Terminase treaba mai repede la Institut. Se cam zorise, spărsese ceva, se tăiase în cioburi. Și viața ne-o facem țăndări. Nu-i nimic, o să treacă. Toate trec. Trebuia să plece cu un sfert de oră mai devreme. Poate avea șansa să-l zărească măcar puțin. Uf! Și mi-am zis de atâtea ori c-o să-mi vină mintea la cap!
Ca un făcut, se pornise o ploaie torențială. O rupere de nori. Nici nu știa dacă mai văzuse până acum. Cerul devenise plumburiu, de parcă-ar fi prevestit sfârșitul lumii. Dacă tot vine sfârșitul lumii, trebuie să mă găsească aranjată. Aprinse lumina din toaletă, apoi o stinse, nemulțumită de imaginea din oglindă. Ce tânără și frumoasă erai! Și proastă pe deasupra, că n-ai avut habar ce să faci cu frumusețea ta. Nu-ți mai trece degeaba mâna prin păr, și-așa mai ai trei fire! Ce frumos îți cădea, negru, strălucitor și ușor ondulat, până aproape de umeri! Și ploaia asta! Ce-are a face? Tot mă duc. Și Ana lui Manole s-a dus. Auzi și la ăla cum se ruga: „Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume/ Să facă pâraie/ Să curgă șiroaie!” Și Dumnezeu i-a dat. Fix ce a cerut. Dar asta n-a împiedicat-o pe Ana să se ducă. Putea și el să se roage astfel: „Împiedic-o, Doamne, să vină la mine!” Lipsa de imaginație a bărbaților! Auzi, ploaie! Na, Manole, ai vrut și-ai avut! Ană zidită îți trebuia ție? Egoistule! Þi-ai iubit mai mult arta decât femeia. Deci, oricum ar fi, femeile tot sunt înșelate cu cineva: cu vreun zid, cu o întreagă construcție, cu biblioteca, cu... Da’ bine-ți mai stă! Þie la ce-ți trebuie filosofia asta ieftină? Decât să te cerți cu Manole, mai bine grăbește-te să-ți dai halatul jos! Și papucii. Dă-ți-i singură, decât să ți-i dea alții! Parcă s-a mai potolit și potopul. Se va duce. Oricum ar fi, se va duce. Ce dacă-i apa pe străzi ca-n Veneția?
Veneția, ah! Romantism desuet. Și totuși, i-ar plăcea s-o plimbe cu barca pe apele verzui ale Veneției. Verzui, neverzui, ea așa și le imaginează. De la culoarea igrasiei. Sau a câmpiei, când dă să vină toamna. Numai bărci ai în cap! Bărci și gărgăuni! Vezi să nu uiți vreo ușă descuiată, vreun bec de gaz aprins... Ia te uită, umbrela asta o am de când eram studentă. Roșie. Cine mai avea ca mine umbrelă-baston roșie? Era bună, că-mi făceam, discret, loc cu ea în metrou. S-a mai decolorat, săraca. Parcă eu nu? Totul se degradează. Hai, mișcă-te!
Și tocmai azi șoferul n-a tras mașina la scară. Poate nu se aștepta să plece așa devreme. „Du-te, ce mai stai!” Trăsese mașina și încercase s-o convingă:
- Nu vreți să conduc eu?
- Nu. Pot și singură. Mulțumesc!
- Dar nu vreți să mai stați puțin? Măcar până se oprește...
- Nu. Am treabă. Apoi, nu vezi că s-a oprit?
O privi ca pe un bolnav cu febră peste 40. Tot stătea cu cheile în mână, neconvins. Portarul, care se adăpostise și el, îl admonestă, cu un gest mustrător:
- Ce tot comentezi, Vasile? Dacă doamna zice c-a stat ploaia, înseamnă c-a stat!
Așa vă vreau!
Se repezi să-i deschidă poarta. Bun băiat! Trec în fiecare zi, de două ori, pe lângă el, dar nu știu cum îl cheamă. Mâine am să aflu. Sărmanul! Când ești mic, trebuie să zici ca ăi mari și, în niciun caz, să nu-l contrazici pe șeful. Dacă ăla, tembel, zice că cerul e maro, tu plusezi și susții că soarele-i verde. Și tot o-ncurci, că nu i-a venit lui ideea primul. Poate, totuși, portarul fusese doar ironic. Deși nu i-ar fi convenit, l-ar fi preferat așa, decât cu coloana frântă. Alunecoasă treabă și puterea asta! Din când în când, trebuie să-ți mai legi câte-o piatră de orgoliu, ca să păstrezi cumpăna dreaptă. Întoarse mașina, stârnind valuri pe lângă ea. Portarul alergă într-un suflet să deschidă iar poarta care de-abia se închisese cu țăcănitul ei metalic, de fier pe fier. Opri și se duse direct la șofer:
- Vasile, să știi că ploaia n-a stat!
O privi interzis, de parcă văzuse o nălucă. Și-l imagina gândind: „A înnebunit doamna.” Avea privirea unui om deznădăjduit, care nu știe ce să spună. Până la urmă alese, cu ochii la cerul plumburiu:
- N-a stat, doamna inginer.
- Vasile, tu pricepi ce spun eu? Aici nu-i vorba de ploaie. Du-te și spune-le și celorlalți, inclusiv portarului: voi să nu ziceți niciodată ca mine, numai pentru că așa zic eu! Fiți voi! Nu vă-ndoiți în fața nimănui! Ai înțeles?
- Da; da’... tot nu vreți să vă duc eu?
- Nu. Hai că am treabă! Și nu uita, Vasile, ploaia nu se oprește și nu pornește când zice doamna!
Trecu iar prin poartă, amărâtul ăla se făcu iar ciuciulete să-i deschidă... riscurile meseriei. Ce, parcă ea nu înghițea toate nenorocirile de la substanțele din laborator? Și șoferul „înghițea” destule: ba că ploaia a stat, ba că n-a stat... ai înțeles, Vasile?
Ieși la drum. Eu încotro vâslesc? Uite, vezi, producătorilor de automobile nu le-a venit ideea să le pună și vâsle. O să le-o dau eu. Poate mă-mbogățesc.
Orașul era inundat pe alocuri. Mașinile, câte mai erau pe stradă, făceau valuri. Un trecător stingher se oprise și își vărsa apa dintr-un pantof. Asta doar ca să-l umple mai încolo. Atâtea gesturi inutile facem în viață! Și ei îi spălase șoferul mașina până să-nceapă ploaia. Când a fost la Paris, văzuse un negru care spăla pereții hotelului cu furtunul pe o ploaie torențială. Un altul uda peluza din față. Intrigată, a întrebat de ce. Răspunsul venise prompt, la fel din ambele părți: „Așa scrie în fișa postului”. Idioți! Dar nu executanții, ăia își câștigau corect pâinea. Ci aceia care întocmiseră fișa postului. Și care uitaseră să adauge la propoziția „De la ora... la ora, se vor spăla pereții hotelului, etc...”, un amănunt important: „cu excepția cazurilor când plouă”. Vasile nici n-avea în fișa postului să spele mașina. O spăla că voia el. Când îl bombănise – „Toată ziua o lustruiești!” – mormăise ceva că așa trebuie, că ne râde lumea. Bine, Vasile, lustruiește! Dar să știi că lumea ne râde oricum, dacă e dispusă a face asta.
Ajunsese la timp. Reușise să parcheze într-un loc fără baltă și acum făcea echilibristică pe vârfuri. Și totuși, îi plăcea ploaia. Parcă se simțea îmbrățișată, ocrotită, ca sub o mantie. Iată-l! Ieșise soarele. Vasile, să știi că a ieșit soarele! Și de data asta chiar nu accept să mă contrazici!

Norii își vedeau mai departe de treabă, făcând ce știau mai bine să facă: tunau, se ciocneau, revărsând ploaia peste setea pământului. Cum îi mai înțelegea setea! Și ei îi fusese atât de sete. De chipul lui, de căldura lui, de... Vasile, nu fii idiot! Dac-ai avea un pic de imaginație, n-ai căuta soarele pe cer...