Ochiul meu are în el o flacără a dorinței de a vedea undeva pe stradă frumosul și pentru asta îl duc la plimbare prin parc, pe străzi, căutând să îi satisfac dorința arzătoare. Pasul meu se oprește în fața unei vitrine, vitrina unei florării, un spațiu al imensității de culori și al valurilor de verde, un verde crud și plin de adevăr al vieții. În picioare am pantofi de vânt, iar pe cap port basca norilor albi, care îmi dau broboane de sudoare pe fruntea mea ce îmi acoperă gândul, un gând care de mult caută lumina culorilor din flori, un gând ce s-a trezit acum, de parcă aș mai fi copil. Privesc prin geamul vitrinei și îmi vine să strig: priviți ce minunat curcubeu de culori! și strigătul alungă sute și mii de tristeți de pe fețele tuturor trecătorilor, vânzătoarea din florărie, fie ea brună sau blondă, se confundă cu tot universul de flori și verdeață al florăriei. Tot privind la vitrina cu flori, din ochi îmi cade o lacrimă pe mână, pe mâna pe care mi-o simt vinovată pentru clipa când din parc am rupt o floare pentru o fată. Privind atent în vitrină, văd printre flori o coroană cu panglică și flori ca laptele de albe în ea, este parcă cuprins tot pământul, apele și norii, și parcă adună de pe acum în ea uitarea fără sfârșit a lumii, stau împietrit și o privesc și sufletul mi-l simt ca o bucată de gheață și mă gândesc cum fiecare dintre noi vom adormi odată, cu vis cu tot, dar undeva vom fi nemuritori. Sufletul meu se afundă în dulci licăriri ale ochilor florilor, iar visul meu calcă peste covorul de verdeață și se oprește la tejgheaua vânzătoarei, unde, emoționat și fâstâcit de atâta frumusețe care mă înconjoară, uit de ce am intrat și vânzătoarei îi arunc doar un zâmbet complice. Visul meu transformă vânzătoarea din florărie într-o grațioasă floare, fără îndoială trimițând, cu o iradiantă prezență a frumuseții sale, o pată de culoare. Se cuvine să precizez că, în afară valențelor sale decorative, floarea este mai rafinată și mai luminoasă, având o încărcătură simbolică, exprimând când speranța, când puritatea, când intensitatea iubirii, când profunzimea gândirii conceptuale, când seninătățile visătorului. Seva din tulpinele tuturor florilor o simt cum trece prin mine îndreptându-se spre cele patru puncte cardinale, iar inimii mele îi permite să pulseze un sânge albastru. Indiferent de mediul din care provin, de religia lor, de vârstă, de sex ori de multe alte deosebiri aparente, toți acești vizitatori ai florăriei se simt uniți prin necesitatea de a fi, prin conștiința că există, ce îi atrage în florărie este adevărul rostit de o viață autentică, o viață a florilor, o viață prin care fiecare se simte înnobilat, o viață simplă în măreția ei, ce face armonie în mediul în care trăim. Florile sunt cele care radiază lumina pe care Dumnezeu le va fi îngăduit să o transmită celor pregătiți să o primească. Simpla prezență a unei flori în interiorul unui spațiu locuibil, un spațiu al unei vitrine comerciale sau spațiul vitrinei vieții noastre, nu face altceva decât să îi transforme pe cei pătrunși de tăcerea lor elocventă și de pacea lor atât de impersonală. Ea, floarea, este cea care ne poate face să credem că îndoielile asupra vieții noastre se pot risipi doar prin distrugerea acestora. Ignorarea unei flori din partea cuiva va fi și cauza unei nefericiri. Ar fi bine ca uneori să ne punem întrebarea fundamentală ,,cine sunt eu”, făcând din căutarea răspunsului o preocupare, ca și când ai conversa cu o floare, întrebând-o ,,cine a făcut-o”, o incitare la o discuție pe temă de credință. Floarea, prin existența ei simplă și accesibilă oricui, nu intră în contradicție cu nici o concepție filozofică sau religioasă, căci ea este, ea există, este ea însăși, așa cum și noi ar fi bine să fim, căci noi ne suntem apropiați chiar nouă înșine, mai mult decât ar fi altceva sau altcineva, cu excepția lui Dumnezeu. Pentru a fi noi înșine, nu este nevoie să neglijăm îndatoririle familiale sau sociale, pe Pământ opera lui Dumnezeu este o operă vie, nouă rămânându-ne a căuta să îi înțelegem opera pentru că adevărul și lumina nimeni și nimic nu le poate acoperi, iar florile sunt pentru noi adevăr și lumină. O floare trezește gândul adormit în noi, în umbra de întuneric și tăcere, doar ea ridică în noi bunăvoința și puternicul drum al speranței și iubirii, al credinței și adorarea stelelor în fumul visării, departe însă de uitarea sufletelor. În fața vitrinei cu flori mă simt tulburat, fără a avea cutezanța de a intra în ea și a săruta o floare, pentru a nu dovedi o lipsă de tact, imaginea unei flori îmi devine simbol, mă ține aproape de ceea ce vreau, ce doresc, ce iubesc, prin ea, vitrina cu flori, am putut și pot să îmi imaginez pentru un singur moment că trăiesc o altă viață. Prin vitrina vieții dansează fluturi printre florile sufletului, printre florile stărilor noastre sufletești, dansează fluturi printre sentimentele noastre pline de flori, de verde, de ciulini sau scaieți, printre florile de nu-mă-uita ale memoriei, dansează peste primăverile noastre, iar atunci când obosesc, pe rând cu fiecare primăvară care trece, își lasă fiecare dintre fluturi aripa lor albă de oboseală, lăsând amintire a zburdălniciei lor pe tâmplele noastre, unde încep să se confunde în timp cu ghioceii cei albi, drept mărturie a vieții și a scurgerii timpului peste natură; atunci începem să ne ferim câte un pic de soarele dogoritor, căutând răcoarea din umbrele văilor, și ne apucă dorul de izul fânețelor și al turmelor coborâte de la pășune, prin care se scurgeau zilele copilăriei noastre, de dealurile înflorite cu cireși și meri și de vântul ce aducea mirosul florilor de câmp și pulberea drumurilor de prin văi. La ferestrele caselor stă lumina, lumina florilor pe care el, omul, le ocrotește, înțelegându-le ca pe un semn al vieții, al existenței lui, prin gingașele și firavele tulpini tremurânde, cu florescențe pline de culoare și simplitate, în formă, pline de înțelesuri și care totdeauna au ceva de spus și de transmis pentru om, pe cineva de bucurat, rămânând mereu vii în sentimentele noastre, amintindu-ne de viață.