agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2610 .



La început a fost cuvîntul
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [magique ]

2012-12-14  | [This text should be read in romana]    | 



ANA: La început a fost cuvântul. Înaintea lui au fost sentimentele. Cel puțin așa a fost în cazul nostru. Și când zic nostru, mă refer la mine și la fiica mea, Ioana. Noi ne avem doar una pe alta. Nu avem rude, nu avem prieteni apropiați, doar ea mă are pe mine și eu o am pe ea. Atât. Dar asta ne e suficient. A fost însă, în viața noastră, un moment în care … Despre asta vreau să vorbesc acum. Mi s-a recomandat să povestesc, să explic, să-mi amintesc acele momente. Va fi un fel de exorcizare, o eliminare a părții negative a acelei povești. Asta de parcă acea poveste ar avea și o parte pozitivă, dar știți cum sunt doctorii…
Casa, căci într-un fel despre ea e vorba mai mult chiar decât despre noi, mi-a plăcut din prima clipă, dar părea a fi prea aproape de visele mele ca să poată fi adevărat faptul că ne-o puteam permite. Avea tot ce îmi doream. Era o casă veche, cu multă istorie, iar eu credeam că acesta e un lucru bun. Gândeam că istoria aceea, vechimea și rădăcinile adânci ale casei se vor transmite cumva și familiei mele, o vor face să se oprească undeva, să se închege. Poate că o să povestesc mai târziu câte ceva despre familia mea, mai tot timpul destrămată, mai tot timpul pe drumuri, mai tot timpul dezbinată. Apoi era frumusețea tristă a casei. Avea un aer trist, sau cel puțin așa ni s-a părut nouă. O tristețe care se cerea compătimită, alinată, mângâiată, adică aceleași sentimente pe care le aveam și noi. În al treilea rând, casa era într-o zonă foarte liniștită a orașului, una din puținele zone în care casele aveau o grădină care, prin mărimea ei, chiar se putea numi așa.
Toate avantajele acestea care ne făceau să avem senzația că acea casă ne așteaptă pe noi pentru a o locui și ni se păreau, în același timp și tot atât de importante dezavantaje. Căci o casă veche înseamnă foarte multe cheltuieli pentru a o face locuibilă, apoi acea tristețe aparentă a casei era, în primul rând dată de sălbăticia grădinii care se dezvoltase haotic și acoperise în unele locuri cu verdeață fațada casei. Nu în ultimul rând, faptul că se afla într-o zonă liniștită dar dispunea de o suprafață generoasă de grădină făcea ca prețul acestei locuințe să fie unul prohibitiv.
Întâmplarea face că în acel moment, în mod cu totul neobișnuit pentru noi, dispuneam de o sumă mare de bani care efectiv ne picaseră din cer. Acesta e motivul pentru care am îndrăznit să sunăm la numărul de telefon afișat pe tabla ruginită bătută în cuie pe poarta masivă și pe care scria cu litere verzi: DE VÎNZARE.
IOANA: Mama mea avea dintr-o dată atât de mulți bani încât eu cred a nu a mai putut lua deciziile corecte. În orice caz, a făcut alegeri pe care cu puțin timp în urmă nu le-ar fi făcut. Banii ăștia ne-au schimbat, ne-au făcut să ne pierdem capul. Într-un fel eu consider că au fost blestemați.
ANA: Ne-am trezit cu o sumă mare de bani aproape din senin. În fapt, într-una din zile am primit o scrisoare, o înștiințare de fapt. Eram chemată la deschiderea testamentului unei mătuși de existența căreia chiar nu știam nimic. Ironia sorții, aflam că există acum când ea nu mai trăia. Și mai ciudat chiar e faptul că ea știa de existența noastră. Ba mai mult, că ne-a lăsat nouă toată partea lichidă a averii sale. Ni s-a explicat, e adevărat, că a căutat destul de mult pe cineva din familie care să o moștenească. Dar familia noastră… În fine, numai pe mine m-a găsit ca fiind din același sânge cu ea și mi-a lăsat prin testament o sumă foarte mare de bani.
IOANA: În primul moment am crezut că e o glumă. Asta cu toate că mama nu prea glumește. Tata era responsabil cu glumele în familia noastră. El se ținea întotdeauna de șotii. Dar atunci am crezut că ea glumește. Suma era prea mare, neverosimil de mare. Chiar existența acestei mătuși foarte bogate dar și foarte generoasă cu noi, avea ceva de poveste siropoasă, de vodevil, de telenovelă ieftină. Dacă aș fi fost mai atentă însă aș fi putut cred vedea încă de atunci schimbările pe care banii le produceau în comportamentul mamei mele. Nu exagerez câtuși de puțin daca spun că și fizionomia ei începea, încă de atunci să se schimbe.
ANA: Erau mulți, foarte mulți bani. Imaginează-ți un copil care reușește să pătrundă în cămara răcoroasă și întunecoasă în care bunica păstrează borcanele cu dulceață. Privește-l cum suge degetul pe care înainte l-a lăsat să se scufunde în pasta cleioasă ce umple borcanul. Privește-l cum savurează aroma de zmeure sau de nuci verzi, de măceșe sau de cireșe amare. E plăcerea gustului dar e și teama că totul se poate termina în orice moment, că poate fi surprins și pedepsit, că totul se poate risipi în orice moment ca un vis.
La fel simțeam și noi. Trebuia să folosim cumva banii ăștia care ne picaseră din cer. Trebuia să-i folosim pentru ca ei să nu dispară, să nu se dizolve, să nu ne trezim din visul care începuse să ne viseze.
IOANA: Bani, bani, bani. Devenise singurul lucru care conta. Înainte, atunci când în fiecare zi trebuia să renunțăm la ceva pentru a putea supraviețui, cuvântul acesta parcă se auzea mai rar. Acum nu mai erau decât bani, bani, bani.
Nu vreau să o acuz acum doar pe ea. Și eu mă comportam aproape la fel. Dacă stai să te gândești puțin, nici nu era nimic de condamnat aici. Noi care conjugam doar verbele a renunța, a restrânge, a nu avea, acum aveam, apucam, adunam. Eram ca niște arcuri ce fuseseră prea mult comprimate.
ANA: Atunci când am văzut casa încă nu ne obișnuiserăm cu noua noastră stare financiară. Așa că suma ni s-a părut foarte mare. M-am bâlbâit la telefon după ce vocea necunoscută a declamat, fără să ezite, suma exorbitantă cerută pentru cumpărarea casei. Ezitarea mea a fost suficientă pentru ca necunoscutul să închidă telefonul, convins că are de-a face cu încă un apel care nu are cum să se finalizeze în nici un fel. Dar, după câteva minute în care am încercat să îmi înving timiditatea care mă copleșise, am format din nou numărul. Spre surpriza nedisimulată a vocii de la celălalt capăt al firului voiam să văd casa.
IOANA: Prima impresie a fost foarte greu de definit. Pe de o parte, evident eram foarte încântate. Niciodată nu avuseserăm casa noastră și cu atât mai puțin o astfel de casă. Pe de altă parte, toate acele lucruri vechi, mobila aceea masivă, lucrurile de tot felul aruncate peste tot prin casă și mai ales acel miros greu, încărcat de praf dar și de ceva mult mai subtil…
ANA: Eu i-aș spune amintiri. Praful amintirilor. Problema e că acest praf miroase. Pute. Þin minte că, atunci când ne-am mutat, am deschis toate ferestrele și le-am lăsat așa o zi întreagă. Degeaba. Mirosul intrase în tencuială, se impregnase în lucruri, devenise una cu casa. Apoi am scos totul în curte. Am adunat toate lucrurile din casă, toate vechiturile, toate mobilele acelea greoaie, perdelele și husele canapelelor și fotoliilor, am scos tot în mijlocul curții. Inițial voiam să le dăm foc, dar nu ne imaginaserăm ce munte de gunoaie se va aduna în fața casei noastre. Nu puteam să le dăm foc, am fi dat foc întregului cartier.
IOANA: Am apelat la serviciul de salubritate pentru a ne scăpa de vechituri. A durat o zi întreagă până când le-au luat pe toate.
ANA: Casa părea cu mult mai mare acum.
IOANA: Goliciunea o făcea să pară mai mare. Asta-mi aduce aminte de ceva. Mai erau câteva zile până urma să împlinesc doisprezece ani. Eram micuță, eram timidă, eram o mică sălbăticiune. Colegii mă priveau ca pe o ciudată. Evident că nu aveam prieteni sau prietene. Încercam tot timpul să stau în umbră, să nu ies în evidență, în felul acesta mă simțeam apărată. De altfel, cred că nu-mi era prea dificil să vegetez în atitudinea asta defensivă. Mă uit acum pe o poză de-a mea de atunci și sunt foarte obiectivă când spun că eram o fetiță destul de urâtă. Sau poate nu chiar urâtă, dar în mod sigur neîngrijită. Latura asocială a temperamentului meu răzbate și azi prin cartonul îngălbenit al fotografiei. Eram o mică sălbăticiune ce se rătăcise printre oameni, în mijlocul orașului.
Apoi, în ziua aceea când mai erau doar câteva zile până când urma să împlinesc doisprezece ani, s-a întâmplat ceva care poate că ar fi putut să schimbe totul. Ploua torențial și eu mă întorceam de la școală fără umbrelă, fără măcar să am o pelerină de ploaie care să-mi apere trupul fragil de copil. Mergeam prin ploaie, fără să mă grăbesc. Aveam senzația că sparg ploaia așa cum o barcă sparge valurile în mijlocul unei furtuni pentru că nu are unde să fugă, nu are unde să se ascundă din calea ei. De fapt, nu știu dacă atunci chiar gândeam așa, că atitudinea mea era una de sfidare, chiar și față de un fenomen natural, așa cum tot comportamentul meu era, într-un fel, o sfidare a societății prin care eu încercam să mă strecor. Nu doar din cauza ploii, dar eu în general nu priveam în jurul meu decât atât cât să văd dacă e ceva de care trebuie să mă feresc, așa că nu am văzut mașina care mergea foarte încet la marginea trotuarului. Cred ca abia atunci când a trebuit să traversez strada și astfel ar fi trebuit ori să trec prin fața mașinii, ori să o las pe ea să treacă întâi, abia atunci am zărit-o.
Fața șoferului, acesta a fost primul lucru care mi-a atras atenția. O față mare, rotundă și albă ca o lună nouă. Avea ceva din imaginea unei cucuvele, cu ochii mari și rotunzi și care se mișcau continuu dintr-o parte în alta, dându-ți senzația că te privește doar în trecere. Și vocea lui, subțire, stridentă, era perfect potrivită cu fața lui de animal nocturn. M-a întrebat dacă nu vreau să urc în mașină. În ciuda timidității și a firii mele introvertite, nu aș putea spune ce resort a declanșat în mine impulsul de a mă urca în mașină. Poate că ploaia și frigul ce îmi intrase deja în oase a fost de vină, sau poate că am simțit în el o ființă la fel de însingurată ca și mine. M-am urcat și el m-a întrebat unde stau. M-a dus acasă și tot drumul nu am mai schimbat nici un cuvânt.
M-a așteptat apoi de multe ori pe drumul spre casă. Mă întreba dacă vreau să urc în mașină, iar el mă ducea acasă. Într-o zi m-a întrebat dacă poate să mă înregistreze. Eu nu am înțeles ce voia, dar nu știu de ce, deja aveam încredere în el, așa că i-am răspuns că da. A doua zi a oprit mașina pe o stradă pustie din zona parcului. Era ora la care, chiar dacă în miezul zilei, nu trece nimeni pe această stradă care, de fapt, nu duce nicăieri. A oprit mașina și mi-a pus în poală un mic reportofon. Trebuie să zic ceva? am întrebat eu. Poți să faci ce vrei tu să faci, mi-a răspuns el cu vocea lui stridentă dar cu care începusem să mă obișnuiesc. Am stat așa, fără să mă mișc, fără să scot nici un cuvânt, cu micul reportofon așezat între picioarele mele, plutind parcă deasupra fustiței roșii pe care o purtam în ziua aceea. Apoi, într-un târziu, el a luat reportofonul, l-a oprit și l-a așezat într-un compartiment al mașini. Mulțumesc, a spus el, iar eu i-am spus că nu știu pentru ce îmi mulțumește. A zâmbit și zâmbetul avea ceva cu totul nefiresc pe fața lui de pasăre nocturnă. Pentru că mi-ai dat voie să păstrez doar pentru mine o părticică din răsuflarea ta, mi-a spus el. Nu am înțeles ce voia să spună, dar mi-am adus aminte că auzisem undeva că atunci când faci o poză poți să pierzi o parte din sufletul tău. Nu știu de ce, dar nu-mi era teamă de omul acela. Chiar dacă lua o parte din sufletul meu, știam că va păstra toate acele părticele și, la un moment dat, dacă i-aș cere, mi le-ar putea da înapoi. Așa credeam în naivitatea mea de copil neobișnuit cu oamenii, ascuns în propria însingurare.
Apoi n-a mai fost nimic special în afară de faptul că devenise o obișnuință să-l găsesc așteptându-mă la sfârșitul orelor pentru a mă duce acasă. Nu-i știam numele și nici numele meu nu i l-am spus niciodată. În schimb îmi știa orarul de școală și niciodată nu întârzia la întâlnirea noastră zilnică. Este o perioadă din care nu-mi aduc aminte decât de intimitatea ce se crease între noi din acele interminabile tăceri ce se spărgeau, invariabil, cu un salut de despărțire și atât.
Apoi, într-o zi, mi-a propus să-i pozez. Corect ar fi să spun că m-a rugat. Mi-a spus, sau am dedus eu, nu mai știu, că e pictor și că și-ar dori foarte mult să-i pozez. Eram atât de naivă încât, în primul moment nici măcar nu știam ce înseamnă cuvântul acesta, a poza. Am bâlbâit un bine, ce însemna că sunt de acord, iar el a zâmbit din nou cu rictusul acela atât de nefiresc pentru fața lui de lună nouă.
Avea o casă cu totul neobișnuită. Dincolo de faptul că aveai senzația unui labirint, căci treceai dintr-o cameră în altă, până când, după un număr nesfârșit de uși prin care, trecând, te depărtai tot mai mult de lumea exterioară, dincolo de asta, mai era și aspectul neobișnuit al camerelor care erau aproape total lipsite de mobile, în schimb peste tot erau pânze, unele terminate și agățate pe pereți, altele doar schițate sau doar atinse de câteva ori cu penelul, altele a căror pictură părea aproape finalizată dar toate răspândite în dezordine, sprijinite de pereți, așezate pe șevalet sau pur și simplu aruncate pe jos. Pentru a înainta trebuia să îți faci loc printre ele, trebuia să calci efectiv pe unele, iar eu făceam asta cu sfioșenie dar o făceam, imitându-l pe el, căci îl urmam pe acel drum ce parcurgea un labirint în care minotaurul mă conducea cu blândețe spre ultima încăpere a inițierii.
Am ajuns într-o cameră în care se pătrundea prin glisarea unui perete mobil ce se deplasa, închizându-se automat după ce pătrundeai în interior. Era o încăpere complet închisă, fără ferestre sau uși, complet izolată în interiorul labirintului, excepție făcând tavanul, din sticlă mată și care, fără a te lăsa să vezi imaginea cerului, lăsa lumina filtrată din exterior să cadă de sus, păstoasă și densă. Tavanul era foarte înalt și, din cauza materialului folosit, părea o imensă lampă artificială agățată deasupra camerei goale. Căci, surprinzător având în vedere camerele prin care trecusem, aceasta era aproape goală, doar șevaletul într-unul din colțuri, iar în celălalt un scăunel mic, fără spătar, din cele pentru sprijinit picioarele atunci când stai în fotoliu. În plus, lumina groasă ce cădea de sus din tavan, amplifica senzația de vid pe care ți-o da încăperea.
El s-a oprit în spatele șevaletului în timp ce mie mi-a indicat cu un gest micul scăunel din colțul opus. Ascuns în spatele șevaletului, nu-i mai vedeam decât picioarele și, doar uneori, fața tristă și albă ce ieșea din spatele pânzei și mă fixa cu ochii ei rotunzi, fără expresie. Nu-mi aduc aminte când și nici cum mi-a cerut să mă dezbrac, sau dacă am făcut-o eu fără să mi-o ceară. E destul de puțin probabilă varianta s-o fi făcut eu din proprie inițiativă, având în vedere că în cameră era destul de frig. De altfel, asta era una din probleme. A doua era că micul scăunel era destul de incomod și, trebuie să avem în vedere că eram doar un copil, așa că era aproape imposibil să stau nemișcată ore întregi.
Nu-mi aduc aminte de câte ori am fost acolo, în camera din mijlocul labirintului, nu-mi amintesc decât orele interminabile în care trebuia să stau încremenită pe scăunelul din colțul camerei, încercând să nu mă gândesc la nimic, încercând să nu simt nimic, încercând să înving impulsul de a mișca mâna sau piciorul care-mi amorțiseră, încercând să ignor frigul ce îmi încrețise pielea.
Nu trebuie însă să se înțeleagă că era un chin, că erau niște ore în care sufeream, că mă duceam acolo împotriva voinței mele. Exista o anume voluptate în toate astea, era ca o plantă micuță ce începea să crească în mine, o plantă necunoscută pe care o studiam și învățam să o iubesc și pe care, mai târziu, mult mai târziu, aveam să aflu că o cheamă senzualitate. Căci eu mă descopeream pe mine în orele acelea de nemișcare, înfiorată sub atingerea frigului din cameră, descopeream sânii ce începeau să înmugurească, brațele și interiorul lor ce se înfiora la atingere, pântecele, cu puful negru ce-l acoperea. Le descopeream toate în timp ce el întindea culoarea pe pânză dezvăluind o altă imagine a trupului meu.
Timpul trecea, orele, până când, la un moment dat, el ieșea din spatele șevaletului. Îl vedeam dintr-o dată parcă mai îmbătrânit, obosit de un efort ce-i consumase toate forțele, cu o față mai lipsită de expresie decât oricând. Îmi spunea să plec, iar eu mă îmbrăcam în tăcere și mă lăsam apoi condusă de el, străbăteam labirintul în sens invers și totul semăna cu un ghem de ață care se deșira pentru a se reînșira apoi, o acțiune ca nu părea a duce nicăieri, un efort inutil pe care eu, prea copil fiind, nu-l puteam înțelege. Ne urcam în mașină și mă ducea acasă. Mă lăsa, ca de obicei, la câțiva metri de casa mea. Nu știam atunci de ce, dar apoi am înțeles că era o măsură de precauție căci nu voia să vadă cineva intimitatea dintre noi, intimitate care oricui din afară i s-ar fi părut grotescă. Căci eu eram doar o fetiță care abia împlinise doisprezece ani în timp ce el, fără vârstă, sau mai exact dincolo de vârstă, un bătrân milenar, atât de bătrân încât vârsta lui reală nici măcar nu mai poate fi aproximată.
Am spus că semăna cu o bufniță, dar alteori mi se părea că seamănă cu un șobolan imens. Mai ales trupul lui mă ducea cu gândul la asta și nu m-ar fi mirat deloc dacă aș fi aflat că, înăuntrul pantalonilor bufanți pe care-i purta, ascundea cu grijă o coadă. Și atitudinea lui te ducea cu gândul la o astfel de ființă a găurilor, a ascunzătorilor și a fricii. Căci părea tot timpul a se ascunde, a-i evita pe ceilalți, a căuta tot timpul un refugiu în care să se poată face nevăzut.
Aici cumva semănam, doar că mie nu-mi era așa de teamă, căci eu știam să sfidez, să zgârii și să mușc. Eu eram o sălbăticiune, un animal rătăcit printre oamenii pe care-i evitam, e adevărat, dar eram oricând gata să mă apăr cu toate armele mele. Pe când el, gol și pustiu, incapabil să se apere, singura lui armă îi rămăsese frica, frica care-l făcea să se ascundă, să fugă și să dispară.
Povestea noastră era de fapt mult mai scurtă. Eu am adăugat acum multe din lucrurile pe care acum le gândesc despre ceea ce a fost atunci. Atunci dacă m-ai fi întrebat despre asta, probabil că nu ți-aș fi putut povesti mare lucru, așa cum nu i-am putut explica mamei mele ce s-a întâmplat și nu puteam povesti, nu pentru că, așa cum crede ea, îmi era jenă sau teamă, sau voiam să-l protejez pe el, ci pentru că narațiunea nu fusese cu adevărat o narațiune, în sensul că nu prea avusese verbe, deci acțiune. Fusese mai mult o introspecție, dacă aș fi știut atunci ce înseamnă acest lucru, sau poate că aș fi putut-o compara cu o coborâre în mină, într-o mină întunecată, pe bâjbâite, cu mâinile pipăind pereții reci și umezi până când, undeva, în adâncul pământului găsești lumina ce izvorăște din ea însăși, găsești focul și căldura lui. Dar eram doar un copil și nu puteam să-i explic toate astea unei mame isterizate care credea că e neapărat necesar să răzbune o crimă ce nu se comisese, o faptă care fusese tocmai opusul făptuirii.
ANA: Doamne, credeam că o să înnebunesc atunci. La început am crezut că e o simplă răceală. A venit doctorul, a consultat-o. O pneumonie, dar nu trebuia să intru în panică, va fi bine, mi-a spus doctorul. Tratament, odihnă, repaus. Am mers la școală pentru a anunța că va lipsi câteva zile și atunci am avut surpriza să aflu că fata mea nu mai fusese de foarte multă vreme la școală. Nu am putut să cred, poate că era o confuzie sau… Nu, nu era. De 43 de zile fetița mea nu mai fusese la școală. Am venit acasă, nu știu cum am ajuns, pe unde am mers. Ioana avea temperatură mare, delira. Spunea ceva de o lumină care curgea peste ea ca o vopsea, lumina trasa dâre de culoare pe corpul ei. Delira micuța și nu am putut să o întreb nimic. Nici mai târziu, atunci când și-a revenit, nu am putut scoate mare lucru de la ea. Mi-a spus despre cineva care o picta și care o ducea cu mașina de la școală. Mi-a povestit despre o casă care era un labirint în același timp, despre o ființă ciudată care, de la jumătate în sus era om, iar de la mijloc în jos șobolan. Tot felul de fantasme, probabil ce a visat ea în timpul delirului, acum le considera amintiri, biata fetiță. Nu am putut afla nici până astăzi unde a fost ea în timpul acesta cât lipsea de la școală. Dar nu înțeleg deloc ce legătură au toate astea cu povestea noastră. Vorbeam despre casă și tu ai început să spui chestia asta veche cu pictorul, cu șoferul și casa lui ca un labirint.
IOANA: Un labirint de imagini, de tablouri-imagine, unele terminate, altele abia începute, iar, în ultima cameră, golul, vidul, doar lumina care cădea de sus și imaginea mea care începea să se nască.
ANA: Am înțeles. Mi-am adus aminte că spuneam de cât de goală rămăsese casa după ce am scos toate acele vechituri din ea. Când am scos totul, de fapt. Părea mai mare, dar și mai rece, în același timp. Și, în mod ciudat, cu toate că nu mai era nimic înăuntru, mirosul acela deranjant persista. Am încercat toate variantele de odorizante, nimic nu dădea rezultate. În plus, era un miros foarte greu de definit. Îți aduci aminte când ne-am jucat de-a mirosul? Fiecare trebuia să definească cumva mirosul acela specific al casei. Eu am spus tămâie, tu ai spus brânză, eu am spus, vechi, tu ai spus fum, eu am spus amintire, tu ai spus lumânare, eu am spus smirnă, iar tu ai spus hoit. Te-am certat atunci, mai ales pentru felul cum o spuseseși. Mi s-a părut că ai spus-o cu o anume voluptate, că acel cuvânt ați produsese o anumită plăcere în a-l pronunța. Poate că mi s-a părut, dar atunci te-am certat pentru asta și tu, ca de obicei, în loc să ripostezi, să-mi spui că nu e adevărat, să-mi arăți că greșesc, tu nu ai găsit altceva de făcut decât să te pui pe râs, un râs isteric, din care nu te mai puteam opri.
IOANA: Poate că era și un pic de voluptate în a folosi un astfel de cuvânt, dar chiar asta era realitatea numai că tu nu voiai cu nici un preț să o vezi. Mirosea îngrozitor a hoit în casa aia, ni se impregnaseră hainele de duhoare, ne ocolea lumea pe stradă din cauza asta. La baie îmi frecam corpul cu piatră de baie până când toată pielea se făcea roșie și mă durea. Dar era zadarnic. Când ieșeam din cadă, îmi duceam brațul în dreptul nărilor, miroseam propria piele ce tocmai ieșise din îmbrățișarea apei și a sărurilor de baie și, ce crezi, pielea duhnea a hoit, carnea mirosea a moarte. Se impregnase în noi, în hainele noastre, în trupurile noastre singuratice.
ANA: Singuratice, da. Eram niște singuratice de când nu l-am mai avut pe tatăl tău. Mai exact de când el ne-a părăsit. Tu aproape că nici nu l-ai cunoscut. Aveai abia cinci ani și ceva când a dispărut. A plecat să cumpere tutun de la debitul din colț și nu s-a mai întors. Clasic. Clasic și simplu pentru un bărbat, căci, în cazul unei femei, lucrurile ar fi fost cu mult mai complicate. O femeie nu poate dispărea așa pur și simplu.
IOANA: Nu vreau să vorbim despre tata. Știi bine că nu-mi place subiectul acesta. Să ne întoarcem la casă. Îți amintești când am găsit pisica aia moartă în subsol?
ANA: Cum să nu? Parcă te văd și acum, plângeai și te zbăteai în brațele mele și eu nu reușeam să înțeleg ce spuneai. Am coborât împreună în pivniță și mi-ai arătat într-un colț. M-am apropiat și am văzut un animal mic, probabil o pisică. Părea moartă de foarte mult timp, iar acum era uscată, iar atunci când am vrut s-o iau cu fărașul, ea s-a rupt în bucăți. Cred că era de foarte mult timp acolo și nu înțeleg cum de nu am văzut-o atunci când am scos toate vechiturile afară, inclusiv din subsol. Nu pot înțelege asta.
Atunci m-am decis să renovăm în totalitate casa. Am angajat o firmă de construcții, iar noi ne-am mutat la hotel. Muncitorii au dat jos tencuiala, au râcâit pereții până au ajuns la beton, au scos parchetul, au scos tot ce mai era vechi în casa aia. Apoi au tencuit, au zugrăvit în culori vii, au pus parchet nou. Au schimbat instalațiile sanitare și au schimbat chiar și conductele. Au schimbat chiar și conducta de gaze. Au strâmbat din nas la început, dar au schimbat chiar și conducta de gaze pentru că așa le-am cerut eu. Eu plăteam, așa că ei făceau tot ceea ce eu ceream. Partea proastă e că a durat destul de mult.
IOANA: A durat atât de mult pentru că ei nu lucrau decât câteva ore pe zi. Spuneau că e prea întuneric în casă și de aceea nu pot lucra mai mult.
ANA: O prostie. Întuneric. Am apelat la o altă echipă de constructori, dar am avut aceeași problemă. Întuneric. Cred că e vreo boală a acestei meserii. Sau sunt vorbiți între ei. Oricum, și a treia echipă se plângea de același lucru. Prostii.
IOANA: Poate că nu. Poate că ei simțeau ceva, dar nu îndrăzneau să ne spună exact ce.
ANA: Prostii. Nu simțeau nimic. Minciuni de cârpaci. În fine, s-a terminat până la urmă. Renovarea se terminase și noi ne puteam întoarce acasă.
A fost de parcă am fi avut o casă nouă. Aproape că nu mai semăna cu cea veche. Nu știu dacă era neapărat mai frumoasă, dar în mod sigur era mai colorată și parcă un pic mai caldă. Camera mea, cel puțin, aproape că nici nu am recunoscut-o.
IOANA: Ca de obicei, nu spui tot adevărul.
ANA: Ce vrei să spui?
IOANA: Ascunzi exact motivul pentru care ai făcut atunci o criză de isterie. Þipai și plângeai că ți-au distrus camera, îl apucaseși pe șeful echipei de muncitori și voiai să-l împingi pe scări în jos. Bietul om, un pirpiriu, se apucase cu amândouă mâinile de balustradă și cred că în mintea lui, se vede deja cu câteva coaste fracturate.
ANA: Da, e adevărat, îmi pierdusem firea pentru că mi se păruse că arăta altfel decât îmi dorisem eu. Camera mea mi se părea că arăta altfel decât le cerusem.
IOANA: Minți.
ANA: Bine, bine, nu am văzut fotografia. Ești mulțumită? Am crezut că au aruncat-o. Ești mulțumită?
IOANA: Da, pentru că acum ai spus adevărul. Credeai că l-ai pierdut.
ANA: Apoi am văzut fotografia pe hol, sprijinită de un perete și m-am liniștit.
IOANA: Doar ea, fotografia, doar ea nu fusese aruncată. Din toate lucrurile vechi din casă, singurul care rămăsese la locul lui fusese fotografia aceea pe care, iată, muncitorii îndrăzniseră să o dea jos din cuiul ei și să o pună undeva pe hol, sprijinită de un perete. Și această atât de mică schimbare te făcuse pe tine să-ți ieși din minți, să înnebunești, aproape să arunci un om pe scări.
Abia atunci am observat-o și eu, abia în acea zi, cu toate că ea se afla acolo dinainte de a ne muta noi în casă, ba mai mult, ea fusese tot timpul în camera mamei mele, în casa în care toate lucrurile vechi fuseseră scoase în curte și condamnate la distrugere. M-am apropiat de ea și am privit-o pentru prima dată. Cu tot cu ramă, fotografia era cu câțiva centimetri mai mare decât mine și reprezenta un bărbat. Atunci, la vârsta pe care o aveam și cu experiența pe care o aveam atunci, atât aș fi putut spune că am văzut: fotografia unui bărbat. În plus, părea evident din fotografie că ea fusese făcută cu foarte mult timp în urmă. Și asta nu atât din cauza hârtiei fotografice care nu se îngălbenise atât de rău cum se întâmplă în astfel de cazuri, cât mai ales din atitudinea bărbatului din fotografie, o atitudine ce te ducea cu gândul la vremuri de mult apuse.
Nu pot explica nici măcar acum ce înțelegeam atunci prin atitudinea bărbatului, poate era vorba de vestimentație, de croiala hainelor, dar eu cred că era mai curând vorba de modul în care acesta pozase, de gestul pe care el încercase să-l lase să se imprime pe hârtie sfidând timpul. Pentru că fiecare timp are niște gesturi ale lui, oamenii de la 1920 pozau într-un anumit fel, altfel decât cei de la 1960 sau de cei din 2000.
ANA: Nici măcar nu mă gândisem să arunc acea fotografie. Scosesem toate lucrurile vechi în curte pentru a le da foc, dar la această fotografie nici măcar nu mă gândisem. O vedeam în fiecare zi căci se afla chiar deasupra patului din camera mea, dar nu mă gândisem nici o secundă s-o dau jos de pe perete. Aruncasem toate tablourile și toate fotografiile agățate peste tot prin camere, cu excepția ei. Nici măcar nu mă gândisem la ea. De parcă era o parte din casă și nu putea fi îndepărtată decât prin distrugerea ei.
IOANA: Fotografia și mirosul. Astea două lucruri nu puteau cu nici un preț fi scoase din casă. Așa cum zici tu, parca erau una cu ea.
(va continua)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!