*125. „Răfuieli” între logodnici.

Cei doi roboţi şi dalmaţianul Spot se aflau încă la bordul navei albastre, dar nu pe puntea principală, fiindcă plecaseră de aici, cu tot cu minge, de parcă s-ar fi simţit în plus. Profitând de situaţia existentă, Lucian se îndreptă zâmbitor spre logodnica lui şi o cuprinse în braţe.
- De când îmi doream să rămânem, în sfârşit, singuri... îi şopti el, încercând să o sărute, dar ea se feri.
- Luci, ar trebui să plecăm şi noi în oraş, îi spuse ea.
- Nu înţeleg. Doar ce ai spus adineauri că vrei să rămânem, puţin, îi aminti el, chiar cuvintele ei.
- Adevărat, îl aprobă ea. Vreau să rămânem, dar nu aşa...
- Ah, pricep... se dumiri el repede cum stăteau lucrurile. Deci, nu vrei să te sărut sau să te ţin în braţe. Foarte bine! Atunci, aşa să fie, o aprobă el ascultător şi se îndepărtă uşor de ea, chiar dacă nu-i convenea acest lucru. Deşi nu te înţeleg, dar fie. Fie cum vrei tu, mereu, zise el şi se aşeză pe fotoliul pe care până mai înainte lenevise Nick.
Auzi din partea ei ceva ce suna a mulţumire pentru înţelegerea de care dădea dovadă faţă de ea. O privi şi se întrebă ce putea fi în mintea ei, dar oricât s-ar fi străduit, nu-i putea citi gândurile. Cum ea tăcuse, reluă tot el:
- Ce-ai vorbit cu blondina?
- Despre Magda, bineînţeles.
- Aha... Şi ei cum i s-a părut?
- Cum ar fi putut să i se pară?! La fel ca şi ţie sau oricui altcuiva care vede pentru prima oară acest DVD; a impresionat-o!
- Aşa e, nu s-ar putea altfel, o aprobă Lucian, îngândurat.
- Şi Nick? se interesă Lia de fratele ei.
- Ce-i cu el?! se miră Lucian.
- N-ai observat? E neschimbat! Mereu la fel de trist! Ai stat destul de mult cu el aici, pe puntea principală. N-ai reuşit nimic?
- Îmi pare rău, nu... Am stat cu el aici, pe puntea principală, dar şi dacă eram doar eu cu dalmaţianul, era acelaşi lucru. Pentru că Nick e absent şi nu pare dispus să vorbească deloc, despre nimic, cu nimeni; nici cu mine.
- Bietul meu frate... Mai sunt 11 zile până pe 27, când va fi ziua lui, calculă Lia.
- Adevărat. Şi ştii că ziua lui coincide cu data la care am plecat noi de pe Terra? Mă refer la lună şi la numărul zilei, 27 iunie. Pentru că tot într-o asemenea zi am plecat şi noi; miercuri, 27 iunie 2085. Ţi-aminteşti?!
- Da, zâmbi ea, îngândurată. Cum aş fi putut uita? Deci, se împlinesc exact şapte ani de când am părăsit Terra.
- Exact; şapte ani! Şi se apropie momentul când va trebui să părăsim Proxima, replică Lucian, cu seriozitate.
- Momentul?! Nu vreau să mă gândesc încă la acest lucru! Deocamdată, mă preocupă fratele meu... Poate că, după ce-şi va primi cadoul, cockerul acela drăgălaş, îşi va reveni şi se va înveseli din nou.
- Sper, rosti scurt Lucian.
- Şi... Luci... Mi-a mai venit o idee! Te-aş putea ruga ceva?
- Depinde. Dar spune despre ce e vorba. Te ascult!
- Deci, tu îl ai pe Spotty, Nick va primi în dar acel cocker auriu, iar pe 30 iulie e ziua lui Mihăiţă, campionul nostru. Ce-ar fi să-i dăm şi lui, tot din partea echipajului, un alt căţeluş?!
- Cum?! păru surprins Lucian. Altul?! Adică... trei căţeluşi?! Nu ţi se par prea mulţi?!
- Nu, chiar deloc. Ar putea fi tot un cocker, dar nu auriu, ci negru, iar de data asta, o femelă.
- O... o... căţeluşă? se bâlbâi, încurcat, Lucian.
- Da, o căţeluşă neagră, afirmă Lia, zâmbitoare.
- N-aş crede, negă el, respingând ideea. Trei căţei...
- De ce nu?! Te rog mult, Luci, insistă ea, privindu-l în aşa fel încât să fie sigură că n-o va putea refuza încă o dată.
- Nu... repetă el nehotărât, încercând să-şi ferească privirea din calea albastrului ochilor ei. Nu-mi face asta, Lia... Trei căţeluşi?! Tu îţi dai seama ce spui?!
- Te rog... repetă ea o singură dată, suficient ca el să-i cadă, inevitabil, în plasă.
- Bine, se trezi el aprobând-o parcă fără să vrea, fără să-şi dea seama ce zice, de fapt. Cum adică, „Bine”?! se miră el însuşi. Ce-am zis?!
- Mulţumesc mult, iubitule, rosti Lia surâzătoare şi i se aşeză în braţe, sărutându-l delicat pe obraji, în semn de recunoştinţă.
- Iubitule?! repetă el, ameţit parcă de fiecare gest al ei. Mi-ai spus cumva... „iubitule”?! îi ceru el o confirmare, de parcă n-ar fi auzit bine.
- Da, afirmă Lia şoptit, realizând de abia în acel moment că, într-adevăr, aşa îi spusese, dar acest lucru nu putea fi decât în avantajul ei, deci, nu pierdu ocazia de a se folosi de acest nou avantaj ivit pe neaşteptate. Aşa ţi-am spus; iubitule... repetă ea şi se ridică brusc din braţele lui.
- Iubitule?! repetă el acest cuvânt, care rostit de mai aproape, răsunase şi mai melodios în urechile lui, încântându-i auzul. E pentru prima dată când îmi spui aşa, remarcă el. Şi e chiar mai bine decât „logodnicul meu”, deşi nici cu această formulă nu te-am mai auzit de mult...
- Ah, păi... începu ea o idee pe care n-o continuă, schimbând-o rapid cu alta, care o interesa pe ea în mod deosebit în acel moment: Accepţi sau nu să-i facem căţeluşa campionului nostru?
- Poftim?! păru el nedumerit, zăpăcit; totalmente încurcat, derutat complet. Ah, căţeluşa neagră... păru a-şi aminti despre ce era vorba. Da, bineînţeles! Evident, accept, deşi poate că o să regret mai târziu această decizie. Dar, ia stai puţin... începu el să-şi dea seama cum stăteau lucrurile şi se ridică în picioare, privind-o fix. Am impresia că mă manipulezi cum vrei tu! Te joci cu mine! Faci ce vrei din mine.
- Tot ce se poate, zâmbi Lia şi se apropie sfioasă de el. Ai ceva împotrivă... iubitule? repetă ea din apropiere cuvântul care avea asupra lui un efect mai mult decât halucinant, convinsă de data aceasta de impactul acestui cuvânt asupra lui.
Lucian parcă îşi pierduse capul; totul se învârtea în jurul lui în ritm ameţitor şi nici măcar nu era beat; nu băuse nici suc cu Nick, nici măcar apă. Simţi cum braţele delicate ale Liei îi înconjoară uşor gâtul într-o îmbrăţişare timidă, iar buzele ei senzuale parcă îi atinseră buzele lui, într-un sărut care-l zăpăci şi mai mult. Nu avu timp să schiţeze nici un gest, să scoată nici un sunet; până să se dezmeticească el, ea dispăruse deja de lângă el, deci, nici de data asta n-o îmbrăţişase deloc. Ce s-o îmbrăţişeze?! Practic, nici măcar nu-şi dădea seama ce se petrecuse de fapt cu el... Când puntea principală deveni din nou clară privirii lui, iar ameţeala dispăru ca prin farmec, deşi nu în totalitate; cert era însă faptul că nu se mai învârtea nimic în jurul lui, o regăsi pe Lia lângă computerul favorit al campionului. Iar el stătea ca un tont, în picioare, exact în mijlocul încăperii. Lia repetă întrebarea anterioară, la care nu primise încă un răspuns din partea lui, renunţând de data asta la cuvântul „iubitule”:
- Deci, Luci... Ai ceva împotrivă?
- Poftim?! Ăăă... mormăi el, încurcat. Împotrivă; eu?! Împotriva... A ce?!
- Luci, în legătură cu cockerul negru pentru Mihăiţă, explică ea, văzându-l în impas.
- Aaa... se dumiri el, zâmbind, amuzat el însuşi de aiureala ce-l cuprinsese. Cockerul lui Mihăiţă; căţeluşa, îşi aminti el. Spuneam parcă şi ceva despre modul în care mă manipulezi... Nu, n-am nimic împotrivă! Absolut nimic! Deci, vor fi trei căţeluşi, ce să mai?! Trei... Foarte bine! Sper doar să nu-mi mai ceri şi altădată alţii, pentru că n-am să te pot refuza şi astfel riscăm să transformăm nava albastră într-o grădină zoologică zburătoare.
- O grădină zoologică?! reţinu ea această ultimă remarcă. Nu-i o idee rea... Ai ceva împotrivă?! Iubitule?!
- Ah, nu... zâmbi el. N-am nimic împotrivă, dar, te rog, nu-mi face una ca asta! Eşti de-a dreptul fenomenală, aprecie el, executând o mişcare a capului, în semn că nu-i venea nici lui să creadă ce i se întâmplă. Îmi place; mi-ai prins slăbiciunea şi ştii să te foloseşti de ea! Mă ai la degetul tău mic; faci ce vrei cu mine, din mine... remarcă Lucian, pricepând cât de cât „jocul” ei.
- Nu mi-o lua în nume de rău, îi ceru ea.
- În nume de rău... N-aş putea, nici dacă aş vrea, recunoscu el. Dar mai spune-mi, te rog, o dată, cum mi-ai spus mai înainte!
- Cum anume?! se prefăcu ea a nu şti sigur despre ce ar fi vorba.
- Cuvântul acela magnific, care... Mă zăpăceşte de tot, ştii tu prea bine... îi sugeră el.
- Cumva... Iubitule?! îi şopti ea din apropiere, mai timid de data aceasta, apoi adăugă la fel de timid, abia perceptibil: Te iubesc mult, Luci! Iubitul meu...
- Ah, da... Asta era, exclamă el, fără a se mai pierde cu firea, de data aceasta. Deci, mă iubeşti... Văd că ai renunţat şi la acel „dar”. Oare definitiv?! întrebă el cu seriozitate, fixând-o cu privirea, acea privire a lui, care-i răscolea parcă întreaga ei fiinţă.
- Te rog, Luci... rosti ea, ferindu-se din nou uşor din calea lui, fiindcă el intenţiona să o îmbrăţişeze, să o sărute, nu în joacă însă, ca ea, ci serios.
- Mda, e clar... replică el grav, renunţând la încercarea de a o îmbrăţişa. N-ai renunţat definitiv la acel „dar”. E totuşi binişor. Îmi place cum „te joci” cu mine.
- Nu mă joc, Luci, se împotrivi ea.
- Nu?! repetă el. Atunci, e ceva serios?
- Nu cred; n-aş putea spune, murmură ea ceva ce nu suna nici a negare, nici a aprobare.
- Nici nu mă aşteptam, recunoscu el. Deci, ai obţinut un cocker negru de la mine; un alt cocker, pentru Mihai. O femelă, deci, o „ea”. Bine... Ce altceva mai vrei de la mine?
- Momentan, nimic.
- Momentan?! zâmbi el. Şi când vei dori altceva?
- Nu ştiu, dar când voi vrea, am să-ţi spun; probabil în aceeaşi manieră, ca să fiu sigură că voi obţine ceea ce doresc.
- Îmi place că eşti sinceră cu mine. Uite însă că, de data asta, vreau eu ceva de la tine, zise el ceva la care Lia nu s-ar fi aşteptat.
- Tu?! De la mine?! se miră Lia, încruntându-şi uşor sprâncenele subţiri, negre, arcuite, semn că nu-şi dădea seama ce ar putea dori Lucian de la ea.
- Da, eu; de la tine, întări el. Dacă am să te rog să mă săruţi o dată şi să-mi repeţi acel cuvânt, fără să-mi ceri nimic în schimb şi fără să te joci cu mine, ai s-o faci?! Uite, îţi jur că eu n-am să schiţez nici un gest, voi sta neclintit ca o stâncă, îi promise el, luând poziţia de drepţi şi punându-şi cuminte ambele mâini la spate. Dacă vrei, am să închid şi ochii şi nici nu voi trişa, adăugă el şi-şi strânse ochii, rămânând astfel în aşteptarea sărutului pe care i-l solicitase.
De altfel, Lucian era convins că Lia nu-i va îndeplini deloc dorinţa. Spre surprinderea lui, îi simţi apropierea; de văzut, n-o vedea, deoarece nu trişa, chiar îşi ţinea ochii închişi. Iar în curând simţi mai mult decât doar prezenţa ei în apropiere, anume îmbrăţişarea ei tandră, discretă, delicată şi implicit, sărutul pe care i-l solicitase, însoţit de cuvintele, spuse de ea în şoaptă „Iubitule... Te iubesc mult, Luci. Tu eşti iubitul meu.”
Năucit de stilul ei, deschise într-un târziu ochii şi o privi, neştiind ce să-i zică. Ar fi vrut s-o cuprindă strâns în braţe, s-o sărute neîncetat şi să-i şoptească într-una cuvinte dulci, de iubire. Dar nu îndrăznea, ca să nu strice frumuseţea momentului. Pentru că se temea că dacă va proceda astfel, ea se va lăsa iarăşi cuprinsă de teamă, antrenată în acel tremur uşor şi va începe iarăşi cu inevitabilul „dar”, sau cu „Luci, te rog...”. Ce anume îl ruga nu ştia sigur, pentru că ea nu-şi continua niciodată ideea, însă îşi dădea el seama, mai ales din gesturile ei. Dorea doar s-o lase-n pace, să n-o sărute, să n-o îmbrăţişeze, deşi nu înţelegea de ce. Uneori ea adăuga rugăminţii şi acel „nu”, care-i interzicea lui să se apropie prea mult de ea. Câtă contradicţie exista în comportamentul ei faţă de el... Şi de ce încerca să-l ţină departe de ea?! Oare nu înţelegea cât de greu îi era lui să-i îndeplinească această dorinţă? Şi chiar nu-şi dădea seama cât de mult o iubeşte?!
- Luci, cine a ales culoarea exterioară a navei noastre, albastrul? auzi el glasul ei, care-l trezi brusc din gândurile sale.
- Cine?! Păi... Eu, replică el încurcat, după o pauză.
- De ce albastrul? se interesă ea.
- De ce?! Nu ţi se pare potrivit?
- Nu-i vorba despre ce mi s-ar părea mie; am întrebat de ce ai ales tu albastrul, preciză ea.
- Pentru că, oceanul este albastru, cerul senin este albastru, planeta noastră e albastră şi în general, îmi place culoarea aceasta, desigur. Şi ochii tăi sunt albaştri, deci, îmi plac...
- Nu cred că din cauza ochilor mei ai ales culoarea albastră navei, zâmbi ea.
- Probabil că nu, recunoscu el, cu subtilitate.
- Iar numele cine i l-a ales?
- Normal, tot eu.
- De ce „Pacifis”? Ţi l-a sugerat cineva?
- Nu, se împotrivi el. „Pacifis” mi s-a părut mie potrivit. Pentru că e foarte apropiat de numele celui mai mare ocean al planetei noastre, Pacificul. Iar comparaţia mi s-a părut acceptabilă. Universul poate fi asemuit, oarecum, cu Pacificul, pentru că e imens, misterios, necunoscut. Ba chiar şi nava noastră însăşi poate fi asemănată cu Pacificul, cel puţin ca mărime, deşi nu e imensă, însă... Iar necunoscută n-ar putea fi, nu pentru noi, evident... Poate altora li s-ar părea inaccesibilă. În plus, „Pacifis” poate avea şi altă semnificaţie; anume aceea că noi, cei din interiorul ei suntem iubitori de pace, pacifişti. Şi-mi place să consider că noi suntem astfel, paşnici sau pacifişti. Pe scurt, „Pacifis”...
- Înţeleg. Deci, astfel justifici alegerea denumirii navei.
- Da. De ce mă întrebi?
- Doar din curiozitate. Iar dacă tot eşti atât de sincer, în privinţa semnului pe care-l ai la braţul stâng, într-adevăr, aşa a fost, cum mi-ai spus mie?!
- Păi, încă te îndoieşti de sinceritatea mea? evită el un răspuns concret.
- Nu m-aş îndoi deloc, Luci, însă Nis şi Alex mi-au spus cu totul altceva, însă amândoi acelaşi lucru, dar nu în acelaşi timp, fără ca unul dintre ei să fi ştiut că l-aş fi întrebat şi pe celălalt; şi nici n-au vorbit între ei să-mi declare mie astfel, pentru că n-aveau când.
- Ah, deci, m-ai verificat?! păru el nemulţumit de concluzie.
- Nu acum, de curând, ci chiar atunci, la puţin timp după ce am descoperit acel semn.
- Mda... mormăi el, ca pentru sine. Presupun că ai preferat să dai crezare variantei lor. Şi nu te-ai gândit că aşa ştiau ei, pentru că aşa le-aş fi spus eu lor?!
- Ba da, însă totul diferă enorm, chiar şi perioada... Amândoi susţineau că ţi s-a întâmplat la puţin timp după ce Nis şi-a serbat majoratul. Pe când, după spusele tale, incidentul sau accidentul respectiv ar fi avut loc la câţiva ani după aceea, în timp ce lucrai la construcţia navei.
- Poate că Nis şi Alex se înşeală în privinţa perioadei. Se prea poate să fi fost după ce Nis şi-a serbat onomastica, însă nu majoratul, ci împlinirea a 19, sau 20 de ani. Deci, s-au înşelat, crezând că era vorba despre majoratul lunganului. Poate că eu îmi serbasem de curând majoratul, nu Nis!
- Explicaţia ta este ambiguă, îl înfruntă ea. Pentru că, dacă unul dintre ei se putea, într-adevăr înşela, nu poţi afirma acelaşi lucru despre amândoi. Deci, nu puteai avea acel accident în timp ce lucrai la construcţia navei, pentru că „Pacifis” nu se afla nici pe foi, ca proiect şi poate că nici măcar în mintea ta.
- Ba da, în mintea mea era deja prezentă cu câţiva ani înainte de absolvire. Schiţele şi proiectul le-am realizat însă în ultimul an de studiu, apoi ne-am apucat de construirea navei, eu, Alex şi Nis, recunoscu el.
- Deci, în momentul în care ai avut accidentul, „Pacifis” se afla doar în mintea ta şi nu te puteai accidenta la ceva ce nu se afla în stadiu de lucru. În plus, Alex şi Nis erau şi ei mereu prezenţi alături de tine, când lucraţi la navă; ar fi fost şi ei de faţă în momentul producerii accidentului.
- Nu-i absolut obligatoriu. Alex şi Nis obişnuiau să plece mai devreme acasă, deseori, deşi nu întotdeauna, în timp ce eu rămâneam până târziu. Deci, mă puteam accidenta şi în lipsa lor. Dar ai dreptate, nu m-am accidentat în timpul lucrului la navă. Nu-mi amintesc exact când anume s-a întâmplat, însă a fost un accident banal, stupid, aşa că prefer să nu discut despre asta, cu nimeni, nici măcar cu tine.
- Şi totuşi, mi-ai putea spune...
- Te rog, nu insista, îi ceru el cu seriozitate în glas, iar ea cedă, nu insistă, deşi inima-şi mări ritmul bătăilor, la gândul că totuşi, exista posibilitatea că tocmai el, Lucian, logodnicul ei în prezent, să fie acel băiat de atunci, care o salvase pe ea de acei doi derbedei.
Dar Lia abandonă subiectul, deşi i se părea foarte interesant şi ştia cum să-şi manipuleze logodnicul, să obţină ce vrea de la el. Doar o dată să i se fi adresat cu formula „iubitule”, la care să fi adăugat şoptit „te rog” şi sigur Lucian i-ar fi spus singur adevărul, chiar şi în ceea ce privea semnul acela al lui. Însă preferă să nu-l cicălească, deocamdată. Deşi, dacă Lucian ar fi fost salvatorul ei de atunci, în acest caz, Lia nici măcar nu şi-ar fi încălcat jurământul pe care şi-l făcuse ei însăşi. Ce bine ar fi fost dacă ar fi aşa!
- Deci, pe 27 iunie, de ziua fratelui meu, se împlinesc exact şapte ani de când am plecat noi în misiune, schimbă Lia subiectul.
- Da, întocmai. Şi încă mai avem destul până ce misiunea noastră se va încheia, aproape încă atât, iar colegii noştri deja au început s-o ia razna; Mihai, Maria, Nis...
- Nis e mereu pus pe harţă, mai ales cu blondina.
- Aş; alea sunt jocuri copilăreşti. Eu nu mă refeream la certurile lor mărunte; altceva mă preocupă în ceea ce-l priveşte pe lungan. Răfuielile lui cu blondina sunt doar nişte fleacuri! Am aflat însă de curând că Nis avea o prietenă pe Terra, despre care nu mi-a vorbit niciodată, deşi eram buni prieteni; ar fi putut să mi-o prezinte.
- Nis?! se miră sincer Lia.
- Da. O fată înaltă, pe măsura lui, deşi nu chiar cât el; drăguţă, blondă, cu ochi albaştri, pe nume Adela Cristescu, care avea doar 16 ani, când am plecat noi în misiune. Până aici, toate bune... Însă Nis susţine că puştoaica i-ar fi promis că-l va aştepta până ce se va întoarce, deci, până ce ne vom sfârşi misiunea, iar lunganul se leagă cu disperare de acest amănunt, ceea ce nu e deloc bine.
- Păi, Luci, e normal să gândească astfel. Închipuie-ţi cum se simte el acum printre noi, în acest moment, dacă nu ca un intrus?! Asta pentru că doar el a rămas singur, în timp ce noi, ceilalţi, ne-am găsit perechea. Alex cu Stela, Maria cu Nick, până şi Mihai, cel mai tânăr dintre noi, şi-a unit destinul cu Ly, iar tu, Luci... Tu eşti logodnicul meu, rosti ea cuvintele, la auzul cărora Lucian o privi fix, zâmbindu-i. Deci, doar el a rămas singur. Are nevoie să creadă că prietena lui îl va aştepta, deci, poate e mai bine să gândească astfel.
- E mai bine pentru el să gândească astfel acum, însă închipuie-ţi ce s-ar putea întâmpla în momentul în care, ajunşi acasă, ar afla că fata nu l-a aşteptat totuşi; doar e posibil, fiind vorba de o perioadă atât de lungă şi nimeni nu i-ar putea reproşa nimic acelei puştoaice... Deci, cum crezi că va reacţiona atunci, dacă în tot acest timp se va gândi că ea va fi acolo, pentru el? Nu va intra oare în stare de şoc? spuse Lucian îngândurat, părând într-adevăr îngrijorat de soarta prietenului său.
- Da; tot ce se poate. Însă ne vom descurca noi cumva cu el atunci, dacă se va întâmpla astfel. Deocamdată, lasă-l să creadă că puştoaica îl va aştepta, altfel am avea parte de un Nis care ar fi mereu îmbufnat, prost-dispus, morocănos şi nu cred că ai vrea să-l vezi astfel zi de zi. Ar fi şi mai dificil de suportat! Măcar aşa e drăguţ...
- S-ar putea să ai dreptate, o aprobă Lucian. Te-aş ruga totuşi să încerci să stai de vorbă cu el în acest sens, să-l convingi că nu trebuie să exagereze cu această speranţă. Eu am încercat, însă n-am reuşit mare lucru.
- Bine, acceptă Lia. Voi sta de vorbă cu el, între patru ochi, cât de curând. Am să-i fac o vizită zilele astea; poate chiar azi.
- Tu?! Lui?! Singură?! se încruntă Lucian.
- Da, de ce nu?! Altfel cum ai vrea să-l conving? Sau măcar să vorbesc cu el? Nu asta doreai?! păru Lia nedumerită de reacţia lui.
- Ba da, dar... În fine! Presupun că e-n ordine.
- Bineînţeles că e; de ce n-ar fi?! replică Lia.
- Da, Nis te respectă, doar eşti „şefa”, rosti Lucian un cuvânt pe care Lia nu-l agrea, prin urmare se alese cu câteva „săgeţi albastre” de dezaprobare, îndreptate în direcţia lui. De ce nu mi-o fi spus nărodul mai demult despre Adela?! A preferat să tacă... Ştiai că şi blondina a avut un prieten pe Terra? schimbă el subiectul, fără a lua seama la nemulţumirea anterioară a logodnicei sale, cea legată de modul în care i se adresa ei Nis, geograful.
- Maria?! se miră Lia. Nu, nu ştiam că ar fi avut vreun prieten pe Terra.
- A avut totuşi unul; mi-a spus mie. Un tip banal, un bădăran, cu un nume ciudat... zise Lucian, rămânând pe gânduri pentru câteva clipe. Parcă... Remy. Da, exact; Remus Mărginean, un tip total nepotrivit blondinei, pentru că era violent, posesiv, impulsiv, agresiv... Era un tip cu o înfăţişare plăcută, dar cu un comportament brutal. Parcă să zic că era roşcat, cu ochii căprui şi cu vreo patru ani mai mare ca blonda. Şi au fost prieteni destul de mult timp, încă de când blondina avea 15 ani. Însă, spre deosebire de cazul lui Nis, individul acesta dubios nu i-a promis nimic blondinei, nimic de genul promisiunii pe care Adela i-a făcut-o lunganului; poate şi datorită faptului că Maria se despărţise definitiv de acel Remy, cu câteva luni înainte de plecarea în misiune, rupsese orice legătură cu el, dându-şi seama că nu era deloc potrivit pentru ea. Deci, acest Remy nu-i o problemă, iese din discuţie. Deşi blonda se temea că ar putea reprezenta un pericol la adresa lui Nick.
- Un pericol pentru Nick?! se îngrijoră Lia. De ce?!
- Pentru că tipul era gelos şi posesiv, iar blondina se teme de modul în care va reacţiona acel individ, când va afla că blondina noastră este deja căsătorită. Mie personal însă, nu mi se pare că acel Remy ar reprezenta vreo ameninţare. Şi nu te teme, nimeni nu va reuşi să-i facă vreodată vreun rău fratelui tău. Nimeni nu se va atinge nici măcar de vreun fir de păr de-al lui.
- Sună ca o promisiune, remarcă Lia.
- Aşa şi este, confirmă Lucian bănuiala ei.
- Şi cine l-ar apăra de eventualii agresori? Tu? se interesă ea.
- La nevoie, da, chiar şi eu. De asemenea, campionul.
- Mihai?! Crezi că s-ar amesteca?
- Da, de ce nu?! N-o fi el un bătăuş de rând, pentru că, de fapt, nici nu este, ci e un fost mare campion, naţional, olimpic şi mondial, deci... Poate interveni fără teamă, oricând, mai ales pentru Nick, care e cumnatul lui. Să sperăm însă că nu va fi niciodată nevoie... Deocamdată însă, că tot ai adus vorba despre campion, vrei, deci, un cocker negru pentru el, iar eu tocmai am fost de acord cu noua ta propunere. Mă întreb însă, de ce vrei să-i facem un asemenea cadou, tocmai lui? Îl merită oare, după modul în care s-a purtat cu tine?
- Parcă te-ai împăcat cu el.
- Eu, da, evident. Tu, însă... Să vedem; ce-a zis?! Parcă a zis că nu e obligat să te răsfeţe, sau să-ţi îndeplinească toate mofturile, el sau oricare altul, doar pentru că eşti logodnica mea, iar eu comandantul misiunii... A zis aşa sau nu?!
- Adevărat; dar e Mihăiţă, nu-i port pică pentru nişte vorbe rostite la întâmplare. L-am iertat de mult, doar e cel mai tânăr dintre noi.
- Deci, de fapt, el e răsfăţatul echipajului; Mihai, mezinul nostru, constată Lucian.
- Da. În plus, îmi este cumnat, doar s-a căsătorit cu sora mea, deci, concluzia finală este că merită acel cocker negru.
- Se poate să-l merite, dar cine se va ocupa de realizarea căţeluşei lui?
- Alex, cine altul?! afirmă Lia, foarte firesc.
- Lasă-l pe Alex! Alex se va ocupa de partea genetică, cu ADN-ul, modificări şi alte chestii din astea... Cum rămâne cu partea ce-i revenea campionului, cea cu computerul? Doar n-o să-l chemăm chiar pe el pentru asta?
- Bineînţeles că nu-l vom chema pe el! Dar, Luci, asta-i cea mai măruntă problemă. Pe computer poate umbla oricare dintre noi, sub îndrumarea directă a lui Alex. Ne vom descurca, doar nu-i mare lucru!?
- Fie, acceptă Lucian. Voi vorbi cu ceilalţi despre treaba asta, dar după ziua fratelui tău, nu înainte. E bine aşa?
- E perfect, aprecie Lia, zâmbindu-i seducător. Mersi mult, pentru tot, Luci! Chiar te iubesc...
- Mă iubeşti pentru că-ţi îndeplinesc toate voile?! Doar din cauza asta?
- Nu, evident; dar şi pentru asta, printre altele, recunoscu ea, zâmbitoare.
- Hmm... murmură el, îngândurat, fără a adăuga nimic altceva.
- Ce zici, putem mânca aici, în navă, sau preferi să mergem la un restaurant din oraş?
- Aş prefera să mâncăm aici, dacă vrei şi tu, bineînţeles.
- Sigur, e bine şi aici, aprobă ea.
Fără a sta pe gânduri, îşi ataşă rapid şorţul său cel roşu de bucătar, de care era tare mândru, peste uniforma sa de comandant al misiunii, cele şase bulinuţe gălbui de pe rever, sclipind chiar şi astfel, nefiind acoperite de şorţul roşu. Atent, îşi servi logodnica cu bunătăţile pe care tot el le pregătise, pentru orice eventualitate, iar după ce se săturară, plecară, în sfârşit de la bordul navei albastre, spre marele oraş artificial. Era ora 19.25...