În fiecare vară obișnuim să mergem la munte cu copiii clubului de baschet Together, dar nu doar mici baschetbaliști vin în aceste tabere, uneori mai vin și alți copii, care nu practică baschetul neapărat, poate chiar nu fac sport deloc în mod organizat, însă vestea cu reușitele acestor mici aventuri ale grupului sportiv "Together" în munții Făgăraș circulă iute în orașul unde îmi desfășor activitatea de antrenor și conducător al clubului meu, unul micuț dar cochet și cu spirit. Copiii vin cu mare bucurie în aceste tabere, se simt în largul lor alături de mine și de mediul absolut deosebit de frumos ce-l oferă zona văii Avrigului și împrejurimile taberei.
Nu e o tabără clasică, cu autoservire și activități pe ateliere de creație, deși, uneori și noi organizăm cercuri de acest gen axat pe diferite teme. Uneori analizăm copacii, alteori florile, ierburile de leac, ciupercile și rocile ce le întâlnim în diferitele drumeții pe care le culegem de pe potecile de munte din împrejurimi, drumuri pe care eu le cunosc deja foarte bine. În fiecare an cutreier aceste poteci, conducând copiii spre aventură, prin frumusețile și bogățiile ce le oferă natura din care fără excepție facem parte. Acesta e rolul meu, să amintesc copiilor că noi SUNTEM natura și e uimitor cât de iute se aliniază ei acestui mare adevăr. O fac în mod natural, de parcă ei știu asta. Sau poate ei îmi amintesc mie permanent asta, an de an, vară de vară, e foarte greu de stabilit cine pe cine învață. În adâncurile mele, simt că deși nouă, adulților ni se pare că noi educăm copiii, se pare că noi avem de cele mai multe ori de învățat de la ei. În multele situații în care am fost pus de-a lungul timpului petrecut cu copiii, mi-am dat seama de un mare adevăr. EI ne învață pe noi poate mai mult decât noi pe ei. Mai curând învățăm împreună, da, așa e cel mai corect zis. Poți înțelege asta însă cu o singură condiție: să taci odată și să asculți naibii ce au de zis!
În mod evident realizarea acestui adevăr doare, deranjează așa că vom susține contrariul, și o vom face vehement, egotic și cu argumente aparent solide, însă la o analiza sinceră și profundă, observăm că argumentele noastre sunt șubrede, slabe, nu stau adesea în picioare, sunt privite prin prisma valurilor programărilor părintești, familiale, școlare, educaționale în general, social-religioase. Noi adulții nu mai acceptăm noul, ne închidem foarte rapid necunoscutului, suntem plini de frici, ezitări bazate pe diferite preconcepții, false presupuneri mentale, suntem tributari unor ideologii învechite, acționăm adesea șablon conform unor imagini fixate bine în noi de către societatea închistată. Așa zișii adulți nu sunt decât niște oameni care au crescut cumva mari fizici, au învățat foarte bine regulile sociale, au reușit și reușesc să mimeze modelele existente în societate, preoți, politicieni, lideri schilozi cel mai adesea din absolut toate domeniile sociale, oameni imaturi, slabi și nevrotici, adică exact cei care acum sunt în vârful scărilor sociale, cei care apar pe toate canalele media, de dimineață până seara, ei bombardează efectiv prin exemple absolut infirme, tinerii care încă mai au o șansă mică la accesarea normalității. În anul 2009, când am început să antrenez copii și am ieșit din această scenă socială inechitabilă a victoriei cu orice preț, când, în loc să imit pe cineva sau să mă tot mint la infinit, am decis să fiu eu însumi cu orice preț, am ales să văd adevărul dincolo de această melasă puturoasă și falsă a societății existente și chiar dacă nu știu cu exactitate ce sau cine sunt nici acum, am decis că merită să aflu, indiferent de efort sau sacrificiile de pe calea sincerității și autenticității pe care am ales-o.
Acești copii m-au salvat efectiv, mi-au salvat mintea și gândirea logică într-o lume absolut nebună. Învârtindu-mă printre mumii, oameni de afaceri și politicieni, directori de instituții sau mai mari ai cultelor religioase, oameni-cadavre care cică “reușesc” în viață, am putut vedea limpede falsitatea acestei lumi, am putut renunța la minciună. Am făcut-o pentru mine însumi, pentru sănătatea mea mentală.
Iată, întâmplarea următoare probează cu fapte ceea ce am susținut până acum. Copiii au ceva de spus umanității cu condiția să fie ascultați. Limbajul lor nu e unul în cuvinte, uneori când zic ceva „hard”, un adevăr uriaș, ei nu folosesc cuvintele ca și conductoare emoționale, nu folosesc trenurile estetice ale cuvintelor pentru transmiterea unor mesaje cu adevărat importante, deși uneori vorbesc, ei spun în felul lor ceva ce foarte puțini adulți pot înțelege. Ei nu vorbesc adevărul, ei SUNT adevărul în plină existență, iar dacă înveți acest limbaj al necuvintelor lor, al transmiterii fără de cuvinte, poți înțelege profund atunci când ești pregătit, viața, sensul ei dar și natura umană, locul tău în univers sau a universului din tine. Copiii sunt transmițătorii universului necunoscut, ei sunt purtători de nou, ei luminează drumul umanității și prin prezența lor sunt cadouri de neprețuit ale cosmosului. Rareori părinții înțeleg aceasta, de foarte puține ori tac din gură și ascultă. Nu pot înțelege adevărul, cum naiba să o facă? Trebuie în primul rând să redevii inocent tu însuți, să redevii copil la rândul tău, în adâncurile tale există acest fișier de care vorbește prietenul meu, Octavian Țigănuș în splendida lui carte” Viitorul deja aici“, informația există deja arhivată măiestru în celulele tale, în softurile tale delicate, iar accesarea ei depind de nivelul imaginației și a curajului tău de a te afla. Să revenim la povestea noastră însă.
Cabana în care locuiam e una construită prin anul 2000, așezată în valea Avrigului foarte pitoresc, în fundul curții curge râul Avrig, un râu foarte capricios, blând și docil în mod obișnuit, devine uneori tumultuos și năvalnic atunci când plouă sus pe creasta abruptă a munților. Apele devin niște torente care mătură tot în cale, mai ales primăvara, când munți-și scutură haina de zăpadă. S-a întâmplat adesea, însă doar în acești ultimi zece ani, ca apele să iasă din matca lor obișnuită, de mii de ani săpată natural în meandre frumoase, umbrite de către arini falnici și vegetație absolut minunată. Ei bine, acu câțiva ani, un “adult” a decis defrișarea arinilor și remodelarea patului râului. Având desigur, sprijinul și relațiile necesare la conducerea poliției și regiei apelor din municipiul Avrig, a intrat cu buldozerul și a tras o linie dreaptă pe acolo unde geometria naturală a format meandrele blânde și opritoare a forței apelor de munte, a dragat și remodelat râul după imaginația lui mentală îngustă, sfidând evident natura și inteligența ei. Acum, când ies la râu, acolo unde odinioară apele formau o mică insuliță plină cu flori, urzici parfumate, frăguțe roșii și ferigi luxuriante, toate acestea acoperite discret de către cei 10-12 arini și ulmi care străjuiau insulița, acum se înalță sinistru mormane de pietroaie și crengi contorsionate apocaliptic. Nici vorbă să mai vezi râul verde smarald curgând șerpuit, undele apelor nu mai reflectă vegetația ce îl umbrea, acum e cenușiu, tern ca și cerul acoperit de nori. Apa curge cu repeziciune, e parcă și ea revoltată de modificări abuzive și reprobabile i s-au făcut râului. Copacii au fot pur și simplu tăiați și insulița distrusă complet, apa acum capătă o forță fenomenală în curgere, să nu uităm că e o apă repede de munte, chiar dacă acum nu mai iese din matcă cu un metru sau doi cel mult, însă mai în jos de vecinul cu pricina, face ravagii, la primul cot al râului mai în aval, el exercită o presiune imensă asupra coamei ce adăpostește pe malul celălalt, alte gospodării cu case și acareturi, proprietăți ce acum nu mai sunt protejate de meandrele ce odinioară ‚rupeau’ forța apelor la fiecare cot, protejând în mod firesc întreaga zona de lângă râu, pe toată lungimea râului. E greu de imaginat atâta egoism la oameni, e dificil să ignori sau să te faci că ignori atâta prostie și infirmitate sufletească ca a aceluia ce a ordonat sau imaginat o asemenea atrocitate față de natură, față de vecinii lui, față de bunul simț elementar, față de semeni. Însă din păcate acest caz nu e singular în țara noastră. Nu merg mai departe de asta, nu doresc să transmit cititorului toată indignarea mea, deși cred că a scăpat câte ceva din ea în cuvintele mele. Voluntar desigur.
În tabăra zmeurei cum i-am zis uneia din ieșirile noastre, am mers cu zece copii, opt fetițe și doi băieți, urmând ca echipa să mai fie completată cu o fetiță nouă ce avea să vină curând. Plouase mult în ultimele zile dinaintea începerii taberei, care de obicei durează cam cinci zile, râul era destul de umflat, nori negri amenințau din înalturi, stătea să plouă, iar întunericul se lăsa plumburiu peste căsuță și peste întreaga vale. Furtuna era aproape, deja vântoase zdravene izbucneau din când în când, iar șuieratul lor se lovea de fagii din depărtare. Arinii ce au mai rămas netăiați de pe malul apei, fremătau frenetic, se zbăteau ca niște mușchi uriași de necontrolat. Seara se lăsă ca o melasă neagră. Copiii au fost hrăniți și după multe insistențe, și-au spălat dinții și s-au cuibărit în paturile lor, chicotind din când în când ștrengărește. Încet, liniștea dinăuntrul casei lăsa loc vuitului vântului de afară, era o vreme pe care nici câinii nu se aventurează pe afară. Ploaia a început cu tropotul ei torențial de miez de iunie, acoperișul de țiglă și streșinile făceau o muzică ciudată în ritmul ploii. Era frumos.
Deodată, niște faruri au luminat brusc geamurile aburite ale cabanei, știam că urma să apară o ultimă oaspete a taberei noastre și că părinții ei urmau să o aducă cu mașina lor personală. Nu prea știau drumul spre cabană, tot sunaseră pe telefoanele mobile, dar semnalul era slab sau intermitent, iar furtuna acoperea complet vocea mea din receptor, așadar comunicarea era foarte îngreunată. Totuși, cumva, în urma explicaților mele combinată cu agerimea șoferului, se pare că ajunseseră, în sfârșit. Era ora 24.00, poate chiar puțin după miezul nopții, din spatele portierei din spate a Jeep-ului negru ca și noaptea, o fetiță delicată cu ochi mari și inteligenți și-a făcut apariția. Teodora.
După un oareșce timp în care s-au descărcat bagaje, s-au aranjat plase, sacoșe, așternuturi de pat, în sfârșit, părinții au plecat înapoi spre civilizație, lăsând fetița de zece ani, în grija noastră. Era târziu, așadar ne-am culcat rapid și am dormit buștean, a doua zi aveam planuri mari pentru o nouă aventură în susul văii, pe cărări de munte încă neumblate de picior omenesc. Desigur, așa le doar ziceam copiilor ca să stârnesc în ei dorința de explorare și de aventură, în realitate cunoșteam bine traseul, el trecea pe lângă o fâșie sălbatică unde erau tufe de zmeur, pline cu fructe mari, roșii parfumate. În fond era tabăra zmeurei, nu-i așa?! Asta era surpriza ce le-o rezervasem celor mici pentru a doua zi. Dar eram neliniștit din cauza vremii. Din ce se întâmpla acum noapte, nimic nu prevestea ceva bun în zori.
M-am trezit al doilea, ca de obicei, soția mea Diana deja pregătea micul dejun, pâine proaspătă, unt gălbui și gustos, proaspăt cumpărat din sat de jos, lapte și gemuri din fructe pufoase. Dimineața era absolut splendidă, un soare luminos strălucea pe cer, iar cerul era albastru perfect, fără urmă de norii din noaptea trecută, nici urmă de furtună sau vânt, natura celebra parcă viața. Totul era umed, e drept, picuri de apă reflectau lumina din iarbă, frunzele arinilor musteau grațios în soarele dimineții absolut fantastice, totul era viu, energic și vesel. Am ieșit afară din cabană să inspir aerul tare al muntelui, departe pe creste, o ceață fină trăda respirația pădurii vii, râul umflat de ieri, bolborosea îmbufnat și morocănos în fundul grădinii, dincolo de terenul de baschet ce-l construisem acum câteva veri exact pentru joaca copiilor și care acum era plin de apă. Toate florile erau deschise în grădinuță și salutau voioase copiii care se trezeau unul câte unul. Flămânzi de mama focului, ochii lor veseli inspectau curioși veranda unde așezasem masă mare, așa cum obișnuiam în fiecare dimineață. Ah era să uit a vă zice, am instaurat o regulă a taberelor, niciun aparat electronic nu era permis pe toată durata cantonamentului, timp de cinci zile acești copii trebuie să se descurce fără electronică, fără Ipad-uri, tablete sau calculatoare, fără acele disturbante accesorii care le fură copilăria. Vă asigur că această regulă e una corectă, mai mult, copiii după o scurtă vreme, uită de ele, se angrenează în activități și jocuri și uită de controlul tâmpit al accesoriilor falsei modernități. Pur și simplu, ei se bucură de soare, de copaci, de jocuri, de natură, dar mai ales unii de alții, căci tocmai asta urmăresc eu ca și antrenor și psiholog sportiv, să-i angrenez în activități comune, să-i îndrum spre aventură și explorare de sine și de grup, în fond, suntem echipă, team. Ne numim TOGETHER Baschet Club!
În scurt timp băncile din jurul mesei s-au umplut de copii gălăgioși și entuziaști, sporovăiau veseli și profund ancorați într-un timp prezent, vii, simpatici și mucaliți. Toate fetele erau prezente, amândoi băieții, Dragoș și Horia vorbeau în gura mare, dar după câteva momente, pe când au început să mănânce, liniștea a recuprins temporar veranda cabanei. Dora, fetița venită pe o astfel de vreme cumplită, într-un ceas așa de târziu din noapte, sta cuminte cu ochii ei mari umbroși, privind cu interes în jurul ei. Copiii ceilalți îi erau complet străini, ea nu era membră a echipei de baschet Together, venise la insistențele bunicii ei care mă cunoștea de la slujba mea din Târgu Mureș, amândoi lucrăm la Romgaz și auzise de ce tabere frumoase fac eu vara, așadar își dorise ca Teodora să fie și ea părtașă la o asemenea aventură. Am făcut prezentările pe scurt și am anunțat programul zilei în linii mari, nu vreau ca și programul să sune ca o impunere, mai curând o sugestie distractivă, după care m-am așezat,eu și Diana, la o masă alăturată să savurăm micul dejun compus din cafea calda cu lapte. Copiii își vedeau de-ale lor, întindeau unt și marmeladă pe pâinea foarte proaspătă, mai sorbeau din cacaua cu lapte și făceau planuri pentru excursie. La un moment dat pun și eu o întrebare așa ca dintr-o doară:
- Ce credeți voi, dragi copii că înseamnă să fii liber?
M-apucă așa brusc câte o întrebare așa, ca un fulger pe un cer senin. Am impresia uneori că pun întrebarea în propriul gând, ca mai apoi să mă trezesc spunând-o în gura mare copiilor. Evident nu aveam un răspuns la această întrebare, nimic în minte-mi formulat în prealabil, tocmai asta e, eu învăț împreună cu copiii, am această candoare de a discuta cu ei de pe același nivel, în timp și prin experiențele avute, copiii mi-au câștigat respectul și admirația prin ceea ce au de spus, mi-au câștigat simpatia prin umorul ce-l degaja răspunsurile lor, dar mai ales îi respect pentru că spun sincer ceea ce gândesc. Spre deosebire de mulți alții, ei nu sunt întinați cu minciuna cu care așa zișii adulți prepară răspunsurile, nu au rafinamentul intelectual gata format de a evita o întrebare incomodă. Când sunt întrebați, ei sunt sinceri, autentici și spontani. Iubesc efectiv acest lucru și am o mare admirație pentru verticalitatea răspunsurilor lor.
- Să fii liber înseamnă să nu-ți iei bilet în autobuz, când te urci. Veni prompt răspunsul lui Dragoș din capul mesei.
Toți izbucniră în râs.
- Nu cred că asta e libertate totală, Dragoș. Adaug eu, cred că de fapt asta înseamnă încălcarea unor reguli civice și de bun simț, la noi în țară, transportul în comun se plătește. Există și țări în care el este gratuit, dar noi nu am vorbit de acele cazuri. Aici la noi poți fi chiar amendat sau închis pentru aceste acte, considerate reprobabile, așadar, nu cred că asta înseamnă libertate. Din contră, actul de a te sui în autobuz fără bilet, e considerată infracțiune și te privează de libertate.
După alte câteva momente în care din diferite colțuri ale mesei veniră tot astfel de sugestii, cam pe același calapod, ba să nu iei bilet la film, ba să te furișezi afară din sala de cursuri școlare, în curând cam toate răspunsurile s-au epuizat, copiii dădeau semne că abandonează răspunsurile în faza asta. Dora, care până atunci a stat cuminte și tot mușca bucățele mici din pâinica ei cu gem, spuse câteva cuvinte în liniștea creată.
- Cred că liber ești atunci când poți face alegeri.

Nu îți pot relata ce liniște și mai mare s-a creat în adunare, dar pot să-ți spun doar că pe mine parcă m-a lovit o măciucă în moalele capului. Mă uitam prostit când la Diana când la copii și nu știam ce să mai zic. Adevărul și profunzimea acestui răspuns, venit de la o fetiță de zece ani, care abia dacă a dormit în noapte trecută, pat străin, mirosuri și senzații noi, necunoscute, ploaie și vânt, plecarea părinților, abia dacă a putut să treacă peste acomodarea insuficientă cu grupul, dar în glasul ei mărunțel, adevărul spuselor ei izbește efectiv ca un clopoțel de argint în castelul de gheață al ignoranței.

- Da Teodora, acesta era răspunsul. Liber ești atunci când poți face alegeri!

Doar atât am putut să mai îngaim.

Coachzen
02.10.2014