanul călugăr le ascultă pălăvrăgea şi cĂ®ntecele ; culegea de pe stradă cĂ®teva fărĂ®me de conversaČ›ie, niscavai cuvinte, niscavai Č›ipete, dar avea impresia că sunt mereu acelaşi sunet, acelaşi glas, era o zarvă fără noimă, confuză, o muzică bizară şi asurzitoare care Ă®i bĂ®zĂ®ia creierul şi-l copleşea. - Mă, se adresă un om interlocutorului său, ai auzit vorbindu-se de povestea sărmanului paroh d’Oviedo pe care l-au găsit sugrumat Ă®n pat ? Dincolo, un grup de femei se răcoreau pe la porČ›i; şi iată ce-i fu dat să audă lui Giacomo, aflat Ă®n trecere : - Ia spune, Martha, aČ›i auzit de tĂ®nărul bogătaş de la Salamanca, Don Bernardo, aČ›i auzit ? cel care a trecut şi pe aici acu’ cĂ®teva zile, care avea un catĂ®r negru atĂ®t de splendid şi de bine echipat şi cu care se fălea pe străzi ; ei iaca, mi-au spus-o azi dimineaČ›ă la biserică, bietul flăcău a murit. - A murit ? spuse o tĂ®nără fată. - Da, mititico, răspunse femeia ; a murit aici, la hanul SfĂ®ntului Petru ; mai Ă®ntĂ®i Ă®l luase durerea de cap, apoi Ă®l apucă febra, iar după patru zile l-au pus Ă®n pămĂ®nt. Giacomo mai auzi şi altele ; toate aceste amintiri Ă®l făceau să tremure şi un surĂ®s feroce i se lăsă pe buze. Călugărul se Ă®ntoarse la el, vlăguit şi bolnav ; se culcă pe jos, sub biroul său, şi aČ›ipi. ĂŽl apăsa pieptul, pe gĂ®t Ă®i ieşea un sunet hĂ®rĂ®it şi cavernos ; se sculă cu febră, un oribil coşmar Ă®l lăsase fără puteri. Se făcea noapte şi tocmai ce sunaseră ceasurile unsprezece la biserica din vecinătate. Giacomo auzi Č›ipetele : « Foc ! foc ! » ĂŽşi deschise fereastra, fugi Ă®n stradă şi văzu, Ă®ntr-adevăr, flăcările care se ridicau deasupra acoperişurilor ; intră iarăşi, se Ă®ndrepta să-şi ieie lampa pentru a intra Ă®n depozit, cĂ®nd auzi Ă®n faČ›a geamului său nişte oameni trecĂ®nd Ă®n fugă care spuneau : « E Ă®n PiaČ›a Regală, focul e la Baptisto ». Monahul tresări, un hohot de rĂ®s zgomotos izbucni din adĂ®ncul inimii sale şi luă drumul alături de mulČ›ime Ă®nspre casa librarului. Casa ardea pe de-a-ntregul, flăcările se Ă®nălČ›au, semeČ›e şi Ă®nfricoşătoare şi gonite de vĂ®nt se porneau Ă®nspre azurul frumos al Spaniei ce plana deasupra Barcelonei zguduite şi agitate ca un velier pe lacrimi. Cu toČ›ii văzură un om pe jumătate despuiat, pradă disperării, care Ă®şi smulgea părul din cap, care se zvĂ®rcolea pe jos, blestemĂ®ndu-l pe Dumnezeu şi urlĂ®nd de furie şi deznădejde ; era Baptisto. Călugărul Ă®i urmărea durerea şi urletele, cu calm şi fericire, cu acel rĂ®s feroce al copilului care se bucură de patimile fluturelui căruia tocmai i-a smuls aripile. Cu toČ›ii văzură cum flăcările mistuiau la etajul superior nişte teancuri de hĂ®rtii. Giacomo luă o scară, o propti de peretele Ă®nnegrit şi şubred, aceasta scrĂ®şni sub paşii săi, urcă Ă®n fugă, ajunse la acea fereastră. Blestem ! nu erau decĂ®t nişte cărČ›i vechi de librărie, fără valoare şi merite. Ce era să facă ? Deja intrase, trebuia ori să avanseze Ă®n mijlocul acelui aer Ă®ncins, ori să coboare pe scara al cărei lemn Ă®ncepuse să se Ă®nfierbĂ®nte. Nu ! şi avansă. Trecu prin mai multe Ă®ncăperi, podeau trosnea sub paşii săi, uşile cădeau atunci cĂ®nd se apropia, grinzile Ă®i atĂ®rnau deasupra capului, fugea Ă®n mijlocul incendiului, gĂ®fĂ®it şi furios. ĂŽi trebuia cartea ! S-o aibă sau să moară ! Nu ştia Ă®ncotro s-o ia, dar alerga. Ajunse, Ă®ntr-un sfĂ®rşit, Ă®n faČ›a unui perete despărČ›itor care rămăsese neatins, Ă®l crăpă cu o lovitură de picior şi zări o Ă®ncăpere obscură şi Ă®ngustă; bĂ®jbĂ®i, simČ›i sub degete cĂ®teva cărČ›i, atinse una, o luă şi o scoase afară. Ea era! Ea, Misterul sfĂ®ntului Mihail ! Făcu cale Ă®ntoarsă, ca un om pătimaş Ă®n delir, sărea peste spărturi, zbura printre flăcări, dar nu mai regăsi scara pe care o rezemase de perete; se apropie de o fereastră şi coborĂ®, Č›inĂ®ndu-se cu mĂ®inile şi genunchii de sinuozităČ›i, hainele Ă®ncepură să-i fumege şi, cĂ®nd ajunse la stradă, se rostogoli Ă®n pĂ®rĂ®u pentru a stinge văpăile care-l frigeau. Trecură cĂ®teva luni şi nu se mai auzise nimic despre librarul Giacomo altceva decĂ®t că era unul dintre acei oameni stranii şi altminteri de care mulČ›imea rĂ®de pe străzi fiindcă nu are cum să le priceapă pasiunile şi obsesiile. Spania era preocupată de chestiuni mai grave şi mai serioase. Un geniu malefic părea să apese asupra ei; Ă®n fiece zi, noi omucideri şi noi abateri de la lege, iar toate păreau opera unei mĂ®ini nevăzute şi ascunse; era un pumnal suspendat deasupra fiecărui acoperiş şi fiecărei familii; erau oameni care dispăreau dintr-o dată, fără să fie descoperit măcar un strop din sĂ®ngele vărsat din rană; un om pleca Ă®n călătorie şi nu mai revenea; nimeni nu ştia cui să atribuie această groaznică urgie, căci de nevoie necazul se atribuie unui străin, dar fericirea voinČ›ei noastre. ViaČ›a e uneori presărată cu zile Ă®ntr-atĂ®t de nefaste, cu epoci Ă®ntr-atĂ®t de funeste omului că, neştiind pe cine să arunci imprecaČ›iile, te adresezi urlĂ®nd cerului; Ă®n asemenea momente pline de necaz pentru popor Ă®şi face loc şi credinČ›a Ă®n fatalitate . Ageră şi zeloasă, poliČ›ia se sforČ›ă, Ă®ntr-adevăr, să-l afle pe autorul acestor nelegiuiri: iscoadele tocmite s-au strecurat Ă®n toate casele, au ascultat fiece cuvinČ›el, au auzit toate Č›ipetele, s-au uitat Ă®n toate privirile, dar de găsit nu găsiră nimic. Totuşi, Ă®ntr-o dimineaČ›ă, Barcelona se dezbără de haina sa de doliu pentru a se Ă®nghesui Ă®n sălile tribunalului unde avea să fie condamnat la moarte cel pe care-l bănuiau a fi autorul tuturor acelor ucideri cumplite. Poporul Ă®şi acoperea lacrimile sub un rĂ®s spasmodic, căci atunci cĂ®nd cineva suferă şi plĂ®nge Ă®şi găseşte o alinare, Ă®ntru totul egoistă, e drept, dar oricum o alinare, Ă®n a vedea suferinČ›e şi lacrimi străine. Sărmanul Giacomo, atĂ®t de calm şi de inofensiv, fusese acuzat de incendierea casei lui Baptisto, de furtul Bibliei sale; Era acuzat Ă®ncă de o mie alte fapte. Acum şedea acolo, pe banca asasinilor şi tĂ®lharilor, el, bibliofilul onest; sărmanul Giacomo, care nu se gĂ®ndise decĂ®t la cărČ›ile sale, luase pĂ®nă la urmă calea pierzaniei, Ă®n tainele crimei şi eşafodului. Sala era plină de oameni. ĂŽntr-un final procurorul se ridică şi citi raportul; era lung, Ă®ncĂ®lcit şi de abia dacă puteai distinge faptele principale de paranteze şi reflecČ›ii personale. Procurorul susČ›inea că Ă®n casa lui Giacomo fusese găsită Biblia care aparČ›inuse lui Baptisto, căci e singura de acest fel Ă®n Spania; ori, era probabil ca Giacomo să fie cel care dăduse foc casei lui Baptisto pentru a pune mĂ®na pe acea carte rară şi de mare valoare. Procurorul tăcu şi-şi luă locul Ă®napoi, extenuat. ĂŽn cel priveşte pe călugăr, el era calm şi liniştit, mulČ›imii care-i aducea ocări nu-i răspundea nici măcar c-o privire. Se ridicase avocatul, vorbi Ă®ndelung şi bine; Ă®ntr-un sfĂ®rşit, cĂ®nd crezu că izbutise să emoČ›ioneze publicul, Ă®şi ridică roba de magistrat şi ivi o carte, o deschise şi o arătă asistenČ›ei. Era un alt exemplar al aceleaşi Biblii. Giacomo scoase un Č›ipăt şi se prăbuşi pe bancă, smulgĂ®ndu-şi părul. Momentul era unul critic, toată lumea aştepta cuvĂ®ntul acuzatului, dar nici un sunet nu-i ieşise pe gură; Ă®şi reveni Ă®n cele din urmă, Ă®şi privi judecătorii şi avocatul ca un om care abia se trezeşte. L-au Ă®ntrebat dacă el pusese foc la casa lui Baptisto. - Vai, nu! Veni răspunsul. - Nu? - Dar mă condamnaČ›i? Oh! CondamnaČ›i-mă, vă şi rog! ViaČ›a mi-e o povară, avocatul meu v-a minČ›it, să nu cumva să-l credeČ›i. Oh! CondamnaČ›i-mă, l-am omorĂ®t pe don Bernardo, l-am omorĂ®t pe vicar, am furat cartea, singura carte, căci Ă®n Spania nu sunt două la fel. Domnilor, omorîți-mă, sunt un mişel! Avocatul său se Ă®ndreptă spre el şi Ă®i arătă Biblia: - Vă pot scăpa, iată! Giacomo luă cartea, o privi. - Oh! Şi eu care credeam că e singura din Spania! Oh! SpuneČ›i-mi, spuneČ›i-mi că m-aČ›i păcălit. FiČ›i blestemat! Şi se prăbuşi leşinat. Judecătorii reveniră şi pronunČ›ară condamnarea la moarte. Giacomo o ascultă fără să se clintească şi păru chiar mai calm, mai Ă®mpăcat cu sine. ĂŽi dădeau speranČ›a că vor cere graČ›ierea papei, poate că o va obČ›ine, nu-şi dorea deloc aşa ceva, ceru doar ca biblioteca să-i fie dăruită omului cu cele mai multe cărČ›i din Spania. Apoi, după ce mulČ›imea plecă, Ă®i ceru avocatului său să aibă bunătatea de a-i Ă®mprumuta cartea; acesta i-o Ă®nmĂ®nă. Giacomo o luă cu dragoste, vărsă cĂ®teva lacrimi pe file, o rupse cu mĂ®nie şi-i aruncă bucăČ›ile Ă®n faČ›ă apărătorului, zicĂ®ndu-i: - AČ›i minČ›it, domnule avocat! N-am spus eu bine că alta la fel nu mai e Ă®n Spania! (Primul text publicat de Flaubert, apărut Ă®n LE COLIBRI la 12 februarie 1837)
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy