"Câtă vreme trăiesc, moartea nu există! Când nu mai sunt, moartea nu există! Deci, ori sunt, ori nu mai sunt, moartea pentru mine nu există. E silogismul unui filosof antic grec de care am putea să ne folosim ca sprijin moral în lupta pentru a îndepărta frica de moarte.
Teoretic, silogismul e impecabil. Din păcate însă, spaima de moarte n-are nici o legătură cu logica, teama e implementată adânc în geneticul și comportamentul organismului viu, ca instrument de apărare a integrității sale corporale. Prin urmare, oricât am încerca să argumentăm lipsa de rațiune a fricii de moarte, ea e imposibil de eradicat din străfundul ființei noastre!
Norocul nostru este că suntem ființe cu setări duale: avem implementată frica de moarte, dar în același timp și un instinct al vieții perpetue, care să eludeze realitatea morții. Trăim ca și cum am trăi veșnic, în sinea noastră ne simțim nemuritori, moartea nu e niciodată a noastră ci a altora, simțim doar adierea ei din când în când în jurul nostru și panica morții apropiate, dar ca o trăire pasageră, după care iar ignorăm moartea, ca și cum ar fi doar un personaj de poveste, un fel de sperietoare, un bau-bau pentru copii".

Așa începusem să scriu în caietul meu de însemnări, în zilele în care moartea bântuia pe-aproape de mine, dând iama prin vecini, luând pe rând, la anumite intervale de timp, pe toți cei trei membri ai familiei din spatele casei mele. Mai întâi, într-o primăvară, murise bătrânul, cel care ridicase cu mâinile lui casa și gospodăria pe loc gol, construise acareturi și crescuse tot soiul de animale de curte, ridicase hambare în care toamna depozita cereale, grajdurile de vite și șopronul cailor. După ce s-a dus bătrânul, s-a mai îngrijit o vreme de gospodărie feciorul, care a mai adăugat și el alte dependințe, o mică fermă de păsări, un bazin de irigat grădina...
Dar la sfârșitul unei veri dogoritoare, după câteva luni de suferință, s-a dus și el. Încă destul de tânăr, în culmea vieții, aparent în plină putere, dar ros pe dinăuntru de o boală incurabilă. A rămas bătrâna mamă, care s-a luptat de una singură cu gospodăria, a încercat să mențină și să apere avutul, zbătându-se zi și noapte, făcând economii la sânge, adunând la ciorap bani albi pentru zile negre, ca și cum la cei 86 de ani ar mai fi avut de trăit cel puțin încă pe atâția.
Apoi, într-o toamnă, s-a dus și ea. După ieșirea convoiului mortuar din curte, totul a rămas de izbeliște, au venit niște rude îndepărtate care au mai luat fiecare ce a mai apucat de prin casă și ogradă, au vândut tot ce s-a mai putut vinde, au făcut și casa de vânzare și apoi au plecat, lăsând totul într-o stranie încremenire. Casa n-a cumpărat-o nimeni nici până azi.

De la geamul băii mele se vede casa și ograda lor ca-n palmă. Am privit-o de sute de ori pe geam, încât imaginea a devenit una banală, de nebăgat în seamă. Până într-o dimineață în care m-am trezit cu mintea tulbure, după o noapte zbuciumată și plină de coșmaruri și cu un sentiment ciudat de prezență a morții prin preajmă. M-am dus la baie, buimac de somn și am deschis larg fereastra. Și am văzut parcă pentru prima oară grozăvia, un loc înfiorător, straniu și încremenit, ca un decor de teatru rămas pustiu după încheierea reprezentației. Mi-au trecut fiori reci pe șira spinării privind pe rând geamurile întunecate ale casei, veranda, plină parcă de umbre ciudate, curtea pustie prin care nu mai mișca nici măcar vreo pisică rătăcită.
Și atunci parcă mi s-a arătat chipul morții. Iată, aceasta e moartea, încremenirea din care a dispărut viața, dar în care parcă sălășluiește duhul morții. Simțeam acest duh prezent în tot decorul din fața geamului meu, un duh greu și amenințător, care se uita la mine încruntat și-mi făcea dojenitor cu degetul, ca și cum mi-ar zice: „Iată, asta te paște și pe tine! În zadar ai ridicat case și acareturi, în zadar te zbați să aduni avere, să construiești alte și alte dependințe, pustiul și degradarea se va alege de tot și de toate, veți muri cu toții, moartea se va instala peste tot!”

Cu o spaimă grea ca un bolovan răsturnat în suflet m-am întors în pat, cu fața la perete, deși era ora de sculat și de plecat la munca cea de toate zilele. Dar un sentiment de spaimă și zădărnicie pusese stăpânire pe sufletul meu. Nevasta a observat schimbarea mea ciudată, mi-a stins cărbuni, că m-o fi deocheat vreuna cu ochi răi, mi-a adus medicamente de toate felurile de prin sat, mi-a bandajat capul cu alifii și loțiuni, poate voi reveni la starea mea normală, că aveam atâtea de făcut în aceste zile de vară: de strâns fânul din livadă și legumele din grădină, de turnat beton în padocul câinilor, de reparat lemnăria și de adus lemne pentru iarnă, de construit o pergolă frumoasă pentru vară, să stăm cu toții seara la masă, vara când vor veni copiii și nepoții în vizită la noi.
Dar eu, nimic! Am zăcut vreo două zile în pat, apoi m-am sculat și am umblat zile la rând pe lângă Someș, pe dealuri și prin păduri. Nevasta era speriată rău, oamenii din jur nedumeriți, șușoteau pe la colțuri că am cam luat-o razna, ori mi-o fi făcut cineva farmece de m-am schimbat așa dintr-o dată, eu, „om cu scaun la cap”. I-am spus nevestei că vreau să desființez geamul de la baie și să zidesc locul, ceea ce a speriat-o și mai rău. "Ce-ți veni cu geamul ăsta? E singura lumină de zi la baie!" "Nu-l mai suport, prin el am văzut chipul morții!" Nevastă-mea e gata să leșine. "Ce-ai văzut? Ai halucinații, ai început să vezi fantome?" Zic: "Nu, e doar o fantezie de-a mea. Liniștește-te, nu-l desființez, doar schimb sticla transparentă cu una mată."
Soția se mai liniștește, deși am surprins-o discutând cu o vecină cum că eu aș fi văzut chipul morții la geamul de la baie. Ce știu ele? Chipul morții nu e neapărat un craniu cu două oase încrucișate, nu e neapărat un schelet ambulant ori un cadavru livid în putrefacție. Și nici măcar celebra fantomă neagră cu coasa la spinare. Chipul morții poate fi un loc banal, dar încremenit în timp, loc în care viața nu există sau în care viața de altădată a încetat să mai existe!

După câteva zile de la schimbarea geamului de la baie am început să mă liniștesc și să-mi revin la normal. M-am apucat din nou de muncă mai abitir ca înainte, să nu mă prindă venirea toamnei și iernii cu toate lucrările neterminate.