Acum câteva zile credeam că mă aflu în centrul lumii. Mă veți întreba: de ce? În primul rând pentru că orașul Brașov, în care mă găseam, prin coordonatele sale este proiecția unei imagini subiective. Te face să te simți prin tot ceea ce îți oferă, la intersecția marilor drumuri ale umanității. În al doilea rând pentru că, atunci când am constatat acest lucru, mă oprisem undeva pe axul principal al bătrânului oraș. În spatele meu – Biserica Neagră (sec. XIV-XV), Liceul Honterus, al cărui ctitor a fost Johannes Honterus (1498-1549) și casa în care s-a născut compozitorul, dirijorul și pedagogul Paul Richter (1875-1950). În fața mea – clădirea Casa Sfatului (atestată documentar în 1420, a cărei construcție se extinde în 1515-1528, renovată în actuala formă după incendiul din 1689) pe frontispiciul căreia se află în relief vechea stemă a orașului, actualmente Muzeul de Istorie. În spatele ei – biserica Sfintei Adormiri construită de cetățenii români ortodocși din Brașov în anul 1896, sub domnia Împăratului și Regelui Francisc Iosif I, Mitropolit al românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania fiind Arhiepiscopul Miron Românul; undeva, în spatele ei, pe străduța Sfântul Ioan, clădirea în stil Baroc, ce adăpostește în incinta ei mănăstirea Franciscană și biserica romano- catolică Sfântul Ioan, datată din 1506 (cu două sute de ani înaintea acestei date a funcționat mănăstirea de maici a ordinului Clarisa); pe fațada clădirii - monumentul crucificării lui Iisus în mărimea naturală, iar undeva în spatele ei expresia modernă a unui hotel și toate într-o perpendicularitate perfectă.
În stânga mea – Muzeul memorial „Casa Mureșenilor” unde s-a născut și a trăit compozitorul Iacob Mureșianu (1857-1917, mai sus, pe aceeași parte, biserica Sfânta Treime ridicată în anul 1787 de toți cetățenii de religie ortodoxă din interiorul cetății Brașov, în timpul Împăratului Iosif al II-lea. Mai jos de Casa Mureșenilor, pe aceeași parte, biserica romano- catolică, ridicată pe locul unei Bazilici mai vechi (1776- 1782), reprezentativă, în stil Baroc cu vitralii. În dreapta mea, Casa Negustorilor (1544-1545), actualmente restaurantul Cerbul Carpatin.
În linie dreaptă cu el, dar puțin mai sus, casa medievală (sec. XVI-XVIII ) în, care a funcționat prima farmacie din oraș (1514) ce a suferit mai multe modificări după incendiul din 1689.
Am pornit către cartierele nou construite;
Brașovul nu își putea permite luxul de a nu arăta lumii și această față.
Am întâlnit arhitectura specifică orașelor mari și nu numai atât, agitația, neliniștea, febra centrelor comerciale, ritmul trepidant al vieții de zi cu zi, o civilizație a blocurilor cu multe etaje, a autostrăzilor și, culmea, toate acestea într-un oraș care trăiește și astăzi prin istoria lui! Și când te gândești că ambele, vechiul și noul conviețuiesc atât de bine fără ca măcar să se deranjeze reciproc.
Brașovul…câte plimbări atâtea noutăți, oare cine și când i-ar putea cunoaște întregul mister?
Poate l-au aflat deja oamenii mari ai orașului:
filozofi, artiști de toate genurile, oameni politici, toți cei fără de care umanitatea ar fi fost un pic mai singură. Orașul îți dă totul, însă, fără să îți dai seama fură și el partea lui, un pic din sufletul celui pe care-l primește și de nenumărate ori îți deapănă o poveste de dor, sugerându-ți o operă. După gelozie, alean și dor se alege un trubadur al acestor locuri. Chiar dacă îți este dor de fulger, dacă îți este dor să-ți cânte Laie-Chioru, poți asculta cum cântă, departe, într-o grădină de vară, lăutarii ce-ți pot dărui starea de grație, ceva ce unește, ceva ce se află înăuntru, ceva ce traversează toate simțurile, toate intențiile cunoașterii umane, sensul, adică ființa. Fiecare om are în viață un model la care se raportează în permanență. Într-un oraș aglomerat situația s-ar traduce prin faptul că ai nevoie de un punct de reper. Punctul meu strategic în Brașov este Biserica Neagră, nu doar pentru înălțimea ei, ci și pentru că se află aproape de locuința mea. Prin hățișul străduțelor și caselor acoperite de praful istoriei, în numai două minute reușeam să localizez monumentul. Încercam zilele trecute, după ce am declarat război tuturor mijloacelor de transport în comun, inclusiv tramvaiului, să îmi compun un scurt itinerar; îmi propusesem să vizitez cartierul Schei și să parcurg măcar un kilometru sau doi pe dealurile din jurul cartierului. Pentru după-amiază mi-am propus să acord ceva mai multă atenție monumentelor istorice din acest cartier. Așa cum mă așteptam, din loc în loc, pe străduțe, vânzători ai amintirilor vechiului Schei. Cartierul Schei înseamnă amalgam de artă și cultură, înseamnă biserica Sfântul Nicolae, ctitorie voievodală din secolul al XV-lea, Prima Școală Românească atestată documentar în secolul al XVI-lea, sediul tiparniței coresiene, al primei gramatici românești, al primei cronici cu subiect românesc din țară. Înseamnă monumentul Diaconu Coresi (1556-1583), cel care a oficializat definitiv biruința scrisului în limba română, înseamnă troițele ridicate de căpitanul Ilie Birt, din care azi se mai păstrează doar două, una placată pe casa sa (1748, la intersecția străzii Pe tocile și strada care îi poartă numele) și alta în Piața Prundului, ridicată în anul 1738. Actul ctitoricesc al troiței este înscris în grafie chirilică pe fațada nordică. Reparând troița la anul 1780, prin propria cheltuială, Ilie Birt așează o nouă inscripție, de data aceasta în grafie latină, inscripția purtând în locul vulturului bicefal inițial, stema mare a României. Înseamnă monumentul Eroilor Dezrobitori de Neam ridicat în anul 1939, înseamnă casa în care s-a născut și a copilărit poetul Șt. O. Iosif (1875-1913). Mai jos Liceul Andrei Șaguna, clădirea în care a avut loc între 27 februarie și 11 martie 1882 primul spectacol cu operetă românească ”Crai Nou” pe versuri de Vasile Alecsandri, sub bagheta autorului, compozitorul Ciprian Porumbescu, clădire în curtea căreia la 8 octombrie 1909 Aurel Vlaicu a prezentat modelul mașinii sale de zburat. Înseamnă Poarta Ecaterinei (XVI- lea), înseamnă Poarta Schei, reconstruită în 1828 pe vechiul amplasament de către Primăria orașului, în josul căreia se află Sinagoga construită în 1901 în stil maur de către cunoscutul arhitect Paul Baumhom, înseamnă Strada Sforii localizată între străzile Cerbului și Poarta Șchei, atestată în documentele din secolul XVII ca un simplu coridor, pentru a ajuta munca pompierilor. Lățimea acestei străzi variază între 1,11 și 1,35 metri, ceea ce îi oferă titlul de cea mai îngustă stradă din Europa. Strada Sforii, cu o lungime de 83 de metri, reflectă tendințele de urbanizare a Brașovului medieval, și câte altele.
Enumerându-le, nici nu știi la care să te oprești. Așadar, se cerea o nouă privire către turnul-reper al Bisericii Negre. Era tot acolo și atunci m-am îndreptat spre una dintre colinele aflate în apropiere, am urcat, eram deja la o oarecare înălțime și vedeam toată panorama orașului scăldată în acel fermecător spectacol al luminilor, fără început, fără sfârșit. Un final trebuia totuși să existe, eram ușor dezorientat, mă copleșise toată emoția orașului. De acolo, de sus, turiștii de diferite nații treceau pe lângă mine, iar eu mă simțeam ca o cârtiță care visează. Din icoana amintirilor mă scrutau clipe obosite, adunate în mușuroaie de sfâșietor imobilism. Un fir de lumină rătăcit îmi broda cu aur umărul stâng și altfel simțurile mele s-au împăcat, s-au liniștit, iar eu măsuram timpul care îmi arăta același anotimp și același peisaj. În acest vârtej al timpurilor, cu filozofia, știința și mărturia secolului luminilor, Faust străbate secolele ca Odissea, dând aventurii umane un nou sens și finalitate.
Era ceea ce gândeam, era o clipă de meditație în drumul meu spre casă, călcând alene, pe caldarâmul străduțelor cu iz medieval. Ajuns în centrul orașului îmi părea că străzile se mutau din loc de atâta agitație.
Avusesem parte de un strop de liniște doar la Biserica Buna Vestire construită în 1934-1936, construcție în care se strânsese parcă presiunea sentiment al neputinței omului în fața lui Dumnezeu și a marilor valori. La câțiva metri depărtare mi-a atras atenția un covoraș de lumânări. Trecătorii se apropiau, rămâneau câteva minute, aprindeau lumânări, așezau flori și plecau mai departe, ca într-un ritual al tăcerii în freamătul orașului. M-am oprit și eu pentru câteva minute și n-am cules decât tristețe și tăcere. Am pornit spre casă și de departe, am aruncat o privire înapoi. Totul se petrecea conform legilor ființei, oamenii vin și pleacă, își aduc aminte și apoi merg mai departe, pentru că însăși viața nu îți dă voie să te oprești, cu atât mai mult orașul.