agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-04-05 | [This text should be read in romana] |
Așa cum primii români intrați pe tancurile Armatei Roșii în România, viitoare extensie a Gulagului sovietic, au fost preferații K.G.B.-ului din "facțiunea Pauker" și din divizia "Tudor Vladimirescu", tot așa, primul care a pășit în ceea ce va deveni notorie pentru locuitorii din Casablanca sub denumirea de casa "Gulag" a fost un protejat al Direcției de Informații Externe cu sediul la București.
Oprea Vinărici, căci despre el este vorba, a fost repartizat ("affecté") profesor la o școală din Casablanca. Dacă, inițial, el a fost respins la interviul cu reprezentanții ministerului de resort marocan, ulterior, a ajuns din nou pe lista ministerului român partener, în locul titularului de drept, care... "s-a îmbolnăvit de pașaportită", așa cum se spunea celor cărora nu li se elibera pașaportul din motive oculte, inaccesibile oamenilor de rând. Iar dacă aceștia aveau tupeul să ceară explicații, oficial, privind rațiunea acestei nedreptăți, atunci "pașaportita" lor devenea cronică. Aceasta era manevra stalinoidă, prin care nomenclatura, șefii din P.C.R. (de fapt, acronimul de la Pile-Cunoștințe-Relații), administrație și Securitate își promovau favoriții lor. Printre aceștia plecau în străinătate și oameni de rând, profesioniști de elită, doar dacă mai rămâneau locuri disponibile. Născut în satul Cernătești pe 9 mai 1949 într-o veche familie de podgoreni, Oprea Vinărici a fost cel mai mic din cei 12 frați, și ultimul, deoarece tatăl lui, Văsâi Vinărici, a hotărât să "oprească" nașterile progeniturilor lui, de unde și prenumele dat mezinului. În izolarea Gulagului impusă de sovietici prin Cortina de Fier, părinții lui au aflat mult mai târziu, abia peste patru decenii, că în ziua aceea ministrul afacerilor externe al Franței, Robert Schumann, a rostit declarația care a stat la baza formării Uniunii Europene. Ceea ce aflaseră ei în acele vremuri tulburi și devenise la ordinea zilei era faptul că începuse, ca urmare a Plenarei din 3-5 martie 1949 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, colectivizarea, termen de inspirație rusească, prin care țăranii erau obligați să-și pună în comun pământul și mijloacele de producție în cadrul unor structuri organizatorice denumite inițial Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) și apoi Cooperative Agricole de Producție (C.A.P.). *** Cernătești este un sat atestat documentar încă din 31 iulie 1487: un hrisov semnat de Vlad Călugărul, domnul Þării Românești, a dat dreptul Mânăstirii Snagov de a lua "zeciuială (...) din vinul din satul Cernătești". Vinăriciul este întărit și de alte documente. În 1532, domnitorul Vlad Înecatul a menționat: "să ia călugării întreg vinăriciul din dealul Cernătești". Stolnicul Constantin Cantacuzino a tipărit în 1700 la Padova o hartă în care este consemnat Cernătești ca fiind printre "dealurile unde se fac vinuri bune". Vinul de Cernătești este pomenit și de Nicolae Filimon în "Ciocoii vechi și noi", ca fiind "un vin voinic (…), îmbătrânit în butelci, la întuneric". Vinărici a fost o poreclă dată celor care dădeau o "vadră din zece" de vin domnitorilor sau călugărilor, poreclă transformată, încet, încet, în nume propriu. La început numeroase familii purtau acest nume, dar, după 29 decembrie 1863, când a fost votată Legea secularizării averilor mânăstirești din timpul domniei lui Cuza Vodă, numărul lor a scăzut continuu. Paradoxal, în ajunul reformei agrare legiferate de guvernul Petru Groza pe 22 martie 1945, singura familie din satul Cernătești care purta numele Vinărici nu avea podgorie, ci numai o mie de metri pătrați de teren intravilan, familie formată din lucrători cu brațele. Abia după aceea, ei au fost împroprietăriți cu o jumătate de pogon de vie pe dealul Cernătești. Văsâi Vinărici denumea, în glumă, vinul produs de el, ca fiind vin de "Maitoarnă". Locuiau chiar la marginea pădurii, care acoperea ca o cușmă dealul Muchea Săpocii, în contact frecvent cu veverițe jucăușe și mistreți înfometați. Casa lor a fost construită în prima parte a perioadei interbelice, în stil tradițional, din paiantă cu acoperiș din șindrilă. În acea vreme se obișnuia ca fațada să aibă o prispă înaltă, iar ușa principală să fie încadrată de un foișor cu stâlpi din lemn sculptat – singur element decorativ. Sub scară, lateral, se afla ușa gârliciului din care se intra, printr-o altă ușă, în pivniță. Pardoseala era din amestec denumit "lipeală", făcut din lut și balegă de cal, peste care se puneau preșuri. Tavanul era din scânduri cu grinzi aparente. Pe ușa principală se intra în "casa mare" - un hol și două camere, care erau doar pentru musafiri sau pentru gazde, dar numai când... ieșeau cu picioarele înainte. Din hol, pe la celălalt capăt, se intra într-un șir de cămăruțe, denumite popular chilii: o bucătărie centrală și două dormitoare la fiecare capăt. Sobele erau din cărămidă, iar paturile cu saltele din paie, perne din puf de gâscă și pături din lână mițoasă - "straie". De pe prispă se vedea ca în palmă Slănicul, un pârâu cu apă sărată, cu albia plină de pietre aduse de la munte, pătate cu albul depunerilor de sare, care, în dreptul localității Săpoca, se varsă în râul Buzău. Dincolo de cursul de apă, orizontul era obturat de dealul Cernătești, cu poalele abrupte, împădurite și platoul din vârf predominant viticol. Norișori de praf gălbui indicau traseul unor căruțe pe drumul de țară, neamenajat nici măcar cu pietriș, care duce la Buzău. *** Fratele cel mai mare, Velcea, a fost primul care s-a lăsat de ocupația tradițională a familiei. Născut pe 31 ianuarie 1937, când 31 de oameni au fost executați în Uniunea Sovietică pentru "troțkism", a făcut patru clase primare la școala din Cernătești, în condițiile grele, de foamete, ale războiului. A văzut soldații germani, care – lucru nemaipomenit – se spălau pe dinți cu periuța. Aproape nu exista zi în care, la ora prânzului, să nu meargă, ca mulți alți copii din sat, la cele câteva case boierești, unde trupele germane erau încartiruite, pentru a cerși ciocolată. "Bitte, schokolade!", învățaseră ei să spună în limba "fritzilor". Și soldații le dădeau din rația lor zilnică de alimente, gândindu-se, poate, la copiii lor de acasă. Velcea se simțea în culmea fericirii, i se părea că bucățica primită venea din rai, chiar dacă nu era mai mare decât unghia de la degetul mic, pentru a satisface cererea numeroșilor prichindei. Cu toate acestea el nu îi iubea pe nemți, îi invidia, cum avea ciudă pe toți cei care agonisiseră ceva în viață. Din perioada războiului a învățat să se lupte pentru un blid de mâncare. Părinții nu aveau mare lucru să pună pe masă. Mâncarea principală era mămăliga tăiată cu sfoara printr-o tehnică specială, de jos în sus, la care se adăuga fasole: ciorbă de fasole acrită cu prune verzi, murate, și "fasole așa", adică un fel de mâncărică de fasole cu bucățele de șorici pentru ai drege gustul. Dacă primea un ou era sărbătoare. A învățat de mic să fure din avutul altora. Se urca pe furiș în cireșii, prunii, merii, corcodușii, chiar și în duzii vecinilor. Seara se strecura prin lăstăriș pe cărări numai de el știute până pe coama dealului Cernătești și își umfla burta cu struguri. În sărăcia lor, părinții l-au dat copil de trupă la o unitate de securitate din Buzău. Avea doar 11 ani. Acolo a făcut școala vieții, de supraviețuire. În garnizoană a primit o educație cazonă, de luptă până la sacrificiul suprem pentru "apărarea cuceririlor proletariatului". S-a remarcat pentru abnegația cu care îi bătea pe țăranii care nu se lăsau "colectivizați". Datorită dosarului bun pe care îl avea - origine sănătoasă, fiu de țăran, fără carte prea multă, creier odihnit, "nespurcat" de propaganda burgheză, el a fost admis la o școală de ofițeri de securitate, pe băncile căreia a stat și Dumitru Mazilu, viitorul revoluționar. Având o minte ageră a fost repartizat la Direcția de Informații Externe, unde s-a ocupat de dizidenții regimului. Și s-a descurcat forte bine, a fost avansat la excepțional până la gradul de general, cum spunea el, "general de treizeci de mii de lei pe lună" (când un profesor de liceu avea un salariu de circa o mie de lei), deoarece, așa cum îi plăcea lui să se laude, a identificat în spatele fiecărui disident al regimului comunist o "agentură" străină. Ceaușescu avea o grijă deosebită pentru cei de la Securitate, care îi asigurau stilul de conducere brutal, dictatorial. Din poziția pe care o deținea, Velcea și-a ajutat toți frații și surorile ca să ajungă la oraș, unde să-și găsească un loc de muncă, să ducă un trai mai bun. După 22 decembrie 1989, ajuns pensionar cu pensie… de pensie, "nesimțită" după unii, le spunea fraților ori de câte ori se întâlneau: "V-am adus în buricul târgului de la țară, pe unde înainte treceau numai căruțe și acum cel mult mașini «second hand»". În virtutea acestei "cărți de vizită", el a intervenit și în cazul lui Oprea, pentru ca fratele lui să lucreze în Maroc. *** De recrutarea și selecția profesorilor s-a ocupat Institutul Român de Consultanță ("Romconsult") cu sediul în București, strada Matei Millo, unde a avut loc și interviul cu reprezentanții ministerului învățământului marocan. Era într-o dimineață însorită de început de august, care anunța o zi de București torid, când Oprea Vinărici a ajuns în Gara de Nord, venind de la Buzău. În ciuda tinereții "de douăzeci de ani", el se simțea foarte obosit. În tren a repetat necontenit cele aproape o duzină de răspunsuri în franceză pe care i le tradusese un profesor de specialitate, dar care se încăpăținau să nu îi intre în cap: "Mă numesc Oprea Vinărici. Sunt profesor de fizică. M-am născut în anul 1949. Locuiesc în Buzău. Sunt căsătorit din perioada studenției. Pe soție o cheamă Zoia. Am doi copii gemeni: Ilici și Iosif. Mi-ar plăcea să fiu însoțit de toată familia pe durata contractului. Doresc să merg în Maroc, deoarece am auzit că este o țară foarte frumoasă, iar regele Hassan II este foarte iubit de popor. Prefer să lucrez la Casablanca, deoarece îmi place să văd vapoare." A făcut în școală limbile franceză și rusă, dar niciuna nu s-a prins de el. Mai era și mentalitatea indusă de propaganda vremii că cine dorește să învețe o limbă modernă, mai ales engleza, are devieri mic-burgheze și, evident, dorește să emigreze în Occident. A ieșit din gară pe la coloane, pentru a lua troleibuzul 96. În sens invers treceau oameni trăgând saci cu pâine, navetiști ieșiți din schimbul de noapte sau veniți special să se aprovizioneze în Capitală de la zeci de kilometri distanță – realitatea diurnă a acelor vremuri; toate județele erau obligate, din puținul lor, să contribuie cu produse alimentare la așa-numitul "fond de stat", de fapt, magazinele din București. "Cârmaciul" se gândea că, dacă s-ar produce o revoltă populară, ea să nu apară în apropiere de el, ci la o depărtare cât mai mare, cum s-a și întâmplat: la Motru, pe 19 noiembrie 1981 (când minerii au… întrebat : "Ceaușescu, P.C.R., pâinea noastră unde e?”), la Brașov, pe 15 noiembrie 1987 (când muncitorii de la Uzina de Camioane "Steagul Roșu"au strigat: "Jos Ceaușescu, jos comunismul!"), și la Timișoara, pe 17 decembrie 1989 (când din ordinul dictatorului s-a tras cu gloanțe de război în manifestanții, care au scandat: "De aici, din Timișoara, revoluție în toată țara!", gloanțe care s-au întors, efect de bumerang, în piepturile sinistrului cuplu). De la gară, Oprea a luat troleibuzul dorit pentru a ajunge la Piața Universității. În interior, înghesuiala tipică, sardele la conservă, a mijloacelor de transport public din anii aceia (un fel de "trenurile morții" ale pogromului de la Iași de pe 27 iunie 1941, comandat de un alt dictator român – Ion Antonescu), la care cu greu făceau față oamenii viguroși, darămite bătrânii, gravidele sau handicapații. În nări persistau mirosuri grele de oameni întăriți de dimineață pentru muncă fizică grea cu "tării" (artizanale din materii prime dintre cele mai dubioase, chiar și din pufoaică introdusă în gunoi de grajd), de săpunuri de casă, obținute din grăsime de porc și sodă caustică (săpunurile fine erau cu ciubote roșii, intrând în categoria "din pachet" primit din străinătate), de transpirație scursă pe piele spălată cu apă rece (apa caldă era un lux). În urechi intrau sudălmi de oameni nervoși, în căutare de mâncare și medicamente, supuși, în plus, disconfortului din troleibuz. Contactul interpersonal de mare presiune datorat înghesuielii făcea simțită orice cută a îmbrăcămintei subțiri, de vară; unele doamne, prinse la strâmtoare, își doreau chiar extirparea unor... organe ale unora, care profitau de situație, cu figuri imperturbabile, de nevinovați. Și poate chiar așa era, doar ei nu erau de lemn, ci din carne și oase. Oprea, cu gândul la interviul de angajare, nu s-a înscris rapid în rândul celor care urcau, găsind un loc pe scara troleibuzului, la aer, gata-gată să cadă. Norocul lui a fost că a făcut sport în adolescență și că era îmbrăcat ușor, doar în pantaloni de doc și cămașă cu mâneci scurte. Cu mâna dreaptă se ținea de ușa deschisă, iar cu cealaltă a bâjbâit un punct de sprijin, dar nu a găsit, așa că a prins de mijloc persoana din fața lui, o tânără și ea îmbrăcată lejer, cu o rochie scurtă, înflorată ("deflorată", cum spuneau, în glumă, studenții), din mătase artificială. Scopul scuză mijlocele! Tânăra nici nu s-a sinchisit; și ea prinsese de mijloc un bărbat din fața ei. - V-aș oferi locul meu, i-a șoptit Oprea la ureche, încercând o politețe de transport public, strângând-o și mai tare spre el. - Mulțumesc pentru amabilitate, a răspuns noua lui cunoștință, parcă bucuroasă de efectele colaterale ale îmbulzelii. Apropo, știți care este culmea politeții în troleibuz? - Îmi recunosc ignoranța. - Șoferul să cedeze locul lui unei gravide. - Ha... ha... bun banc! Să vă spun și eu unul. Știți care este culmea... Plăcuta conversație a fost întreruptă de un milițian din apropiere, care fluiera nervos, atrăgând atenția șoferului să plece cât mai repede din stație, chiar dacă vedea că ușile sunt deschise. Troleibuzul s-a urnit cu mare greutate, scârțiind din toate încheieturile, din loc. Un tânăr s-a prins de mijlocul lui Oprea în ultimul moment, sporind riscul de cădere a tuturor celor de pe scară. Consolarea lor era că, măcar, damfurile venite din interiorul troleibuzului se diluau în curentul de aer. Troleibuzul a trecut pe strada Witing, după care a virat la stânga pentru a intra pe Calea Plevnei. Oprea nu avea ochi pentru a vedea pe unde trece, fiind prea ocupat cu supraviețuirea pe scara troleibuzului. Doar când și-a dat seama că a ajuns în dreptul Casei de Cultură a Studenților "Grigore Preoteasa" a întors capul. Era clădirea în care au avut loc spectacolele formațiilor de muzică ușoară "Roșu și negru", "Sincron" și "Mondial". Pe toate le-a văzut, nu a ratat niciunul în perioada studenției. De atunci i-a plăcut să fredoneze fetelor în momente speciale primul vers - "Iubire, bibelou de porțelan" - din șlagărul "Romanță fără ecou" al formației Mondial, având ca text poezia lui Ion Minulescu. În sfârșit, troleibuzul s-a oprit în stația de la intersecția Căii Plevnei cu bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Gheorghe Gheorghiu-Jeg, cum i se mai spunea în popor. Toți cei de pe scară au coborât pentru a face loc celor care doreau să iasă din troleibuz. Oprea s-a hotărât să continue drumul pe jos, nu a mai avut curajul să reintre în înghesuială, și-a dorit să nu se mai enerveze, să aibă mintea limpede. Și-a luat rămas bun cu mult regret de la proaspăta cunoștință, care părea disponibilă, dar el avea o agendă încărcată în ziua aceea. A început să repete răspunsurile pregătite pentru interviul cu marocanii: "Je m'appele Oprea Vinărici. Ãăă...", dar s-a oprit, atenția fiindu-i atrasă de intrarea în parcul Cișmigiu, unde un grup de fete râdeau tare, provocator. A întors capul de la ele, doar mergea la un interviu important. A continuat: "Je suis professeur de physique. Ãăă..." Iar a făcu o pauză, deoarece a ajuns la ușa deschisă - modalitate de a atrage clienți – a berăriei "Gambrinus", prin care, la o masă, se vedeau grupuri de oameni, stând la taclale în fața unor halbe. S-a uitat la ceas, era ora 9,00. Mai avea două ore și jumătate până la ora programată pentru interviu. N-a rezistat tentației de a "rade" o bere și a intrat. În interior – o răcoare binevenită după zăpușeala de afară. A auzit o comandă ca pe vremea lui Conu' Iancu: "Băiete, încă un rând pentru toată lumea!" Oprea a luat loc la o masă liberă: "Băiete, o halbă, dar să fie rece!" A dorit să continue repetarea răspunsurilor în franceză. "Unde rămăsesem?", s-a întrebat el. "Nu-i nimic, o iau de la capăt: «Je m'appele Oprea Vinărici. Ãăă...». "Vineee!", s-a auzit chelnerul. Pe masă a fost pusă o halbă mare cu ușor miros de detergent, înșelătoria barmanilor de a produce mai multă spumă la berea diluată cu apă – o variantă socialistă, profană, a miracolului transformării apei în vin, de la Cana Galileii. După ce a sorbit pe nerăsuflate jumătate din conținut, a continuat în șoaptă: "Je suis professeur de physique. Ãăă..." Nici nu terminase de spus propoziția că s-a auzit la o altă masă: "Băiete, încă un rând pentru toată lumea!". Prin reflex de imitație, cu un gest mecanic, Oprea a ridicat halba, a golit-o până la ultima picătură și s-a trezit strigând: "Băiete, încă una, tot rece!" După o oră de repetiții când cu halba, când cu textul în franceză, Oprea a ieșit din "Gambrinus" mult mai bine dispus decât la intrare, doar cu o ușoară indispoziție datorată faptului că, din dorința de a obține un bacșiș mai gras, chelnerul l-a informat pe șoptite, cu un aer grav, de destăinuire a unei mari taine: "Acest local, în ciuda numelui, nu a aparținut niciodată lui Ion Luca Caragiale. Dar, această informație vă costă". Și-a continuat drumul pe bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej până la Casa Centrală a Armatei, unde a luat-o la stânga, pe Calea Victoriei, până la Palatul Telefoanelor. A dat colțul emblematicii clădiri a Bucureștiului interbelic, pentru a coborî pe străduța care ducea drept spre sediul "Romconsult", situat la câteva zeci de metri depărtare, dar s-a oprit; o mare de oameni îngreuna accesul! Un murmur de sute de voci, forma un fond sonor puternic, de bazar, în plin centrul Capitalei. Oamenii, chiar dacă nu erau programați pentru ziua aceea, așteptau în bătaia puternică a soarelui de august să vadă ce se mai întâmplă la interviul, care le dădea extraordinara șansă a unui pașaport de serviciu și a unui salariu de circa 4500 dirhami, echivalent cu 1500 dolari. Iar mulți dintre ei au rămas cu ochii în soare, văzându-și speranțele năruite. Buzoianul s-a strecurat prin mulțime. Inima îi bătea mai repede, o simțea la baza gâtului. A ajuns la intrarea în monumentala clădire de București interbelic și a aflat că interviurile decurg conform programării. A fost admis într-o sală de așteptare de la parter. S-a așezat pe un scaun, așteptând impacientat să se prezinte în fața comisiei. Stăpânirea de sine îi dispăruse. Spera ca interviul să nu fie o conversație liberă, care ar fi însemnat să-și caute spontan cuvintele, ci un simplu interogatoriu la care el să vină cu răspunsurile învățate pe de rost. În sfârșit, a fost invitat să urce într-o sală de la primul etaj. A intrat cu siguranța condamnatului în camera de tortură. A văzut cinci bărbați așezați la o masă, în fața căreia se afla un scaun neocupat. Și-a adunat puterile și a salutat în franceză: - Bună ziua! - Bună ziua, luați loc. Întrebările au început să curgă conform așteptărilor: - Cum vă numiți? - Mă numesc Oprea Vinărici. - Care este profesia dumneavoastră? - Sunt profesor de fizică. Întrebarea următoare a fost puțin diferită de cea prevăzută de intervievat: - Care este vârsta dumneavoastră? - 1949, a fost răspunsul scurt al lui Oprea; umor involuntar. Comisia marocană a pufnit în râs, chiar și reprezentantul de la "Romconsult". Apoi a urmat dezastrul. Hohotele de râs, aburii alcoolului l-au intimidat atât de tare, încât a uitat și bruma de franceză pe care o știa. Mintea lui s-a blocat. Nu a mai reușit să răspundă la nicio întrebare. *** Oprea Vinărici a fost respins, el neprimind la sfârșitul interviului un exemplar din acel "contrat d'engagement" (pour les enseignants roumains) cu antetul "Royaume du Maroc, Ministère de l'Enseignement Primaire et Secondaire" și deja semnat de "Pour le Ministre et par Délégation, le Directeur des Affaires Administratives". Dar, generalul Vinărici a sărit în ajutorul frățiorului, astfel că nu a mai primit pașaportul unul dintre posesorii de "contrat d'engagement" repartizați la Casablanca. În aceeași manieră "s-au îmbolnăvit de pașaportită" un număr corespunzător de titulari până ce au încăput în locul lor toți acei slabi la limba franceză, dar tari în pile sau care și-au cumpărat locurile. Ministerul de la Rabat nu a făcut obiecții prea mari la această modificare a componenței lotului de profesori, fiind de acord, până la urmă, bazându-se pe faptul că românii, vorbitori de o limbă de origine latină, vor comunica satisfăcător în limba franceză, după cel mult trei luni de activitate la catedră. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy