au început să vină zilnic, grăsuți, nu foarte deosebiți unul de celălalt, având mustăți subțiri, aranjate și mirosind a urină. aducea pungi colorate, umplute cu bucățele de mâncare. noi râdeam. iar mama se bucura când îi vedea venind. ca de obicei, stătea așezată acolo, în fața ferestrei, cu o pernă mare, albastră, în brațe. așa dormea. nu putea altfel. din când în când își scotea sticluța cu dero și acetonă și inspira profund. așa dormea.

când la capătul aleii apăreau ei, începea să zâmbească. iar vin morții ăia, am îndrăznit eu să spun într-o zi. mă copile, m-a repezit, să nu mai spui așa ceva, auzi? sunt oameni! pe voi așa vă învață acolo la biserică? hopa! acolo la biserică... veneau câte doi sau trei, depinde. în zilele de joi și vineri veneau câte trei. băteau sfios la ușa. asta la început. în ultima vreme nici nu mai băteau. primul care intra striga voios din ușă „la mulți ani, doamna bupu!”. spun eu voios, pentru că mi se părea că nu poți ura altfel „la mulți ani!” unui om. ei rosteau liniștit, doar cu un efort de a fi altfel ca de obicei, zadarnic.

de ce i-or fi spus doamna bupu?... auzi, de ce strigă ăștia „doamna bupu”? și ce dacă mă strigă așa, cu ce te încurcă pe tine? mie îmi place! sunt niște oameni foarte cuminți. cel mai mare, nu mai știu cum îl cheamă, e portar la abator. în fiecare noapte merge și hrănește animalele care au fost sacrificate în timpul zilei. ce prostie, îmi venea să strig,ce prostie! dar tăceam rușinat. sau îi răspuneam cu o voce joasă, abia șoptită: sărmanele animale...

a, să nu uit de pungi. după ce intrau în casă și după veșnicul și enervantul „la mulți ani, doamna bupu!”, unul din ei mergea la dulapul cu vase, scotea de acolo un castron, mare, verde și turna în el conținutul pungilor. nu am gustat niciodată. nu aveam cum. după ce le turna în castron, cu o mână galbenă și grăsuță, le amesteca, rar, rotind ușor de la stânga spre dreapta... păreau bucățele de pâine, cuburi, tăiate perfect, de toate culorile. nu vrei să guști, micuțule, mă întrebau uneori? micuțule era mai înalt decât ei cu cel puțin jumătate de metru. iar voma îi stătea în gât, ca o armată gata de atac, de câte ori intrau ei în casă.

într-o zi ar trebui să mă îmbăt și să îi iau la pumni! la cum se mișcă nu cred că mi-ar lua prea mult timp ca să îi bătucesc bine. abține-te, mă admonesta imediat în gând doamna bupu...

era toamnă. pașii lor printre frunzele de pe alee erau de neprivit. picioarele durdulii încălțate în pantofi maro, întotdeauna strălucitori, câlcând ușor spre interior, lovindu-și genunchii... oroare! ai putea să le spui să nu mai calce frunzele? să zboare! ai putea să le spui asta? te rog! bine, bine, am să le spun. dar până le cresc aripile mai durează. mergi și mai cumpără o sticluță de acetonă. n-ar fi mai simplu să cureți tu frunzele de pe alee? nu le-am mai curățat de când a murit tata, ai uitat? și nu le voi curăța niciodată!

tata a fost un om bun, pe care nu l-am cunoscut niciodată. tata a fost un om rău, pe care nu l-am cunoscut niciodată. nici nu prea contează dacă a fost. domnu’ bupu, îmi venea să îi spun câteodată. tata i-ar fi scos pe ăștia cu șuturi puternice în fundurile lor mari! i-ar fi așteptat în ușă, sprijiit cu umărul stâng de cadrul ușii, în mâna dreaptă având o sticlă de vodcă, plină de jumătate, cu un chiștoc de carpați în colțul gurii. iar ați venit? mă, voi sunteți tare proști! și ar fi început să le împartă șuturile. ăia ar fi fugit pe alee, care mai de care, cu ochii scoși din orbite, strigând îngroziți, dar el nu s-ar fi oprit. poate pentru câteva secunde, ca să mai ia o dușcă. tata ar fi stat disperat în spatele ușii, încercând să formeze numărul de la poliție, cu degetele lui crăpate de atâta muncă, alunecând tremurânde deasupra tastelor... ăia ar fi deschis ușa, „la mulți ani!, doamna bupu”, lipindu-l de perete. i-aș fi șters probabil lacrimile cu un șervețel de hârtie. cresc eu mare, i-aș fi spus, să vezi tu atunci!

într-o dimineață am găsit un câine, pe drumul spre școală. nu putea să-l iau cu mine. școala nu are grijă de animale. așa ne-a spus domnul director într-o dimineață, lovindu-ne în cap cu ghiulul lui mare, din argint. auziți ce vă spus? școala, ca și societatea, nu are grijă de animale! în ziua aia nu am mers la școală. am stat acolo, flămând, lângă câinele flămând. singura hrană din casă era în castronul verde, bine amestecată.

după ce a murit mama, viața a început să muște cu alți dinți. am găsit-o, tot într-o dimineață, în bucătărie. alunecase de pe scaun și zăcea cu spatele sprijinit de colțar. cu un zâmbet idiot întins pe toată fața, grăsuliul care venise mai des pe la noi, portarul de la abator, mosy, așa se numea, mi-am adus aminte, era așezat pe scaun în locul ei. cu gesturi lente, atât de lente, ținând între degete un cub mic, albastru, îl mișca prin fața mamei, zzz-zzz-zzz, gurița mare, haide, vine avionul! doamna bupu, o dojenea el din când în când, nu-i frumos...

am crescut, tată, sunt mare acum. iar sticla asta de vodcă lovește atât de bine! nu aș schimba-o pe o bâta de baseball, îmi place! cum zici, îi stă bine moluștii ăsteia cu pungulița trasă pe cap? hrană second-hand, auzi? asta aduceau, să mori de râs, nu alta! hrana mamii voastre, bă, oricine-ați fi! uite, haine curate, pantofi noi, cu talpa găurită! să mori de râs! „la mulți ani, doamna bupu!”, în casă tocmai intrase unul pe care nu-l mai văzusem până atunci. aducea nu știu ce hârtii, documente, cu tot felul de ștampile mov, negre, albaste. iar sticla de vodcă, aproape goală, refuza să se oprească. nu, nici pe o bâtă de baseball nouă!