A mai stat Nuțu împreună cu proaspăta soție, după nuntă, încă vreo câteva zile acolo în satul de sub munte. Livezile erau pline de rodul toamnei. Căruțe cu 1 - 2 cai, în care se aflau scări, unele foarte lungi, de câte 15 cuie, saci de cânepă țesuți în război, traiste de care erau legate cârlige de lemn ca să poată fi fixate între crengile merilor sau perilor ce trebuiau culeși, se îndreptau spre câmp. Cei care însoțeau căruțele purtau pe umăr una sau două prăghite, niște bețe lungi ce aveau la un capăt o împletitură de sârmă în care, cu o anumită dibăcie din partea culegătorului, se puteau desprinde fructele din codița lor, și coborâte cu grijă pentru a fi puse în traiste și apoi în saci. Trebuia lucrat cu multă grijă, orice măr sau pară căzute, chiar și numai de la un metru, erau puse separat, cu cele bătute, și folosite la preparatul borhotului pentru rachiu. Numai cele care n-aveau nicio urmă de bătucire erau depozitate în pivniță. Temperatura relativ constantă de acolo le ținea proaspete, cu coaja întinsă până în primăvară și chiar până la începutul verii următoare. Erau o sursă bună de câștig pentru locuitorii satului. Merele lor erau vestite pe piețele din Sibiu și din Sebeș Alba. Mare noroc am avut, zicea mama soției, iar tatăl o aproba și o completa din când în când, că în satul nostru nu s-a făcut colectiv ca prin cele din câmpie. S-a încercat, la început, să se încropească o întovărășire, dar până la urmă cei de la raion, ori regiune, s-au lăsat păgubași declarând că pământul este neroditor. Dar norocul cel mare l-am avut cu învățătorii noștri, care erau oameni din sat. Ei, Dumnezeu, să-i odihnească, i-au învățat pe oameni să pună pomi, să-i îngrijească, să păstreze în bune condiții fructele, pe care, apoi, să le vândă. Și a fost o mare ușurință, mai ales pentru bărbați care trebuiau să cutreiere munții cu oile la pășune. Și nu numai munții. Mulți au ajuns până în bălțile Dunării ciobănind. Veneau la un an sau doi pe acasă și iarăși trebuiau să plece prin locuri îndepărtate. Unii și-au cumpărat pământuri pe acolo trimițând toamna acasă grâu și cucuruz, întovărășindu-se pentru a umple câte un vagon. Alții s-au dus mai departe în urma oilor, ajungând în Moldova și apoi, trecând Nistrul, au ajuns prin pustietățile Rusiei unde au făcut bani buni. Nu știau ei, rușii, să facă brânză sau unt, foloseau de la oi doar lâna și carnea. Tare s-au mai minunat și le-a plăcut brânza și untul vândute de ai noștri.
Uite, Nuțule, a mai zis ea, diseară, dacă vrei, o să-ți dau să citești o scrisoare trimisă din Rusia de un unchi al meu care a ajuns pe acolo înainte de 1917.
După ce au cules cu mare grijă merele din Poiana Popii, parcă ar fi umblat cu ouă, a fost el, Nuțu, și de ajutor la încărcat și, apoi, acasă la descărcat și la dus în pivniță. Era destul de obosit, totuși și-a adus aminte de acea scrisoare și a cerut să o vadă. A căutat mama soacră pe o poliță, a scos o Biblie destul de veche, iar din ea două coli de hârtie frumos caligrafiate. S-a uitat Nuțu întâi la volumul impresionant de gros pe a cărui foaie de titlu scria BIBLIA, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament tradusă după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction din înalta inițiativă a Majestății Sale Regelui Carol II. București 1938
- Demult aveți Biblia aceasta ?
- Am primit-o de la nașul nostru de cununie, om cu vază în sat, mult timp primar.
A început Nuțu să citească scrisoarea. Era datată iulie 1937 și trimisă de la Novorosiisk . Se citea foarte ușor fiind frumos caligrafiată, parcă de un elev silitor. Au fost buni învățători aici și pe la sfârșitul secolului XIX, s-a gândit Nuțu, încât un cioban după atâta vreme de când a terminat clasele primare își putea descrie, fără mari greșeli de ortografie, situația în care se afla.
Începea cu Dorită surioară și cumnate Oașa Nu-i mai avea în sat, ca rude apropiate, decât pe ei, care stăteau în vechea lui casă părintească, și un frate căsătorit și el. Le reproșează că nu i-au răspuns la scrisori Nu-mi pot închipui oare că n-aveți plăcerea de a ne mai vedea? Apoi, mai încolo: Vă rog scrieți-mi adevărul să știu să nu vă mai fac îmbulzeală și supărare dacă o fi să viu că pasineagu l-am dat să capăt viză de ieșire din Rusia. Și stau pe loc până voi primi scrisoare de la Dumneavoastră
Suferințele pe care i le-a pricinuit puterea sovietică sunt sintetizate în câteva rânduri: Din ce am agonisit, aș fi putut trăi o sută de ani chiar să nu mai fi lucrat nimic până voi fi murit. Vremurile s-au schimbat și tânăr de-aș fi, n-aș mai putea agonisi, numai de azi pe mâine. Spune că acum câștigă doar 120 de ruble pe lună. Și ca să înțeleagă rudele ce poate face cu banii aceștia dă câteva prețuri: pâine 95 copeici, brânza 5 ruble, carnea 20 de ruble, untul 15 ruble. Arată apoi că aceste prețuri erau pe Cartușca, dar că acum toate sunt pe comercianschi (desigur mai scumpe). Apoi spre sfârșit: atât am suferit și cât am chinuit eu n-am crezut că voi mai fi in viață. Iar dacă rudele nu-i vor răspunde și va rămâne pe acolo, Se vede treaba că tot mai este ceva de suferit înaintea morții. Cum le-am petrecut pe cele trecute le-oi petrece și pe cele din viitorime și atunci voi ieși din lume pe unde oi fi. Fără de moarte nu se poate.
Dar ar fi mare păcat
De-aș muri înstrăinat
Ce a fost dulce s-a mâncat
Ce a fost verde s-a uscat
Moartea s-a apropiat
Scrisoarea se termina cu cuvintele : Vă salut cu dor și aștept răspuns până nu mor.
Eu al dumneavoastră frate si cumnat Oprea D. Costandel din anul 1914 ieșit din Sibiel
Mama soacră a completat apoi povestea: S-a întors, până la urmă aici, în satul natal. A mai trăit câțiva ani. A avut și acasă parte de o altă suferință datorată, poate, altora mai vechi. A paralizat. A murit însă fericit , vegheat de soră și frate, știind că își va începe Marea Călătorie de lângă biserica satului său.
S-a gândit Nuțu, parcă ar fi fost un istoric ce vrea să afle adevărul dintr-un document ce i-a căzut în mână, da, scrisoarea a fost scrisă în vremea în care datorită politicii de apropiere de Uniunea Sovietică, dusă de Nicolae Titulescu, s-au creat oarecare legături între cele două țări permițându-se cetățenilor români, pe care Marea Revoluție Socialistă din Octombrie i-a prins pe acele meleaguri, să se întoarcă în patria lor
L-a văzut mama soacră că a rămas cu gândul dus departe după ce a cetit scrisoarea.
- Povestea unchiului Oprea nu s-a terminat odată cu moartea lui.
- Cum așa?
- A început să se zvonească prin sat că cei ce s-au întors din Rusia, în vremurile acelea, ar fi venit cu bani de aur.
- E posibil, zise Nuțu. Ultimii țari ruși au pus în circulație ruble de aur.
- Așa a crezut și un vecin, Mateuț, că în casa surorii pribeagului întors s-ar afla aur. Erau vecini, doar un gard, destul de înalt, îi despărțea. A așteptat, într-o vară, după Sfântul Ilie, să plece și vecinii lui la coliba din pădure, adică sus la munte la cositul fânului de aci. Toți care aveau fânațe la munte plecau pentru o perioadă acolo. I-a văzut când s-au dus, luând cu ei și animalele. Știind că nu-l va vedea nimeni, a sărit gardul și a cotrobăit prin casă doar, doar, va găsi ruble de aur. A găsit doar două monede galbene, nu mai mari decât bumbii de la cămașă, erau mici dar parcă mai grele decât te-ai fi așteptat să fie văzându-le. Le-a luat și a dat să sară din nou gardul în curtea lui când deodată i se ridică părul de sub căciulă:
- Găsit-ai, Mateuț , ce-ai căutat?
Era sora răposatului venit din Rusia, să moară acasă. A dat Mateuț să sară gardul și să se facă nevăzut. Dar nu, de ce să fie prins după ce asta va vorbi? S-a întors, și-a scos căciula și i-a îndesat-o pe față. După câteva clipe a căzut ușurel iar el i-a mai ținut o vreme căciula pe față, să fie sigur. A lăsat-o acolo și a sărit gardul având grijă să nu lase vreo urmă.
Peste vreo zece zile s-au întors cei plecați la colibă și și-au găsit mama moartă, în curte. Nimeni n-a bănuit că a murit de moarte năprasnică știind-o că era bolnavă de inimă. N-ar fi aflat nimeni, niciodată, ce s-a întâmplat în acea zi. Criminalul ar fi dus taina în mormânt, dar n-a putut. Avea dureri groaznice în tot corpul. Era numai singur acasă, băiatul, nora și nepoții erau pe câmp
Se lupta nu numai cu durerile sfâșietoare ci și cu frica, frica de necunoscut, frica de ce o să i se întâmple după moarte, sigur va arde pe vecie în cazanul cel cu smoală clocotindă și acolo poate îl vor vedea bunicii și părinții apoi copiii și nepoții, când le va veni rândul. De mult a vrut să se spovedească și să obțină iertarea Celui de Sus așa cum a obținut-o tâlharul care a fost răstignit lângă Iisus. N-a făcut-o, dar o va face acum. A început să strige, poate-l va auzi cineva care să-l aducă pe părintele să-l spovedească, să-i spună nelegiuirea ce a înfăptuit-o cu mai bine de treizeci de ani în urmă.
A avut noroc cu nepotul cel mic care a fost trimis acasă să aducă un lănțug uitat.
- Du-te, nepoate, degrabă, să vină părintele ca să mă ierte.
- De ce să te ierte? Ce-ai făcut?
- Nu mai întreba și du-te, numai dacă-i spun dumnealui Dumnezeu mă va ierta c-am luat o viață acum treizeci de ani.
Copilul n-a înțeles ce-a vrut să zică bunicul. A plecat și l-a adus pe preot . A trebuit, apoi, să-i lase singuri ca să nu-i audă ce vorbesc. Oamenii erau însă curioși.
- Cum de ți-a venit, măi Ionică, să te duci să-l aduci pe domnu părinte?
- Nu mie mi-a venit, ci bunicul mi-a strigat să mă duc să-l aduc ca să-l poată ierta Dumnezeu că acum treizeci de ani a luat o viață. Nu știu ce a vrut să zică.
Dar oamenii, mai ales cei bătrâni știau de acuma că Măria lui Constantin n-a murit de inimă, cum se povestea atunci, ci de mână de om. Amănuntele le știa numai părintele, dar nu le putea spune. El era doar mijlocitorul și dădea iertarea în numele Lui. Și cei mai mulți credeau c-a fost iertat pentru că, spuneau ei, parcă n-au mai văzut un mort care a chinuit atât înainte de moarte și să aibă o față atât de senină după. Da, și-a zis Nuțu, sunt niște povești care merită atenție, poate odată, cine știe, poate la pensie, se va apuca să le scrie.
A doua zi, duminica, nu se lucra. Bătrânii au plecat la biserică, iar tinerii la casa de din jos. La început Nuțu nu și-a dat seama de ce-i spune de jos. Da, într-adevăr coborai o bucată bună pe lângă râu, dar apoi trebuia să urci un deal pentru a ajunge la ea. Poarta de lemn, frumos lucrată era susținută de două pietre uriașe de râu de care era legată, meșteșugit, cu benzi de fier lucrate de covaciul satului. Cam așa erau aproape toate porțile de la casele mai vechi. Curtea, tot în pantă, se termina pe o latură cu o casă veche din lemn cu trei camere cu un cerdac în față. De aici de pe acest cerdac, privar numit de localnici, se vedea, mai ales în zilele senine, o priveliște mirifică. Dealul din din față, ce se ridica dincolo de sat, era îmbrăcat în culorile toamnei. Nuțu și-l închipuia și în celelalte anotimpuri, în verdele primăverii și verii precum și în albul iernii Tot de acolo se vedea, ca-n palmă înșiruirea caselor de-a lungul râului precum și turla semeață a bisericii. Glasul clopotelor se auzea de parcă ar fi fost doar la doi pași. Și nu numai glasul clopotelor ci și al oamenilor. Iată, chiar acum se distingea cu claritate glasul sopranelor și al altistelor din corul de femei al bisericii. Se terminase slujba și acum au ieșit pe la stâlpi, adică pe la crucile celor care nu demult au murit, ca să li se facă pomenirea. De câteva ori s-a auzit veșnica lui pomenire și glasul preotului care cetea pomelnicele. Chiar și sunetul cădelniței era prezent în privarul casei, așa că ușor se putea închipui și mirosul de tămâie.
Și în casă era frumos, cu toate că erau puține piese de mobilier. În camera dinspre răsărit prin a cărui geam mititel, apărat de zăbrele de fier, se vedea biserica, erau doar două lavițe lungi cât pereții lângă care erau așezate, o masă de lemn, fără niciun cui de fier, al cărei sertar se putea deschide cu greu de cei ce nu-i cunoșteau secretul, arătând în felul acesta iscusința constructorului ei. Aici, grinzile de brad, ce susțineau tavanul, păreau a fi noi puse acolo nu de mult. N-ai fi bănuit vechimea lor care depășea cu mult secolului
I-au atras atenția și două fotografii înrămate care păreau foarte vechi. Într-adevăr, pe una cineva scrisese cu cerneală "Junii anului 1904". Știa despre instituția junilor că este foarte veche în această zonă. Feciorii, care erau în pragul majoratului, se organizau. Își găseau o gazdă în schimbul unei chirii, acolo aduceau alimente și băutură și petreceau împreună din ajunul Crăciunului și până în ziua Sfântului Ion. Organizau colindatul în biserică și pe la casele oamenilor, patronau, în această perioadă, cel puțin două baluri. Pentru aceasta angajau doi sau trei lăutari pe care îi plăteau din ce câștigau la colindat.
- Oare câți vor mai fi trăind din junii anului 1904?
Valeria se uită cu atenție la fotografie.
- Cred că niciunul. Sau poate s-au schimbat într-atât încât nu-i mai recunosc. Dar uite aici în cealaltă fotografie este și tăticul. Dacă a avut atunci douăzeci de ani, înseamnă că fotografia a fost făcută prin 1932.
Mai era, pe peretele opus, o fotografie mărită, a unui ofițer cu sabie.
- Cine-i ofițerul ?
Valeria nu știa decât că este generalul Hanzu, o rudă îndepărtată a ei. S-a gândit bine și a deslușit gradul de rudenie. Străbunica mamei era soră, dar numai după tată cu Alexandru ce va ajunge general. Mult mai târziu, dintr-un număr al "Magazinului istoric", a aflat Nuțu câteva amănunte despre el. Fiind foarte inteligent, copilul este înscris la Liceul maghiar din Sibiu, iar la absolvire este recrutat în armata austro-ungară. Urmează, fiind trimis de armata imperială, L`Ecole militaire de la Paris, apoi se specializează în artilerie la Berlin și Postdam După ce parcurge treptele ierarhiei militare, în mai 1918 este înaintat general de brigadă. În toamnă, după capitularea Austro-Ungariei și Germaniei, se pune în slujba Consiliului Dirigent al Transilvaniei condus de Iuliu Maniu. Primește sarcina de a organiza Gărzi Naționale în fiecare localitate a Transilvaniei pentru a fi păstrată ordinea după retragerea stăpânirii austro-ungare. Este ridicat, apoi, de resortul militar al Consiliului Dirigent, la gradul de general de divizie. În această calitate, comandă divizia a șasea a Armatei a 16-a, cu sediul la Cluj, în luptele împotriva sovietelor ungare conduse de Bela Kuhn. În fruntea diviziei sale intră la 3 august 1919 în Budapesta, eliberând-o de comuniști.
În perioada interbelică, este înaintat la gradul de general corp de armată având sediul la Cluj. Între 1938 și 1942 a îndeplinit și înalta funcție de Rezident Regal.
- Frumoasă casă, zise Nuțu, atât pe dinafară cât și pe dinăuntru!
- Este casa noastră, a mea și a ta, zise Valeria.
- De ce, ți-a pus-o pe nume ?
- Da, pentru că le-a fost frică alor mei că le-o va lua statul. Mai anul trecut a apărut Legea numărul 4. Aceasta prevede că cetățenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură casă pentru ei și familiile lor. Ori această casă a fost moștenită de mama, așa că familia noastră are acuma două case, de aceea mi-a pus-o mie pe nume. Eu, fiind majoră, nu mai fac parte din familie așa cum spune legea că familia se referă numai la soț, soție și copiii minori.