De ani de zile de când venise paroh în colțul acela uitat de lume, Părintele Petre (Petrică, așa cum îl alintau enoriașii, trei babe fără dinți și doi moși fără blazon), nu-și mai luase concediu. Se hotărî într-o vară să-și ia preoteasa și să plece și el pe la mănăstirile din Bucovina, că multe auzise despre frumusețea lor, dar nici măcar la televizor nu văzuse. Astfel, cu vreo două zile înainte să plece, îl chemă pe unicul său ajutor de nădejde (nădejde, vorba vine! dar altul n-avea), Ilie, și-l instrui cum se cuvine: „Să ai grijă de biserică, mai ceva ca de ochii din cap! Vezi să n-o prade hoții, vezi să nu joace florile vaca lui nea Stere de peste drum, să nu dispară vreo țaglă din gard... să nu, să nu. Cât despre inițiative, nu cumva să te prind că-ți crapă dovleacul vreo idee, că om te-am făcut! Ca acum doi ani când am fugit și eu până-n satul vecin și te-au convins babele alea proaste să scoți Icoana din Altar să faceți procesiune pentru ploaie. Cine-a mai pomenit procesiune fără preot?! Să nu te prind că faci ceva fără aprobarea mea! Ai înțeles, Ilie? Uite adresa la care mă găsești, de-oi avea vreo nevoie, faci cerere și aștepți să se aprobe. Bine?” Ilie sărută mâna Părintelui și se plecă smerit, că era el prost, dar om rău nu era, și îl asigură pe Părinte că n-o să-i iasă din cuvânt nici mort. „Lasă, măi Ilie, că eu am nevoie să m-asculți cât ești viu; după ce vei pleca în „pelerinaj”, n-ai decât să nu mă mai asculți!” Și astfel se despărțiră, Ilie convins că o să facă toate așa cum îl sfătuise Părintele, acesta convins că oricum vorbise degeaba. Cunoștea el marfa.
Primele două zile au trecut cum au trecut, cu pace și liniște. Ilie devenise mai important decât oricând; îți dădeai seama după cum îl vedeai mergând pe stradă, mai țanțoș ca de obicei (că deh! Avea „foncție” mare). Mergea cu cheile de la biserică în mână, legănându-le într-un anume fel, așa cum văzuse că făcea și Părintele, apoi saluta precum acesta, cu o anume noblețe în gesturi, ba încă de multe ori le mai ținea și predici prăfuiților de pe marginea șanțului, de ajunsese lumea să se întrebe: „Ce-are ăsta a’ lui Ciocârlie? Nu cumva a luat-o razna?”. A treia zi însă, Ilie se confruntă cu o mare problemă, ce mai dilemă, daraveră cum îi zicea el. În sfântul locaș al bisericii intrase o nemernică de muscă mare care se tot așeza peste tot și parcă să-i facă în ciudă, când voia și el s-o lipăie, aia își găsea loc pe vreun Sfânt și cum era, Doamne ferește! să pălească Ilie Sfântul cu pliciul? O fi el prost, dar cu mare evlavie. Așa că, nereușind să prindă dihania aducătoare de neliniști pentru bietul Ilie, încercă s-o dea afară, dar îl păli în scăfârlie amintirea cuvintelor Părintelui: „Nu cumva să te prind că faci ceva fără aprobarea mea!”. Bietul Ilie asudă tot numai la gândul că era să omoare musca, va să zică să fi comis un act din proprie inițiativă fără să ceară binecuvântare Părintelui. Dar bine că nu i-a reușit! Uite, chiar acum se va așeza la masă și-i va scrie Părintelui o cerere prin care să solicite izgonirea nemernicei din sfântul locaș, s-o învețe minte așa cum i-a învățat Dumnezeu pe Adam și Eva când i-a izgonit din Rai. Scuipă în palme de parcă ar fi pus mâna pe coasă, luă pixul, suflă în pastă, apoi, cu gesturi importante, de scrib regal, începu să-și aștearnă păsul pe hârtie:
„Preacucernice Părinte care mi-ați fost ca un tată și încă-mi mai sunteți pe-acolo pe unde-oți fi și v-oți clătina ochii pe cele frumuseți care eu nu le-am văzut că stau ca prostu’ aci și mă războiesc c-o desfrânată de muscă ptiu!, subînsemnatul Ilie Ciocârlie, că n-a putut să-l cheme și pe tata măcar Ciocârlan, de mă fac de râs cu-n nume ca ăsta, preaplecat și preaobosit vă rog, cu adâncă smerenie și supușenie dinaintea feței voastre pe care n-o văz da’ mi-e dor de dânsa, cum ziceam eu, Ilie cu nume de pasăre cântătoare, vă rog să-mi aprobați urgent și fără preget să binevoiesc a hușui afară nesfânta muscă din sfânta noastră biserică, ori, dacă nu, să permiteți să-i trag o sfântă bataie s-o învăț minte să se mai c... iertați! ușureze pe sfinții Sfinți. Că dacă era după mine, o lipeam de nu se vedea, da’ mi-am adus aminte de vorbele înțelepte ale sfinției voastre dinainte să plecați pe cele coclauri – Ilie, dacă te prind că faci ceva fără aprobarea mea, om te-am făcut. Eu știind care va’s zică cam ce-nseamnă asta, n-am binevoit a-mi sta lubenița icișa unde-mi șed și ciolanele, pentr-o preacurvă de muscă care mi-a mâncat ficații și jumătate din creier, aia de mi-a mai rămas. De-aceea, preaiubite Părinte care nu mai pot să rabd, vă implorez să-mi dați binecuvântarea pentru cele de mai sus. Acuma, dacă tot v-am scris și-am stricat foaia degeaba și dacă tot mă ține pixu’, zic să vă mai spui și cele ce sunt prin parohia noastră. De murit, n-a mai murit nimeni (Nici de înviat). De unde tragem confuzia că noi, enoriașii din sat, suntem beton de sănătoși la trup. La cap nu prea știm cum stăm. În rest, stăm bine, care pe prispă, care pe șanț, care pe tron, care pe gânduri, care pe tânjeală. Vaca lu’ nea Stere de peste drum taman a fătat ceea ce ne bucurăm că de-abea nu mai calcă florile pe termen limitat până la următoarea gestație finalizată cu succes. Altfel, eu trebuia s-alerg toată ziulica cu bățul de pe dânsa. Nici lighioana de Marița nu s-a mai îmbătat, că i-am zis fă, dacă mai duhnești o dată, te spui lu’ Părintele. Da’ ea a zis că-mi arată ea mie, ceea ce nu mă-nteresează, că nu-ș’ ce-ar mai putea să-mi arate din ce are și eu n-am văzut. Că ultima dată când am găsit-o căzută peste cristelniță mi-a arătat zău și ce n-aș fi vrut să văz, iertați! Pe la dumneavoastră pe-acasă toate sunt bune mai puțin soacra care se vaită mereu că aoleu mor, da’ nu mai moare. Alaltăieri zice: Ilie stai aci și-mi ține lumânarea, că ce mă fac eu că mor taman acum când e Părintele plecat de n-are cine să mă grijească și pe mine. Da’ eu am încurajat-o, i-am zis: Lăsați coană mamă-soacră-preoteasă că dac-o fi, nu-i nicio supărare, că dau eu o fugă pân’ la popa din satu’ vecin, repede-l aduc, numa’ să muriți, că de restu’ mă ocup eu. Nu-ș’ ce-o fi apucat-o de-a aruncat după mine cu-n papuc și nici n-a mai vrut să moară, ceea ce am să v-o predau întreagă și aproximativ vie în caz că nu s-o răzgândi. Câinele Vasilică e bine, sănătos și vă transmite lătrături. Purceaua-i moartă-n coteț, că s-a anunțat vizită de la Episcopie; da’ las’ că vă descurcați dumneavostră cum ați mai făcut și altădată cu purceaua lui nea Ipsilante. Și zic c-om scăpa noi și din asta, cum am scăpat de turci la Plevna, doar cu oarece pagube inumane. A propos de Plevna și de bătălii, mi-am adus aminte de nefericita muscă despre care supus vă rog a binevoi a aproba cu plaivazul pe foaie, ori s-o dau afară, ori s-o eutanasiez, că doar n-o s-așteptăm să moară de bătrânețe.
Eu cam atât am avut a suprasolicita de la sfinția voastră și aștept cu înfrigurare răspunsul, nici pe soacră-mea n-o aștept cu-atâta neliniște. Al dumneavoastră preaplecat (cu sorcova), Ilie Ciocârlie, n-aș avea parte de numele meu, care vă slujesc ca un câine credincios de prost ce sunt, da’ nu mă duce mintea ce să fac c-o amărâtă de muscă, că nu voiesc a mă afurisi pe mine pentru-o scârbavnică insectă de căcat pardon! Săru-mâna!”