agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-03-25 | [This text should be read in romana] | În biblioteca de la parterul şcolii situată la capătul culoarului, lipită de uşa cancelariei profesorilor, nu a observat nimeni că pe colţul din mijloc al raftului, cel de lângă perete, suspină o carte veche care abia îşi mai ţine filele întredeschise. Ultimul elev care trecuse dis-de-dimineaţă pragul încăperii fusese responsabil de fapta asta. Foarte supărat din pricina profesoarei de istorie care îl obligase să prezinte până a doua zi un referat despre istoria japoneză, dădu cu cotul peste carte. O lăsă acolo răsturnată pe marginea raftului şi trecu mai departe. Quioc, căci acesta este numele cărţii, strigase de multe ori în urma lui să o ridice şi să o pună în rând cu celelalte, dar băiatul se întoarse cu spatele fără să audă nimic căutând grăbit pe alt raft deranjând şi aici ordinea celorlalte cărţi. Quioc aşteptă mult timp pe cineva care să îl mişte de acolo. S-ar fi simţit mai confortabil. În cursul zilei mai apăruseră vreo două eleve, dar trecuseră şi ele pe lângă el fără să-i dea nici cea mai mică atenţie. Apoi, timp de două săptămâni niciun elev nu mai trecu pragul bibliotecii. Degeaba o mai aştepta cu speranţă pe doamna Amelia, bibliotecara, auzi că plecase şi ea din localitate pentru o perioadă, iar profesoara care îi ţinea locul nu prea se ocupa de aranjatul cărţilor pe rafturi. Ouioc avea o vârstă impresionabilă, iar numele acesta îl primise de la bătrânul pescar japonez, numit Bunicul.Toţi copiii din sătucul acela mic şi sărăcăcios îl strigau aşa. El îl găsise pe jos într-o zi, la amiază, după ce călătorise mult timp într-o bilă vrăjită.Tot bunicul îi reparase coperţile de piele şi îi cususe filele în cotor. Mirosul de peşte de pe degetele lui mici şi hotărâte îl mai purta în nări şi acum, însă nu-şi mai aminteşte bine anul când l-a pierdut pe bătrân... ...Era într-o zi de toamnă târzie când plecară împreună la pescuit. Se aflau în mijlocul lacului. Dintr-odată se porni un vânt nervos şi se răsturnară. Îl văzu pe Bunicul cum se zbate printre valuri ţinându-se cu o mână de barcă. Îl apucă de cotor cu cealaltă mână, dar îl scăpă în apă, iar Bunicul dispăru înghiţit de valuri. Quioc se trezi la malul mării tocmai la amiază. Un copil îl scutură de nisip, apoi îl vârî iute într-o pungă de hârtie. Când ajunse acasă micuţul îl aşeză pe masă alături de nişte jucării de lemn. Încă regreta pierderea Bunicului, dar acum privea la copilul din faţa lui care se juca cu acele cuburi de lemn neşlefuit. Încăperea era îngustă, sărăcăcioasă, cu un singur pat acoperit cu o pătură soioasă. O plasă de pescar zăcea la picioarele mesei. -Poate că nu sunt departe de satul pescarilor, gândi Quioc tocmai când auzi o voce bărbătească din depărtare, apoi bărbatul apăru în uşă însoţit de o femeie. -Din păcate l-am pierdut!, zise oftând. Bunicul a fost un om bun, continuă el. L-a înghiţit marea, la fel ca pe ceilalţi. Şarpele cu Limbă de Foc continuă să mănânce oameni. Quioc asculta tăcut şi mâhnit. Filele îi tremurau de emoţie. Bunicul fusese bun cu el. Dintr-odată se hotărâse, va lupta cu bestia!, gândi entuziasmat, apoi se rostogoli de pe marginea mesei şi căzu pe podea. Copilul privi uimit la cartea răsfirată pe jos. O ridică şi o ascunse în cutia de carton de sub masă. A doua zi micuţul ieşi din coliba aşezată în apropierea ţărmului. Se aşeză pe nisip şi scoase cartea din cutie. Dădu paginile cu imagini colorate, dar Quioc îşi mări iute imaginile şi sperie copilul care o luă la goană. Astfel reuşi să se târască pe nisip până se scufundă în mare. Quioc era hotărât să omoare Şarpele cu Limbă de Foc. Fu dus de valuri până la Grota Invizibilă. Între timp plănui să prindă târătoarea între paginile lui şi să rămână acolo pentru totdeauna, astfel va scăpa Satul Pescarilor de bestia mâncătoare. Din nefericire planul său nu reuşi întocmai căci se trezi în burta bestiei şi stătu acolo până într-o zi când... ...Căldura toridă îi înmuiase de tot coperţile de piele. Quioc simţi un miros puternic de peşte abia se abţinându-se să nu strănute. În jurul lui glasurile bărbăteşti îl asurzeau, iar el nu mai avea putere să riposteze, nemaivorbind de zguduiala pe care o simţea prin fiecare pagină din pricina acelei maşinării care semăna cu o cutie metalică pe roţi. După un timp se opriseră. Cineva îi închise paginile cu hotărâre. Îşi reaminti că ultima dată fusese mâncat de Şarpele cu Limbă de Foc. Oare cum ieşise de acolo?, se întrebă uimit. Privirile zâmbitoare ale bărbaţilor îl aţinteau curioşi. -Va sta foarte bine în biblioteca şcolii!, zise unul dintre ei. -Este o carte de poveşti foarte interesantă, zise altul. Are multe imagini colorate, copiii vor fi încântaţi să o citească. -Atunci, mă voi duce eu să o las directoarei acestei şcoli!, spuse cel de-al treilea şi îl apucă pe Quioc de coperte ţinându-l strâns în palmele mari şi bătătorite. După un timp simţi nişte degete subţiri şi delicate care îi adăugase pe prima filă nişte cifre, apoi se trezi în rând cu alte cărţi. Deşi încercă câteva săptămâni la rând să facă conversaţie cu una din suratele lui de pe raft, nimeni nu-i răspunse...până când o întâlni pe Sara... * Iată că veni în sfârşit şi ultima zi de şcoală a Sarei. Sălile de curs ale clasei a-VI-a se aflau la etajul al doilea, pe culoarul din dreapta. Fetei îi plăcea să cuprindă în privirile-i albastre, dincolo de fereastră, acea întindere de iarbă şi flori ale grădinii împrejumuită de gardul alb, strălucitor. Ştia exact câte flori au înflorit, câte aveau boboci, şi câte se ofileau din pricina căldurii. Se împrietenise cu grădinarul şi de câte ori avea timp lucrau împreună la înfrumusţarea acestui colţ de rai al şcolii. Clopoţelul sună lung de câteva ori până când ultimii elevi dispărură după poartă. Fata se aşeză în bancă cu coatele sprijinite sub bărbie. Nu voia să ajungă acasă. Nu-i plăcuse niciodată orele de singurătate aşteptând venirea mamei abia după căderea întunericului. Un gând îi străfulgeră mintea. Se ridică iute şi ieşi din clasă alergând pe culoarul tăcut înspre bibliotecă. Gândul că profesoara care îi ţinea locul doamnei Amalia plecase, o făcea să se mustre că nu s-a gândit mai devreme la asta. I se părea o idee grozavă să-şi caute ceva de citit. Ajunse iute înaintea uşii, oftă adânc, apoi o deschise cu timiditate. Profesoara nu era acolo. Probabil că este la secretariat, gândi liniştită. Păşi printre rafturi căutând cu privirea o carte care să îi atragă atenţia, dar nu găsi nimic. Zgomotul din spatele ei o făcu să tresară. Se întoarse. -Aaa, tu erai!, spuse cu voce tare ridicând de lângă talpa sandalei o carte cu copertele de piele. Cartea se mişcă iute în mâna ei, iar fata scoase un ţipăt scurt şi-o scăpă din mână. Dădu să fugă, însă auzi o voce de jos: - Ridică-mă! Ridică-mă! Mă dor toate cele, fato! Destul că tânărul ăla ciufulit m-a lăsat răsturnat pe raft atâta timp, acum mă trânteşti şi pe podea?, comentă supărat răsfirându-şi paginile. -Cred că mi se pare!, îşi spuse Sara ştergându-şi fruntea cu palma. Dădu câteva bucle la o parte. Se lăsă pe genunchi, privi la paginile deschise din care ieşeau cuvintele. -Rămâi cu mine!, o rugă Quioc. -Imposibil!, exclamă Sara. -Nimic nu este imposibil!, răspunse el oftând. Nu-ţi fie teamă!Pune-mă pe raft! Sau mai bine ia-mă cu tine, acasă! Vrăjitoarea... -Cine? -Vrăjitoarea m-a transformat în ceea ce sunt acum... în timpul dinastiei Quin Lin... începu el să sporovăie. Tata fusese împăratul "Lianei Albastre". Nimeni din familia noastră nu făcea plecăciuni în faţa Vrăjitoarei...ştii tu... cea din Piaţa Sfătuitorilor. Toţi se temeau de vrăjile ei. Bătrânii înţelepţi o acceptau în Ziua Sfătuirii, ba chiar o invitau şi la Masa Pătrată când se luau decizii privind războaiele dintre "Liana Albastră" şi "Liana Galbenă"...dar despre asta îţi voi povesti dacă mă iei la tine acasă...apoi îţi voi spune despre Bunicul... -Care vrăjitoare? Vorbesc cu o carte...? Sara ridică cartea de pe jos, dar era cât pe ce să o scape iarăşi. -Prinde-mă! Prinde-mă!, strigă Quioc îngrozit. Cu siguranţă că nu ar mai fi suportat să se lovească iar cu copertele de podea. Sara îl prinse şi-l strânse la pieptul ei, apoi se aşeză pe jos, lângă raft. -Bunicul m-a numit Quioc, continuă el simţind mirosul de iasomie al fetei, nu mai ştiu care este numele dat de părinţii mei. Va trebui să îl afli tu! -Eu? Despre ce vorbeşti? Mânerul uşii se mişcă iute. Profesoara se duse în grabă să-şi ia lucrurile de pe birou. -Şi eu tebuie să plec, la revedere!, zise Sara dând să se ridice în picioare. -Nu pleca!, o rugă în şoaptă, Quioc. Bibliotecara luă cheile din sertar, apoi plecă închizând-o pe fată acolo. -Din pricina ta voi sta aici toată vacanţa!, spuse ea supărată. Dacă nu mă voi întoarce până diseară, mama mă va căuta peste tot. Numai tu eşti de vină!, strigă supărată. -Nu mai plânge, putem ieşi pe fereastră!, zise el liniştit. Sara deschise larg fereastra. Se căţără şi trecu peste pervazul înalt. Înainte de a trece pe cealaltă parte întoarse capul; cartea rămase pe jos. I se zguduiau paginile, de parcă mai aveau puţin şi se rupeau. Se întoarse în bibliotecă şi se aşeză pe jos. -Ce este? -Te rog, du-mă la tine acasă! Quioc se deschise la pagina zece, apoi se răsfoi pagină cu pagină şi-i arătă iute tot conţinutul până la sfârşit. Fata văzu o parte din locurile în care se născuse acesta, castelul cu forfota de slujitori, grădinile cu flori rare, chipul vrăjitoarei din Piaţa Sfătuitorilor şi mai ales momentul în care zgripţuroaica îşi îndreptase degetul arătător înspre băiatul cu părul ca aurul, cu coroană pe creştetul capului care o privea îngrozit. Apoi îl văzu transformându-se în multe foi albe închise într-o bilă colorată care se ridica spre cerul mohorât şi dus de vânt peste mări şi ţări departe casa şi familia lui. Apoi imaginile arătau alte locuri şi alţi oameni, o barcă şi un pescar, apoi alte imagini necunoscute, iar pe ultima pagină biblioteca în care se aflau în prezent. -Nimeni nu te mai poate transforma în cel de odinioară, îi zise Sara. Vrăjitoarea aceea nu mai există. -Ling Sion avea o fiică, Niri. Era cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ.Fusese sortită să se căsătorească cu fiul vrăjitorului Dion Liu, încă din copilărie. Urma să o ducă la castelul lui imediat ce Niri ar fi împlinit cinsprezece ani. Întâmplarea a făcut să o cunosc la numai treisprezece ani. Am vrut să o păstrez pentru mine. Ling Sion nu îl putea suferi pe tata, deci fata nu-mi putea fi dată niciodată. Apoi o exilase pe mama în Cutia de Mătase din Portul cu Liane, nu departe de Ţinutul Piticilor cu Barbă de Mătase, nişte fiinţe îngrozitoare. Am încercat să intru pe hotarul lor, dar fusese înconjurat cu ţepuşe otrăvite. Nu puteam face nimic pentru a o salva. Ce s-a întâmplat mai departe, îţi voi spune acasă la tine. Eşti singura mea prietenă, te rog, nu mă părăsi! -Bine, răspunse fata încrezătoare. Sara sări peste pervazul ferestrei. Strada era acum înţesată de oameni, iar întunericul se furişa printre cotloane. Trebuia să ajungă iute acasă, mama ei urma să vină curând. Şcoala nu era departe de locuinţa ei, aşa că, la scurt timp se aflau în camera ei. Nu uitase să-şi aducă şi un castron cu floricele şi să dea cât mai tare sonorul la televizor pentru ca mama să nu audă conversţia cu noul ei prieten. Razele Lunii alunecau prin fereastra camerei. Aşa cum i-a promis, Quioc mări cât putu de mult fiecare filă. Astfel, fata văzu vrăjitoarea, îi cunoscu pe părinţii prinţului, văzu întunericul din stomacul Şarpelui cu Limbă de Foc, recunoscu biblioteca şcolii, dar mai ales află numele adevărat al lui Quioc. -Te voi ajuta!, spuse Sara entuziasmată. Acum ştia că îl va putea salva. Măreşte încă-odată pagina cu Vrăjitoarea! Quioc mări fila. -Să nu ieşi în calea Vrăjitorei, Quin Lin!, strigă servitoarea în urma tânărului prinţ care cobora scările palatului înainte de a se întâlni cu Vrăjitoarea. -Quin Lin! Acestea este numele tău! -M-au numit ca pe tata, zise gânditor auzindu-şi adevăratul nume. În acel moment câteva din pagini se amestecară cu iuţeală. Sara privi uimită cum se şterg toate imaginile. Rămase numai una, cea dinaintea scărilor palatului. Nici urmă de Vrăjitoare. -Îţi mulţumesc, Sara, spuse Quioc. În curând mă voi întoarce în lumea mea. Vei rămâne prietena mea pentru totdeauna!, spuse coborând scările până în faţa statuii din grădină. Titlul cărţii se modifică imediat. O privi lung pe Sara, apoi dispăru pe dată. Luna se retrase încet de pe cer, iar soarele se ivea strălucitor la marginea lumii. A doua zi la amiază fata se aşeză la masa de lucru şi aşternu în cuvinte povestea lui „Quioc, împăratul cu părul de aur”, aşa cum o rugase neobişnuitul ei prieten. Aşa am aflat-o şi eu şi v-am spus-o şi vouă. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy