Tot creștinul aflat în pelerinaj în Þara Sfântă dorește să fie martor la Minunea Sfântului Foc produsă cu ocazia Sfântului Paști la Sfântul Mormânt, care este situat în ansamblul unui edificiu impresionant, cu aspect de fortăreață, denumit Biserica Sfântului Mormânt de către catolici sau Biserica Învierii de către ortodocși.
S-a întâmplat ca Sfântul Paște din anul 2007 să cadă în aceleași zile din calendar, atât pentru catolici, cât și pentru ortodocși. Acest fapt a însemnat, pe lângă o mare satisfacție ecumenică (de unire a tuturor religiilor), o aglomerare umană de cel puțin un sfert de milion de pelerini pe străzile înguste, vechi de sute și mii de ani din cartierele creștin și musulman din apropierea Sfântului Mormânt.
Am plecat de la hotelul de patru stele "Tal" din Tel Aviv la ora unu noaptea pentru ca în cel mult două ore să ajungem la Ierusalim. În autocarul ultraconfortabil de "classe royale" atmosfera în grupul de turiști români era optimistă, nimeni nu bănuia cât va avea de pătimit. Ghidul ne-a prevenit într-un fel: "Învierea Domnului are loc la ora locală 14 și pentru a avea șansa să intrăm în Biserica Sfântului Mormânt trebuie să ajungem acolo cu noaptea în cap". Prima surpriză! Am aflat că există o diferență între ora veche și ora nouă, mă rog, o problemă încâlcită, în care intrau în calcul atât calendarul iulian cât și cel gregorian, precum și luna de pe cer.
Autostrada de la Tel Aviv la Ierusalim își merită numele, având parapet între cele două sensuri și trei sau chiar patru benzi de circulație pe fiecare parte. În plus, toți cei aproximativ 60 de kilometri extravilani erau luminați "a giorno", cum numai în Belgia am mai văzut.
Am ajuns la Ierusalim într-o mare parcare de lângă poarta Jaffo. Era încă noapte. Aerul tare, de munte (doar ne găseam la peste 600 de metri altitudine) ne ajuta să ne sară somnul. Am urcat până am intrat pe poarta Jaffo, după care am ajuns într-o piață largă situată între cartierul creștin și ruinele "Citadelei" regelui evreu Irod I (40-4 î.Hr.) Ghidul ne-a informat că în acel loc trebuia să ne întâlnim la ora 15, după Înviere. De acolo, ni s-a spus că urma să coborâm pe un labirint de străduțe spre Biserica Sfântului Mormânt. Intrarea pe calea de acces nu se vedea din cauza mulțimii de pelerini. Unii picoteau în picioare, alții, mai prevăzători, ședeau pe scăunele pliante sau se întinseseră direct pe jos ori pe saltele improvizate. Se auzea vorbindu-se limbi slave și limbi aspre, armene și gruzine. Þările din estul Europei, după decenii de erezie comunistă, formau grosul pelerinilor. Mulți purtau veșminte preoțești sau călugărești. Am aflat că intrarea în străduță era blocată de armata israeliană până la ora 7,30. Deja, o sămânță de îndoială privind posibilitatea intrării în Biserica Sfântului Mormânt încolțise în mintea grupului de români.
Văzând nemulțumirea românilor, ghidul israelian ne-a dus spre o altă cale de acces. Acolo, într-adevăr, accesul în străduța lată de cel mult șase metri nu era blocat, așa că s-a putut avansa câțiva zeci de metri până la capătul cozii.
Se făcuse ora 4 și timpul trecea tot mai greu. Barajul armatei era situat undeva la vreo 50 de metri mai jos. La un moment dat s-au auzit strigăte de groază. Un convoi de pelerini conduși de oameni în sutană, din spațiul ex-sovietic (nu spun numele) forțau trecerea prin mulțime. Stăteam înghesuiți între pereții străduței ca niște sardele și, totuși, noi și noi grupuri de pelerini fanatici din spațiul pruto – caucazian doreau să avanseze. Scopul scuză mijloacele. O protejam pe soție cât puteam mai bine. Mi-am amintit de pelerinii musulmani, care, dacă mor la Mecca, intră direct în paradis!
Ceasul arăta ora 9. Încet, încet, duși de val, ne apropiasem și noi de barajul format de armată. Un zvon a trecut prin mulțime: accesul prin străduță va fi interzis până după Înviere! Deziluzie totală.
Ora 10. Un ofițer israelian a ridicat deasupra capului un cartonaș galben plastifiat și a anunțat că cine posedă o astfel de legitimație poate trece prin baraj. Aveam și eu o legitimație, dar de ziarist. Mi-am încercat norocul. A mers! "My wife", le-am prezentat-o militarilor pe soție. Am ajuns la Biserica Sfântului Mormânt. Încă un baraj, dar polițist, de această dată, și am intrat.
O bucureșteancă ne-a auzit vorbind românește și ne-a întrebat cât ne-a costat legitimația, pentru că ea plătise unui militar 200 dolari, dar cu condiția "să mă conducă până în biserică". M-am uitat la legitimația ei. Era galbenă. "Am mai întâlnit doi români în biserică, dar fiecare a plătit doar 150 dolari", ne-a informat cu invidie pelerina din România. Noi nu am plătit ca să intrăm în Biserica Sfântului Mormânt, dar am pătimit fiecare cu mult peste 200 dolari, vezi bine, "locurile sfinte" costă și ele...