Adoris și Kromia (4)


Poate astfel simțeau Adoris și tovarășii săi, plutind nestingheriți și liberi cu corăbiile lor sub bolta cerului albastru, spintecând valurile străvezii, însorite. Cei mai mulți dintre voinicii îmbarcați pe corăbii nu-și făceau prea mari griji. Dormeau pe întrecute, chefuiau, se hârjoneau, ținându-se de tot felul de farse. În schimb, cei de la vâsle trudeau din greu, căci vântul era slab iar Adoris vroia să ajungă cât mai repede în marea necunoscută a mării. Noaptea însă aruncau ancorele și se odihneau cu toții.

Aproape că uitară țărmurile patriei și portul Pireu de care se tot îndepărtau. Nu se mai vedeau nici zidurile, nici templele albe sclipind pe colinele înalte, înghițite rând pe rând de orizontul anonim.

Apoi, încetul cu încetul, în fața ochilor începură să li se perinde nenumărate insule din apele sudice, mereu alte țărmuri, cu alte case și alte peisaje minunate. Tinerii călători ar fi vrut să se oprească mai des prin acele meleaguri fermecate, însă Adoris o ținea morțiș că flota trebuie să înainteze cât mai mult fără să zăbovească pe undeva pentru a nu fi recunoscută. Erau pe corăbii și tineri care ieșiseră pentru prima dată pe mare. Pentru ei era pitoresc tot ce vedeau, încât nu se mai săturau privind peisajele fascinante și măreția apelor necuprinse. Dar la cârma vaselor existau și marinari încercați, care călătoreau pe mare de zeci de ani și care cunoșteau ca-n palme teritoriile pe care le străbăteau printre aceste minunate insule mărunte.

Dacă la început vremea se arătase blândă pentru navigatori - chiar era vizibilă lipsa vântului - iată însă că au venit și zile de gele încercări, zile de adevărate furtuni în mijlocul mării.

Deși încă pe senin, cerul și aerul s-au mohorât dintr-odată iar valurile au început să se neliniștească și să se ridice din ce în ce mai sus. Velele dădeau semne că se împotrivesc cârmelor, corăbiile se mențineau apropiate una de alta cu mare greutate.

Spre seară orizontul s-a întunecat de-a binela și un vânt prevestitor de rele a început să sufle cu putere dinspre sud. Norii s-au ridicat amenințători, întunecând bolta cerului, iar valurile au început să fiarbă și să se rostogolească cu furie. Corăbiile erau legănate încolo și încoace, ca niște jucării, gata să se scufunde.

Înfricoșați de furtună, marinarii începură să strângă pânzele, ca să poată învinge vântul. Dar valurile se rostogoleau și mai amenințătoare și împingeau corăbiile cu repeziciune.

Toate aceste temeri au durat câteva ceasuri. După aceea, vântul a încetat ca prin farmec și valurile s-au mai muiat. Când ceața se mai risipi, toți s-au putut lămuri că intraseră într-un golf al unei insule sălbatice și plină de stânci. Ploaia care tocmai începu să șiroiască potopea punțile corăbiilor. Apoi totul se cufundă în liniște și întuneric până a doua zi, când cei de pe corăbii constatară cu mare bucurie că n-au pățit nimic, că erau teferi cu toți.

Au zăbovit două zile în preajma golfului, deoarece în larg. Deși furtuna încetase, valurile păreau încă amenințătoare.

În prima dimineață liniștită și senină și-au reluat călătoria, navigând în voie vreo cinci zile una după alta, până când simțiră că marea dădea semne de apropiere de un pământ întins.

Într-adevăr, în acea după amiază cârmacii vestiră că peste câteva ceasuri urma să apară la orizont țărmul insulei Rodos. Se și presimțea acest lucru, după direcția de zbor a păsărilor și după șirurile lungi și înspumate ale valurilor. În zare se distingeau țărmuri întinse de care se spărgeau valurile. Deasupra țărmurilor ca de cretă se înălțau coline verzi și blânde, iar în depărtare se vedeau, întunecate și înalte, culmile împădurite ale munților.

Adoris socoti că nu e bine să dea de știre paznicilor insulei de prezența corăbiilor sale, așa că porunci ca toate vasele să fie ținute pe loc, la mare depărtare de țărm, până la înserare. Mai porunci ca toate pânzele corăbiilor să fie strânse, căci în preajma țărmului erau în pericol de a fi văzute.

În sfârșit, când se înserase de-a binelea vâslașii au împins corăbiile aproape de țărm, sub un mal scund, în spatele căruia păreau că se întind păduri întunecoase. Prin preajmă nu se vedea nici țipenie de om și nicio casă. După ce au tras în acest adăpost liniștit s-au pregătit să debarce.

Odată cu lăsarea întunericului căldura zilei se mai domoli iar voinicii, chinuiți de atâta vreme pe corăbii, nu au mai stat pe gânduri și s-au risipit în apa golfului. Adoris însuși le-a consimțit această ispită. Chiar și el și-a scos armura și veșmintele și s-a cufundat într-o hulboacă adâncă, în apa caldă și plăcută. Curând, plaja nisipoasă de lângă pădure se umplu de războinici de pe corăbiile ateniene, tineri, veseli și distractivi.

Pe Adoris însă nu-l părăseau gândurile cu care venise pe insulă, așa că ieși primul din apă și porunci de îndată flăcăilor să se pregătească pentru îndeplinirea poruncilor. Mai întâi chemă la el căpeteniile vaselor, călăuzele și încă vreo câțiva tovarăși destoinici cu gândul de a se sfătui asupra celor ce urmau să facă. În acest scop au ridicat un cort mare lângă care au aprins un foc din ramuri uscate. În jăratec au început să sfârâie fripturile de berbec.

- Hei, Adoris, petreci strașnic! salută Aias în chip de viteaz falnic, cu armura sclipind în bătaia flăcărilor, sosind la cortul prietenului său.
- Te salut, Aias! îi răspunse Adoris cu bucurie în glas. Te așteptam la sfat!
- Bine faci, fiul lui Atridas! Iată-mă, am sosit!
- Dar cârmacii tăi nu vin? îl întrebă Adoris, nerăbdător să înceapă odată sfatul.

Aias se uită în direcția oamenilor săi, fluieră de trei ori și strigă să vină de îndată cârmacii săi. Apoi, către Adoris:
- În două clipe sunt aici, fii fără grijă!

Rând pe rând, toți cei chemați se adunară la sfat, în jurul focului din fața cortului.

- Lipsește Mitridates? întrebă Adoris.
- L-am văzut înotând în largul apelor, zise un cârmaci.
- Hai să începem, că apare și el de îndată, rosti Aias cu încredere.
- Așadar, voi, feciori ai Atenei, începu Adoris, v-am chemat să ne sfătuim cum e bine să procedăm mai departe...
- Dacă e să ne sfătuim, interveni Aias a cărui statură arătoasă se profila măreață în lumina flăcărilor, eu zic să dormim aici, la adăpost, iar mâine să ieșim în larg, apoi năvălim pe insulă, fără a da de veste, dărâmăm templul lui Apollo, jefuim ce putem și o ștergem imediat înapoi pe mare!

Mai multe priviri se opriră dintr-odată pe chipul lui Adoris să întrevadă ce avea de spus despre cele propuse de Aias. Mitridates sosi tocmai în acele clipe, cu părul încă ud, dezbrăcat încă și fără armură, venind direct din apă. Se așeză în preajma lui Adoris. Umbra lui, ca a unui Prometeu despuiat, se proiecta mare și lungă pe stânca din fața golfului.

- Ce zici, Mitridates de planul lui Aias? întrebă Adoris.

Mitridates, după ce se lămuri cu cele spuse de prietenul său Aias, răspunse:

- Nu! Așa nu e bine! Gândiți-vă ce-ar însemna cinci corăbii necunoscute, cu velele întinse, apropiindu-se de o insulă numai într-atât încât să nu fie descoperite. Nici n-am pune bine piciorul pe țărm că ne-ar și întâmpina întreaga oștire de pe insulă!...
- Ce? Þi-e frică poate de căprarii ăștia de pe insulă? Despre ce oștire vorbești? izbucni Aias, parcă nesuportând să fie contrazis.
- Potoliți-vă, aprigi viteji ai Atenei! căută să-i domolească Adoris. Nu trebuie să ne mâniem, ci să găsim planul cel mai potrivit. Dar să ascultăm și părerile altora, de pildă cea a cârmacilor noștri. Tu ce zici, bătrânule Panteleu?

Panteleu, un bărbat mărunt cu barbă mică și îngustă, cu ochii adânciți în orbite, chel pe deasupra, deși pe la poalele capului se mai zărea câte un pic de păr negru, clătină cumpătat din cap și zise:

- Ce e rău în toată treaba asta este că de aici și până la templul lui Apollo va trebui să mergem pe jos cam vreo două zile încheiate. Ori, în acest timp, oștirea lui Glaucon, regele insulei, ar afla cu siguranța de prezența noastră și ne-ar zădărnici planul. Poate ar fi fost mai bine să fi acostat într-un golf mult mai apropiat de templul lui Apollo...
- Atunci de ce n-am ridica ancorele să căutăm un golf mai aproape de obiectivul nostru? propuse entuziasmat de idee Adoris.
- Acum? E prea târziu! Și oamenii sunt osteniți. Unde să mai rătăcim pe întuneric acum? încercă din nou, tot mânios, Aias, să câștige încrederea celor din jur.
- Bunule Aias, se strădui Adoris să-l îmblânzească, nu te supăra, dar trebuie să ascultăm și părerile celorlalți...

- Vă temeți și de umbrele voastre! interveni brusc un văr de-al lui Aias, pe nume Piritou. Și eu sunt de părere că nu trebuie să ne temem de niște ciobani, care probabil că nu știu să țină un arc în mână!

Mitridates însă i-o întoarse tăios:
- Nu-i chiar așa cum crezi tu! Tare aș vrea să te văd cum ai ține piept la vreo o mie de războinici din oastea lui Glaucon!

Văzând că spiritele s-au întețit Adoris încercă din nou să le potolească:
- Hai să nu ne certăm acum fără rost! Mai bine să chibzuim un plan bun...
- Spune-ne tu un plan bun, dacă al meu nu-ți convine, rosti, rățoit și de data asta, Aias.
- Eu aș zice să ne odihnim câteva ceasuri aici, în golful acesta, unde cred că suntem bine protejați. Iar imediat după miezul nopții să ridicăm ancorele și să dăm un ocol insulei, căutând un golf mai apropiat din care să putem ataca templul.

Ceilalți se uitară unii la alții, vrând parcă să întrevadă părerile celorlalți cu privire ca spusele lui Adoris. Părea cea mai acceptată idee, cu toții simțeau cum le picură somnul pe la gene.
Într-un final au căzut de acord cu această propunere și fiecare a plecat să se odihnească. Aias a plecat și el urmat de ai săi, mormăind pe drum:
- N-am mai văzut asemenea oșteni, să se teamă de niște ciobani!

Pe Adoris însă nu-l ispitea somnul de fel. Aștepta cu mare nerăbdare să se facă miezul nopții ca să-și trezească tabăra și să se pregătească de plecare.

Oștenii de pe cele cinci corăbii se treziră repede, cu zarvă, dar fără prea multă tragere de inimă. Se îmbarcară cu toții, iar corăbiile ateniene, împinse de vâsle și de vele, începură să se strecoare grăbit de-a lungul țărmului întunecat al insulei. Înspre zori s-au apropiau de un golfuleț liniștit, ascuns sub o colină abruptă și împădurită. S-au oprit la acest nou adăpost, oștenii au debarcat în tăcere pe țărm și și-au instalat corturile pe un tăpșan plin de iarbă de la poalele pădurii.

Adoris și-a adunat din nou căpeteniile la sfat și le-a zis:
- Rămâneți aici, în liniște, până mă întorc. Voi pleca însoțit de douăzeci de oșteni să cercetăm împrejurimile. Vegheați asupra ordinii și disciplinei!

După ce Adoris și însoțitorii lui au dispărut în pădurea deasă, ceilalți au început să-și vadă de treburile lor, într-o liniște desăvârșită. Unii și-au căutat merinde prin amforele de pe corăbii. Alții s-au întins să-și mai prelungească somnul. O parte din oamenii lui Aias s-au pus pe chef, fără însă să facă prea multă zarvă.

În acest timp, grupul lui Adoris a urcat pe culmea colinei și s-au oprit într-o poiană din care se dezvăluia întreaga priveliște spre interiorul insulei. Culmile munților, pe crestele cărora se vedeau stânci răzlețe și pini singuratici, tocmai se aprindeau de văpăile primelor raze de soare, în timp ce golful din vale rămânea încă întunecat. Răsărind soarele, peisajele se transfigurară, devenind dintr-odată pline de culoare. Cerul se făcu de un albastru-deschis, ca de faianță, colinele păreau de un verde-transparent și exotic precum o frunză tânără privită bătaia unei raze puternice de lumină.

Insula era într-adevăr fascinantă. Dinspre vetrele satelor din vale și până sus spre crestele munților urcau multe cărări șerpuitoare, întrerupte ici-colo pe la câte un izvor, prin poiene, ori prin pâlcuri de pădure. Prin văgăunile văilor sau pe tăpșanele înverzite ca niște terase erau așezate mici case albe de piatră, ori colibe păstorești de lemn. La capătul văii, aproape de țărm, se putea zări o parte din întinsa cetate a regelui Glaucon.

Mai presus de frumusețea priveliștilor părea însă splendida siluetă alb-strălucitoare, suplă și elegantă, a templului lui Apollo. Așezat într-un loc feeric, pe o colină verde de o suavă candoare, templul era înconjurat de arbori de cedru, zvelți și fermecători. La vederea unei asemenea frumuseți inima lui Adoris tresări exaltată. Nu-și putea imagina o asemenea splendoare. Nici nu bănuia măcar că templul lui Apollo din insula Rodos putea fi atât de desăvîrșit!

Cum ar putea cineva, gîndi Adoris, să distrugă o asemenea bijuterie? Cum de s-ar încumeta chiar el să se atingă de acest lăcaș sacru, tocmai el? Tocmai ei, niște atenieni, crescuți în miezul celor mai luminoase școli ale spiritului?

Și totuși, venise în insula Rodos anume să se răzbune pe Craton, fiul regelui Glaucon. Și nu găsea alt mijloc mai bun pentru a face asta decât să-i pângărească templul. Adoris jurase să se răzbune, încă de la jocurile atletice din Olimpia, care avuseseră loc cu un an în urmă. Nu-l durea atât de mult că fusese învins de Craton în luptele cu sabia, cât cuvintele acestuia după ce-și luă coroana de lauri: "Adoris? Doar lauda-i de el! Dar în luptă se comportă ca un țânc!...".

Așa insultă nu putea ierta niciodată Adoris. Pregătindu-se să se întoarcă la corăbii, le spuse hotărât tovarășilor de drum:

- Nu vom dărâma templul lui Apollo, că-i prea frumos! În schimb, îl vom ataca și-l vom jefui de podoabe și de statuie, apoi ne vom retrage...

Plini de avânt, coborâră de îndată spre tabără. Când au ajuns în vale îi așteptau o dezamăgire cruntă: Aias și verii săi își îmbarcaseră oamenii pe cele trei corăbii ale lor și plecaseră, dispărând în largul mării, fără să lase vorbă de vreo motivație serioasă. Hotărâseră, ziceau cei care au auzit, că răzbunarea lui Adoris asupra lui Craton nu-i privește pe ei.
Descumpănit de această neașteptată trădare Adoris a mai avut doar tăria să spună:

- Plecat-au, deci? Dezonoare lor! Vor fi, prin urmare, mai puțini lași printre noi când lupta va începe!

După ce își mai potoliră mânia, Adoris și Mitridates și-au adunat oștenii care le-au mai rămas și au început să se strecoare pe insulă, urcând povârnișul împădurit spre locul de unde plănuiau să atace templul, sperând să nu fie descoperiți.

( va continua)