Cum am ajuns aici? Cândva, umblam cu adevărul în brațe, l-am dus prin piețe, pe la târguri și licitații. Nimeni nu-l voia. Oamenii se tem de adevăr, chiar și aceia care-l aclamă în gura mare. Nimănui nu-i trebuie adevăruri, toți adoră să fie mințiți. Aceia bătrâni – că sunt tineri, cei urâți – că pică de frumusețe, nevestele – că nu sunt plicticoase și înșelate, copiii – că nu sunt abandonați. Ne mințim. Ne mințim și mimăm. Cândva – altcândva – am văzut o lume în care oamenii erau fericiți. Mimau totul – durerea, teama, angoasa, veselia, până și fericirea o mimau, de ajunseseră și ei să creadă în ea. Când am înțeles, mi-am pus măștile: pe față, pe gânduri, pe inimă. Când am înțeles, am crezut că astfel voi fi și eu fericit. Și am ajuns... iată ce am ajuns! Eu sunt bufonul regelui de pe tabla de șah. Când și când, cineva mai întinde mâna, pentru vreo mutare inteligentă. Aștept ca o mână puternică să mă mute din pătrățica mea – albă sau neagră, nu mai știu...
Toți vor să înțeleagă. Să mă înțeleagă. Cum ar putea, când nici măcar eu nu mă mai înțeleg? Sunt certat cu mine, de parcă mi-aș fi străin. Am avut un vis, l-am urmat, am făcut sacrificii. Dar mi-am pierdut răbdarea și l-am abandonat. M-am speriat de ceea ce se vedea dinăuntrul visului, am călcat pe alături de cărare. M-am mutat din lumină, în întuneric. Iar acum nu mai cred că există cale de întoarcere. Și dacă ar fi, sunt prea mândru ca să revin de unde am fugit, de bună voie și nesilit de nimeni. Și dacă mi-aș călca pe orgoliu, nu mă mai pot sustrage ițelor în care m-am încurcat. Lumea asta nu te lasă să pleci din ea când și cum vrei tu. Doar dacă te lepezi de ea de tot. Eu nu m-am putut lepăda, nici măcar atunci când nu aveam mare lucru, când mai nimic din lume nu-mi aparținea. Cum aș putea s-o mai fac acum? Nu-mi rămâne decât să merg înainte pe drumul pe care am nimerit (nu pot spune că mi l-am ales), cu grijă să nu fac greșeli încât să fiu înghițit cu fulgi cu tot de mocirla din jur. Dacă tot ești în mocirlă, e de preferat să-ți rămână la suprafață măcar capul. Nimic din ce-am fost nu mai găsesc prin buzunarele mele acum. Am crezut în dreptate și adevăr, dar m-am trezit împărțind nedreptatea și minciuna, oferind-o cu lingurița sau cu polonicul, după caz.
Am iubit o fată. Mi-a plâns sufletul după ea, când am sacrificat-o pentru visul meu, în care ea nu încăpea. Acum? Împart așternutul și banii cu una care pretinde că mă iubește, dar pentru care eu nu simt nimic, în afară de atracție sexuală și dispreț. Nu neapărat în ordinea asta. Până la urmă, amărâta asta poate chiar mă iubește, în felul ei. Altfel, de ce ar mai sta cu mine? De frumoasă, e frumoasă. Și – lucru rar – îl are pe vino-n-coa! Cunosc o grămadă de tipi care i-ar putea oferi cel puțin atât cât îi ofer eu: un pat cald și un cont gras. Dar se pare că nici măcar unei superficiale ca ea, acestea nu-i sunt de ajuns. Oamenii aleargă ca proștii după iubire. Când nu o au, o cerșesc, se umilesc. Cum face și Despina. Se lasă jucată în picioare... pentru ce? Proști mai suntem! Ani de zile mi-am imaginat și eu că nimic nu-i mai frumos decât să fii iubit. Acum constatat că asta mă lasă rece, câtă vreme nu ofer și eu din mine. Îmi pusese, la un moment dat, fostul duhovnic întrebarea: „Ce crezi că e de preferat: să fii iubit sau să iubești?” „Să fii iubit, desigur!”, i-am răspuns ca și când întrebarea nici nu ar fi trebuit să se pună. A dat din cap a negare și mi-a spus: „Ai să afli că nu-i așa!” De unde știa? O pățise și el sau avea un fel mai înalt de înțelegere a lucrurilor, dincolo de cele trăite? Cu ce mă încălzește pe mine, de exemplu, dacă vânzătoarea de la florărie m-ar iubi? Câtă vreme sufletul nu-ți e învăluit de propriile-ți sentimente, la ce bun restul? Dar oare nu-i totul o iluzie? Gândindu-mă la Zorina, mă întreb uneori: cât a fost adevăr, realitate și cât iluzie în tot ceea ce am simțit sau am crezut că simt pentru ea. Și totuși... dacă după atâta timp, încă mai tresare în mine – dobitocul și păcătosul care-am ajuns – încă mai tresare o coardă a sufletului, făcându-l să vibreze, numai la auzul numelui ei, poți spune că a fost iluzie? Până la urmă, ce contează?
Alexandru mă bate și ăsta la cap cu înțelegerea lui. La ce i-ar folosi? Sau ce ar pricepe din mine? Lui nu i-am spus nimic despre trecutul meu „dinainte”. Nimănui n-am spus. Exceptând-o pe Despina, care s-a aflat la locul potrivit, în momentul potrivit ca să afle. Era prietenă cu sora mea și, când m-am întors acasă din Mănăstire (unde altundeva să mă fi dus?), ai mei jubilau de parcă mă întorsesem din moarte și erau cu povestea pe buze în stânga și-n dreapta. Până când le-am interzis să vorbească. Despina chiar era la noi când eu am venit pe nepusă masă. De a doua oară când m-a văzut, profitând de dezorientarea mea, precum și de slăbiciunile tinereții, m-a și agățat. Otilia, soră-mea, n-a părut prea încântată. Mi-a spus-o o singură dată, adăugând însă imediat că nu era treaba ei. Pe Despina am pus-o să jure că nu va spune nimănui din lumea asta nouă în care am intrat, nimic din ceea ce știe. Astfel că, bietul Alexandru n-are de unde să priceapă de unde aversiunea mea pentru cei în sutană. Nu știe cât mi-am dorit să devin preot (s-ar și cruci să afle!), ce sacrificiu am crezut că sunt în stare să fac, și chiar l-am făcut o perioadă, ce vis fără ferestre și uși am avut, cum mi-am lepădat apoi visul, de teamă, de lehamite (văzusem, auzisem, trăisem și lucruri care nu concordau cu ceea ce credeam eu despre lumea în care intrasem smerit și râvnitor, gata de orice sacrificiu). Dacă ar ști, ar înțelege de ce „fac alergie”, cum spune el, la popi. De fapt e mult mai mult, nu suport să-i văd, în adâncul sufletului aproape îi urăsc, așa, degeaba, fără să-mi fi făcut nimic rău. De ciudă, de invidie. Pentru că, deși nu sunt, îi percep ca pe niște hoți de vise. De parcă ei mi-au furat visul. Sunt conștient că nu e așa, dar sentimentele mele nu dau doi bani pe rațiune.
Când am plecat, nu știam pentru cât timp va fi, nici ce voi face în continuare, venisem să mă limpezesc. M-am limpezit beton! Ai mei abia au așteptat să profite de ocazie, ca să mă împiedice să mă întorc. M-au momit cu tot soiul de treburi lumești (îi suspectez că inclusiv Despinei i-au netezit calea spre mine), m-au trimis la studii (alte studii!), mi-au oferit bani, cu care să încep o afacere, să „mă pun pe picioare”. M-am lăsat purtat de val. Odată ridicată ancora, am plutit în derivă. Am alunecat ușor, ușor, spre lumea mizerabilă a politicii, cale spinoasă, dar desțelenită tot de ai mei, prin prieteni, relații, cunoștințe. Apoi, văzând cât de mult mă depărtasem de „debarcader”, în ce încrengături – unele fără ieșire onorabilă – am intrat, mi-am spus că nu mai contează. M-am întors împotriva mea și, cu un soi de îndârjire, am început să mă conformez jocului, sperând că astfel îi voi lovi și răni și pe cei care m-au împins către asta. Doar că ei jubilează în continuare, chiar dacă acum sunt de capul meu. Doar eu sângerez. Deși doar uneori, cum e și astăzi, când se trezește în mine dorul după cel care am fost, sau după cel care aș fi putut fi. Dacă...
O clipă, când Alexandru a pronunțat numele Zorinei și mi-a confirmat, fără să știe, că este Ea, am fost tentat să reînnod firul. La ce bun? Mare idioțenie. Acum, totul ar părea murdărit. Acum, nu s-ar mai putea reface cu niciun chip starea aceea specială de dinainte de magnolii. În plus, ar pluti mereu între noi sentimentul zădărniciei ca un semn de-ntrebare. Ne-ar urmări ca o umbră trădarea mea, frustrarea ei. Lucrurile își au rostul la timpul lor. Când timpul lor s-a dus, e mai bine să le consideri moarte și îngropate. Decât să ne afundăm astfel, mai bine mă afund numai eu, alături de una ca Despina. Alături, un cuvânt potrivit. Nu împreună. Împreună înseamnă mai mult, înseamnă un singur suflet și un singur trup. Alături, implică automat două identități. Așa cum suntem noi, eu și Despina, aproape nemiscibili. Ne intersectăm doar în pat și printre cecuri. Altfel, drumurile noastre seamănă cu două linii paralele. De aceea nici n-am vrut să mă mint, să o iau de nevastă. Nu mai am respect pentru multe lucruri în viața asta, dar căsătoria o consider sfântă. Ce sens ar avea să o murdărești cu minciuni? Cu drepte paralele și entități nemiscibile.
Voila! Adevărat că deșertăciune sunt toate! Dacă n-ar fi, de ce nu m-ar mulțumi pe mine acum starea mea? Sunt bogat, influent, hotărăsc destine. Posed (ce vulgar!) o femeie frumoasă, cu un trup desăvârșit, generoasă când vine vorba să și-l ofere. Și mai ce? O certam pe ea mai devreme, întrebând-o ce-i lipsește, ce nu-i ajunge. Dar mie ce nu-mi ajunge, ce-mi lipsește? Ce puțin avem din ceea ce avem! Omul are nevoie, totuși, de atât de puțin. Însă, pentru a ajunge la plinătatea puținului aceluia, pentru a face ca el să te mulțumească, e nevoie să desțelenești puternic în jur. Ca atunci când, pentru un gram de aur, trebuie să înlături tone de steril. Pentru asta, e nevoie de răbdare. O răbdare care uneori te poate scoate din minți, pe care eu n-am avut-o. Eu am vrut repede, cât mai repede. Mi se părea că am așteptat destul. Și am dorit să-mi iau zborul. Eu am zburat pe fereastra unui vis!