Pădurea ne suportă pe toți. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Și apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce Dacia veche străbătea pădurea, apoi câmpul, într-un nor de praf, prin noaptea luminată de singurul far funcțional și de vreo două stele. Oricum, mergeam cu clasa I, dacă mă gândesc că Fabian, Profesorul și Ian rămăseseră să se întoarcă acasă cu o căruță. Aceeași cu care venisem. Acum, ne luase fiul lui Fabian, pe maică-sa, pe mine și pe institutoare. Aceasta din urmă turuia ca o moară hodorogită, făcând să crape de invidie motorul rablei care gâfâia de parcă și-ar fi dat sufletul. Dacă l-ar fi avut. Așa îmi atrăsese „moara” atenția că e institutoare, nu învățătoare. Aha! Și care-i diferența?, mi-a venit să întreb. Dar mi-am înghițit întrebarea, gândind că, de bună seamă, diferența trebuie să fie una considerabilă de vreme ce doamna institutoare părea că a-nghițit o cobiliță cu găleți cu tot când mi-am permis să mă adresez dumneaei cu apelativul „doamna învățătoare”. Ca să mă convingă de greutatea spuselor ei, îmi înșira pe nerăsuflate proiectele sale grandioase cu elevii de clasa I, realizările mărețe și planurile sale de a-și lua un masterat în psihologie. În psihologia cui? , mă îmboldise iar gândul șugubeț să întreb. A celor mai pătrunși de importanța lor decât oaia de țepușă când e pusă la rotisor? Am tăcut, totuși. Doar noaptea mi-a văzut zâmbetul ivit fugar pe față. Ca de obicei când am tendința să devin mult prea critică (fie și numai în sinea mea), mă străduiesc să găsesc cât mai multe asemănări între mine și „victima” în cauză, încercând, astfel, să mi-o apropii. După ce mi-am stors cu simț de răspundere toți neuronii rămași, am ajuns la concluzia că singura asemănare între noi era praful care ne acoperea în strat gros, grație geamului de la șofer, care, plin de personalitate, nu se închidea mai mult de trei sferturi, lăsând, astfel, spațiu suficient pentru ca noi să ne putem bucura de binefacerile naturii.

Institutoarea îmi amintea de o femeie de demult, venită în curtea bunicilor, pe vremea când abia începusem să aflu ce-i viața. Mă impresionase prin gesticulările largi, repetate, agasante, parcă dorind să substituie graiul, acea trăsătură ce – se pare – ne deosebește de necuvântătoare. După ce a plecat, am întrebat-o pe bunica cine este. „O târâtură”, a venit răspunsul care m-a bulversat și mai mult. „Ce-i aia?”, am întrebat. „Lasă, că afli tu!” Eu auzisem de târâtoare, un fel de animal care se târăște, cum ar fi râma, de exemplu. Mă fascinau râmele cu puterea lor de regenerare. Le vedeam tăiate cu sapa, cum își continuau drumul în două părți. Cu mintea mea de copil, mă întrebam de ce-or fi atât de proaste de nu se întâlnesc, să se lipească la loc. Ființa divizată deveniseră două, cu identități separate. Și omul se simte uneori rupt în două. Seara, l-am întrebat pe bunicul ce-i aia o târâtură. „De unde știi tu cuvântul ăsta?” I-am spus, și atât i-a trebuit ca să-i mai care vreo doi pumni bunicii, că și-așa îl cam mâncau palmele și nu prea știa ce motive să-i mai inventeze. De-atunci, am urât târâturile, oricine vor fi fost și orice vor fi făcut cu mâinile acelea care gesticulau cu mișcări largi. „Târâtura” mă întrebase cum mă cheamă și izbucnise într-un râs grotesc la auzul răspunsului meu. „Ha, ha, ha! Ce nume-i ăsta, dragă, Zorina?” Nu era doar târâtură (indiferent ce-o fi fost aceea, deși, din tonul bunicii, cam pricepusem eu că n-ar fi chiar ceva de laudă), dar mai era și proastă pe deasupra. O proastă care nu putea să priceapă ce nume-i acela Zorina. Când m-a întrebat câți ani am, am simțit nevoia să-i transmit că scurta și elevata noastră conversație a luat sfârșit, dându-mi vârsta bunicii. „Cincizeci”. „Cum cincizeci, s-a indignat, cu gesturile unuia gata să intre-n sevraj, poate cinci, vrei să spui!” Nu voiam să spun nimic. I-am transmis mesajul meu scoțând limba la ea și am fugit la joacă. A plecat ofuscată, trântind poarta. Bunica a dat drumul unui râs sonor în urma ei și m-a mângâiat pe creștet.

Am ajuns, cu chiu, cu vai, acasă la Fabian. La casa de la țară. Acolo ne aștepta Călugărul. Fabian bănuia că venise de la o Mănăstire din apropiere (fugise sau fusese alungat, lucrurile nu erau clare), se aciuase pe lângă casa lui, se făcea util, dormea acolo, părea să fie de-al locului de când lumea. Doar atât povestise Fabian: „M-am trezit într-o dimineață cețoasă, când dădeam la animale, cu el în curte, fără să-l văd venind de undeva, parcă picase din cer. N-a zis nimic, doar mi-a apucat găleata cu apă din mână, și s-a dus s-o toarne în teică. O vreme am muncit așa, tăcuți, amândoi. Ce făceam eu, făcea și el. Și-a suflecat straiele, înodându-le aproape de șold, apoi pantalonii, și a venit după mine. După mine în grajd, după mine pe-afară. Am strâns bălegar, l-am urcat în căruță. Apoi, până să mă urc să pornesc spre locul de depozitare a gunoiului, s-a urcat el, a luat hățurile și a îndemnat caii să pornească, lăsându-mă în curte. Gândeam prostit: Mă, să vezi că ăsta mi-a furat caii! S-a-ntors pe la o vreme, cu căruța golită de bălegar, a deshămat caii, i-a adăpat. Tot fără să schimbăm o vorbă. Mă uitam consternat la el și începusem să cred că am halucinații. Ca să mă conving că nu-i așa, am început să vorbesc. Îi tot puneam întrebări: că cine e, că de unde vine, cât vrea să-l plătesc pentru muncă. Nu zicea nimic. Robotea în tăcere. Într-un timp, m-am enervat, l-am înhățat de guler și-am țipat la el: „Dacă mă mai lași mult să vorbesc singur, te-arunc peste gard!” S-a uitat la mine de parc-ar fi zis: „Vezi să nu mă sperii!”, mi-a adresat o părere de zâmbet și-o întrebare: „Și dacă vorbesc, mă ții?” Din clipa aia, am știut că va rămâne la mine, habar n-am de unde am știut. Parcă și el mă căutase, parcă și eu îl așteptam demult. Nici acum nu vorbește, decât prea rar și numai când e absolută nevoie. Dar simt că n-aș mai putea fără el.”
Ceilalți plecaseră la oraș, pe la casele lor. Rămăsesem cu Profesorul, cu Fabian și Călugărul. Acesta aprinsese focul în sobă, se învârtea pe lângă noi, servindu-ne la masă; degeaba a țipat Fabian la el, spunându-i că nu-i nevoie să facă el lucrurile acelea. Nu l-a luat în seamă, și-a continuat roboteala, apoi, când a hotărât singur, s-a așezat cu noi la masă. L-am studiat pe furiș, deși n-am reușit să-i prind privirea. Nu se uita la mine. De fapt, nu privea pe nimeni. Era cu noi, dar parcă nu era. Un întreg mister, pe care Fabian se tot străduia, fără succes, să-l dezlege. Reușise numai în măsura în care se lăsase el dezvăluit. Ne-a spus că bănuiește că are o inteligență și o cultură mult peste medie, dar o grijă deosebită să nu lase să se vadă asta. Îl „prinsese” doar de câteva ori. Prima dată când l-a uimit, se întâmplase când unul dintre vecini, elev de liceu, venise la Fabian, despre care se știa că fusese olimpic la matematică, să-l roage să îl ajute să rezolve o problemă grea. Oricât și-a stors creierii Fabian, n-a reușit să-i dea de capăt. Călugărul stătea într-un colț și măzgălea ceva, nebăgat în seamă. Când elevul se pregătea de plecare cu problema tot nerezolvată, a alergat după el și i-a întins o foaie cu rezolvarea. Acesta a luat-o uimit și s-a prezentat cu ea la școală. A doua zi, a venit entuziasmat și le-a povestit cum a „împușcat” un zece la matematică și cum s-a mirat profesorul de metoda de rezolvare, adăugând că nici Traian Lalescu n-ar fi aflat soluția atât de frumos. Evident că încercările lui Fabian de a afla misterul Călugărului au fost sortite eșecului. Și-a văzut mai departe de muncile lui fizice, ascultând laudele de parcă ar fi fost vorba de altcineva.
Altădată, când îl credea pe Fabian plecat la casa din oraș (de fapt, se făcuse că pleacă, dar se întorsese din dorința de a-l surprinde singur, nădăjduind să mai afle câte ceva), găsise prin casă o vioară prăfuită (pe care Fabian o păstra în amintirea bunicului său), o acordase și interpretase sublim Balada lui Porumbescu. Fabian îl văzuse prin geam cum, terminând de cântat, a pus-o cu grijă la loc, după ce, mai întâi, i-a uns corzile cu sacâz. Se pare că avea și cunoștințe de medicină veterinară: asistase vaca la naștere, salvase un câine de la moarte, îngrijise rana urâtă a unuia dintre cai. Despre niciuna din cunoștințele sale nu voia să vorbească, aducându-l la disperare pe extrovertitul Fabian. Acum ne ceruse nouă ajutorul, sperând că poate vom fi mai iscusiți în a-i da vălul de mister la o parte. Eu nu mi-am făcut iluzii. Și-apoi, mie îmi place misterul.
Profesorul se cherchelise, însă doar atât cât îi șade omului bine. Declama poezii întregi, fantastică memorie! La un moment dat, nu știu dacă intenționat sau doar datorită vinului, stâlcise un vers dintr-o poezie de Esenin. Fără să-și dea seama, Călugărul l-a corectat. Apoi, i-a părut imediat rău. În tăcerea grea care se lăsase între noi, părând că nimeni nu mai vrea să spună nimic, ca și cum toate cuvintele omenirii fuseseră spuse, o dată și bine, Călugărul ne-a surprins din nou, interpretând cu o voce baritonală, gravă și totodată plină de sensibilitate ceva ce semăna cu o arie dintr-o operă, pe care însă n-am recunoscut-o niciunul dintre noi. Dar niciunul n-am avut dubii că era compusă de însuși interpretul ei. În timp ce cânta, se transforma văzând cu ochii. Nu mai era Călugărul fără chip, ființa cenușie care părea umilă servindu-i pe alții. Toată pasiunea, toată dragostea și toată durerea se adunaseră în cântecul lui. Nu știu de ce, ascultându-l, m-am gândit la pasărea aceea care cântă o singură dată, apoi moare. Când a dat drumul ultimei note, pe la colțurile ochilor i s-a prelins câte o lacrimă. Apoi i-a închis, rămânând așa minute bune. M-am gândit atunci că, probabil, nu voi mai vorbi niciodată. Că orice ar urma să spun, ar suna vulgar și maculat. Eram precum acele statui umane. O clipă, am avut senzația ieșirii din timp. Am pierdut contactul cu atunci și acum, dimensiunea temporală fusese anihilată și, până să-mi amuțească și gândurile, am mai avut timp să-mi spun că pesemne așa arată veșnicia.
Călugărul și-a revenit primul. S-a ridicat cu mișcări lente, cu teamă parcă să nu clatine aerul din jur, să nu strice vraja și, până să ne dezmeticim noi, a făcut o plecăciune în fața Profesorului, mie mi-a pus mâna pe cap, l-a îmbrățișat pe Fabian, apoi a ieșit.
L-am așteptat să se întoarcă. Îl mai așteptăm și acum. Fabian plânge, șterge în fiecare zi vioara de praf și-i mai dă, uneori, corzile cu sacâz. Ne spune că nu-și poate imagina de ce nici măcar o poză nu i-a făcut. L-ar fi ajutat în căutările sale, i-ar fi ajutat pe detectivii pe care i-a angajat să-l găsească. Nimeni nu i-a putut spune nimic. De parcă se evaporase. Dar cel mai mult l-ar fi ajutat fotografia aceea în diminețile cețoase de toamnă, când dorul bătea în inimă mai tare ca oricând. Apoi își dă răspunsul singur: „Nici nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez; pentru că niciodată nu l-aș fi văzut plecând. Credeam că va îmbătrîni aici, cu mine. Așa l-am simțit tot timpul, ca făcând parte din locul acesta. Ori poate numai din mine.”

Ieri m-a sunat Fabian să-mi spună că, făcând curățenie prin casă, a găsit un bilet datat în ziua în care plecase. Mi l-a citit: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Și așteptăm clipa revederii în veșnicie.” Încheiase cu citatul din Apostolul Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”.