Era mult timp de cînd doamna Burichi Germinia nu își mai privise ceasul ei de buzunar din aur pe care îl ținea în dulapul din dormitor. Inconvenientele unei vieți fără venit lunar personal, în afară de o chirie colectată împreună cu sora ei pentru un apartament la care era coproprietară, o obligaseră să își vîndă sau să își amaneteze pe termen lung celelalte bijuterii din caseta ei sidefie cu incrustații ca florile de cireș. Germinia era o femeie trecută, nemăritată și grasă, care se închina la doi zei: în primul rînd Dumnezeu, fiindcă totul în casa ei vibra de dragul luminii și seninului sufletesc, și în al doilea rînd zeița Higieia, fiindcă fără lustruitul și curățatul zilnic, inclusiv duminica, casa ei nu ar fi putut străluci dumnezeiește. Cît despre ceasul-broșă, el era o bijuterie moștenită de la bunica pe care Germinia, întrutotul inocentă, o purtase în tinerețe în ochii lumii cînd mersese la operă la Pescuitorii de perle și de atunci, în ciuda greutăților, ea nu mai scosese ceasul din casă și nici nu încercase să îl vîndă. Ceasul era o amintire frumoasă din copilărie și era legat de cireșii adevărați din viața ei, ale căror crengi le scutura de efluviul de petale albe primăvara, în zilele în care scria cu stiloul povești cu zîne pentru viitorii ei copii. Spre deosebire de sora ei Arminia, ea rămăsese un suflet care se primenea nu doar la echinocții, ci zi de zi, având ferestrele deschise încă din zori spre răsărit, cîrpa de praf la vedere pe un raft al bibliotecii și ora ei anume din zi în care studia zborul pescărușilor în tăria cerului.

Apoi s-a petrecut singura întîmplare din viața doamnei Burichi. Și-a amintit într-o dimineață că în timpul liceului avusese visul de a merge să viziteze grădina botanică din orașul vecin, care se înălța la o oră de mers cu trenul. În definitiv acesta fusese singurul ei vis, singurul pe care și-l permisese. Se trezise dintr-o dată că așteptase destul, că o viață întreagă nu își împlinise singura ei fantezie, care de fapt nu ar fi cerut un efort financiar prea mare. După pregătiri strategice care au durat vreo două ore și după drumul fără probleme cu cel mai ieftin tren, ea a coborît în gara orașului vecin pe la ora prînzului, într-o zi noroasă de toamnă. Apoi a privit mirată gara dezafectată, care părea urmarea unui război subversiv al gunoaielor și a lipsei fondurilor de la buget, și a privit și mai mirată chioșcurile de covrigi și produse de patiserie cu anunțul ”Nu mai avem marfă de ieri”. A avut de ales între cinci firme de taxi cu același tarif ca să ajungă la poarta visului ei în centrul orașului. Germinia a ieșit din taxi aproape amețită, cu nivelul adrenalinei probabil crescut, și-a îndreptat fusta lungă din postav gros, a ocolit teatrul cu afișul de spectacol ”Richard al treilea se interzice” și a intrat în grădina botanică de parcă ar fi călcat peste un tort de aniversare. În momentul în care ea a urcat treptele serei centrale a început ploaia, o aversă tomnatică rece care avea toate elementele unei furtuni. O dureau umerii, fiindcă întorsese brusc capul să admire un ceas floral. Ceea ce o întristase cel mai mult, fără a o mira, era că ora arătată de limbile ceasului din flori trecătoare, care păreau plantate nu cu multe zile în urmă, era exact ora arătată de ceasul ei antic de acasă, ale cărui limbi se opriseră din goana orelor poate cu secole în urmă și pe care ea nu le putea mișca. Abia atunci Germinia Burichi a înțeles, s-a întristat și a zîmbit.

....................................
Germinia își aminti expresia ”rădăcinile erau amare” și mintea îi alunecă către cei dispăruți din viața ei, o lume de bunici și mătuși bătrîne care purtau furouri sub rochii și părul colorat cu violet de gențiană. La aprozarul mic din apropierea casei sale se vindeau sfeclă, morcovi, țelină și alte albituri. În mod bizar toate începuseră să putrezească, dar ea tot a cumpărat cîteva pentru o salată, gîndindu-se că o va prepara în aceeași zi. Dar acasă au putrezit într-o oră-două. Era o toamnă rece, cum nu mai trăise întreaga viață. Apa de ploaie, îmbîcsită cu uleiuri și benzine, se prăvălea în rigole după un dans straniu, semănînd perfect în cădere exact cu apa unui șipot cristalin pe care ea îl știa demult, în copilărie, într-un sat departe de oraș. Și mai ciudat, în curtea casei ei crescuseră rînd pe rînd buruieni aparte din satul unde copilărise, la magazinul cu obiecte din sticlă toate cele din vitrină aveau în mod straniu aceleași forme cunoscute și ea le folosise de-a lungul întregii vieți, la magazinul de gablonțuri era expusă broșa ei mai deosebită din copilărie...ca și cum lucrurile ori reveneau la ea, ori fuseseră împărțite altora, chiar dacă ea nu le mai deținea în prezent. Se întristă din nou cugetînd la aceste fapte și apoi hotărî să se întoarcă la grădina botanică.

De data aceasta a cumpărat biscuiți ieftini pentru rațele nishikigoi (conform pancartei de lîngă gîrla din parc) din grădina botanică. O uimea curajul lor de a se scufunda cu zgomot în apă la temperaturi joase și se gîndea cum oare supraviețuiesc ele iernii fără adăpost special. Poate erau îngrijitori care le adăposteau, poate nu. Ședea pe bancă și o rățușcă mică și pricăjită - așa erau toate femelele - veni aproape de picioarele ei, o privi cu aer inchizitor dar cu bun simț, fără să insiste sau să întrebe prea mult, și apoi plecă înapoi spre cîrd, fără să zăbovească. Germiniei îi era milă de rațe, fiindcă peste jumătate, poate trei sferturi, erau masculi, poate fiindcă ei fuseseră mai rezistenți în lupta pentru supraviețuire și se gîndea că toată familia e în pericol să dispară. Plutind mai departe pe sub podețul de piatră, rățoii măcăiau în limba lor aproape la fel cu alte rațe domestice, ceea ce o făcu să se gîndească la originea genetică comună și la paradoxul diferențelor aparent mari între limbile oamenilor, dovadă pentru ea a unei dinamici eterne a spiritului uman care pleacă și se întoarce de la periferie la o anumită vatră a unei civilizații și, de ce nu, o dovadă că Dumnezeu, ca spirit ordonator sau lege organică a sunetului și luminii și altor tipuri de unde simțite sau nu de om, există. Poate și un Dumnezeu al undelor gîndului nerostit de om în această lume atît de frumoasă. Panta rei - totul oscilează, totul plutește sau orbitează, inclusiv subatomic, iar ea niciodată nu a simțit mai puternic că lumea este întrutotul un pod plutitor în schimbare.

Trandafirii erau loviți de gerul intempestiv, cu corolele sfîșiate și încrețite, precum jupoanele colorate de acum trei sferturi de veac ale bunicii. Aproape toți aveau numele, locul și data nașterii pe tăblițe. A uimit-o o ”Rhapsody in Blue”, soi mai recent care nu era albastru, ci un violet bogat, intens. Pășea încet și citea explicațiile scrise atunci cînd ceva îi atrăgea atenția. O impresionă arțarul japonez, dar găsi două specii diferite (Acer japonicum și Acer palmatum) cu același nume, ceea ce îi produse o nedumiririe care îi plăcea. Privi ”arborele de mătase” cu atenție și intră în din nou în sere, strecurîndu-se pe sub giganții pădurilor tropicale. Se bucură să descopere înflorite tufele de Bougainvillea labra care străjuiau aleea în două din încăperile serei. Se miră că mandarinul și lămîiul erau etichetate diferit, dar ambii pomi erau la fel în sera cu citrice și își aminti că în ultimul timp se obținuseră soiuri noi de lămîie cu coaja oranj ca de ceară și miezul astringent cu nuanțe amărui-dulcegi. Pe scurt, Germinia era fericită să vadă lumea tuturor celor verzi din nou în fața ochilor ei și o incita ușor faptul că descoperise mici secrete ale botaniștilor sau îngrijitorilor. Același lucru - adică re-amintirea - i se întîmpla cînd citea o carte: sutele de amănunte aidoma celor din viața ei îi confirmau ipoteza că îmbătrînea și că lumea se întorsese la ea, la cele memorate sau gîndite sau trăite de ea însăși, și ea nu mai putea să fugă ca în tinerețe după noi aduceri-aminte sau alte conținuturi în acest maraton al vieții. Ajunsese la destinație. Pe partea opusă a străzii unde ea se lupta să găsească un taxi era un buldozer galben și rău strunit care scotea din rădăcini un copac tînăr aflat în calea unei demolări. Germinia se încruntă de data aceasta, fiindcă tot zgomotul brutal al străzii o îneca. La fel ca întotdeauna.