Doi ani au trecut destul de repede și o nouă schimbare s-a produs în viața lui Nuțu. Rășinarul a rămas în urmă, transformat în curând doar în amintiri, de cele mai multe ori plăcute. N-a fost să fie așa cum îi prezise nașul său de botez: cariera ta s-a terminat odată cu demisia din postul de director. N-o să mai poți avea, în veci, un post de răspundere, o să aibă grijă de asta partidul și inspectoratul, că sunt tot una. Ascultă-mă pe mine, sunt bătrân și de mult fac pe cadrul didactic.
Și bine zicea nașul cel bătrân, gândea Nuțu, dar numai în ceea ce privește afirmația fac pe cadrul didactic. Într-adevăr, doar îl făcea, că nu era. Terminase el, prin anii 20, cu greu Seminarul teologic. A fost preot prin mai multe sate. Și-a dat seama că doar din veniturile provenite de la parohie va rămâne tot sărac, așa cum intrase în preoție, de aceea a început să pună deoparte banii pentru a cumpăra pământ. A cumpărat câteva iugăre dar, în curând, și-a dat seama că proprietatea dobândită va fi împotriva lui și a familiei sale. Urmărea cu groază, de prin ziare și de pe la radio, atunci în vara anului 1944, cum înainta armata sovietică. Și mai știa că acolo, în Rusia lui Stalin, bisericile au fost dărâmate iar preoții, care n-au fost omorâți, au fost duși în depărtata și înghețata Siberie. Oare asta o să-i fie soarta? La ceilalți nu se gândea. Frica ce pusese stăpânire pe el s-a accentuat în toamna acelui an când armatele sovietice și-au făcut apariția prin sat. Atunci, prin octombrie, într-o bună dimineață, a fost trezit de bătăi puternice în poartă. Sângele i-a înghețat în vine. Or fi rușii care vor să-l omoare, ori să-l ducă cine știe pe unde. A răsuflat ușurat când, de după perdea, l-a văzut pe Onuț, diacul. I-a deschis.
- Hai, părinte că s-o spart biserica și și-au bătut joc de cele sfinte.
Doar într-un târziu, când și-a dat seama că nu mai este nicio primejdie, s-a dus, însoțit de Onuț. Într-adevăr, prin altar sfinții și chiar Mântuitorul și Fecioara aveau desenate, cu cărbune, mustăți, patrafirul și odăjdiile erau însemnate cu câte o stea în cinci colțuri, iar pe Sfânta masă trona un coș cu struguri și prin împrejur se vedeau excremente umane. Potirul și lingurița de argint lipseau.
Tot numai la el s-a gândit și atunci părintele. Va trebui să plece, cât mai curând, din sat, undeva unde nu-l cunoaște nimeni, și să renunțe la preoție, până nu-i prea târziu.
S-a mai liniștit, o vreme, văzând că nu se mai întâmplă nimic, dar până la sfârșitul anului a reușit să-și vândă pământul. La începutul anului următor, a găsit, la o periferie a Sibiului, o casă destul de mare înconjurată de curte. A cumpărat-o. Dar din ce să trăiască dacă nu va mai avea venitul de la parohie? Va trebui să se angajeze undeva, desigur, la stat că este mai sigur. A avut noroc găsindu-și un post de administrator la o școală profesională nou înființată. Acolo, după o vreme, așa cum s-a instituit pe atunci obiceiul, a trebuit să-și facă, în scris autobiografia. A chibzuit câteva nopți, fiind chinuit de nesomn, ce să scrie. Și a scris, cu inima îndoită, că și-a dat seama că religia, pe care a slujit-o, nu este altceva decât o minciună în slujba claselor exploatatoare pentru a-i aservi mai ușor pe muncitori și pe țărani. N-a mai fost întrebat de nimeni în legătură cu acea perioadă din viața lui. Cei de la Arhiepiscopie l-au scos din evidențele lor. Da, dar nimeni de acolo nu s-a întrebat de ce oare fostul preot, absolvent de seminar, plecat de bună voie din viața bisericească, s-a înscris, pentru completarea studiilor, la Institutul Teologic de grad universitar. Știa doar el de ce, vroia să fie profesor suplinitor, în învățământul gimnazial unde ar fi avut un salariu mai mare, plătit ca unul cu studii superioare. Și a reușit ce și-a propus, în doi ani dând niște examene de diferență a ajuns licențiat în teologie. Dar, își zicea el, a căzut din lac în puț. În orașul unde își avea casa nu putea funcționa după 1948, când s-a scos religia din școli, iar la alte materii erau destui profesori calificați. A făcut cu greu naveta prin satele din jur predând ce se nimerea, făcând cu greu față cerințelor programelor analitice. De multe ori îl întreba pe el, și probabil și pe alții, unele probleme ce nu le înțelegea.
- Spune-mi, Nuțule, ce înțelegi prin teama Austriei?
S-a gândit și n-a putut să-i dea un răspuns.
De-abia mai târziu căzându-i în mână un manual de istorie de Ioan Lupaș a văzut un subtitlu la o lecție denumit așa. Era vorba despre poziția marilor puteri în legătură cu unirea principatelor de la 1859. Austria se temea că dacă Moldova și Țara Românească se unesc, nu cumva Transilvania să vrea să se unească și ea cu cele două și să se rupă, în felul acesta, de acel imperiu. Pe unde o fi găsit cartea și cum se folosește de ea în predare?


Nu, nu s-au adeverit vorbele nașului său. N-a trecut mult și i s-a propus, iar el a acceptat, funcția de director de școală în satul Cașolț.
Propunerea nu s-a datorat unor merite ce le-ar fi avut și care ar fi fost recunoscute de de cei din conducerea inspectoratului. Nu, ea s-a datorat greșelilor fostului director și a lipsei lui de abilitate pentru a le masca. Acesta și-a dat seama că ar putea câștiga lunar ceva mai mult decât avea dreptul. Tot se pierdeau destule ore, nesemnate în condica de prezență și, deci, neplătite, când cineva, să zicem, se îmbolnăvea până era trimis vreun suplinitor sau el reușea să asigure prezența la catedră cu cineva din școală, care, bineînțeles, putea fi plătit pentru orele făcute în plus, peste program. De obicei n-avea pe cine trimite să-i țină locul celui absent din varii motive, așa că se semna el în condică ca apoi să-și treacă pe statul de plată ore suplimentare. Putea face acest lucru, își zicea el, fără ca cineva să bage de seamă, mai ales că statele de plată le întocmea tot el în locul soției sale care, pe lângă norma didactică, avea și indemnizația de secretară. Un timp lucrurile au mers așa. Pe statul de plată tovarășul director, pe lângă retribuția provenită din norme lui didactică și indemnizația de director, mai primea și contravaloarea orelor suplimentare care, de multe ori, depășea jumătate din ceea ce i se cuvenea în mod legal. Un control financiar de rutină a descoperit că orele semnate de director se suprapuneau ca timp, în aceeași oră el fiind la mai multe clase, sau că semna ore când era pe la vreo ședință în afara școlii, ori de câteva ori când era în concediu medical. A urmat, apoi, o ședință de Consiliu profesoral cu participarea inspectorului general adjunct și a inspectorului teritorial. Aceștia au luat cuvântul descriind matraprazlâcurile fostului director, îndemnând și pe colegii lui să-l înfiereze. A fost o ședință cu totul ieșită din comun. Toți se așteptau ca individul să fie înlăturat din învățământ și ca ancheta să fie preluată de Miliția economică sau de către procuratură. N-a fost să fie așa. Fostul director a intrat într-un concediu medical prelungit, iar soția lui venea la școală tot timpul cu ochii plânși. Se plângea, cui vroia s-o asculte, de bolile celor două fetițe gemene și despre greutățile vieții cărora trebuia singură să le facă față, al ei fiind pe patul de spital. Mai aducea vorba, fără ca interlocutorul, sau interlocutoarea, să dea semne că-i interesează, despre răutatea oamenilor din ziua de azi.
Katy, femeia de serviciu, când se nimerea să fie prin apropiere, se grăbea să dispară când era adusă vorba despre vechiul director, ca și când n-ar mai vrea să audă despre el. Lui Nuțu, se părea, începuse să-i poarte respect. Poate pentru că s-a interesat de fiul ei atunci când a fost internat în spital în urma unui accident cu tractorul, pe care-l conducea la brigada de câmp a C.A.P.-ului. A fost un accident destul de grav ce i-a afectat coloana. Un timp a trebuit să stea în spital, unde un chirurg vestit a reușit să-i îndrepte vertebrele, dar și după aceea a mai stat acolo, pe patul de spital, nemișcat, câteva săptămâni. Într-una din seri, Nuțu a stat la o coadă imensă și a reușit să cumpere o plăsuță de portocale, să tot fi fost ceva mai bine de două kilograme. Trei bucăți, mai mari și mai frumoase i le-a dus lui Hans-Peter la spital. Așa îl chema pe băiatul lui Katy. S-a nimerit să fie și mamă-sa acolo. Două i le-a stors într-un pahar, în care a dizolvat și puțină miere dintr-un borcănel, și i le-a dat să le bea.
- Să știți, domnu` director, i-a spus după câteva zile, că așa de bine i-au căzut lui Hans-Peter portocalele acelea de parcă a început să prindă puteri văzând cu ochii. Vă mulțumește și pentru cărțile pa care i le-ați dus și zice că de-abia așteaptă să vă mai întâlnească după ce va ieși din spital.
Era, într-adevăr, isteț băiatul femeii de serviciu. Citea cam tot ce-i cădea în mână fie cărți în limba română, fie în limba germană. Ar fi vrut să plece și el din sat să se angajeze ca lăcătuș mecanic, meserie ce a învățat-o la școala profesională, și să se înscrie la un liceu seral. Aceste visuri i-au fost, deocamdată, spulberate de accident.
Era această săsoaică, femeia de serviciu, Katy, devotată școlii în care lucra de peste douăzeci de ani. N-ar fi lăsat un fir de praf pe vreo bancă sau altă mobilă. Săptămânal, în sălile de clasă, iar în cancelarie în fiecare dimineață, mirosea a dușumele spălate cu leșie. În unele după amiezi, când Nuțu mai rămânea prin școală, îi plăcea să vorbească cu ea. A aflat astfel despre prima ei tinerețe, cea de la cincisprezece la nouăsprezece ani petrecută prin nordul Uniunii Sovietice, unde a fost dusă la muncă forțată alături de alți consăteni sași. Era cea mai tânără dintre ei. A plecat acolo înșelând autoritățile pentru a-și salva o soră mai mare, care era măritată și avea un copil de șase ani. Din cei șaizeci și doi, duși atunci din sat, s-au mai întors treizeci și unu, unsprezece bărbați și douăzeci de femei.
- Ceilalți au rămas pe acolo, îngropați fără un nume scris pe o piatră, dar ce vorbesc eu de piatră, nici măcar pe un lemn. Dar, totuși, să nu mint, s-au întors doisprezece bărbați. Unul dintre ei este Hans- Peter care avea atunci un an și jumătate.
S-a uitat câteva secunde la podea și a adăugat:
- L-am căpătat de la un neamț din Polonia dus acolo ca și noi.
N-a mai zis nimic, dar nici Nuțu n-a întrebat-o mai multe. A aflat, însă, mai târziu, de la o verișoară a ei, că sora, în locul căreia plecase, locuia în casa părintească și, după ce le-au murit părinții, n-a vrut să o primească cu copilul. Au locuit amândoi în casa unui român bătrân care n-avea copii și de la care au moștenit casa.
- Și acum, domu` director, aștept pensia, mai am doi ani. Tare aș vrea să-l văd însurat pe Hans- Peter al meu și să-i cresc copiii, dar nu știu dacă se mai poate cu beteșugul pe care l-a căpătat. Așa mi-a spus doctorul, dar, poate că nu le știe nici dumnealui chiar pe toate.