Odată cu noua împărțire administrativă, ce a adus din nou județele pe harta țării, s-au produs schimbări și în acel sat. Oamenii, când trebuiau să anunțe vreun deces ori vreo naștere, nu mai mergeau la Amnaș care, până atunci, era centru de comună, ci într-un sat mult mai mare, în Săliște. Și, ziceau ei, este mai bine așa că tot mergeau acolo aproape în fiecare zi de luni la târgul de peste săptămână. Veneau aici să vândă și să cumpere locuitori din multe sate din Mărginime, iar o dată ori de două ori pe an se organizau, tot aci, târguri de animale la care veneau oameni nu numai din satele apropiate, ci și din unele mult mai îndepărtate. Aici își vindeau prisosul de bucate cei de la câmpie și tot de aici cumpărau, când aveau nevoie, scânduri, grinzi, caferi, lați. Mai aflase Nuțu despre Săliște, nu mai știa de unde, poate din vreo lectură de-a lui, că aici sunt multe fete frumoase și că tot de aici s-au ridicat câțiva oameni de seamă.
Dar Săliștea îi trezea lui Nuțu amintiri care, parcă, s-ar fi petrecut ieri, și nu departe în timp, când el era în clasa a treia primară. Atunci mama lui a fost numită educatoare pentru toată luna august în Colonia de vară organizată de Secția de Învățământ la Săliște. L-a luat și pe el. Erau doar fete în acea colonie de aceea s-a simțit, la început, stingher. Dormea într-o cameră mare, care, de fapt, era o sală de clasă, pe paturi pliante, împreună cu mama și alte două învățătoare. Pe unde umblau, și umblau mult plimbându-se pe lângă râul de munte, și, mai ales, când mergeau prin sat la cantină sau spre terenul de sport, fetele trebuiau să fie încolonate, două câte două, și să cânte. Una dintre melodii, i se părea lui, era deosebit de frumoasă pe versurile, poate încropite acolo de vreo învățătoare sau de vreo elevă mai talentată: Hai la Săliște,/ vino îndată/pe gânduri tu nu mai sta/ natura s-o poți admira. N-ar fi ținut minte aceste versuri dacă n-ar fi fost însoțite de melodia care i se părea magnifică. De-abia mai târziu, auzind-o interpretată la radio în spaniolă, a aflat că se numea Celito lindo fiind una dintre cele mai îndrăgite cântece mexicane (Ay, ay, ay, ay,/Canta y no llores,/Porque cantando se alegran,/Cielito lindo, los corazones.)
I-a mers bine în vara aceea. Mulți spuneau că parcă a crescut văzând cu ochii.
Sigur, acum va vedea iar acel sat, va trebui să-l vadă că era doar centru de comună, va participa aici poate la ședințele Comitetului Executiv în care se va discuta problema școlilor ori, poate, va trebui să meargă și la vreo ședință a Comitetului Comunal de partid așa cum mergea și Viorel de la Ruși în Slimnic.
A fost acolo destul de curând, pentru că a fost chemat de către noul secretar al Comitetului Comunal de Partid. În alte comune Secretarul de partid era și președinte al Comitetului executiv sau primar cum începuse să i se mai spună, ca pe vremuri. Aici, pentru că era o unitate administrativă foarte mare, avea în componența sa unsprezece sate, secretarul comitetului comunal îndeplinea numai această funcție. Era tovarășul Bunea, așa-i era numele, unul dintre tovarășii care a îndeplinit munci de răspundere în conducerea de partid a fostului raion Agnita. A fost propus să aibă tot o astfel de muncă și în județul nou creat, Sibiu. A primit și un apartament într-un nou cartier construit pe Valea Săpunului. Dar, spre surprinderea lui și poate și a altor tovarăși, ce-i erau apropiați, la ședința de constituire a Comitetului Județean de Partid n-a fost trecut pe lista celor propuși să facă parte din noile organisme ale conducerii de partid și de stat. I s-a reproșat că n-are studii corespunzătoare și nici nu se străduiește pentru a și le completa. Până la urmă a fost găsită și pentru dumnealui o muncă pe măsura priceperii sale, secretar al Comitetului comunal în cea mai întinsă structură administrativă a județului. Acum tovarășul Bunea era în căutarea unui secretar adjunct cu propaganda. Acesta trebuia, conform directivelor Comitetului Central, să fie și director de cămin cultural, să aibă neapărat studii superioare și să fie, de preferință, profesor. S-a conformat întocmai tovarășul Bunea l-a găsit și apoi l-a lămurit pe Iulian profesor de istorie de la liceul din localitate să primească această funcție. Asta s-a petrecut prin luna iulie ca pe la începutul lui septembrie Iulian să-și prezinte demisia din funcția în care fusese ales nu cu mult timp în urmă. Degeaba a încercat tovarășul Bunea să-l lămurească în fel și chip că nu face bine ceea ce face, chiar l-a amenințat că demisia sa va avea repercusiuni asupra carierei lui care este, nu-i așa, la început. Acesta, nu și nu, o ținea pe a lui.
- Bine, tovarășe, să nu zici că nu ți-am spus. O să regreți, dar atunci va fi prea târziu.
N-a regretat nici atunci și nici mai târziu, e drept că tovarășul Bunea nu era ranchiunos, n-a intreprins nimic, deși putea, ca să nu-i meargă bine la locul de muncă.
A studiat tovarășul secretar Bunea fișele de încadrare a școlilor de pe raza comunei și s-a oprit asupra lui Nuțu. Acesta, își zicea tovarășul secretar, n-avea cum să refuze postul, nu era titular la școala la care tocmai fusese numit director, salariul îl avea destul de modest iar indemnizația, Emul de conducere, doar de o sută și cinci zeci de lei. Îi va promite că va interveni ca să-l titularizeze, va interveni și la Comitetul de cultură ca să obțină pentru directorul de cămin cultural cel mai mare em. posibil, cel puțin ca al directorului liceului dacă nu ceva mai mare. Are, deci, cu ce să-l atragă.
La prima întâlnire cu tovarășul Bunea, Nuțu nu s-a arătat prea încântat de propunerea ce i s-a făcut. Bunea a insistat arătându-i avantajele funcției de locțiitor al secretarului comitetului comunal și de director al celui mai mare Cămin cultural din județ față de modestul post de director al unei școli sătești. De aici, din acest post, se poate face cunoscut va avea, deci, posibilitatea să avanseze devenind activist al partidului la nivel județean și, de ce nu, chiar mai sus, nu se știe ce surprize îi poate rezerva viitorul.
S-a gândit el, Nuțu, că poate ar avea dreptate Bunea. Da, dar de ce atunci, dacă sunt atâtea avantaje, Iulian și-a prezentat demisia și nu vrea să revină asupra ei? A adus Nuțu vorba și despre asta dar i s-a răspuns, oarecum evaziv, cu o afirmație a lui Lenin despre niște tovarăși vremelnici de drum pe care partidul nu poate fi sigur și care oricând pot trăda. Bine ar fi să nu fie și cazul tovarășului Iulian.
- Deci, ne-am înțeles, tovarășe Nuțu. Pentru data de 1 decembrie va fi convocată Plenara Comitetului Comunal. Eu o să fac în așa fel încât să fii ales să participi la ea. Atunci se vor alege încă doi membri în Biroul organizației. Unul din ei vei fi dumneata, celălalt primarul Oană care încă n-a fost cooptat în acest organism. Dar, să nu uit, dumneata va trebui ca la Plenară, la punctul doi de pe ordinea de zi, să ții o expunere despre importanța zilei de 1 decembrie în care să subliniezi rolul clasei muncitoare, a Partidului său social-democrat, care nu după mult timp va deveni comunist, în organizarea acestui act politic de o importanță majoră pentru dezvoltarea ulterioară a României. Expunerea va trebui să să dureze treizeci-treizeci și cinci de minute, în niciun caz să nu depășească patruzeci.
Sala mare a Căminului cultural s-a umplut până aproape la refuz cu cei peste cincizeci de delegați, cu invitați din partea atelierului, aproape fabrică de cusut covoare, din partea conducerii căminului spital de bătrâni, a liceului teoretic, a Stațiunii de mașini și tractoare, a ocolului silvic, a stației C.F.R. a secției Uzinei Independența-Sibiu, ce activa în localitate și care avea aproape o sută de angajați. Au ascultat cu toții timp de mai bine de o oră expunerea împănată cu multe date statistice despre realizări și neajunsuri din toate sectoarele de activitate, despre întrecerea socialistă, despre activitatea diferitelor organizații de bază în realizarea planurilor. Tovarășul Bunea s-a întrecut pe sine, avându-le pe toate bine organizate în memorie, doar când și când aruncând-și ochii pe o bucățică de hârtie. Textul dactilografiat al dării de seamă era îndosariat pe masa prezidiului dar raportorul nu și-a aruncat ochii asupra lui, îi era de ajuns doar hârtiuța. Cu toate că nu i-a urmărit în amănunțime expunerea, Nuțu s-a convins că tovarășul secretar era un bun orator.
A încercat și el, și chiar a reușit să țină trează atenția sălii vorbind despre actul de la 1 decembrie mai ales când a amintit participarea unor localnici la marea adunare de la Alba Iulia. N-a uitat să sublinieze rolul determinant al socialiștilor care au dat dovadă de mult patriotism, dar a criticat regimul burghezo- moșieresc, care, la câteva zile după declarațiile de unire, a comis masacrul de la 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului de la București. Vorbind, Nuțu și-a dat seama că expunerea lui a început să devină un fel de talmeș-balmeș pentru care putea fi mai mult criticat decât aprobat. Dar în sală nu erau profesori examinatori ci doar oameni care, unii, aproape îi sorbeau cuvintele. De altfel tovarășul Prică din partea Comitetului Județean în concluziile trase asupra desfășurării adunării l-a lăudat pentru interesantele amănunte edificatoare.
Începând cu luni, din săptămâna următoare, Nuțu și-a început activitatea la Comitetul Comunal și la Căminul Cultural. La ora opt sosea cursa I.R.T.A. de la Sibiu, pe la un opt și un sfert intra în sediu unde tovarășul Bunea sosise deja. Dumnealui ajungea la serviciu cu mașina personală, un IMS vechi, provenit dintr-o casare, probabil, de la vreo gospodărie de partid. A instituit obiceiul, sau așa se procedase și la Comitetul raional Agnita, ca la începutul zilei să se citească presa de partid.
- Să fim, tovarășe, la curent cu ultimele noutăți, să putem răspunde oricăror întrebări ce ni le vor pune cetățenii, să știm a ne descurca în orice situație.
Când nu aveau pe grafic participarea la vreo ședință a unei organizații de bază, pentru a trage concluziile, rezolvau corespondența sosită pe adresa Comitetului sau participau în biroul primarului la audiențele pe care acesta le acorda cetățenilor înscriși pe listă. De multe ori tovarășul Bunea intervenea în discuția dintre petent și primar lămurind sau, după caz, liniștind lucrurile.
Masa de prânz o luau de obicei la cantina spitalului sau la cea de la internatul liceului. Pe drum înspre acolo se opreau, invariabil, la bufetul căruia localnicii îi spuneau La Anicuța. Tot acolo, într-o cameră separată, adică în fund la Anicuța, se serveau niște mititei grozavi, dar n-avea oricine acces, ci doar notabilitățile locale ori în trecere spre alte sate de la munte dar și unii mărgineni care beau aldămașul după câte o tranzacție reușită la târgurile periodice de animale. Ei nu intrau acolo ci se opreau în dreptul tejghelei printre alți consumatori, primindu-și însă mai repede decât ei comanda o sută de grame de spumă de drojdie pentru tovarășul Bunea și cincizeci de grame coniac pentru tovarășul adjunct. Nu terminau să-și bea ce-au comandant că din diferite părți ale localului se ridicau unii care vroiau să reînnoiască comenzile celor doi. Tovarășul secretar îi refuza întotdeauna și-i făcea semn lui Nuțu să procedeze la fel.
- Ãștia atâta așteaptă, măi tovarășe, să te îndatoreze cu ceva ca, apoi, să-ți ceară să intervii, te miri unde, pentru ei. Sunt oameni dați dracului mărginenii ăștia, își cunosc interesul și ar face orice ca să și-l atingă.