Ilie stă singur la masă în cârciuma lui Ghiță, cu o șliboviță în față și cu lacrimi în ochi. La toate mesele sunt mai mulți la un loc, prieteni, frați, cumnați, numai el e singur la masa din colț, ascultând povestile celorlalți și asistând, cu sufletul greu, la veselia lor. Numai el stă singur și abătut. Se uită cu obidă în tavanul afumat al cârciumii și invocă în gând pe Domnul: „Cu ce-am greșit eu, Doamne, de sunt singur pe pământ? Și nimănui nu-i pasă de mine! Oare îi pasă cuiva de mine?” Se uită cu ochii împăienjeniți de lacrimi în jur și constată că nimeni nu se uită la el, ca și cum n-ar exista pe lumea asta.
Trăiește ca un pustnic de când nevasta l-a părăsit din cauza băuturii, nici copii nu i-a făcut, iar cu alta n-a mai încercat. E tâmplarul și geamgiul satului, câștigă atât cât să-și ducă traiul de pe o zi pe alta, cu bani de-o pâine, o juma' de kil de salam și o sută-două de rachiu, ori de șliboviță, rația lui pentru o zi. Nici măcar cele două surori ale lui, măritate la Dej, nu mai dau nici un semn de viață și nu-l mai întreabă de sănătate. N-au mai dat pe la el pe-acasă de mai bine de un an, putea fi mort de mult, de atunci. De cumnați ce să mai zică? Nu l-au cinstit, o dată măcar, cu un rachiu ori o sută de șliboviță, așa, ca între bărbați.
Lui Ghiță bufetaru' i se face milă de IIie, îi mai dă de băut pe cont, pentru că niciodată nu rămâne dator atunci când mai încasează niște bani pentru un geam, o ușă, un scaun ori un sicriu. Îl vede negru de supărare și se așază la masa lui.
- Ce ai, mă, Ilie? Parcă ți-a murit tot neamul!
- Da' de-ar muri! izbucnește Ilie cu năduf. Ce să am, măi, Ghiță, singurătatea asta mă omoară. Nimănui nu-i mai pasă de mine, dacă mai trăiesc ori ba! Și cum trăiesc. Nici măcar surorilor mele de la Dej nu le mai pasă, n-au mai dat nici un semn de aproape un an, de la Paști încoace!
- Bine, mă, Ilie, dar tu le-ai mai dat lor vreun semn că trăiești? Le-ai mai întrebat de sănătate cu un telefon, o scrisoare ori măcar o telegramă?
- Bună idee! O telegramă!
Ilie face ochii mari și sare brusc de pe scaun ca iluminat de o idee genială.
- Mersi, Ghiță! Cât îți datorez?
Și scoate niște mărunțiș din buzunar.
- Păi, două sute de șliboviță, cinci lei.
- Măi, vezi că acuma n-am.
Și înșiră pe masă cele câteva monede.
- Dar mâine am de luat niște bani de la cineva pentru un geam.
- Nu-i nici un bai, Ilie. Îmi dai când ai.
- Bine, Ghiță, mersi încă o dată. Seară bună!
Adună în pumn cei câțiva bănuți și iese glonț pe ușă, apoi trece strada fără să se asigure, un camion e gata să dea peste el, mai aude în spate zgomotul de frâne și vocea șoferului:
- Măi, bețivu' dracu', cască bine ochii atunci când treci strada!
Dar lui nu-i mai pasă, intră val-vârtej în oficiul poștal, spre spaima funcționarei care tocmai își strângea lucrurile, gata să închidă oficiul.
- Domnu', îmi pare rău, e ora închiderii!
- Scuzați-mă, doamnă, numai o telegramă, vă rog! Ceva foarte urgent!
- Bine, dacă e urgent... și-i întinde omului nostru un formular de telegramă. Dar bani de telegramă ai?
Ilie înșiră aceleași câteva monede pe tejgheaua ghișeului.
- Cam puțin, se arată funcționara dezamăgită. Vezi, să nu scrii mai mult de două cuvinte!
Ilie completează adresa uneia dintre surorile lui și apoi textul: „Fratele vostru Ilie a murit!”
- Păi, ce-am zis eu să scrii numai două cuvinte, numai două, atât! și rupe nervoasă formularul, apoi îi întinde altul.
De data asta Ilie se conformează și scrie doar două cuvinte: „Ilie mort!”
Funcționara se declară în sfârșit mulțumită de text, deși cască ochii mari la vederea conținutului, uitându-se când la telegramă, când la Ilie. Dar, la urma urmei, nu e treaba ei.
- Când ajunge? întreabă Ilie nerăbdător.
- Păi, poate chiar azi, deși e cam târziu, dar mai sigur mâine dimineață!

A dou azi pe la prânz Ilie se înființează la cârciuma lui Ghiță cu banii pentru datoria de ieri și mai comandă o sută de șliboviță.
- Ce zici, Ghiță, oare au primit surorile mele telegrama mea de ieri?
- Nu știu ce să zic, Ilie, ieri era destul de târziu, telegrama sosește instant la oficiul poștal teritorial, dar depinde de poștaș când o duce la destinatar.
- Eu zic că ar fi trebuit s-o primească. E deja amiază. Ar trebui ca surorile mele să sosească cu trenul de Dej-Ilva Mică.
- Trenul de la Dej tocmai a sosit în gară, dacă au venit cu trenul, probabil că vor fi aici într-un sfert de oră.
Nici nu trece bine sfertul de oră, când două femei îmbrăcate în negru din cap până în picioare își fac apariția în cadrul ușii. În prima clipă Ilie nu recunoaște în cele două doamne îndoliate pe surorile lui, dar ele îl recunosc imediat. Din doi pași sunt amândouă lângă el, cu umbrelele într-o mână și poșetele în cealaltă mână.
- Aici erai, frățioare? îl iau ele la întrebări.
Apoi se uită, încruntate, spre Ghiță:
- Ăsta-i mort! Îi dai de băut mortului? țipă ele înfuriate.
Se întorc apoi din nou către acuzat:
- Ce e cu telegrama de aseară?
- Am vrut să văd și eu dacă îi mai pasă cuiva de mine, dacă mai plânge cineva după mine dacă eu dispar din lumea asta! se scuză Ilie, cu ochii în lacrimi, plângându-și singur de milă.
- Aha! Și pentru asta trebuia să ne pui la cheltuieli și pe drumuri! Să plătim acatiste la popa din cartier pentru sufletul tău, să-l plătim pe clopotar, care trage clopotele după tine încă de aseară, să comandăm sicriu la pompe funebre și colaci la brutărie?
Și nici una nici două, dă-i și rupe umbrele și poșete de capul bietului Ilie. Să simtă în sfârșit pe pielea lui dragostea de soră. Încât cu mare greu l-a scos Ghiță bufetaru' pe săracul Ilie din mâinile iubitelor sale surori.