13 iunie 2385
Centrul Orbital de Monitorizare
arhiva 044, Lt. Col. Jos Cahr

înregistrarea începe la 17.02 h

- Domnule Walters, cod 01! Repet: cod 01. Îl văd deja pe radar. Subiect ieșit din Est C 8.
- Estimare supraviețuire?
- Calculez, domnule.
- Dhri, estimare supraviețuire am întrebat!
- Ãăă, …85 de ore. Dar… domnule…
- Dar?
- E cu un câine. Marja de eroare ajunge la 20 de procente în acest caz. În plus sau în minus. Și, domnule, e colonie Beta, n-a mai ieșit nimeni de 4 ani de acolo…
- Dhri, ești tâmpit! Am interzis câinii în toate Beta.
- Domnule, e cu un câine.
- La naiba! Unde a găsit ăla, mă, un câine, ce dracu’?… Ce face? Ce face în momentul acesta?
- Aleargă, domnule.
- Bine. Îi spunem „Ogarul”. Are deja vânător?
- Da, domnule. Vânătorul a pornit după el. L-au trimis pe Engoa. E cel mai bun, domnule. Dar nu știm încă dacă i-a luat urma. Probabil foarte curând.
- Cu Engoa după el, o mierlește în 12 ore. Cât ai spus estimarea?
- 85, domnule. Cu marja de eroare în plus, maxim 102 ore.
- Dacă rezistă 110, îl luăm de acolo.
- Domnule, 102 ore e maxim! Și asta pentru câine.
- Dhri, nu-s cretin! Dar nu mai avem timp să așteptăm alt evadat. Știi bine asta. Trebuie să fim siguri că el e cel potrivit.
- Nu știu, domnule Walters, pur și simplu nu mai știu nimic. Dar nu înțeleg de ce nu-l luăm mai repede dacă îl vrem pe ăsta. Și dacă-l luăm, ce facem?
- Probabil vom rescrie istoria omenirii, Dhri. Ei, de asta ce mai zici?

înregistrare încheiată la 17.04 h

*

O umbră se furișa de-a lungul lizierei micii păduri pline de scaieți. Doar un foșnet ușor și mici crengi uscate sfărâmate sub pași îi trădau trecerea. Aici fusese de fapt un parc odată, dar nimeni nu-i mai avusese grija de ani și ani de zile. Dacă ar fi fost lumină, din acel loc ar fi trebuit să se vadă deja casa bătrânului Sitar. Cunoștea bine drumul, venea des pe această parte pentru a ocoli eventualii trecători cunoscuți, care n-ar fi făcut altceva decât să-l întârzie, dacă ar fi luat-o prin largul străzii, să-i pună sumedenie de întrebări fără sens, la care nici măcar ei nu erau interesați să afle răspunsul.

Acum, în noapte, n-ar fi întâlnit pe nimeni, chiar dacă de câțiva ani noul guvern ridicase interdicția de a te deplasa noaptea pe stradă, totuși orice om întâlnit pe întuneric ar fi fost o prezență cel puțin neobișnuită, dacă nu de-a dreptul ciudată și nu putea să genereze decât suspiciuni pe care, mai ales acum, voia să le evite cu orice preț.

Se grăbea puțin, mai mult din nerăbdare, dar în bezna deplină nu se putea ajuta decât de micuța lanternă cu pilă electrică, unul dintre cele mai de preț obiecte primite de la venerabilul Sitar. ”Noaptea aveai lumina lunii și a stelelor” îi spunea bătrânul, dar pe acelea nici el nu le văzuse vreodată. ”Nopțile sub cupolă sunt seci, luna și stelele sunt amintirea uitată a lumii” îi plăcea lui să spună, iar Sebaastian nu și le putea nici măcar imagina, dar i-ar fi prins bine ceva mai multă lumină acum, măcar pentru orientare.

Însă, cu tot întunericul și mai mult din obișnuință, la primul cot al micii văi, Sebaastian găsi ușor poteca îngustă și din câteva salturi, cu mici ezitări, trecu de hățișurile din spatele grădinii. ”Sigur m-a auzit și-mi va spune că am făcut un zgomot asurzitor”. Avea totul pregătit, venise să-l ia pe bătrân, așa cum le fusese înțelegerea. Se apropie de căsuța cufundată în beznă și nemișcare, ”e excesiv de precaut bătrânul Sitar”, își spusese din nou, dar îi accepta toate toanele acestuia, căci știa că erau întotdeauna bine motivate, chiar dacă el nu le vedea sensul imediat.

Intră în grădina atât de cunoscută, de data aceasta însă, pe furiș, molipsit de tăcerea care domnea pretutindeni și de taina strecurării sale prin noapte. Își spunea că dintr-un moment în altul bătrânul îi va ieși în întâmpinare, cu același zâmbet conturat pe sub barbă, pe care i-l va ghici pe întuneric. Se tot gândise pe drum să facă o mică glumă, pentru a-și ascunde neliniștea, dar nu-i venise nimic în minte. ”Trebuie că e gata, cu vreo desagă în spinare, cu toiagul în mâini, ca-n cărțile lui, și cu Nhaia cuminte lângă el”. Își închipuise multe scenarii cu privire la plecarea lor, dar acum nemișcarea din jur începea să-i paralizeze parcă și gândurile.

Cu toate că era noapte, i se părea totuși nefiresc de liniște. Se aștepta ca bătrânul să-l întâmpine imediat, gata de drum. Străbătu grădina din câțiva pași, dădu ocol casei, veni în față și ceea ce văzu la ușă îi împinse un frison pe șira spinării: Clanța era ruptă, ușa era întredeschisă, iar în interior nu se auzea nicio mișcare. Inima îi izbucni în bătăi năvalnice și simțea că picioarele începeau să-i tremure. Genunchii nu mai erau siguri pe niciun pas. Pătrunse în casă, iar podeaua scârțâi îngrozitor. Lumina palidă a lanternei de-abia arunca umbre pe pereți, dar își dădu seama că nimic nu mai era la locul lui. Bătrânul nicăieri. Se lovi cu glezna de un scaun răsturnat, apoi păși mai cu luare aminte și piciorul lovi un obiect mai moale din cale. Un pachet pregătit pentru drum zăcea pe podea, desfăcut. Se întâmplase ceva cumplit, îi spuneau toate simțurile din momentul în care realiză că înăuntru nu era nimeni. Întregul plan fusese compromis! Bătrânul Sitar dispăruse și numai el știa toate amănuntele planului lor de plecare.

Se concentră asupra respirației și curând se liniști, așteptă câteva secunde să i se potolească bătăile din tâmple, dar gândurile îi rămăseseră blocate, casa, odată atât de familiară, părea acum, așa scufundată în întuneric, străină și neprimitoare. Încercă să-și adune gândurile, nu mai trăise așa o sperietură de la ultima percheziție, când bătrânul Sitar abia reuși să ascundă busola. Busola!, îi veni în minte. Se așeză încet pe podea, pipăi pe întuneric desaga bătrânului și o cercetă. O haină lungă, un pachet cu carne uscată și afumată, o pâine și o cutie de plastic pe care n-o mai văzuse, cu un conținut necunoscut, dar foarte ușor de confundat cu un pachet cu mâncare. Luă pâinea în mâini și-și înfipse degetele adânc în miezul ei. Respiră ușurat, bătrânul folosise aceeași ascunzătoare. Scoase ușor busola, scutură firimiturile și și-o puse în buzunarul hainei. În timp ce cerceta ciudata cutie pe toate părțile negăsind vreo modalitate să o deschidă, afară se auzi o mișcare discretă și își dădu ușor seama că nu era făcută de vreun om. Cu o ultimă urmă de speranță Sebaastian șopti abia articulând:

- Nhaia?

Pe ușa întredeschisă se strecură ogărița bătrânului și veni direct în brațele lui. Nu se mai zbenguia ca de obicei, parcă simțea și ea apăsarea gravă a acelei nopți, dar bucuria ei reținută, îi drenă, brusc, tânărului, toată disperarea.

- Nhaia! Scumpa! Unde-i bătrânul Sitar? Ce s-a-ntâmplat?

Nhaia nu-și potolea încă bucuria întâlnirii, se împingea în genunchii lui, se arcuia la pământ cu labele înainte, dar faptul că-n urma ei nu apăruse și bătrânul, nu era deloc un semn bun. Cei doi erau nedespărțiți, îi puteai vedea doar împreună, ceea ce atrăgea întotdeauna atenția, întrucât procesul prin care bătrânul îi câștigase dreptul la viață rămăsese celebru. Începu să se joace cu degetele în părul ei și în sfârșit gândurile i se dezlegară.

Încă din timpul construirii imenselor cupole biologice, câinii, considerați inutili de acum, fuseseră interziși în interiorul acestora, pentru a preveni înmulțirea lor excesivă într-un spațiu și așa limitat, iar cei câțiva introduși ilegal fuseseră curând exterminați. Aproape 15 generații trecuseră de când se închiseseră cupolele, cu toate acestea bătrânul se sustrăsese întotdeauna de la a-i spune de unde o avea totuși, își amintea doar ziua când i-o arătă în pătura înflorată, mică cât un ghemotoc. Apoi se folosise de un subterfugiu al legii pentru a o păstra. Bătrânul Sitar, cel care prefira din poveștile și urmele trecutului curiozități și comori nebănuite, ori redescoperea lucruri care pentru mulți nu însemnau nimic, descoperise un act prin care, înainte de cupole, fanaticii iubitori ai ogarilor obținuseră dovada genetică a faptului că aceștia nu făceau parte din specia câinilor, ci erau o specie paralelă descinzând din lupul sălbatic. Apoi nu fusese decât un simplu exercițiu retoric pentru bătrân să speculeze intenția noului guvern de a relaxa sistemul de control. Gurile rele spuneau mai mult, că acel act fusese falsificat de însuși venerabilul Sitar și prezentat drept autentic, dar nimeni nu putea dovedi aceasta și fusese suficient, alături de pledoaria imbatabilă, pentru a dovedi în fața autorităților că ogarii ieșeau de sub incidența legii ce interzisese câinii sub cupole și astfel câștigase dreptul oficial la viață al Nhaiei.

Era doar una dintre isprăvile de acest gen ale bătrânului, multe intrate în legendă, amănunte rătăcite prin nisipul vremii, pe care el le scotea la iveală, de aici i se și trăgea porecla de ”Sitar”, iar acum îi era mai mult ca oricând recunoscător acestuia pentru toate strădaniile sale. Simțea în sfârșit o ușurare. Îi era dragă ogărița bătrânului.
Începea să intre lumina. Cupola devenea tot mai strălucioare pe măsură ce se încheia ciclul alternativ de viață al bacteriilor fotosensibile inserate în structura de plastic și care lăsau să răzbată tot mai mult lumina din exterior, atât de necesară fotosintezei plantelor. De aceea bătrânul și glumise: ”La primul fir de lumină plecăm, la prima gură de oxigen. Nu va trebui să atragem atenția și e bine să trecem linia metropolitană pe lumină”.

Acum însă, era din ce în ce mai limpede că bătrânul dispăruse, tocmai când planul urma să fie pus în aplicare. Trecuseră doi ani de când se hotărâseră să plece, imediat după ultimul refuz de a li se permite cercetarea marginilor cupolei. Totul fusese pregătit, ziua plecării fixată atent, Nhaia era acolo, lucrurile împachetate, ciudata cutie și-o puse în propriul rucsac ca s-o mai cerceteze, și apoi bătrânul cu siguranță ar fi luat-o la drum cine știe pentru cine știe ce motiv. Toate acestea convergeau limpede spre unica acțiune posibilă: trebuia să plece singur. Iar biletul scos din desaga bătrânului și frământat cu înfrigurare între degete spunea clar, deși scris la repezeală: ”Du-te”.

(va urma)