agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2823 .



La Medgidia plouă cu ouă…
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [DIACRITICUS ]

2005-09-10  | [This text should be read in romana]    | 



La Medgidia plouă cu ouă…


Ceasul din gara Constanța arată 5.45. E răcoare fiindcă e început de martie și e mult prea de dimineață ca soarele să se gandească la noi. Se aude un fluierat destul de caraghios de parcă mânuitorul lui își dădea ultima suflare cu fluierul între buze. Caraghios-necaraghios, mecanicul rapidului de București garat la linia unu, ține cont de semnal și pune râma cheferistă în mișcare. La un moment dat se crează oarece busculadă. Un întârziat. Un tip bine la vreo 50 de ani care fuge, urcă scările câte 3 trepte și…apucă locul pe care-l plătise. Cu destule emoții, fiindcă trenul prinsese ceva viteză, omul nostru lasă în urmă un comentariu al unei femei de serviciu care spăla pavelele de pe peron: L-ai văzut?, imi zice. Uite-așa rămâi fără picioare. Inconștientu’, cine știe unde se grăbea, la amantă-sa. Ce, nu putea să mai stea puțin să plece cu ăla de 7? Îi ardeau "călcâile"?
Păi da, ce vrei bre, oameni și oameni…zic.
Mă gândesc încă o dată că graba strică treaba și în domeniul călătoriilor și că de asta s-a inventat personalul. Îți permite o călătorie în regim studențesc, la prețuri mici și fără pretenții. N-ai nevoie decât de răbdare. Multă răbdare. Mai ales dacă mergi „da capo al fine”, vorba…francezului. Adică de la Constanța la București. Acest tren pe lângă faptul că merge încet, oprește inimaginabil de des: în gări, în în găruțe, în halte, în hăltuțe, în cătunuri uitate de Dumnezeu, la trecerea căii ferate a vreunei bătrâne neajutorate, ba ai impresia că oprește și când mecanicul vrea să facă un pipi sau să cumpere țigări de la chioșc. Nu mai vorbim că dacă ai vreo aniversare în familie de care îți aduci brusc aminte sau dacă persoana care te așteaptă în gară merită o atenție, poți chiar să culegi o floare-două. Din mers. Maci, albăstrele, gura leului sau, pentru cunoscători, floarea soarelui. Și lapte proaspăt de văcuță. Cum puteți mulge o vacă din mers? Nu puteți. Dar sunt câteva zeci de semnale la care trenulețul buclucaș stă între 30 de secunde și…până trec toate mărfarele din zona de sud-est a țării. Pe cuvânt. Trenu’ ăsta oprește la orice, așa ai impresia. Dacă ai norocu’ să te conducă un mecanic mai milos numărul opririlor se dublează: o femeie gravidă, o cățea șchioapă, un cerșetor cu mâna-ntinsă, iată tot atâtea motive de oprire.
S-a făcut 6. În gară începe iar agitația. Navetiștii se adună pâlcuri-pâlcuri pe peron. Sunt nelipsiți fiindcă merg la muncă în fiecare zi. Se strâng și discută banalități: de-un fotbal, de-o nevastă, de-un salariu care-nârzie. Pentru ei trenul ăsta este ca o mașină personală: îi cunosc toate secretele, iar cu nașii s-au legat deja prietenii solide.
Mai am un sfert de oră până pleacă trenul și merg la casa de bilete să-mi procur tichetul. Îi spun casieriței ce vreau și aștept. Femeia are mișcări sigure, automate dar foarte foarte încete. Nu s-a trezit încă.
În gară e chiar liniște. Ici-colo câte un strănut, câte un sughiț de dimineață. La un moment dat, dinspre peron se aude o voce răgușită dar voioasă cum fredonează sacadat un cântecel: la me-dgi-di-a plo-o cu o-o, la me-dgi-di-a plo-o cu o-o… Sa știți că am habar cum se face despărțirea în silabe dar omul chiar așa cânta. Nu vreau să denaturez.
Un boschetar la vreo 50 de ani, îmbrăcat într-un pardesiu ponosit care cine știe ce culoare are sub stratul gros de jeg. Alte accesorii trendy, cool sau marfă pentru genul ăsta de om: niște pantaloni luați în mod sigur dintr-un tomberon și o pereche de cizme de cauciuc de culoarea verde, luată din același „supermarket”. În spinare duce un sac jegos de rafie în care nu se poate spune ce se află. Pare ceva voluminos dar ușor. Haine, lână, naiba știe. E vesel nevoie mare și face atmosferă în gara care, până atunci fusese liniștită. Am văzut zeci de astfel de indivizi și nu mă mai mișcă asemenea apariții. Numai că tipu’ se îndrepta glonț spre mine.
Casierița îmi întinde somnoroasă biletul și restul. Dau să plec dar mă trezesc nas în nas cu moșu’.
Da tataie, zi!
De unde te cunosc io pe tine?
Nu știu bre, de unde?
A, gata, gata știu! Din gara Obor te știu!
Am rămas cu gura căscată, fiindcă într-adevăr în ultimul an fusesem de 2-3 ori pe săptămână prin gara Obor și…acum parcă-mi părea și mie cunoscut boschetarul. La modul cel mai serios. Foarte posibil ca moșul să-mi reținut figura. Deja imaginația mi-o luase razna. Așa boschetar cu o așa memorie și…surprizele nu aveau să se oprească aici. O fi dracu’ vreun maior de pe la servicii și lucrează sub acoperire. Da’, așa acoperire mai bine lipsă. Oricum, nu-l reped și încerc să intru în conversație calm și relaxat.
Posibil tataie. Merg des în București. Sunt student!
A, bravo! Dă și mie patru mii să iau și io ceva de mâncare.
Al dracu boschetar nu înceta să mă uimească. Îmi cere exact cât imi dăduse casiera rest. Fix patru mii.
Ia bre, ia d-aici! Să fii sănătos!
Îi întind banii și dau să plec. Mă abordează iar.
Student zici?
Da.
Ia zi, știi cine a fost iulian mincu?
Știam dar era 6 și 10 dimineața și nu mă așteptam să particip la un așa concurs cu un așa…profesor. Mă fâstâcesc și moșu’ se prinde imediat.
Zi știi?
Știu bre, normal, zic încercând să mai câștig timp. Nu mă așteptam dar deja aveam emoții mai ceva ca la bac. Și boschetarul părea atât de sigur pe el… Mi-era teamă să nu fac o confuzie cu marin mincu, profesorul de la Ovidius. Transpirasem, nici nu mai știam bine ce mă întrebase. Mincu…mincu…iulian…Yesss! Mi-am amintit. Cred.
A fost…profesor la…și…ministrul sănătății nu?
Mda, zice boschetarul gâjiit și cam nemulțumit de prestația elevului. Mă gândesc că ce bine ar fi să scot de-un cinci…că mă fac de râs și mă spune ăla la toată boschetărimea, de m-arată ăia cu degetu’ pe la metrou dup-aia.
A fost și ministru și medicul lui Iliescu, știai?
Da, da, zic fericit că testul luase sfârșit.
Bre, tre’ să plec, uite a tras trenul.
***************************
Aleg un compartiment din vagonul unu, aproape de cel ale nașilor. E ceva mai multă curățenie. Parcă.
Scot un șervețel și încep să fac toaleta vagonului unde voi fi depus timp de patru ore și jumătate. Curăț cu mișcări sigure bancheta, cotierele, tetierele, tot, tot, tot pentru o călătorie cât mai plăcută. A, verific și geamul să fie bine închis sau cel puțin să fie atât de înțepenit încât să nu-l deschidă nimeni. Ușa se închide foarte greu și asta e bine pentru că înseamnă că se deschide la fel. În tren curentul dăunează grav sănătății. Fumatul e chiar indicat. Și cititul. Cine știe.
Compartimentul e gol. Adică sunt singur.
Se aude ceva agitație din stânga mea, la capătul vagonului, un zgomot de ușă trântită și niște pași târâiți. Și : la med-gi-di-a plo-o cu o-o, la med-gi-di-a plo-o cu o-o. Tataia-boschetarul obsedat de iulian mincu. Era în tren. Nu-l vedeam, îi auzeam doar pașii și …la med-gi-di-a plo-o cu o-o din ce în ce mai aproape de compartimentul meu.
Brusc ușa se deschide și apare boschetarul. Nu scoate nici un cuvânt, pune sacul pe banchetă și aruncă niște monede pe jos. Închide ușa și pleacă.
Mă uit cu atenție și observ cu destulă indignare că boschetarul imi aruncase fix patru mii. Adică exact banii pe care îi dădusem eu din milă. M-a jignit. Ori îi dădusem mult prea puțin ori picasem la testul fulger la care mă supusese și omul nu voia să se încurce cu un fitecine care nu știe nici măcar cine a fost iulian mincu. Ignoranța mea îl șucărise. Ce și-o fi zis: îi iau lu’ ăsta patru mii și ce rezolv? Mai bine îi dau înapoi să îi folosească la facultate, poate învață și el cine e mincu. Iulian mincu.
Contrariat de atitudinea cerșetorului îmi păstrez totuși calmul și rațiunea. Iau, deci, banii de pe jos fiindcă imi zisese mie un prieten că în cazuri d-astea Dumnezeu o să creadă că n-am nevoie de ei. Și văzusem în gară la obor niște biscuți la trei mii și eram hotărât odată ajuns, să fac această importantă investiție. Îmi mai rămâneau o mie. O să caut un cerșetor care n-are chef de vorbă. Dacă mă întreabă cine a fost primarul Bucureștiului între 1922 și 1927 sau câți kilometri de canale subterane sunt de la Unirii la Universitate? Îl trimit la „Vrei să fii milionar?”.
Stau singur în compartiment și privesc sacul de rafie de pe bancheta din fața mea. Imaginația mi-o ia razna. Dacă tataie acesta o fi vreun fanatic și are o bombă în sac? Cine știe ce organizație teroristă pusese ochii pe el. Un om nesemnificativ, exclus de societate, care nu mai are ce pierde și pe deasupra mai era și destul de inteligent. Ideal pentru un kamikaze. În timp ce imi construiam tot felul de scenarii fanteziste am început să pipăi cu piciorul partea de jos a sacului. Părea ceva moale ca o lână. Era greu să-mi dau seama fiindcă prin sac nu se vedea nimic. Tataia-kamikaze nici gând s-apară. Evident că în sac nu era ceva de prea mare valoare. Nu lași un bagaj nesupravegheat, mai ales în personal.
Întorc privirea spre geam și…groaza mă cuprinde cu totul. Pe peron se plimba chiar tataia-kamikaze. Acum puteam fi sigur că ceva nu era în regulă. Era clar. Lăsase ditamai sacul cu explozibil în tren și coborâse să-și salveze viața. Devin foarte agitat fiindcă trenul mai avea un minut până la plecare, mă ridic, ies pe culoar, mă uit în stânga și-n dreapta, intru înapoi în compartiment. Trenul se pune în mișcare. Văd câțiva ceferiști făcând semne disperate și uitându-se către un punct fix. Mă uit din nou pe geam să văd unde e moșu’. Nicăieri.
Mă pregătesc să părăsesc compartimentul în ideea să mă îndepărtez de…sac.
Deodată aud: Vino-ncoace și nu te miști d-aci până la Fetești, tu-ți dumnezeii mătii de inconștient! Vrei să te calce trenu’? De ce nu urci la timp?
Prin fața mea, pe culoar trece cerșetorul „la braț” cu un polițist. Se duc într-un compartiment unde sunt și nașii.
Stai jos, mă nenorocitule! Cum te cheamă, unde mergi?
Nu reușesc să aud nici un răspuns.
Sacul. Luat pe sus de Poliție, boschetarul uitase de mult prea importantul lui bagaj care mă băgase la idei. Ies pe culoar și mă îndrept spre polițistul care-l supraveghea pe individ.
Are un sac acolo, zic arătând către compartimentul meu.
Polițistul deschide ușa și-l întreabă: Ai bagaje mă?
Boschetarul bâiguie ceva care însemna un fel de da.
Aduceți-i-l aici vă rog!
Mă execut rapid dar când ajung în fața banchetei imi aduc aminte de teama pe care mi-o crease acel sac. Sunt curios din fire și mă gândesc să-l desfac măcar puțin să văd ce mă speriase atat de tare.
Saci. înăuntru erau alți saci de pânză. Asta era toată averea boschetarului-cântăreț. Un sac de rafie în care erau îndesați alți saci de pânză.
Ce-mi pare rău, e că n-am întrebat de unde știa cântecul ăla care începuse să mă obsedeze: la med-gi-di-a plo-o cu o-o…Și cine l-o fi compus? Avea o linie melodică atât de simplă… curat – șlagăr. Marius Moga sau Marius Þeicu, probabil.
În 30 de minute ajungem în Medgidia. Oare acolo chiar plouă cu ouă?








.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!