Zilele trecute am fost martorul atent și tăcut la o scenă de o reală frumusețe dar și de un mare dramatism, doresc să ți-o împărtășesc și ție.

Undeva pe holul larg și rece al casei lifturilor din spitalul judetean Târgu Mureș.

Înaintez lent, șontâc-șontâc braț la braț cu mama mea pe holul spitalului si trec prin fața celor patru lifturi duble de pe o parte si de alta. Mama mea, a venit la mine la oraș ca să o ajut să o vadă un medic bun, un neurolog serios, coloana ei vertebrală la cei șaizeci și nouă ani ai ei, dă semne de oboseală, mama acuză dureri lombare.
În timp ce merg cu ea la pas lejer de la cabinet spre radiologie, de undeva din stânga mea observ un detaliu ce-mi sare efectiv în ochi, îmi ocupă complet observarea. Era aglomerație mare în spital, toată lumea se vânzolea și încerca să ia liftul, cele șapte etaje erau descurajante pentru cei ce urcau până-n vârful clădirii. Dintre toate cadrele, acesta îmi sărise în ochi. Eram parcă brusc, în filmele lui Quentin Tarantino și plimbam o camera de luat vederi, filmând rotativ detalii dintr-o sală aglomerată. Multa lume, vânzoleală mirobolantă, forfotă, oameni grabiți si colorați umpleau sala cu mirosuri și sunete, lumini, asistenți, doctori, soldați, oameni de la țară, absolut toți se îmbulzeau în antecamera morții și a vieții, spitalul. Cum ziceam, simt nevoia aproape imperioasă să privesc spre stânga mea, din lift ies niște brancardieri împingând un pat, ei erau echipați în cunoscutele echipamente roșii-portocalii cu dungi verzi fluorescente. Cărau un băiețel complet intubat, pansat la ochi si cap, în vârstă foarte mica, probabil un copil de un an, poate un an și ceva, zăcea aproape fară suflare, în uriașul pat mobil.
Dedusesem că ieșise probabil din operație și era dus spre sala de reanimare. Apariția lui în parterul lifturilor a stârnit o reacție electrică în toată mulțimea prezentă. Nu am reușit să înțeleg ce emoții a stârnit în grămada de oameni, dar cert e că era prezentă mila,compasiunea, poate chiar amestecată cu dezgust, poate frică, negare, cine știe. Am simțit-o pe mama mea aproape sărind înapoi îngrozită la vederea micuțului trup ce zăcea acolo ca o mică floare într-un câmp mare al incertitudinii.
În fața liftului numărul patru, așteptând urcarea, pe un alt pat ce avea aceleași caracteristici ca și cel al micuțului ce ieșea din lift, stătea ghemuită în poziția șezând o femeie foarte bătrână, cred că avea undeva cam la nouăzeci de ani vârsta, fața îi era brăzdată de sute de cute asemănătoare precum o glie proaspăt arată, primăvara. Pe cap îi era așezată neglijent, puțin într-o parte, trădând precara stare de sănătate a femeii, o năframă neagră ce-i întuneca și mai mult fața. În ciuda acestui lucru totuși, chipul ei aspru ca și pământul, era oarecum limpede, ochii ei erau atât de vii, pe chipul acela se putea citi un contrast evident între liniile sterpe și pliate ale tenului închis și luminozitatea ce răzbătea din spatele porților sufletului ei. Fantastic, lumina din ochi îi era caldă, dulce, strălucitoare chiar, trăda o curiozitate împletită cu placiditate, fatalism, acest mixaj contrastant constituia pentru mine un paradox greu de explicat chiar și în cuvintele gândurilor. La fel ca și la copil, la capătul patul ei, un asistent brancardier împingea micuțul trup stafidit, pierdut undeva prin așternuturile albe și pături maro, spre ieșirea din lifturi.
La un moment dat, paturile mobile au ajuns unul în dreptul celuilalt, tot cadrul și-a încetinit secvențialitatea, scena își dezvăluia alesului observator, plenitudinea și dramatismul. Pentru mine, cel puțin, sunetele au încetat brusc, am auzit doar propria inimă ce bătea să-mi sparga pieptul, am înțeles imediat. Eram părtaș la ceva deosebit. Mi s-a dat să pot vedea. Așadar eram cu întreg spectru al atenției de care-s capabil în alertă. Sorbeam imaginea,nu știu dacă și ceilalți aveau acces la scena miraculoasă pe care eu o vedeam, pur și simplu eu spun doar ce am văzut eu.
Bătrâna a clipit ușor din ochi și a privit micuțul trup al copilului, ochii i-au scăpărat și pentru o clipa, numai o clipă, am putut citi în ei viața, durerea, suferința. Era un strigăt mut în ochii ei, un urlet ultim, chipul i s-a întunecat și mai mult iar ochii s-au aprins așa precum stelele pâlpâiesc câteodată misterios pe cerul nopții. În celălalt pat, copilașul zăcea în inconștiența anesteziei probabil, capșorul lui era deformat ciudat în zona frunții, iar pansamentul gros îi acoperea ochișorul stâng complet. Copilul cobora înspre materialitatea holului rece, bătrâna urca spre cerul călduț al lifturilor. Cu încetinitorul vedeam trecerea celor doi unul prin fața celuilalt. Basm.
Oh, doamne! Ochii negri ai femeii ardeau micul trup al bebelușului, era atâta durere și intensitate în uitătura ei, acolo în acea privire, era atâta resemnare, atâta înțelegere, iar pe acel bătrân chip se putea citi întregul contrast al luminii și al întunericului. Lupta luminii cu lipsa ei. Atâta drama era acolo încât abia respiram ca nu cumva să stric măreția scenei ce mi se desfășura generos în față. Le vedeam sufletele amândorura ascunse în firave trupuri, sau mai exact vedeam corpurile lor ascunse în fenomenalele lor suflete așa precum niște boabe magice de mazăre, ce se adăpostesc firav într-o păstaie imaginară uriașă.
Un copil ieșea din liftul morții și pășea în holul vieții, iar un bătrân ieșea din viață și intra în liftul morții. Inevitabil și totuși miraculos. Tragedia vieții dar și măreția și gloria ei. Două suflete aparent necunoscute și-au apropiat oarecum destinele și s-au întâlnit la periferiile materiei, într-un biet hol de spital, tocmai ca eu să le văd întâlnirea. Corpurile lor au trecut cu încetinitorul unul pe lângă altul, bătrânicii i s-a permis o privire retrospectivă asupra vieții și a suferinței ei. Copilul a intrat în suferință ignorant, delicat și inocent. Amândoi însă, oameni.

Coachzen
17 Aprilie 2013