Mă apropii de patul în care stă nemișcată și iau loc lângă ea. În moartea ce i-a cuprins trupul nu văd nimic în afara banalului. Tăcerea îi încălzește trupul, mulându-i-se pe forme precum o flanelă. Corpul tău, Aesia, stă acum nemișcat peste cearșaful alb aidoma unei pagini întoarse. Îți văd mâinile scufundate în teamă și picioarele în sentimente, ești o simplă traversare printr-un poem. Mă simt vinovat față de tine, Aesia, fiindcă am luat cu împrumut de la Dumnezeu trupul tău, uitând să îl restitui, iar acum El s-a răzbunat pe uitarea mea. Dacă ai ști cât de greu îmi este în aceste momente să mă opun tăcerii! Corpul tău înțepenit și rece îmi creează imaginea unei lumi pe care nu o pot tălmăci. Vorbește, Aesia, vorbește, nu mă sfida cu privirea! Cu cât te privesc mai atent, privirea mea își pierde disciplina în discernerea conexiunilor realului, acesta devenind nesupus formei. Gândul meu îți trimite trupul rece într-o lume a simbolurilor, întrezărind realitatea prin titlul imaginii tale. Îți văd privirea estompată și pătrunzătoare în același timp. Cu siguranță trăiești aventura descifrării unei noi lumi. Fie-ți milă de mine! Nu mă lăsa să devin un bântuit al sentimentului de culpă. Fără tine rămân singur, invadat de un sentiment profund de insecuritate, de neliniște. În această clipă îmi văd ceasul de la mână desfăcut în piese, arătându-și cu disperare rotițele inutile, simbol al timpului devenit anonim. În ambianța camerei de hotel în care mă aflu împreună cu Aesia există o inconfundabilă concretețe. Fiecare dintre noi este un caz perfect individualizat, nu ne raportăm la ceea ce se petrece în natură. Încet, mă apropii din nou de ea, o dezvelesc de cearșaful alb. O privesc cu un amestec de dragoste și dorință. Corpul său expresiv îi pune în evidență anatomia și vârsta. Îi analizez trupul, formă cu formă, construind o imagine definitorie. Formele corpului ei se integrează pe albul cearșafului, creându-mi vizual un conținut generator de emoție, de lirism controlat, asemenea unei expresii grafice, o expresie grafică epurată. O iubesc chiar și așa neînsuflețită! Piele ei, de un intens alb-gălbui, se dispune pe suprafața corpului său ale căror forme par a avea o arhitectură stenică. Peste formele trupului intervin accidente ale luminii. Simt o pasiune pentru efectele pe care materia carnală mi le provoacă. Mă obsedează acea situație în care despărțirile sunt întovărășite de suspine și vorbe. Fără voia mea, încep să strig: Aesia! Nasul tău cârn mă persecută! Îmi revin repede și mă scuz pentru atitudinea mea față de ea. Și totuși, de ce, Aesia, nu protestezi atunci când te ating? Este momentul când începe să mă tulbure înțelesul morții tale, la care nu m-am gândit până în această clipă decât cu ușurință. Mă deprind greu cu această idee. Neputința de a te avea din nou îmi îmboldește dorința. Eu însă te povățuiesc să ai voința să mă uiți și să te distrezi cu alții acolo, în acea lume în care ai plecat. Dar dacă aș ști cum te distrezi, aș suferi. Mi-a plăcut să discut cu tine, Aesia, literatură sau artă, chiar dacă nu făceai decât să îmi repeți părerile. Eu însă asistam, ascultând, la propriile-mi gânduri. Mereu îmi era teamă să nu fiu ridicol. Caut acum, ca prin memorie, să refac scenele dintre noi în toate nuanțele, mai cu seamă nuanțele pot trăda adevărul. Mă uit la tine, Aesia, cum nu mai prețuiești timpul. Moartea, singura importantă, atrage mai puțin atenția decât detaliile ei fără importanță. Tu, însă, acum, te odihnești într-un câmp de maci. O neliniște bruscă îmi alungă calmul, uscându-mi curiozitatea pentru frumosul pe care îl socotesc inepuizabil. Am ajuns în momentul când am vag intuiția teoriilor mele despre viață, despre natură, despre artă, aprobate de mine în grabă, împământenite imediat. Nu au fost decât niște monoloage. Fără tine, Aesia, singurătatea mă apasă, vorbesc de unul singur, iar tu nici nu mă bagi în seamă. Totuși, poate mă auzi, timbrul vocii mele, încet, devine tot mai înalt. În același timp, am remușcări pentru această examinare continuă a corpului tău înțepenit și rece, care face ca emoțiile mele reale să fie falsificate. Cu fiecare clipă, trupul tău devine tot mai galben și tot mai tare. Te văd, Aesia, ca pe o copie palidă a originalului. Sufăr pentru tine, Aesia, și simt nevoia să fiu consolat. Hei! Cititorule! Dă-mi o mână de ajutor! Îmi vine greu, Aesia, să accept gândul că tu o să te obișnuiești fără mine. Gândul meu formează din tine, Aesia, o ființă statică, născută din amintire și timp, suflul violent al mâniei îmi umflă nările. De ce mama naibii ai plecat de lângă mine? De ce? Îmi vine nu știu ce să fac, să….Ei, dar acum gata, viața merge înainte!
- Dacă faptul de a apăsa pe un buton permite apariția după voință a imaginii lui Hristos milostiv ori a chipului melancolic al Fecioarei sau al nudității lascive de pe pagina dublă din Playboy, să nu crezi, cititorule, că m-am dereglat. Moartea ta, Aesia, mă obligă să te consider o viziune halucinantă, înlăturând tot ceea ce poate însemna existență umană. În schimb, rujul de pe buzele tale este acea picătură de frivol ce te ajută să te menții în cotidian. Îmi pari a fi împinsă din spate de către cineva necunoscut, pentru a trimite prin buzele tale rujate un mesaj spre mine. Trecerea ta într-o altă lume în care corpul tău și-a pierdut capacitatea de a stabili un contact direct cu ambientalul mă obligă să invoc o stranie religie a pipăitului, o religie a cărnii, care constituie un fel de stare privilegiată a materiei care nu gândește, comunicându-mi-se printr-un limbaj nonverbal, infinit mai eficace decât rostirea obișnuită. În aceste clipe, comunicarea între noi este posibilă doar ca tensiune, ca tentativă eșuată de a mă aventura către tine. Fixându-te atent cu privirea, mă simt prins între chemarea neantului și ispită, sufletul transcriindu-mi stări pline de dramatism. Ca o linie în zigzag, deschid mai multe sertare ale memoriei, preluând între două acolade fragmente din amintiri depășite și coregrafiate, nevrând să intru în corpusul unei convulsiuni artificiale. Nu trebuie să uit, mă aflu în camera unui hotel de trei stele, în care întreg spațiul ambiental, cât și atmosfera, îmi sunt ostile în aceste momente. Realitatea din spațiul acestei camere are o defecțiune tehnică. Este cazul să încerc să nu îmi dereglez mintea. Hei, tu, Aesia, ce mama dracului stai cu privirea înțepenită pe tavan, ce naiba ți-ai strâns buzele, nu vrei să îmi vorbești? Mă faci să mă simt atât de ciudat, pe dinăuntru! Îți mai amintești întrebările prietenilor curioși despre viața noastră, acestea îmi sună și acum în urechi. ,,Cum a fost aseară? Unde ați ieșit? Ce ați făcut după?” Acum mă uit la tine și nu îmi vine să cred ceea ce văd. Dumnezeule! Cât de repede te-a schimbat timpul! Iubirea noastră a ajuns doar fum. Îmi este dor să primesc de la tine răsfăț. Acum însă forța morții unită cu măsura timpului ți-au invadat trupul. Nu-ți fie teamă, Aesia, rămân alături de tine în această cameră de hotel învăluită în griuri, interior în care te văd atât de stingheră. Formele corpului tău devin triste și solemne, cuprinse de aerul rece venit din aparatul de aer condiționat. În cameră se lasă o tăcere religioasă, nu o suport. Mi-a venit o idee, Aesia! Să îți chem o cosmeticiană pentru o ședință de cosmetică și poate pentru una de machiaj. Iau loc timid lângă Aesia. Privesc pereții camerei, îmi dau impresia unor bucăți de zid dintr-un cavou. În urechi aud cântări în sanscrită acompaniate de clinchetul unui trianglu. În nări simt mirosul de tămâie al liturghiilor negre. Brusc mă ridic în picioare, cu ajutorul telecomenzii aprind televizorul. Privesc fără entuziasm imaginile unui meci de box transmis în direct. Deodată, pe ecranul televizorului apare un înger al iadului înjunghiind un tânăr care i-a lovit motocicleta. Raționamentul mă duce pe străzile întortocheate ale imaginarului. Ocolesc Statuia Libertății și monștrii cenușii ce-mi zboară pe deasupra capului.