copil bolnav și lacom de lectură,
viața mi se părea caucazul pe care eu,
un viitor prometeu,
mă voi lăsa bucuros înlănțuit din vina iubirii de semeni.
era primăvară și tata încă-mi părea uriașul care-și legă șnurul de la bocanc cu piciorul pus pe prispa pridvorului.
din părul lui,
interpus între privirele mele și cuibul de sub streșină,săgetând zburau lăstunii.
de undeva,bătăi repetate în corn de nicovală făcură cerul ogrăzi să tremure.
am rupt-o la fugă...
în ușa fierării,cu ochii măriți priveam la hefaistosul gol pînă la brîu cum trage de cumpăna foiului.
mirosea a cărbune încins și a țundăr fierbinte.
hefaistos îmi zâmbea larg.
din vatra de jar scoase în clește platbandul la hiț,
scuipă pe nicovală,sprijini fierul și lovi scurt și îndesat cu ciocanul.
o bubuitură ca de harapnic și-ntreg atelierul se umplu
de-o debordantă revărsare de scîntei.
speriat,uimit și fericit,
atunci am aflat că zeii sînt oameni și,cu întreaga
primăvară în suflet,am alergat spre joacă,spre lume...

multe au fost atelierele vieții și-n toate am intrat
cu sufletul larg bucuros că sînt om.
poate că nu sunt destul de șchiop,poate că nu știu să scuip cum trebuie pe nicovală,poate că foiul nu are puterea să-mi aducă platbandul la hiț,poate ...
și totuși,plesnindu-mă singur cu ciocanul,
smulg buricul degetului strivit,iau șperlă din vatră,îmi opresc sângerarea,înghit...
nu mai necheza,important e că ai aripi,ce dacă tropotul tău nu va fi auzit printre stele...